miercuri, 10 aprilie 2019

Pariu cu mine însămi. O poveste neobişnuită pe un blog neobişnuit...

Se spune uneori că am venit pe lume ca să căpătăm experiență, să învățăm o lecție (sau poate mai multe!) și să transmitem mai mult sau mai puțin din experienșa noastră și altora. Nu rareori experiența căpătată este exact ceea ce ne-am dorit să învățăm, să primim, să experimentăm. Dar tot așa se spune că niciodată nu primim mai mult decât putem duce. Și totul curge ca o poveste obișnuită scrisă pe un blog neobișnuit, așa cum ar fi blogul Dodo Pizza ce descrie conceptul unei pizzerii neobișnuite.
În urmă cu mai mulți ani am trăit o experiență de viață mai puțin plăcută, pe care nu mi-aș fi dorit-o nici în acel moment și nici într-un alt moment al vieții, oricare ar fi fost acela. Într-adevăr, am ales să deprind și să profesez o meserie extrem de frumoasă, de nobilă, dar și extrem de dificilă atât ca și învățare cât și ca practicare. Și în plus extrem de solicitantă. Și mi-am asumat din plin acest lucru. După terminarea studiilor, în momentul în care a trebuit să hotărăsc să îmi aleg un loc de muncă și un domeniu de activitate în care să îmi practic meseria și să folosesc cunoștințele și deprinderile dobândite, am ales să încerc șă ocup primul post liber scos la concurs. Și iarăși mi-am asumat acest lucru. Chiar dacă momentan mi-aș fi dorit, poate, ceva mai mult din punct de vedere profesional, am considerat că pentru moment trebuia în primul rând să muncesc și mai apoi să văd cum pot avansa în activitatea profesională, avansare ce necesita ceva mai mult timp pentru a fi realizată.
Din păcate, viața nu îți oferă doar ceea ce îți dorești, ci te solicită și destul de mult peste ceea ce îți dorești și în direcții pe care nici nu le-ai fi bănuit că există și că vei fi împins tocmai tu pe acele căi de viață. Poate tocmai de aceea și, în plus, și pentru că nu doream să mă fac de râs și de rușine, am tras tare pentru a nu face greșeli, pentru a nu lăsa lucrurile nefăcute și a nu primi critici și reproșuri ce ar fi putut să nu-și aibă locul în viața mea; era ca și cum ar fi fost o chestiune de onoare și demnitate personală faptul că trebuia să fac față provocărilor vieții profesionale și personale deopotrivă fără să fiu văzută ca un om neserios, care nu se tine de treabă și de promisiunile spuse direct sau subînțelese.
Faptul că începea să îmi placă ceea ce făceam m-a determinat să îmi împing activitatea dincolo de limitele pe care le știusem până atunci și să văd cât de departe pot să îmi împing limitele propriului organism. Și cum viața îți mai oferă și lucruri neașteptate, inevitabile, pe care trebuie să încerci să le accepți și să treci peste ele cu demnitate, acestea constituie provocări suplimentare ce solicită în plus organismul, consumându-i energia. Ca atare, la un moment dat, inevitabilul s-a produs și am clacat lamentabil. Eram epuizată de energie, căci împinsesem prea tare limitele dintr-o dată, fără să calculez bine ritmul în care trebuia să-mi desfășor activitatea. Astfel organismul epuizat era suprasolicitat, obligat să își desfăsoare activitatea în toate direcțiile, deși era evident că nu aveam energie suficientă uneori nici măcar să mă țin pe picioare, să țin ochii deschiși și mintea în funcțiune.
Luni întregi care, la un moment dat, se transformau în ani, încercam să înțeleg de ce nu mai aveam puterea să alerg prin viață la fel de mult și de repede ca înainte. Începeam să conștientizez că organismul își pierdea abilitățile rând pe rând. Începeau să apară frustrările prin faptul că aveam senzația că în orice moment puteam claca și mai mult. Așa că am început să intru în acțiune. Am învățat că nu este o rușine să ceri ajutorul celor din jur, că trebuie încetul cu încetul să înveți să trăiești viața după alte planuri, după alt ritm, să reconsideri prioritățile.
  Am încercat să gust altfel din viață, părticică cu părticică, așa cum ai savura cel mai delicios desert. Să încerc să recuperez tot ceea ce pierdusem atâția ani de zile, să înlătur senzația de cruntă frustrare determinată de faptul că incepeam să mă consider aproape neputincioasă în unele privințe. Și mi-am promis la un moment dat că trebuie să dovedesc că pot să nu mă consider dependentă de ajutorul celor din jurul meu, că pot să fac cât mai multe din lucrurile care odinioară nu îmi produseseră probleme. Și lucrul cel mai important pe care trebuia să învăț să-l fac era să spun NU atunci când simțeam că nu era necesar să fac lucruri ce mi-ar fi putut produce probleme, ce m-ar fi solicitat mai mult decât era necesar și m-ar fi readus la incapacitatea de a încerca să redevin independentă.
 să prepar propria mea viață ca pe cel mai delicios și pufos aluat din ingrediente de calitate pe care trebuia să le am permanent la îndemână.
Am început să îmi trăiesc viața așa cum ai mânca dintr-o pizza delicioasă: bucățică cu bucățică, savurând fiecare înghițitură și încercând să furnizezi organismului toate principiile nutriționale din hrană ca și toată cantitatea de energie ce poate fi furnizată de aceasta. Și am încercat să îmi promit mie însămi că îmi voi oferi la timp tot ceea ce aș fi avut nevoie la un moment dat. Era ca și cum, în cazul în care nu aș fi primit la timp ceea ce aș fi cerut de la viață și de la mine însămi, ar fi trebuit să îmi acord un supliment substanțial din acel ceva pe care nu l-aș fi primit la momentul potrivit, fie că ar fi fost vorba de hrană, odihnă sau delectarea cu măcar unul dintre hobbyurile mele. Era ca și cum aș fi încercat
Nu știu cât de mult și de bine voi reuși să mă țin de promisiunea făcută. Sper să reușesc, dar dacă nu se va întâmpla total acest lucru, sper să-mi țin sub control rateurile.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Accesoriile potrivite momentului

Nu sunt persoana snobă care să alerge după produsele de firmă „ultimul răcnet”. Dar uneori simt nevoia să improvizez, ajustând ținuta de zi...