$$$

 MITUL „SOȚIEI DE LA POENARI”: Cum cinematografia și internetul au transformat o ficțiune într-o „poveste istorică”

Prieteni, pe rețelele sociale circulă din nou o imagine frumoasă cu cetatea Poenari și cu următoarea descriere: „Potrivit legendei, soția lui Vlad Țepeș, Anastasia Holszanska, a sărit în râu, de teamă să nu fie capturată de turci...”.

Această postare adună mii de aprecieri. Problema este că nu este o legendă, ci o falsificare modernă, care nu are nicio legătură cu istoria reală a lui Vlad al III-lea. Să vedem de ce este o invenție.

### Mitul nr. 1: „Anastasia Holszanska” este un nume

Nu există nicio „Anastasia Holszanska” în izvoarele istorice. Acest nume este o invenție pură, creată pentru un efect dramatic.

Mai mult decât atât, numele real al soției lui Vlad al III-lea este complet necunoscut. Istoricii încă dezbat cine a fost ea. Se știe doar că era rudă cu regele Ungariei, la fel ca și a doua sa soție, Ilona. Acest lucru este menționat în rapoartele solilor și în unele scrisori.

### Mitul nr. 2: A murit în 1462

Conform documentelor istorice, soția lui Vlad era în viață chiar și după ce el a fost luat prizonier de unguri în 1462. Nu există nicio mărturie despre sinuciderea ei în cetatea Poenari.

Ce s-a întâmplat cu ea mai târziu este necunoscut. Ea dispare pur și simplu din paginile cronicilor, ceea ce este destul de obișnuit pentru femeile medievale care nu ocupau un tron. Dar cu siguranță nu s-a aruncat de pe turn.

### De unde a apărut acest mit?

Povestea despre „saltul de pe turn” este folclor, consemnat abia în 1969. Profesorul american Raymond McNally și etnograful român Constantin Eretescu au înregistrat mai multe povești de la locuitorii satului Arefu.

Până în acel moment, nicio cronică, niciun pamflet din secolele XV–XVIII nu conține vreun cuvânt despre o femeie care s-a aruncat în râul Argeș.

În 1992, această „poveste” a ajuns în filmul lui Francis Ford Coppola, „Dracula”, iar apoi în cărțile lui Radu Florescu și Raymond McNally. După aceea, a devenit un „fapt general acceptat” în cultura populară.

Mai mult, în unele variante ale acestei povești, înecată este nu soția, ci fiica lui Vlad, iar în altele, o fată fără nume care a „alunecat” de pe o stâncă. Chiar și tradiția orală nu se poate hotărî cine a murit.

### De ce cetatea Poenari nu este locul potrivit pentru o sinucidere?

Geografia reală nu se potrivește cu imaginea frumoasă.

1. Vlad s-a adăpostit nu în cetatea Poenari, ci într-un castel de pe malul opus al râului, castelul Argeș.

2. Munții din jurul râului au formă de conuri, nu de stânci verticale. Un „salt” de pe turn în râu, așa cum este prezentat în film, este fizic imposibil, pentru că nu există o prăpastie verticală.

3. Între cetate și râu trece un drum, care face și mai dificil un astfel de „salt”.

Chiar și localnicii, când povestesc această istorie, spun că fata a „alunecat” de pe o stâncă, nu a căzut de pe un turn.

### Concluzie

Această poveste este un mit exclusiv comercial și cinematografic. Nu are nicio legătură cu realul Vlad al III-lea, cu soția sa sau cu istoria Vlahiei.

Soția reală a lui Vlad i-a supraviețuit captivității, soarta ei ulterioară este învăluită în mister, iar numele ei este încă necunoscut. Nu lăsați imaginile frumoase de pe internet să înlocuiască istoria reală, care, credeți-mă, este mult mai interesantă și mai complexă decât invențiile scenariștilor.

[#VladȚepeș](https://www.facebook.com/hashtag/vlad%C8%9Bepe%C8%99?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#VladDracul](https://www.facebook.com/hashtag/vladdracul?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#Vlahia](https://www.facebook.com/hashtag/vlahia?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#Istorie](https://www.facebook.com/hashtag/istorie?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#Mituri](https://www.facebook.com/hashtag/mituri?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#Pseudoistorie](https://www.facebook.com/hashtag/pseudoistorie?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#Poenari](https://www.facebook.com/hashtag/poenari?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#SoțiaLuiVlad](https://www.facebook.com/hashtag/so%C8%9Bialuivlad?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#Coppola](https://www.facebook.com/hashtag/coppola?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#Dracula](https://www.facebook.com/hashtag/dracula?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#AdevărIstoric](https://www.facebook.com/hashtag/adev%C4%83ristoric?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#Critică](https://www.facebook.com/hashtag/critic%C4%83?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#Dezvăluire](https://www.facebook.com/hashtag/dezv%C4%83luire?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#IstoriaRomâniei](https://www.facebook.com/hashtag/istoriarom%C3%A2niei?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#EvulMediu](https://www.facebook.com/hashtag/evulmediu?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#SecolulXV](https://www.facebook.com/hashtag/secolulxv?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#GrupIstoric](https://www.facebook.com/hashtag/grupistoric?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#Wallachia](https://www.facebook.com/hashtag/wallachia?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#MedievalHistory](https://www.facebook.com/hashtag/medievalhistory?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R) [#HistoricalMyths](https://www.facebook.com/hashtag/historicalmyths?__cft__[0]=AZgy5pZu_X_BXk4aL7IHY-VJTqSrh69_cLJBKqkoFYyVECdXeu1TsyEp64EUyFvQLS4cC5CFpTLAUmFW1yVSP-Q2SZYC_MFQmo9enBcy20PPiRncRaFnHSX7DMniddtuajFWmm1xVCtkALOYmGHkN1h_iGtIHElQUxmNWTNybmb73_69JCSbLGl4QyXyxI3i&__tn__=*NK-R)

$$$

 IOSIF IACOBICI – GENERALUL CARE L-A AVERTIZAT PE ANTONESCU. ZECE LUNI MAI TÂRZIU URMA STALINGRADUL!

Ianuarie 1942. În timp ce Ion Antonescu pregătea participarea masivă a României la noua ofensivă germană împotriva URSS, unul dintre cei mai experimentați generali români îl avertiza asupra consecințelor.

Iosif Iacobici (1884–1952), născut la Alba Iulia, absolvise Școala Superioară de Război din Viena (1908–1910). Fusese ofițer de stat-major în armata austro-ungară, iar după 1918 intrase în Armata Română. Comandase Armata a 4-a și ajunsese șeful Marelui Stat Major.

Nu era un ofițer oarecare, ci un militar cu pregătire și experiență strategică.

În memoriile din 8 și 17 ianuarie 1942, Iacobici contesta angajarea a 15–16 divizii românești în noua campanie, propunând limitarea participării la maximum 8 divizii.

Argumentele sale erau clare:

Armata română era insuficient dotată și instruită.

Pierderile din 1941 slăbiseră capacitatea militară.

Războiul purtat departe de granițele țării devenise nepopular.

Ungaria își păstra o parte importantă a forțelor militare, reprezentând un pericol în disputa pentru Transilvania de Nord.

RĂSPUNSUL LUI ANTONESCU?

A respins avertismentele, asociind argumentul privind impopularitatea războiului cu „mentalitatea defetiștilor”.

Iacobici și-a prezentat demisia și a fost înlocuit la 20 ianuarie 1942 cu generalul Ilie Șteflea.

NOIEMBRIE 1942 – STALINGRAD!

Ofensiva sovietică a spulberat apărarea românească de pe flancurile Armatei a 6-a germane. Armatele a 3-a și a 4-a române au suferit pierderi catastrofale.

Iacobici nu prezisese exact Stalingradul. Avertizase însă că România își angaja forțele într-o campanie pentru care nu dispunea de mijloace militare suficiente.

Generalul avea să moară în 1952, în închisoarea comunistă de la Aiud.

Antonescu a respins avertismentele propriului șef de stat-major și a ales continuarea angajamentelor față de Hitler. Prețul l-au plătit zeci de mii de soldați români.

Surse: Revista de Istorie Militară, MApN; Revista Document, Arhivele Militare Naționale; Manuel Stănescu – Historia.

$$$

 Huliți un neamț doar pentru că era neamț... În realitate, e mai român decât voi!

Pentru ca România să devină monarhie constituțională, s-a declanșat plebiscitul din aprilie 1866. Atunci, românii au fost chemați să spună „Da” sau „Nu” la alegerea principelui „Carol Ludovic de Hohenzollern ca Principe Domnitor al României, sub numele de Carol I”. 

Rezultatul? Unul covârșitor și a arătat o dorință disperată a societății românești de a menține Unirea Principatelor și de a obține stabilitatea prin aducerea unui prinț dintr-o mare dinastie europeană: Voturi „PENTRU” (Afirmativ): 685.969, voturi „CONTRA” (Negativ): 224 și Abțineri: 124. 

Și da da, votul a fost fraudat, știm povestea... 

Când Carol I a sosit în România, situația generală era critică pe toate planurile:

Statut politic fragil: Țara era oficial un stat vasal al Imperiului Otoman („Principatele Unite”), iar Unirea realizată de Cuza era considerată de Marile Puteri validă doar pe durata vieții sau domniei acestuia. Riscul de dezmembrare era uriaș.

Haos financiar și monetar: Nu exista o monedă națională oficială. Pe piață circulau peste 80 de tipuri de monede străine (austriece, otomane, rusești, franceze), iar visteria statului era goală.

Infrastructură aproape inexistentă: În 1866, România nu avea niciun kilometru de cale ferată. Drumurile erau podite cu lemn sau din pământ, devenind impracticabile la prima ploaie.

Armată slab echipată: Armata română era mică, dotată cu armament învechit și eterogen (provenit din diverse donații sau capturi) și fără o doctrină militară modernă.

Instabilitate politică: Taberele politice autohtone (conservatorii și liberalii) erau într-un conflict permanent, generând o succesiune rapidă de guverne slabe.

Ce a făcut Carol I? (Marile realizări)

Pentru a fi ușor de parcurs, reformele și acțiunile sale sunt grupate pe domenii:

Politică externă și Suveranitate

Obținerea Independenței de Stat (1877-1878): A condus personal armata româno-rusă în Războiul de Independență împotriva Imperiului Otoman. Independența a fost recunoscută internațional prin Tratatul de la Berlin (1878).

Alipirea Dobrogei (1878): În urma aceluiași tratat, România a primit Dobrogea, oferind țării ieșirea directă la Marea Neagră și portul Constanța.

Proclamarea Regatului (1881): A ridicat statutul țării de la Principat la Regat, el fiind încoronat ca primul Rege al României cu o coroană din oțelul unui tun otoman capturat la Plevna.

Cadrul constituțional solid: A promulgat Constituția din 1866, care a garantat proprietatea privată, libertatea presei și separarea puterilor în stat, rămânând în vigoare timp de 57 de ani.

Economie, Infrastructură și Monedă

Sistemul monetar național (1867): A înființat moneda națională, leul, și a fondat ulterior Banca Națională a României (BNR) în 1880.

Rețeaua de căi ferate: A construit peste 3.800 de kilometri de cale ferată, legând marile orașe și regiuni ale țării.

Podul de la Cernavodă (1895): A inaugurat podul peste Dunăre proiectat de Anghel Saligny, la acea vreme cel mai lung complex de poduri din Europa continentală, legând structural Dobrogea de restul țării.

Portul Constanța: A modernizat complet portul, transformându-l în principalul plămân economic și comercial al României pentru exportul de cereale și petrol.

Dezvoltarea industrială: A adoptat legi de încurajare a industriei naționale și a sprijinit începuturile exploatării moderne a petrolului pe Valea Prahovei.

Armată și Cultură

Modernizarea armatei: A reorganizat armata după modelul prusac, a achiziționat armament modern (puști Peabody, tunuri Krupp) și a înființat fortificațiile din jurul Bucureștiului.

Construcții-simbol: A finanțat din fonduri proprii ridicarea Castelului Peleș din Sinaia, devenit reședință regală. Sub domnia sa s-au construit clădiri emblematice precum Ateneul Român, Palatul de Justiție sau Palatul Regal.

Instituții de cultură: A sprijinit direct fondarea Academiei Române și a Fundației Universitare „Carol I” (actuala Bibliotecă Centrală Universitară).

Cum a lăsat țara în 1914?

La moartea sa, în toamna anului 1914, România era complet transformată:

Stat independent, respectat și stabil în regiunea Balcanilor, supranumit în epocă „Belgia Orientului”.

O țară cu o economie funcțională, o monedă puternică (leul era la paritate cu francul francez) și cel mai mare exportator de cereale din regiune.

O monarhie consolidată, pregătită din punct de vedere militar și diplomatic pentru pasul următor: Marea Unire din 1918 (realizată sub succesorul său, Ferdinand I).

Mai puneți mâna pe carte, așa-zișilor patrioți!

$$$

 # Titu Maiorescu – omul care a schimbat critica literară românească. Viața, opera, familia și povestea fondatorului Junimii

Puține personalități din cultura română au avut o influență atât de puternică asupra literaturii și vieții intelectuale precum Titu Maiorescu. Critic literar, filosof, profesor, avocat și om politic, el a fost unul dintre cei care au contribuit decisiv la formarea culturii române moderne.

A fost mentorul unei generații de scriitori excepționali, printre care Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici. A susținut valoarea artistică în detrimentul imposturii, a criticat imitațiile lipsite de substanță și a încercat să impună în cultura română rigoarea, seriozitatea și spiritul critic.

Numele său este legat de societatea literară Junimea, de revista „Convorbiri literare”, de celebra teorie a „formelor fără fond”, dar și de o perioadă în care literatura română a cunoscut una dintre cele mai importante înfloriri din istoria sa.

## Copilăria și familia. Un destin format într-o familie de intelectuali

Titu Liviu Maiorescu s-a născut la 15 februarie 1840, la Craiova. Tatăl său, Ioan Maiorescu, a fost profesor, publicist și om implicat în viața politică și culturală a vremii. A participat la evenimentele revoluționare de la 1848 și a fost un susținător al dezvoltării învățământului românesc.

Mama sa, Maria Popazu, provenea dintr-o familie de intelectuali și era sora episcopului Ioan Popasu, personalitate importantă a vieții bisericești românești.

Copilăria lui Titu Maiorescu nu a fost una liniștită, deoarece familia s-a mutat în mai multe orașe, în funcție de activitatea tatălui său. A cunoscut astfel medii culturale diferite, iar educația sa a început în Craiova, continuând apoi la Brașov și în alte centre transilvănene.

Această perioadă de deplasări și contact cu diferite medii intelectuale avea să contribuie la formarea unei personalități deschise către cultura europeană.

## Un elev strălucit, format în marile centre universitare europene

Între 1851 și 1858, Maiorescu a studiat la Academia Theresiană din Viena, una dintre instituțiile de învățământ prestigioase ale Imperiului Habsburgic.

A fost un elev foarte bun, remarcându-se prin disciplină și rezultate academice deosebite. A continuat apoi studiile la Berlin, unde s-a orientat spre filosofie.

În 1859 și-a obținut doctoratul în filosofie la Universitatea din Giessen, iar ulterior a studiat la Paris, unde a obținut licențe în litere și filosofie și în drept.

Pentru un tânăr român al secolului al XIX-lea, un asemenea parcurs academic era remarcabil. Maiorescu a intrat în contact cu ideile filosofice și culturale europene, cu metodele moderne de cercetare și cu dezbaterile intelectuale ale vremii.

La întoarcerea în țară, nu a venit doar cu diplome, ci și cu dorința de a contribui la modernizarea societății românești prin educație și cultură.

## Junimea – societatea care a schimbat literatura română

În 1863, la Iași, a fost înființată societatea literară Junimea, unul dintre cele mai importante cercuri culturale din istoria României.

Printre fondatorii săi s-au numărat Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Petre P. Carp și Theodor Rosetti.

Junimea nu era doar un grup de oameni care se întâlneau pentru a discuta literatură. Era un spațiu al dezbaterilor, al lecturilor publice, al evaluării manuscriselor și al confruntării ideilor.

Membrii săi discutau despre limbă, literatură, educație, filosofie și direcția în care trebuia să se dezvolte cultura română.

Maiorescu a devenit principalul său mentor intelectual. Avea o gândire organizată, un spirit critic puternic și capacitatea de a identifica atât valoarea autentică, cât și lucrările lipsite de consistență.

În 1867 a început să apară revista „Convorbiri literare”, publicație care a devenit una dintre cele mai importante platforme ale literaturii române moderne.

Prin intermediul acesteia au fost publicate opere ale unor scriitori care aveau să devină clasici ai literaturii noastre.

## „Formele fără fond” – teoria care a rămas celebră până astăzi

Una dintre cele mai cunoscute contribuții ale lui Titu Maiorescu este teoria „formelor fără fond”.

În articolul „În contra direcției de astăzi în cultura română”, publicat în 1868, criticul atrăgea atenția asupra pericolului de a importa instituții, modele și forme de organizare occidentale fără ca acestea să aibă o bază reală în societatea românească.

Maiorescu considera că modernizarea nu trebuie să însemne simpla copiere a unor modele străine. Instituțiile și structurile moderne trebuiau să fie susținute de o dezvoltare autentică a educației, culturii și vieții sociale.

Critica sa nu era îndreptată împotriva modernizării sau a contactului cu Occidentul, ci împotriva imitației superficiale.

Ideea a rămas una dintre cele mai importante concepte ale culturii române și este discutată și astăzi atunci când se vorbește despre modernizarea societății.

## Omul care a recunoscut valoarea lui Eminescu

Unul dintre cele mai importante capitole ale activității lui Maiorescu este legătura sa cu Mihai Eminescu.

În cadrul Junimii, Maiorescu a recunoscut talentul poetului și a contribuit la promovarea creației sale. A susținut publicarea poeziilor eminesciene în „Convorbiri literare” și a avut un rol important în apariția primului volum de poezii al lui Eminescu, publicat în 1883, cu prefața sa datată decembrie 1883 și volumul pus în circulație în 1884.

În 1889, a publicat studiul „Eminescu și poeziile lui”, una dintre primele interpretări critice importante ale operei poetului.

După îmbolnăvirea lui Eminescu, în 1883, Maiorescu s-a implicat în organizarea ajutorului necesar poetului și în demersurile pentru internarea acestuia într-un sanatoriu.

Relația dintre cei doi a fost una complexă, dar rolul lui Maiorescu în promovarea și consacrarea literară a lui Eminescu este incontestabil.

## Creangă, Caragiale și Slavici – alte nume susținute de Junimea

Maiorescu a avut un rol important și în afirmarea altor mari scriitori români.

Ion Creangă a fost primit în cercul Junimii, unde și-a citit creațiile. Prin intermediul societății și al revistei „Convorbiri literare”, poveștile sale au ajuns la un public mai larg.

Ion Luca Caragiale a beneficiat, la rândul său, de susținerea mediului junimist. În 1885, Maiorescu a publicat studiul „Comediile domnului Caragiale”, în care a apărat valoarea artistică a pieselor dramaturgului, într-o perioadă în care acestea erau contestate de o parte a opiniei publice.

Ioan Slavici s-a numărat și el printre scriitorii publicați și susținuți de Junimea.

Astfel, Maiorescu nu a fost doar un critic care comenta opere deja cunoscute, ci un om care a contribuit la descoperirea și afirmarea unor autori ce aveau să devină repere ale literaturii române.

## Opera lui Titu Maiorescu

Deși este cunoscut în primul rând pentru activitatea sa de critic literar, Maiorescu a scris și lucrări de filosofie, logică, estetică, limbă și politică.

Printre cele mai importante texte și volume ale sale se numără:

- „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” – studiu fundamental despre natura poeziei și criteriile valorii artistice;

- „În contra direcției de astăzi în cultura română” (1868) – textul în care dezvoltă teoria formelor fără fond;

- „Direcția nouă în poezia și proza română” (1872) – analiză a noilor orientări literare și a scriitorilor afirmați în epocă;

- „Beția de cuvinte în Revista contemporană” (1873) – critică a exprimării pretențioase și lipsite de substanță;

- „Comediile domnului Caragiale” (1885) – apărarea valorii teatrului lui Caragiale;

- „Eminescu și poeziile lui” (1889) – unul dintre cele mai importante studii despre opera poetului;

- „Oratori, retori și limbuți” (1902) – analiză a discursului public și a diferenței dintre adevărata elocință și vorbăria goală;

- „Critice” – colecția de studii și articole care reunește o parte esențială a activității sale;

- „Logica” (1876) – lucrare dedicată gândirii și raționamentului.

Maiorescu a avut și preocupări legate de limba română și de ortografie, militând pentru claritate, coerență și reguli de scriere bine stabilite.

## Familia lui Titu Maiorescu. Căsătoria cu Clara Kremnitz și copiii

Viața personală a lui Titu Maiorescu a fost la fel de complexă ca activitatea sa publică.

În 1862 s-a căsătorit cu Clara Kremnitz, pe care o cunoscuse în perioada în care predase limba franceză în familia acesteia, la Berlin.

Căsnicia lor a început într-o perioadă în care Maiorescu își construia cariera profesională și academică. Din această căsătorie au rezultat doi copii: Livia și Liviu.

Fiul lor, Liviu, a murit la o vârstă fragedă, în copilărie, pierderea reprezentând un episod dureros pentru familie. Fiica lor, Livia, a trăit până în secolul al XX-lea și a rămas legată de istoria familiei Maiorescu.

Relația dintre Titu și Clara s-a deteriorat în timp, iar căsnicia s-a încheiat prin divorț în 1887. Ulterior, Maiorescu s-a căsătorit cu Ana Rosetti, care i-a fost alături în ultimii ani ai vieții.

Jurnalul său, cunoscut sub numele de „Însemnări zilnice”, este o sursă importantă pentru înțelegerea personalității sale. Cele 42 de caiete păstrează observații despre viața publică, întâlnirile cu personalități ale epocii, activitatea intelectuală și evenimentele din viața privată.

Prin aceste însemnări, Maiorescu a lăsat posterității o mărturie amplă despre lumea politică și culturală a României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

## Profesor, rector și om politic

Pe lângă activitatea literară, Maiorescu a avut o carieră importantă în învățământ și administrație.

A fost profesor la Iași, a predat filosofie și a ocupat funcția de rector al Universității din Iași. Ulterior, a activat și la Universitatea din București.

A fost implicat în viața politică, fiind membru al Partidului Conservator. A ocupat mai multe funcții ministeriale, printre care cea de ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, ministru al Justiției și ministru al Afacerilor Străine.

În perioada 1912-1914 a fost prim-ministru al României.

În timpul mandatului său, unul dintre cele mai importante evenimente diplomatice a fost Conferința de Pace de la București din 1913, organizată după al Doilea Război Balcanic. Tratatul semnat la 10 august 1913 a stabilit noile raporturi teritoriale din regiune, iar România a obținut Cadrilaterul.

La izbucnirea Primului Război Mondial, Maiorescu a susținut menținerea neutralității României. În Consiliul de Coroană din august 1916, s-a pronunțat împotriva intrării imediate în război de partea Antantei.

S-a retras treptat din viața publică, dar a continuat să fie o personalitate respectată a culturii române.

## Ultimii ani și moartea

Titu Maiorescu a murit la București, la 18 iunie 1917, potrivit calendarului iulian folosit atunci în România, respectiv 1 iulie 1917, după calendarul gregorian.

Avea 77 de ani.

A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București, locul în care își dorm somnul de veci numeroase personalități ale culturii și istoriei românești.

Moartea sa a însemnat dispariția unuia dintre cei mai influenți oameni de cultură ai generației sale.

## Moștenirea lui Titu Maiorescu

Titu Maiorescu a fost mai mult decât un critic literar. A fost un organizator de cultură, un profesor, un filosof și un om care a înțeles că dezvoltarea unei națiuni nu se poate realiza doar prin instituții și declarații, ci și prin educație, valoare și responsabilitate intelectuală.

A contribuit la afirmarea unor scriitori care au devenit clasici, a apărat autonomia valorii estetice și a impus un mod riguros de a judeca literatura.

Junimea și „Convorbiri literare” au rămas repere fundamentale ale culturii române, iar studiile sale continuă să fie citite și analizate.

Într-o epocă în care România își construia instituțiile moderne și își căuta identitatea culturală, Titu Maiorescu a avut curajul să critice superficialitatea și să susțină valoarea autentică.

**Numele său rămâne legat de una dintre cele mai strălucite perioade ale literaturii române, iar influența sa se vede în operele marilor clasici pe care i-a descoperit, i-a susținut și i-a ajutat să ajungă la public.**

#TituMaiorescu #Junimea #istorialiteraturiiromâne 

https://www.facebook.com/share/p/18K94PibyY/

$$$

 S-a întâmplat în 12 noiembrie1840: În această zi, s-a născut sculptorul francez Auguste Rodin, cel care a rupt canoanele academismului si s-a apropiat de impresionism. Auguste Rodin (născut François-Auguste-René Rodin la Paris – d.17 noiembrie 1917, Meudon-la-Forêt) a fost un sculptor, grafician şi pictor francez în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. 

Sculptorul și graficianul François-Auguste-René Rodin s-a născut la Paris, într-o familie modestă. Încă din primii ani ai vieţii manifestat un talent excepțional pentru desen, iar tatăl său decide să îl înscrie, în anul 1854, la Școala imperială de desen și matematici, devenită ulterior Școala de arte decorative, unde a învăţat sub îndrumarea desenatorului Horace Lecoq de Boisbaudran şi a pictorului Stéphane Belloc, care i-au sugerat să meargă la Muzeul Louvre, să deseneze după operele realizate de antici.

A căpătat apoi revelația modelajului, stimulându-i exercitarea vocației de sculptor, primele încercări în acest sens fiindu-i îndrumate de către Jean-Baptiste Carpeaux. A fost încurajat de Hippolyte Maindron să încerce admiterea la Școala de Belle Arte, însă acolo avea să fie respins de trei ori.Auguste Rodin a urmat cursuri de literatură şi istorie la Collège de France şi a intrat în 1862 în ordinul monahal „Pères du Saint-Sacrement”, dar superiorul de acolo l-a încurajat să-şi urmeze destinul artistic. Rodin a debutat cu portrete şi desene, apoi a lucrat, începând cu anul 1864, în atelierul sculptorului Albert Carrier-Belleuse, reprezentant al stilului „seconde Empire”, realizând decoraţii murale, modele de ornamente şi vase la manufacturile de porţelan din Sèvres. În acelaşi an o întâlneşte pe Rose Beuret, o lucrătoare de croitorie în vârstă de 20 de ani, care îi va deveni muză şi parteneră de viaţă.În anul 1866 aceasta îi dăruieşte un fiu, Auguste Eugene Beuret, pe care tatăl său nu a dorit să îl recunoască vreodată.

În anul 1870, cei doi pleacă la Bruxelles, iar în 1872, Rodin se asociază cu sculptorul belgian Antoine-Joseph Van Rasbourgh, cu care realizează decorarea unor case particulare şi edificii publice din Bruxelles, precum clădirea Bursei şi Palatul Academiei. Realizează o serie de litografii pe care le publică în jurnalului satiric „Le Petit Comique”, şi pictează o serie de peisaje din pădurea Soignes.În anii 1875-1876 realizează călătorii de studii la Florenţa şi Roma, unde studiază asiduu operele lui Michelangelo, iar un an mai târziu admiră stilul catedralelor gotice din centrul Franţei.Tot în 1877, participă la „Cercul artistic şi literar” din Bruxelles şi apoi la „Salonul artiştilor francezi” din Paris, cu sculptura „Âge d’arain” („Vârsta de bronz”), care provoacă un veritabil scandal, Rodin fiind acuzat de a fi făcut un „mulaj după natură”.În perioada 1879-1882, lucrează la manufacturile din Sèvres, iar în 1880 îşi deschide un atelier propriu la depozitul de marmură din Paris, pe care avea să îl păstreze până la finalul vieţii.Tot în anul 1880, statul francez îi cumpără sculptura „Vârsta de bronz” şi îi comandă un portal pentru viitorul muzeu de Arte Decorative.

În anul 1882, pleacă la Londra pentru a studia tehnica gravurii în atelierul lui Alphonse Legros, iar un an mai târziu o cunoaşte pe Camille Claudel, o sculptoriţă în devenire, în vârstă de 19 ani, care avea să-i devină elevă şi amantă.În 1884, administraţia din oraşul Calais îi comandă un monument pentru comemorarea lui Eustache de Saint Pierre, devenit celebru prin devotamentul arătat concetăţenilor săi cu ocazia predării oraşului regelui englez Eduard III (1347), grupul statuar „Les Bourgeois de Calais” („Burghezii din Calais”) fiind inaugurat în anul 1885, în prezenţa artistului.Este perioada în care realizează operele „Adam”, „Eva” şi „Gânditorul”, monumentele lui Vicuna Mackenna şi al generalului Lynch în Santiago de Chile, dar şi compoziţia „Sărutul”, destinată Expoziţiei Universale din Paris (1889).

În anul 1888, devine membru fondator al „Societăţii naţionale de Arte Frumoase”, iar în 1889 obţine comanda executării unei statui a lui Victor Hugo pentru Panthéon-ul din Paris, proiect care avea însă să fie respins, deoarece viziunea artistului îl înfăţişa pe personaj dezbrăcat şi înconjurat de de muze.În anul 1891, La Société des Gens de Lettres îi comandă executarea unui monument al lui Honoré de Balzac, îar în anul 1893, devine preşedintele secţiei de sculptură de la Société Nationale des Beaux-Arts. În această perioadă se mută la Meudon-la-Fôret, unde este vizitat de tineri literaţi şi artişti, printre care Antoine Bourdelle, care îi devine elev, iar la Giverny, reşedinţa lui Claude Monet din apropierea Parisului, îl întâlneşte pe Paul Cézanne.

În anul 1898 se desparte de Camille Claudel, care va avea efecte devastatoare asupra carierei şi existenţei tinerei artiste – ea fiind, în cele din urmă, diagnosticată cu schizofrenie – , iar 1899 este anul primelor sale mari expoziţii retrospective la Bruxelles, Rotterdam, Amsterdam şi Haga.În anul 1900, cu ocazia Expoziţiei Universale de la Paris, este inaugurat „Pavilionul Rodin”, în Place de l’Alma din Paris, unde se expun nu mai puţin de 171 de opere ale artistului, printre care, pentru prima dată, şi „Poarta Infernului”.În anul 1904, pictoriţa şi femeia de litere britanică Gwendolen Mary John îi va deveni amantă – căreia i-a cumpărat un apartament mobilat pentru întâlnirile lor de taină – şi sursă de inspiraţie pentru sculptura Muse Whistler, în acelaşi an Rodin devenind şi amantul ducesei de Choiseul, o relaţie care avea să dureze până în anul 1912.

În perioada 1905-1906, poetul austriac Rainer Maria Rilke lucrează ca secretar particular al lui Rodin, iar în anul 1907, artistul se instalează în Hôtel Biron din Paris, unde îşi va înfiinţa un atelier de lucru, un loc care, în anul următor, va deveni „Muzeul Rodin”. Rodin a închiriat Hotelul Biron în uma unui acord prin care statul francez era de acord să cumpere și să păstreze clădirea drept Muzeul Rodin în schimbul donației tuturor lucrărilor sale, iar acordul avea să fie materializat peste câţiva ani.Interesant este şi faptul că, în anul 1907, în atelierul lui Rodin a lucrat și marele sculptor român Constantin Brâncuși, pentru a învăţa mai multe din tainele artei de a da viaţă pietrei şi oricărui alt material sculptural, însă după doar câteva luni, acesta a părăsit studioul spunând: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” („Nimic nu se poate înălţa la umbra marilor arbori”).

În anul 1911, participă la „Expoziţia Regală de Arte” din Berlin şi primeşte din partea statului francez comanda pentru executatea unui bust al lui Puvis de Chavanne pentru Panthéon. De asemenea, lucrarea „Burghezii din Calais” este cumpărată de statul englez şi va fi instalată în grădinile Westminster din Londra, în faţa Parlamentului.În anul 1912, Metropolitan Museum din New York inaugurează o sală dedicată lui Auguste Rodin, iar în anul 1914, îi apare monografia „Les Cathédrales de France”, care cuprinde studiile sale asupra stilului gotic în arhitectură. În anul 1915, vârsta înaintată nu îl împiedică să mai facă o victimă în amor, Jeanne Bardey, pe care o cunoscuse când nu era încă lansată în lumea artistică. Ea era acum era văduvă dezolată, care i-a devenit secretară, infirmieră, însoţitoare, amantă, şi cea care avea grijă ca artistul să nu fie escrocat de tinere profitoare.

În anul 1916, Rodin se îmbolnăveşte grav, iar la finalul anului decide să doneze o mare parte din colecţiile sale statului francez, conform unei mai vechi înţelegeri. Privațiunile și durerile Primului Război Mondial aveau să întunece şi mai mult ultimele zile ale lui Auguste Rodin.La 29 ianuarie 1917 se căsătoreşte cu Rose Beuret – ea avea atunci 73 de ani, iar el 77 -, cea care fusese statornica sa parteneră de viaţă şi sursă de inspiraţie -, însă la doar câteva zile distanţă, la 14 februarie, aceasta trece la cele veşnice, în urma unei pneumonii. După doar câteva luni, la 17 noiembrie 1917, Auguste Rodin moare – se spune că de frig, întrucât statul francez a refuzat să-i acorde un ajutor financiar -, fiind înmormântat alături de Rose Beuret, în cimitirul din Meudon, într-un cavou vegheat de un imens „Gânditor”, celebra lucrare a lui Rodin.

La 4 august 1919 „Muzeul Rodin” din Paris îşi deschide porţile pentru accesul publicului. Pentru marcarea centenarul morţii marelui artist, Muzeul Rodin din Paris, împreună cu Rețeaua Muzeelor Naționale din Franța, a deschis o expoziţie, intitulată „Rodin.L’exposition du centenaire”, la Grand Palais, în perioada 20 martie-31 iulie 2017. Muzeul Național de Artă al României (MNAR) a participat la manifestare cu sculptura „Somnul”, realizată de Constantin Brâncuși…

Auguste Rodin a fost contestat, în dese rânduri, atât pentru viaţa sa privată extrem de tumultuoasă, dar şi pentru viziunea sa artistică îndrăzneaţă, izvorâtă din totala sa libertate interioară – mai multe dintre lucrările sale fiind dealtfel subsumate temei „chinurilor dorinței”. Rodin a realizat litografii, picturi şi lucrări de grafică, dar a rămas nemuritor prin sculpturile sale ce exprimă originalitatea unui spirit genial, capabil să depăşească reguli şi tipare academice. A călătorit enorm şi a învăţat în permanenţă din aproape tot ce s-a creat artistic până la el şi aceste experienţe au contribuit la realizarea unor opere ce vor rămâne inegalabile. A fost cunoscut şi apreciat încă din timpul vieţii de către artişti, literaţi şi oameni de stat din Europa şi America, influenţând definitiv întregul curs al istoriei artelor, iar acum lucrările sale se află la loc de cinste în aproape toate marile muzee ale lumii.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Auguste-Rodin

http://www.musee-rodin.fr/en/collections/sculptures

https://www.biography.com/artist/auguste-rodin

https://www.sothebys.com/en/articles/21-facts-about-auguste-rodin

https://radioromaniacultural.ro/portret-auguste-rodin-cel-mai-mare-sculptor-al-lumii-moderne-la-100-de-ani-de-la-disparitie/

$$$

 S-a întâmplat în 12 noiembrie1862, 12/24: În această zi, s-a născut omul politic Vasile Goldiş, unul dintre conducătorii Partidului Naţional Român din Transilvania; rol însemnat în lupta pentru desăvârşirea unităţii politice a poporului român; a combătut politica guvernelor ungare prin care se urmărea deznaţionalizarea românilor din Transilvania; membru al Consiliului Naţional Român Central (1918) şi al Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920); la Adunarea Naţională de la Alba Iulia (1 decembrie1918) a citit cuvântarea solemnă şi a prezentat proiectul de rezoluţie privind unirea Transilvaniei cu România; membru de onoare al Academiei Române din 1919.

Vasile Goldiş (d. 10 februarie 1934, Arad), s-a născut în casa bunicului din satul Mocirla, judeţul Arad (astăzi satul îi poartă numele). Este unul dintre cei trei copii ai preotului Isaia şi a Floarei Goldiş din Seleuş. Goldeştii îşi aveau originea în satul Chişcău din judeţul Bihor, unde se ocupau cu mineritul. Şi-a început studiile primare la şcoala confesională românească din Cermei, unde învăţător era tatăl său, apoi a trecut la şcoala romano-catolică din acelaşi sat, unde a învăţat ungureşte, apoi la şcoala germană din Panatul Nou (azi Horea), unde a învăţat limba germană şi în fine clasa a patra a făcut-o la Arad. Liceul l-a făcut tot la Arad şi l-a terminat ca şef de promoţie în 1881. În ciuda greutăţilor materiale din această perioadă, tânărul Goldiş se susţinea dând meditaţii, era un elev eminent, avea aptitudini deosebite pentru istorie, literatură şi filozofie.

După terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Drept din Budapesta, iar din anul următor (1882) se mută la facultatea similară din Viena. Studiază în capitala Austriei până în 1884, apoi se reîntoarce la Budapesta şi reuşeşte, în ciuda dificultăţilor materiale care l-au urmărit tot timpul, să termine studiile superioare în 1886, obţinând diploma de profesor în istorie şi limba latină. În perioada studiilor la Viena devine membru al societăţii academice „România Jună”, iar la Budapesta, alături de Maniu, Lapedatu, Oniţiu şi alţii, va fi printre cei mai activi membri ai societăţii „Petru Maior” a studenţilor români. În toamna anului 1886, plin de datorii şi cu sănătatea şubrezită, îşi începe cariera didactică şi preia catedra la Preparandia din Caransebeş.

La Caransebeş va sta timp de trei ani, până în 1889, apoi candidează şi obţine un post de profesor de istorie la liceul ortodox român din Braşov. Aici i-a avut colegi pe Valeriu Branişte şi Virgil Oniţiu, iar printre elevi i-a avut pe Octavian Goga, Sextil Puşcariu, Onisifor Ghibu, Ioan Lupaş, Octavian Taslăuanu, Iosif Popovici şi alţii.Ca pedagog şi profesor de istorie, face eforturi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de studiu, a bazei materiale şi în special procură numeroase hărţi istorice şi geografice.Şi pentru că realizează că învăţământul românesc suferă de numeroase lipsuri, se apucă el singur de scris manuale şcolare, bine gândite din punct de vedere pedagogic şi elaborate pentru a răspunde ţelurilor politice ale românilor ardeleni. 

Pe lângă activitatea pedagogică se afirmă şi în spaţiul cultural al românilor ardeleni. A publicat diverse studii de istorie sau literatură în revistele de cultură, a fost secretar al „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român” înfiinţată de Iosif Vulcan şi Alexandru Roman şi a înfiinţat împreună cu Ioan Russu-Şirianu ziarul „Tribuna poporului”, cu sediul la Orăştie şi mutat ulterior la Arad. Încă din primii ani ai şederii sale la Braşov, ia parte tot mai mult la viaţa politică. Stabileşte legături apropiate cu comerciantul Diamandi Manole şi cu profesorul Ghiţă Pop, se înscrie în societatea cultural-politică „Casina română”(va fi şi secretarul acesteia), se implică tot mai mult în politica locală. Se remarcă de asemenea ca un foarte bun orator. Dar la 1 septembrie 1901 se pensionează la cerere, pe motiv de boală, şi se reîntoarce în Arad, la chemarea unchiului său Iosif Goldiş, ajuns între timp episcop.

La Arad îşi reia activitatea pedagogică ca profesor şi director al liceului de fete. Este o perioadă în care condiţiile popoarelor oprimate din monarhia dualistă se înrăutăţesc pe zi ce trece, fapt care cauzează în schimb o intensificare a luptei naţionale. Acum se conturează abordarea politică activă a românilor ardeleni, iar Vasile Goldiş se află printre cei care militează pentru renunţarea la tactica pasivă adoptată în 1881. În 1906 este ales deputat în parlamentul de la Budapesta pentru circumscripţia Radna. În mandatul de patru ani (1906 – 1910), se alătură deputaţilor români, sârbi, slovaci etc care pledează activ pentru recunoaşterea drepturilor politice şi democratice. Publică articole politice în „Tribuna”, ţine conferinţe şi discursuri, se luptă cu faimoasa lege Appony care ostraciza şcolile româneşti. Datorită intransigenţei şi combativităţii de care dă dovadă, devine un adversar temut pentru guvernul maghiar şi va avea de înfruntat obstacolele întinse de autorităţi, mai ales cu ocazia alegerilor din 1910. 

În ciuda faptului că în cercul Radna, majoritar român, se bucura de toată popularitatea, autorităţile au pus în joc toate mijloacele pentru a asigura victoria candidatului guvernului Sandor Taganyi. La câteva întruniri electorale au loc ciocniri sângeroase între jandarmi şi alegătorii români în timp ce presa maghiară comentează pe larg faptul că guvernul va lua toate măsurile ca să nu fie ales. După eşecul de la alegerile din 1910 a participat la mai multe adunări generale ale românilor din diferite localităţi din Ardeal şi Banat, participă la redactarea unor memorii, colaborează la mai multe ziare. În această perioadă în PNR au loc disensiuni pe marginea direcţiei de urmat, iar Vasile Goldiş joacă rol de moderator, încercând să unească forţele. În 1911 i se încredinţează conducerea ziarului nou-înfiinţat „Românul” şi a Institutului tipografic „Concordia”. Sub conducerea lui Vasile Goldiş, ziarul Românul devine un „monitor general” al luptelor politice româneşti. În 1916, imediat după intrarea României în război, refuză să semneze în numele ziarului declaraţia de fidelitate cerută de Contele Tisza, motiv pentru care „Românul” este suspendat.

În perioada primului război mondial, conducerea Partidului Naţional Român recomandă o atitudine politică moderată, însă Vasile Goldiş se împotriveşte vehement, neputând să asiste liniştit la abuzurile tot mai mari care au loc în monarhia pe cale de dezintegrare. În condiţiile înfrângerii definitive a monarhiei, membrii comitetului executiv al PNR se întâlnesc la Oradea şi hotărăsc să acţioneze în parlamentul Ungar în sensul autonomiei politice a românilor. Goldiş redactează declaraţia ce avea să fie prezentată Parlamentului, în care invocă dreptul naţiunii române de a dispune singură de soarta ei.Pretenţiile maghiare de a-i reprezenta pe români la Conferinţa de Pace sunt refuzate. Evenimentele se precipită şi la 29 octombrie se constituie Consiliul Naţional Român Central, cu sediul la Arad, însărcinat cu punerea în practică a măsurilor prevăzute de Declaraţia de la Oradea din 12 octombrie. Vasile Goldiş se află printre reprezentanţii acestui for. 

La 7 noiembrie, Goldiş reînfiinţează ziarul Românul şi publică manifestul Către naţiunea română, prin care preconizează înfiinţarea gărzilor şi consiliilor naţionale române. La 18 noiembrie publică un nou manifest important, „Către popoarele lumii”, în limbile română şi franceză, prin care arată hotărârea fără echivoc a naţiunii române din Transilvania de a se uni cu România. Într-o atmosferă extrem de tensionată, încep pregătirile pentru convocarea marii adunări naţionale. Textul convocării este redactat tot de Vasile Goldiş. Astfel, la 1 decembrie 1918, adresându-se „Măritei Adunări Naţionale" de la Alba Iulia, în uralele a celor peste 100.000 de reprezentanţi din toate ţinuturile locuite de români, Vasile Goldiş expune Rezoluţia Adunării de Unire cu România.

Imediat după Unire este ales un Mare Sfat Naţional Român, cu atribuţii de parlament şi un Consiliu Dirigent cu atribuţii de guvern provizoriu al Transilvaniei. Dintre cei 15 membri ai Consiliului, Vasile Goldiş este ales ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice, precum şi vicepreşedinte al Consiliului. La 12 decembrie tot el este numit în funcţia de preşedinte al delegaţiei ardelene care urma să prezinte Regelui Ferdinand actul unirii adoptat la Alba Iulia. În faţa Regelui va rosti o cuvântare memorabilă în care face bilanţul luptei de secole a poporului român pentru unitatea politică.

Spre sfârşitul anului 1918, Goldiş este numit ministru în guvernul central de la Bucureşti condus de Ion I. C. Brătianu. Demisionează la 26 septembrie 1919, dar a doua zi, la 27 septembrie, este numit ministru fără portofoliu în guvernul de militari condus de Arthur Văitoianu. Va deţine această funcţie timp de şase luni. Între timp este ales din nou deputat în circumscripţia Radna şi membru de onoare al Academiei Române. Este propus preşedinte al Camerei Deputaţilor, însă din cauza neînţelegerilor cu Alexandru Vaida-Voievod, devenit între timp şeful guvernului, funcţia este preluată de Nicolae Iorga, care beneficiază de o mai mare susţinere politică. După căderea guvernului Vaida-Voievod, este din nou numit ministru de stat fără portofoliu în Guvernul Averescu, la 18 martie 1920.Demisionează chiar a doua zi, revoltat de faptul că nu fusese consultat de guvern cu privire la chestiunile legate de Ardeal. Va reveni ca ministru abia în 1926, tot în guvernul Averescu. Va fi doar pentru scurtă vreme ministru al Artelor şi Cultelor, dar în acest scurt răstimp va avea o contribuţie semnificativă prin semnarea Concordatului cu Vaticanul.

Cu toate că a fost ministru, rolul politic pe care l-a jucat după Unire a fost destul de limitat. Tensiunile din sânul conducerii PNR s-au intensificat datorită divergenţei de opinii cu privire la direcţia de urmat în politica ardeleană. În jurul lui Goldiş s-a format un grup de partizani care la 2 mai 1926 a rupt relaţiile cu Iuliu Maniu şi l-a proclamat pe Goldiş preşedinte al PNR. Susţinerea lui Maniu a fost însă mai mare, astfel că dizidenţa a eşuat. În anii care au urmat Goldiş avea să fie dur contracarat de Maniu şi în final s-a văzut nevoit să se retragă din viaţa politică.

După retragerea din politică a continuat să activeze pe scena culturală în jurul „Astrei”, al cărei preşedinte a fost. Ultimii ani i-a petrecut la Arad, cu sănătatea şubrezită.În 1932 a fost internat într-un sanatoriu din Austria, datorită agravării stării lui de sănătate. Totuşi, la 1 decembrie 1932 a făcut tot posibilul pentru a ajunge la Arad şi a vorbi în faţa celor 25 mii de oameni strânşi în Piaţa Avram Iancu să aniverseze Marea Unire. S-a stins din viaţă la 10 februarie 1934 în locuinţa sa din Arad, în vechiul palat al ziarului „Românul”.I-au fost organizate funeralii naţionale, iar ziua înmormântării a fost declarată zi de doliu naţional.

Surse:

Eugen Gagea, Vasile Goldiş - Părinte al patriei, viaţa şi opera, Vasile Goldiș University Press, Arad, 2012

Şora, Gheorghe, Vasile Goldiş militant pentru desăvîrşirea idealului naţional 1 decembrie 1918, Editura Facla, Timişoara, 1980

https://momenteistorice.ro/cine-fost-vasile-goldis-un-erou-al-unirii-romanilor/

https://www.uvvg.ro/site/vasile-goldis-parinte-al-patriei-viata-si-opera/

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/vasile-goldis-parinte-al-unitatii-romanilor-138085.html

http://www.dacoromania-alba.ro/nr08/goldis.htm

http://biografii.famouswhy.ro/vasile_goldis/

$$$

 S-a întâmplat în 12 noiembrie1869: În această zi, a murit scriitorul Gheorghe Asachi, personalitate polivalentă a culturii române.S-a născut la 1/12 martie 1788 în târguşorul Herţa din Ţinutul Odorhei, jud. Botoşani. A fost fiul preotului Lazăr Asachi, care a ajuns arhimandrit al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei în timpul mitropolitului Veniamin Costachi. A urmat cursurile medii la Lemberg (Lwow) în Polonia, în limbile poloneză, latină şi germană. Tot la Lemberg a urmat şi studiile superioare, obţinând, în anul 1804, diploma de inginer şi titlul de doctor în filozofie. 

Şi-a continuat studiile superioare la Viena între anii 1805-1808, apoi la Roma, între 1808-1812.La Viena a făcut studii de matematică şi pictură, iar la Roma a studiat literatura clasică, literatura italiană, pictura, sculptura şi arheologia. Tot la Roma, sub pseudonimul Alvira Daciano, a publicat primele poezii, care au fost mult apreciate de criticii literari italieni. A fost ales membru al Academiei Literare din Roma. În anul 1812 (avea 24 de ani) s-a întors în Moldova, având deja o vastă cultură de structură enciclopedică şi cunoscător al mai multor limbi străine: poloneză, latină, italiană, franceză, germană şi engleză. 

Stabilit la Iaşi, între 1814-1818, Gh. Asachi a ţinut un curs de inginerie, în limba română, la Academia Domnească. În anul 1820, la cererea lui Veniamin Costachi, Asachi s-a ocupat de organizarea Seminarului de la Socola, înfiinţat în anul 1803 de către mitropolitul menţionat mai sus.Între anii 1822-1827, Asachi a fost agent diplomatic la Viena, fiind trimis de domnitorul I. Sturdza. La Viena s-a căsătorit cu Elena Teyber - o vieneză cu o aleasă cultură muzicală şi mare pianistă. După întoarcerea de la Viena, Gh. Asachi a început să desfăşoare o bogată activitate pentru organizarea şcolii în limba română. A participat la reorganizarea Gimnaziului de Stat de la „Trei Ierarhi" (1828), a Şcolii de Fete din Iaşi (1834) şi a Academiei Mihăilene (1835), care funcţiona cu trei facultăţi: Filozofie, Drept, Teologie. A contribuit la redactarea prospectului unui institut agronomic şi la organizarea Şcolii Militare din Iaşi. 

Gh. Asachi a desfăşurat şi o bogată activitate pedagogică prin întocmirea de manuale şi de programe şcolare. El însuşi a elaborat manuale, cu deosebire de matematică. A formulat numeroase şi valoroase idei pedagogice, dintre care menţionăm: 

- Învăţământul trebuie să se facă în limba poporului.

- Funcţia şcolii constă în luminarea poporului, în datoria de a forma oameni virtuoşi şi buni cetăţeni.

- Educaţia trebuie să fie un proces de formare a tinerilor în spiritul dragostei de patrie şi neam. 

În acelaşi timp, Gh. Asachi a fost animatorul şi conducătorul mişcării culturale între anii 1813-1849 din Moldova. Este printre cei dintâi care au militat activ pentru o cultură naţională în Moldova. Iniţiativele lui Asachi în domeniul învăţământului, presei şi culturii naţionale au adus o contribuţie esenţială la modernizarea societăţii româneşti din Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea. La 1 iunie 1829 a editat, la Iaşi, cea dintâi gazetă politică şi literară în limba română din Moldova: „Albina românească". Din iulie 1829 şi până în noiembrie 1830, Asachi a îndeplinit funcţia de secretar al Comisiei de redactare a Regulamentului Organic, la Bucureşti şi la Petersburg. Pentru această activitate a fost decorat de împăratul Rusiei cu Ordinul „Sfântul Vladimir" - Clasa a IV-a. Împreună cu medicii M. Zotta şi I. Cihac, Gh. Asachi a înfiinţat, la Iaşi, „Cercul de lectură al medicilor ieşeni", care, mai târziu, s-a transformat, prin grija aceloraşi fondatori, în „Societatea de medicină şi istorie naturală". 

În anul 1831, Asachi a fost numit „arhivist al statului", funcţie în care a organizat, pentru prima dată, arhivele Moldovei. În 1832 a deschis prima tipolitografie din Moldova, sub numele de „Institutul Albinei".Aici a tipărit lucrările sale, manuale şcolare, dări de seamă asupra şcolilor, lucrări de popularizare a ştiinţei, hărţi, tablouri istorice etc. Prin activitatea de editor şi tipograf, Asachi a umplut un mare gol în istoria culturii naţionale din Moldova. În anul 1836, în colaborare cu câţiva boieri tineri şi ataşaţi mişcării culturale, Asachi a înfiinţat Conservatorul Filarmonic-Dramatic, unde el a predat, în mod gratuit, un curs de declamaţie. Cu elevii săi a organizat primele reprezentaţii teatrale în limba română.

        Ca scriitor, Gh. Asachi a abordat mai multe specii literare: teatru, nuvele istorice, poezii lirice: sonet, odă, imn, meditaţii, satire etc. El a pregătit prima reprezentaţie teatrală în limba română, în 1816, cu piesa „Mirtil şi Hloe" - o prelucrare pastorală a lui Asachi după scriitorii Gessner şi Florian. Tot Asachi a organizat primul spectacol de operă în limba română. A îmbogăţit repertoriul teatral cu numeroase traduceri, adaptări şi piese originale inspirate din trecutul istoric al Moldovei, dintre care menţionăm: „Petru Rareş-Vodă"; „Dragoş - întâiul domn suveran al Moldovei". În proză a abordat nuvela istorică prin creaţiile: „Dragoş"; „Petru Rareş” ş.a. În baladele istorice, Asachi evocă momente cruciale din istoria naţională: „Dochia şi Traian"; „Ştefan cel Mare înaintea Cetăţii Neamţu" ş.a. Şi creaţiile lirice au un pronunţat caracter patriotic, poetul Asachi fiind convins de caracterul educativ al literaturii. 

Istoria culturii şi a literaturii române îl situează pe Gh. Asachi printre deschizătorii de perspective şi printre marii îndrumători din perioada de modernizare a culturii naţionale în Moldova. S-a stins din viaţă la 12 noiembrie 1869, la vârsta de 81 de ani şi a fost înmormântat la Biserica „Patruzeci de Sfinţi" din Iaşi. După douăzeci de ani, un comitet de iniţiativă în frunte cu Iosif Naniescu - Mitropolitul Moldovei - i-a ridicat o statuie de marmură în faţa şcolii de lângă Mănăstirea „Trei Ierarhi" din Iaşi.Aici au fost depuse osemintele lui şi ale soţiei sale, decedată în 1877, în cripta de la baza statuii, pentru a-i eterniza amintirea.

Surse:

http://www.autorii.com/scriitori/gheorghe-asachi/index.php

https://www.artline.ro/Gheorghe-Asachi-20558-1-n.html

https://1md.online/ro/moldova/personalitati/gheorghe-asachi

https://www.scribd.com/doc/137761415/Activitatea-cultural%C4%83-iluminist%C4%83-a-lui-Ghoerghe-Asachi

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_gheorghe_asachi.htm

https://foaienationala.ro/gheorghe-asachi-intemeietorul-invatamantului-limba-romana.html

http://euromentor.ucdc.ro/nr_1/6%20-%20GHEORGHE%20ASACHI.pdf