$$$

 Șoferul meu de Uber tocmai mi-a spus că sunt ultima sa cursă. Pentru totdeauna.

Era o seară obișnuită de joi. Comandasem mașină de la birou spre casă în Drumul Taberei. Un Logan alb, cinci stele, numele șoferului: Vasile, 67 ani.

A oprit în fața clădirii. Un bărbat subțire, cu ochelari, și un zâmbet obosit.

"Bună seara, domnișoară. Drumul Taberei, corect?"

"Da. Strada Sibiu."

Am pornit. Traficul era infernal pe Iuliu Maniu. Am scos telefonul, pregătită să răspund la mailuri. Dar ceva în felul lui de a conduce m-a făcut să ridic privirea. Mâinile îi tremurau ușor pe volan.

"Totul în regulă?" am întrebat.

A tăcut câteva secunde. Apoi:

"Asta e ultima mea cursă, draga mea. După ce te las pe tine, închid aplicația. Pentru totdeauna."

"De ce? S-a întâmplat ceva?"

A zâmbit trist în oglinda retrovizoare.

"Am primit un diagnostic acum două săptămâni. Parkinson. Mâinile încep să-mi tremure. Doctorul a zis că nu mai e sigur să conduc. Azi am decis: tu ești ultima persoană pe care o duc."

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

"Îmi pare atât de rău... Și ce o să faceți acum? Aveți familie?"

"Am un fiu. Dar nu ne-am vorbit de patru ani. De când i-am spus că meseria lui de artist e o prostie. Că trebuia să devină avocat, ca mine în tinerețe. A plecat din casă și de atunci... tăcere."

"Și de ce nu îl sunați acum?"

"I-am trimis cinci mesaje în ultimele două săptămâni. Niciun răspuns. Cred că m-a blocat."

Am privit afară pe geam. Luminile Bucureștiului treceau pe lângă noi. Am gândit la tatăl meu, care fusese la fel de încăpățânat, la fel de sigur că știe el ce e bine. L-am pierdut acum doi ani fără să ne fi cerut scuze unul altuia pentru ultima ceartă.

"Schimbă ruta," am zis brusc. "Du-mă la adresa fiului tău."

"Nu, draga mea. Nu vreau să-ți stric seara cu..."

"Vasile. Nu e o cerere. Schimbă ruta. Acum."

A clipit surprins. Dar a ascultat. Am cotit pe străzi înguste, am trecut pe lângă blocuri comuniste cu fațade cărămizii. Până am ajuns în fața unui bloc din Militari. Etajul trei, geamul cu lumină.

"E acolo," a șoptit. "Văd lumina. Dar nu pot... nu pot să urc."

"De ce?"

"Pentru că dacă îmi închide ușa în nas, atunci e final. Atâta timp cât nu încerc, pot să sper că ar accepta. Înțelegi?"

Am înțeles. Prea bine.

"Dați-mi numărul lui."

"Ce?"

"Numărul fiului dumneavoastră. Dați-mi-l."

L-a dictat. Am format numărul. A sunat de trei ori. Apoi un bărbat tânăr a răspuns, voce iritată:

"Cine e?"

"Mă cheamă Andreea. Sunt în mașină cu tatăl dumneavoastră în fața blocului. Are Parkinson. E ultima lui cursă Uber. Și tot ce vrea e să vă vadă cinci minute."

Tăcere. Apoi:

"Spune-i să plece. Nu vreau să-l văd."

"El plânge în mașină chiar acum. Are 67 de ani și mâinile îi tremură atât de tare încât nu mai poate ține telefonul."

"Nu e problema mea. Mi-a distrus viața. Mi-a spus că sunt o rușine pentru familie."

"Și acum vreți să fie ultima voastră conversație? Asta? Peste zece ani, când o să vă gândiți la el, o să vă amintiți că ați refuzat să coborâți trei etaje?"

Am auzit respirația lui grea.

"De ce vă interesează atât de mult?"

"Pentru că tatăl meu a murit acum doi ani. Ultima conversație pe care am avut-o a fost o ceartă despre faptul că am lăsat facultatea. Nu ne-am cerut scuze. Nu am apucat. Și acum trăiesc cu asta în fiecare zi. Nu vreau ca dumneavoastră să treceți prin același lucru."

Tăcere lungă. Apoi:

"Trei etaje jos. În cinci minute dispare."

Am închis telefonul. L-am privit pe Vasile.

"Coborâți din mașină. Acum."

"Dar el a zis că..."

"A zis că coboară. Haideți."

L-am ajutat să coboare. Am stat lângă Logan, în frig, așteptând. Vasile tremura - nu știam dacă de boală sau de emoție.

Și apoi ușa blocului s-a deschis. Un bărbat tânăr, cu barbă și părul lung, purtând un tricou mânjit de vopsea. S-a oprit la cinci metri de noi.

"Trei minute," a zis rece. "Atât îți dau."

Vasile a făcut un pas înainte.

"Matei... eu..."

"Nu vreau scuze. Vreau să știi că am o expoziție la Galeria Untold săptămâna viitoare. Douăzeci de tablouri vândute deja. Fac mai mulți bani decât făceai tu ca avocat. Și am făcut asta fără tine."

Vasile a plecat capul.

"Sunt mândru de tine, fiule."

"Nu, nu ești. Spui asta acum pentru că ești bolnav."

"Nu. Sunt mândru pentru că ai avut curaj să pleci. Eu am rămas avocat toată viața și am urât fiecare zi. Tu ai avut curajul să fii cine vrei. Eu nu am avut niciodată curajul ăsta."

Matei s-a uitat la el. Prima dată, ceva s-a spart în vocea lui.

"De ce nu mi-ai spus asta acum patru ani?"

"Pentru că eram un idiot îngâmfat care credea că știe ce e mai bine pentru toată lumea. Pentru că m-am gândit că dacă îți spun adevărul - că regret tot ce am făcut cu viața mea - o să pară că sunt slab. Dar acum, când mâinile îmi tremură atât de tare încât nu mai pot să-mi leg șireturile... acum înțeleg că singura slăbiciune a fost să nu-ți fi spus adevărul."

Matei a început să plângă. Apoi a făcut trei pași și l-a îmbrățișat pe tatăl său.

Am stat lângă mașină, simțindu-mă brusc intruzivă. Dar Vasile s-a întors spre mine.

"Vino aici, draga mea."

M-am apropiat.

"Matei, asta e Andreea. Fără ea, eu nu aș fi avut curajul să cobor din mașină."

Matei mi-a întins mâna. Avea vopsea albastră pe degete.

"Mulțumesc. Nu știu de ce ai făcut asta pentru un străin, dar... mulțumesc."

"Nu l-am făcut pentru el. L-am făcut pentru mine. Pentru că tatăl meu nu a mai avut șansa asta."

Ne-am uitat în ochi. El a înțeles.

"Vernisajul e vineri, ora 18:00. Galeria Untold, Centrul Vechi. Veniți amândoi."

Am zâmbit.

"O să fim acolo."

Am plecat pe jos spre casă. După zece minute, am primit o notificare: "Vasile ți-a dat rating 5 stele și bacșiș 200 lei cu mesajul: Nu toate cursele te duc acasă. Unele te duc exact unde trebuia să ajungi de mult timp."

Am primit și al doilea mesaj, de pe un număr necunoscut:

"Aici e Matei. Tata îmi dăduse numele tău. Vineri vino cu cineva drag ție. Intrarea e liberă. Și mulțumește-i din partea mea - tatălui tău. Pentru că fără ce ai trecut tu, nu l-ai fi ajutat pe al meu."

Vineri seara, am mers la vernisaj. Cu mama. Prima dată când ieșeam undeva împreună după ce murise tata.

Vasile era acolo, în costum, mâinile tremurând dar zâmbetul larg. Matei l-a prezentat întregii galerii: "Acesta e tatăl meu. Criticul meu cel mai dur și cel mai mare susținător."

Uneori ultima ta cursă nu te duce unde credeai. Te duce exact unde trebuia să ajungi - înainte să fie prea târziu