$$$

 S-a întâmplat în 10 noiembrie1895: În această zi, a murit Alexandru Odobescu, prozator, eseist, istoric al artelor şi culturii, arheolog și om politic; membru al Societăţii Academice Române (n. 1834). A fost ministru al monumentelor (1863-1864), și profesor de arheologie la Universitatea din București. Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei (Istoria arheologiei, 1877) și a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său. (Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l'orfèvrerie antique,Tome I-III, Éditions J. Rothschild, Paris, 1887-1900). 

A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene(Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile românilor, 1861; Răsunete ale Pindului în Carpați). A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea (Poeții Văcărești, Mișcarea literară din Țara Românească în sec. XVIII).Este autorul unor nuvele istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) și volume de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909; Pseudokynegeticos, 1874).

Alexandru Odobescu s-a născut la 23 iunie 1834, la București. Era al doilea copil al lui Ioan Odobescu, generalul de la 1848 care s-a împotrivit mișcării revoluționare, și al Ecaterinei Caracaș, fiica doctorului în medicină Constantin Caracaș. Educația și-a început-o în casa părintească, fiind elevul institutorului Bârzotescu. În 1848, Alexandru Odobescu devine elev al Colegiului Sf. Sava, în urma unui examen dat cu Petrache Poenaru, urmașul lui Gheorghe Lazăr. Aici i-a avut colegi pe Theodor Aman, viitorul mare pictor, și pe Alexandru Sihleanu, poetul „liră de argint”, așa cum l-a caracterizat Eminescu în Epigonii. Din această perioadă datează prima sa încercare literară: Mihai Viteazul, înfățișare dramatică în trei părți.

În 1850 merge la studii în Franța, la College de France din Paris, unde îi are ca profesori, printre alții, pe cunoscuții istorici Jules Michelet și pe Edgar Quinet, susținători ai cauzei naționale a românilor din Principatele Dunărene. În timpul studiilor de la Paris a aderat la Societatea Studenților Români. Împreună cu alți studenți români de la Paris, la 14 februarie 1851 înființează Junimea Românească, societate politică și culturală a studenților români din Franța. Odobescu se află în preajma revoluționarilor români exilați (Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti, I. Voinescu II, Gheorghe Magheru). El ține în cercul acestora conferința Viitorul artelor în România, al cărei text apare postum, în 1907, și în care spune:„E un adevăr recunoscut acuma că artele sunt expresia simțirilor unui popor întreg și că numai în acest caz sunt ele întemeiate cu putere...”

Tot în acea perioadă, Alexandru Odobescu (împreună cu Gheorghe Crețeanu și Dimitrie Florescu) face parte din comitetul de redacție al revistei Junimea română, care apărea la Paris. În această revistă el publică articolul Muncitorul român, remarcabil prin îndrăzneala ideilor și prin compoziția sa, care îi evidențiază spiritul progresist, democratic: „Peste puțin pământul va fi înapoiat muncitorului, prin îngrijirea și iubirea căruia pustiele se va schimba în holde înalte și bogate, în livezi roditoare, în pășuni verzi și fragede, pe care vor paște frumoasele vite ale României; bordeiele, unde abia pătrund razele soarelui, vor deveni case luminoase, îmbelșugate și fericite.”

Odobescu studiază atât arheologia (făcând cunoștință cu câțiva promotori ai acesteia în Franța: François Guizot, Louis Vitet, Prosper Mérimée), cât și literatura greacă și latină. Astfel, el traduce: treisprezece poezii ale lui Horațiu, primul cânt al Iliadei, primul cânt al Odiseei și primul cânt al Georgicelor lui Virgiliu.Tot atunci el scrie poema Oda României, apărută însă abia la 1855 în revista România literară a lui Vasile Alecsandri:

„În sânul României acum va să-nflorească

O floare care varsă miros încântător,

A păcii dulce floare, al artelor izvor.”

La 13 decembrie 1853, Alexandru Odobescu își susține bacalaureatul în litere. Se înscrie apoi la Facultatea de Litere de la Sorbona, pe care nu o termină însă, neprezentându-se la examenul de licență. Întorcându-se în țară, în 1855, Alexandru Odobescu începe o carieră de funcționar public: este numit șef de masă la Postelnicie, apoi procuror la Curtea de Apel București și funcționar la Ministerul Cultelor.Tot în 1855, în revista România literară a lui Vasile Alecsandri i se tipărește Oda României și Întoarcerea în țară pe Dunăre.

Alexandru Odobescu publică nuvelă istorică Mihnea Vodă cel Rău în revista Românul; în același an (1857) nuvela apare și în volum separat: Scene istorice din cronicile Țării Românești - Mihnea-Vodă cel rău (1508-1510).În 1858 se căsătorește cu Alexandra (Sașa) Prijbeanu, fiica naturală a Ruxandrei Băleanu și a contelui rus Pavel Kiseleff.Odobescu publică în Revista Carpaților (1860) o nouă nuvelă istorică, sau scenă istorică cum o numea el, Doamna Chiajna. În același an nuvela apare și în volumul: Scene istorice din cronicile românești: Mihea Vodă cel Rău; Doamna Chiajna, în a cărui prefață autorul mărturisește:„Faptele istorice ale unei țări sau ale unei epoci au totdeauna un interes mai viu când traiul și ideile, obiceiul și graiul de acolo sau de atunci nu sunt cunoscute. Scopul romanțelor istorice este, în parte, d-a ni le arăta; ăsta este și folosul lor instructiv.”

În 1861 scoate la București Revista română pentru științe, litere și arte în care tipărește de-a lungul anilor, printre altele: Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu, Cugetările lui Alecu Russo și Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon. În această revistă Odobescu își publică studiile Cântece poporane ale Europei răsăritene în raport cu țara, istoria și datinele românilor, Răsunete ale Pindului în Carpați și Poeții Văcărești.Tot în Revista română publică în 1862 Psaltirea diaconului Coresi (note) și Câteva ore la Snagov (o călătorie arheologică).În același an (1862), domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl numește pe Odobescu director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. În 1863 devine ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, apoi ministru ad-interim, la Ministerul Treburilor Străine.

Alexandru Odobescu organizează în 1867 pavilionul românesc din cadrul Expoziției universale de la Paris, la care a fost expus și tezaurul de la Pietroasa.După o călătorie la Sankt Petersburg scrie, împreună cu Petre S. Aurelian eseul Notice sur la Roùmanie (1868). În 1869, împreună cu V.A. Urechia, participă la Congresul internațional de antropologie și arheologie istorică de la Copenhaga, unde susține lucrarea Antichitățile preistorice ale României.

La 10 septembrie 1870, Alexandru Odobescu este ales membru al Societății Academice Române (vechea denumire a Academiei Române), la propunerea lui Al. Papiu Ilarian. Ține la Ateneul Român conferința Artele din România în periodul preistoric (1872). În 1873 Alexandru Odobescu este ales membru corespondent al Institutului arheologic din Roma, iar în 1874 este numit director al Teatrului Național din București. Tot în 1874, în cadrul Academiei Române, critică Dicționarul limbii române al lui August Treboniu Laurian și Ion C. Massim, considerându-l de „un latinism exagerat”. În același an îi apare eseuul Pseudo-Kinegeticos, iar în povestirile Jupân Rănică Vulpoiul și Tigrul păcălit.

În 1877, apare, sub îngrijirea lui Alexandru Odobescu, volumul „Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul” de Nicolae Bălcescu (fragmente apăruseră, tot sub îngrijirea lui Odobescu, între 1861-1863 în Revista Română). Scrie „Curs de arheologie. Istoria arheologie. Studiul introductiv la această știință”, volum încununat de Academia Română cu „Premiul Năsturel-Herescu”. Un an mai târziu îi apare cartea „Moții și curcanii”, conținând două conferințe ținute la Ateneul Român. În 1879, Alexandru Odobescu este ales secretar general al Academiei Române. În 1880 se stabilește la Paris, pentru un an, unde îndeplinește și funcția de secretar de legație. Publică în 1887 volumul „Zece basme mitologice” (prelucrate după „Tales of Ancient Greece” de G.W. Cox).În 1889 Academia Română îi acordă „Premiul Năsturel-Herescu” pentru cea mai bună carte românească apărută între 1885-1888: Scrieri Literare și Istorice (care îi apăruse în 1888, în trei volume). Apare la Paris (1889) „Le Trésor de Pétrossa” („Tezaurul de la Pietroasa”), amplă monografie de arheologie istorică în limba franceză. În 1891, Alexandru Odobescu devine directorul Școlii Normale Superioare, calitate în care publică manuale școlare, printre care și unul de gramatică.

Alexandru Odobescu a murit la 10 noiembrie 1895, sinucigându-se în urma unor tragice evenimente de ordin familial și public. Format la școala clasicismului francez și la aceea a antichității, om de gust și de știință, fondator al arheologiei în România și istoric, Alexandru Odobescu a scris o proză admirabilă în eleganță și puritate. A priceput, ca și Junimea, că literatura adevărată trebuie să exprime sufletul poporului român așa cum se reflectă în istorie, în limbă, în folclor. Cu drept cuvânt, Maiorescu, care-l stima mult, îl privea ca pe unul din ai lor. Și Odobescu se opusese fanteziilor etimologice ale Academiei și chiar reușise să publice un dicționar opus celui al lui Laurian și Massim.

Primul său eseu poate fi considerată scrierea „Câteva ore la Snagov”, publicată în Revista română (1862), caracterizată mai târziu de Tudor Vianu ca „o călătorie arheologică”. Se evidențiază atât plăcerea scriitorului de a-și desfăta cititorii prin erudiție, cât și înclinația acestuia spre o retorică neobișnuită a textului.Nuvelele sale istorice - Mihnea cel Rău, Doamna Chiajna - și mai ales spiritualul Pseudokynegeticos („Fals tratat de vânătoare”), în care se vede imensa lui erudiție, gustul constant, poezia delicioasă a evocării peisajului românesc, au încântat generațiile trecute și prezente.

Eseul Pseudokynegetikos, despre care George Călinescu afirma că este un text în care autorul „bate câmpii cu grație”, cuprinde considerații estetice și descrierea a trei opere de artă cu subiecte cinegetice, un basm (Povestea lui Făt Frumos împărat cu noroc la vânat) și chiar și un fragment autobiografic în care autorul povestește o vânătoare de dropii în Bărăgan, pasăre dispărută de pe teritoriul României în urma vânării ei sălbatice. Inițial, Odobescu intenționa să scrie o „precuvântare” (introducere) la „Manualul de vânătoare” al lui C. Cornescu, bun prieten și rudă cu autorul. Propunându-și să treacă în revist modul în care diversele arte au reprezentat vânătoarea, Alexandru Odobescu a depășit scopul inițial, acela de a scrie o introducere, rezultând un eseu de sine-stătător (de unde și titlul, de o subtilă ironie, Pseudokynegeticos - „Fals tratat de vânătoare”). Simulând improvizația (dar de fapt opera este atent elaborată) autorul asociază, într-un savuros sistem de digresiuni, peisaje (printre care faimosul tablou al Bărăganului), savante dispute filologice (despre denumirea graurilor și a sturzilor în limbile romanice), mostre de critică de artă (comparația dintre Diana cu ciuta de la Muzeul Luvru și Diana lui Goujon), un basm cult și numeroase referințe literare, muzicale, plastice, ba chiar și ironii la adresa latiniștilor etc. Indiferent de modul în care criticii literari au definit-o („operă-mozaic”, „cozerie”, sau eseu), Pseudokynegetikos marchează un reper în istoria literaturii române.

Alexandru Odobescu este unul din întemeietorii arheologiei în România. El este autorul unui tratat de istorie a arheologiei („Istoria arheologiei”) publicat în 1877. La sfârșitul secolului al XIX-lea a publicat în Franța monumentala sa monografie arheologică dedicată tezaurului de la Pietroasa, care fusese descoperit în anul 1837: Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l'orfèvrerie antique.

Surse:

https://www.artline.ro/Alexandru-Odobescu-29916-1-n.html

http://www.autorii.com/scriitori/alexandru-odobescu/index.php

https://adevarul.ro/locale/targu-jiu/pasiunea-fatala-scriitorului-alexandru-odobescu-profesoara-a-fost-adevaratul-mormant-inteligentei-iluziilor-ba-vietii-mele-1_5d2045eb892c0bb0c62978e2/index.html

https://www.stelian-tanase.ro/de-ce-s-a-sinucis-alexandru-odobescu/

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_alexandru_odobescu.htm

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/12-alexandru-odobescu-1834-1895

https://www.lecturadigitala.ro/ro/articole/biografii/136-alexandru-odobescu

$$$

 S-a întâmplat în 10 noiembrie 2009: În această zi, a murit actorul Gheorghe Dinică. Gheorghe Dinică (n. 25 decembrie 1933, Giulești, dar trecut la1 ianuarie 1934 în actele oficiale de stare civilă, București - d. București) a fost unul dintre cei mai importanți actori români. A jucat în peste 70 de filme, în special în rolurile unor personaje negative, motiv pentru care Horațiu Mălăiele l-a supranumit „cel mai mare «rău» al cinematografiei românești”.

Există actori care se identifică, în timp, cu personajele interpretate sau cu replici celebre din filmele în care au jucat. Una dintre cele mai cunoscute replici din filmul românesc este din „Cu mâinile curate”, regizat de Sergiu Nicolaescu: „Nu trage dom Semaca! Sunt eu, Lăscărică!”. Inevitabil, când spunem sau auzim replica, gândul ne duce la marele actor Gheorghe Dinică.

Gheorghe Dinică s-a născut la Bucureşti, în zorii zilei de Crăciun, la 25 decembrie 1933, la Bucureşti, în mahalaua Giuleşti. Părinții săi, Petre, funcționar la poștă, și Jana – casnică, au hotărât, însă, să-și înregistreze băiatul după Anul Nou, astfel că data oficială a venirii sale pe lume este 1 ianuarie 1934, dată la care naşterea a fost declarată. În copilărie şi adolescenţă, el a frecventat spectacolele Teatrului de revistă, fiind impresionat de Titi Mihăilescu sau Puiu Călinescu, dar şi sălile de cinema din Giuleşti şi Calea Griviţei, în care s-a născut dorinţa sa de a deveni actor, fiind impresionat de filmele în care jucau Stan Laurel şi Oliver Hardy, Charlie Chaplin, de actori ca John Wayne, James Stewart, Humphrey Bogart, Cary Grant, pe care i-a admirat în producţiile americane, western, muzicale, cu gangsteri sau de dragoste.

În ianuarie 1944, pe când avea doar zece ani, a fost salvat ca prin minune de bombardamente, însă mulți dintre prietenii săi de joacă au fost uciși, iar trauma războiului și moartea „trăită pe viu” aveau să i se întipărească profund pentru tot restul vieții. A intrat apoi în trupele de teatru de amatori ale unor întreprinderi, prima sa apariție pe scenă fiind în rolul locotenentului Stămătescu, în piesa „Titanic Vals”, de Tudor Mușatescu, jucată de o trupă de amatori de la Poștă, instituţie în care se angajase, ca vânzător de presă, pentru a se putea întreţine.În sălile cinematografelor de pe Calea Griviţei s-a născut dorinţa de a deveni actor. Îl amuzau cuplul Stan Laurel – Oliver Hardy, Charlie Chaplin, a urmărit multe filme americane, western, muzicale, cu gangsteri, de dragoste, admirând actori ca John Wayne, James Stewart, Humphrey Bogart, Cary Grant. Pe lângă filme, îi plăcea să meargă la spectacole de revistă, unde jucau Titi Mihăilescu sau Puiu Călinescu. La 17 ani a început să joace alături de trupe de amatori, care puneau în scenă piese de Moliere, Shakespeare, dar şi dramaturgie românească.

S-a înscris, apoi, în cercul teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor București, iar în 1955, a fost distribuit în „Jocul de-a vacanța”, de Mihail Sebastian, în rolul lui Bogoiu, unde a fost remarcat de actrița Dina Cocea, care se afla în public şi care l-a invitat la cursurile ei de pregătire. Au urmat două încercări de admitere la Teatru, amblele nereuşite. În anul 1957 a fost admis, la a treia încercare, la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” – chiar la clasa profesoarei Dina Cocea – , pe care l-a absolvit în anul 1961, în „promoţia de aur” a teatrului românesc alături de George Constantin, Amza Pellea, Silvia Popovici, Constantin Rauţchi, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Draga Olteanu-Matei.De atunci, Dinică a jucat la cele mai importante teatre din Bucureşti: Teatrul de Comedie, Teatrul Bulandra, Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Teatrul Mic, Teatrul Odeon. Unul dintre cele mai importante roluri din teatru este cel al lui Cadîr (Tache, Ianke şi Cadîr), piesă în care a jucat alături de Marin Moraru şi Radu Beligan.

Debutul cinematografic l-a cunoscut în 1963, cu un rol în filmul „Străinul”, adaptare cinematografică a romanului omonim scris de Titus Popovici. De-a lungul carierei a jucat în peste 70 de filme, în special în rolurile unor personaje negative – gangsteri autohtoni, în seria cu comisarul Moldovan, regizată de Sergiu Nicolaescu, roluri de parveniţi, Pirgu din Craii de Curtea veche sau Stănică Raţiu în Felix şi Otilia – , motiv pentru care Horaţiu Mălăele l-a supranumit: „cel mai mare rău al cinematografiei româneşti”.

Printre cele mai importante roluri ale sale se numără: Savu („Zidul”- 1974, regia Constantin Vaeni), Paraipan („Un comisar acuză” – 1974 şi „Revanşa” – 1978, regia Sergiu Nicolaescu), Diplomatul (Prin cenuşa imperiului – 1975, regia Andrei Blaier), Aurică Fieraru (telenovelele Inimă de ţigan – 2007 şi Regina – 2008, unde a jucat alături de Marin Moraru, Gheorghe Visu, Florina Cercel, Dan Condurache şi Carmen Tănase). Prin rolul Pepe din filmul Filantropica (2002) s-a făcut cunoscut în special publicului tânăr.Ultimul rol în film a fost cel al lui Grigorie Vulturesco („Aniela” – 2009), un general în rezervă şi erou al României de la începutul secolului XX. A colaborat atât în film, cât şi pe scenă cu mari regizori români, printre numele cele mai importante numărându-se Sergiu Nicolaescu, Andrei Blaier, Mircea Daneliuc, Constantin Vaeni, Dan Piţa, Lucian Pintilie, Mircea Drăgan, Şerban Marinescu, Nae Caranfil, Andrei Şerban, David Esrig.

Adesea, criticii de film l-au asemuit cu Robert De Niro, comparaţie de care nu era deloc încântat: Ce legătură are Robert De Niro cu mine? Eu am studiat şi jucat în România, spunea actorul. Totuşi, în anul 2006 a jucat într-un film regizat de marele regizor american Francis Ford Copolla, o ecranizare a nuvelei lui Mircea Eliade Tinereţe fără tinereţe. Dinică avea talent muzical, iubea romanţele şi cântecele de petrecere, le cânta cu plăcere şi a înregistrat patru albume – Cântece de petrecere (2003), Cântece de petrecere 2 (2003), Romanţe (2004), Parol că te iubesc (2006). Îşi petrecea timpul liber în localuri unde se cânta astfel de muzică împreună cu prietenii săi, regretatul actor Ştefan Iordache şi cântăreţul Nelu Ploieşteanu, alături de care a jucat în filmul Ticăloşii. Pentru activitatea sa deosebită, Gheorghe Dinică a fost distins cu numeroase premii:

1972: Premiul ACIN pentru Explozia”, Felix şi Otilia”, Bariera”, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte”

1975: Premiul ACIN pentru Ilustrate cu flori de câmp”

Premiul UCIN pentru Casa din vis”

Premiul ACIN pentru Figuranţii”, Cuibul de viespi”, Secretul lui Herodot”

Premiul de interpretare la Karlovy Vary pentru rolul Diplomatul (Prin cenuşa imperiului”)

1992: Premiul UCIN; Premiul Troia (Portugalia) pentru Patul conjugal” (regia: Mircea Danieliuc)

1999: Premiul de excelenţă – UNITER

Marele premiu la Paris pentru Troilus şi Cresida” de William Shakespeare

2002: Premiul Special UCIN, pentru rolul Print (Filantropica”)

2002: membru de onoare al societăţii “Teatrul Naţional Ion Luca Caragiale”, cetăţean de onoare al Bucureştiului

2004: Diploma de interpretare acordat de Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România, pentru Orient Expres”

2006: Premiul pentru întreaga activitate la Festivalul T.I.F.

2008: Doctor Honoris Causa, titlu acordat de Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Ion Luca Caragiale din Bucureşti

A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice.A primit apoi şi Ordinul Serviciul Credincios” în grad de Mare Ofiţer.

În viaţa privată, Gheorghe Dinică nu s-a căsătorit până la 60 de ani și nici nu a avut copii, însă în 1995, Gheorghe Dinică fost invitat la o familie de prieteni, pe care nu-i văzuse de mult timp. Acolo a cunoscut-o pe Gabriela-Georgeta, care i-a atras atenția și căreia i-a propus o întâlnire. La 2 februarie 1996, cei doi au celebrat cununia civilă, apoi, mai târziu, cununia religioasă. Despre soţia sa, Dinică spunea: „E o femeie care are o relație clară cu viața și care a făcut ordine în dezordinea existenței mele. Dragostea nu are vârstă, indiferent că este în primăvara anilor sau a toamnei, ea răbufneşte şi îşi cere drepturile.”

La 9 noiembrie 2009, marele actor a fost operat la Spitalul Floreasca, având diagnostice extrem de complicate: colecistită acută fără pietre, şoc septic, la care se adăuga disfuncţie multiplă de organe cu insuficienţă respiratorie acută – suport ventilator (bronhopneumonie, pneumonie bazală stânga); insuficienţă cardiocirculatorie – suport inotrop şi vasopresor; fibrilaţie atrială paroxistică; insuficienţă renală cronică acutizată – anurie – hemodiafiltrare continuă; disfuncţie digestivă; disfuncţie hepatică – sindrom de colestază, potrivit buletinului medical. Din nefericire evoluţia post-operatorie, cu toate eforturile medicilor, nu a fost însă favorabilă, pacientul necesitând şi un simulator cardiac. 

Gheorghe Dinică a trecut la Domnul a doua zi, marţi, 10 noiembrie 2009, la Spitalul Floreasca, în urma unui stop cardiac. La 13 noiembrie, trupul său neînsuflețit a fost depus în foaierul Teatrului Național din București unde a fost petrecut cu aplauze timp de 15 minute de aproximativ două mii de persoane venite să-și ia rămas bun. În aceeaşi zi a fost înmormântat la cimitirul Bellu, pe Aleea Gheorghe Dinică, denumită astfel în semn de omagiu, alături de alţi actori plecaţi prea devreme: Toma Caragiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Ștefan Iordache…

Dinică a considerat că rolurile negative pe care le-a interpretat l-au ajutat în carieră şi chiar l-au amuzat…„Am avut marea şansă, în teatru şi în film, să joc roluri negative. Nu regret că le-am jucat, pentru unii sunt monştri, pentru mine aveau şi haz. Dacă eşti un făt frumos, o faci pe îndrăgostitul şi cam atât”, declara artistul.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/gheorghe-dinica-1318/

http://www.ziare.com/gheorghe-dinica/biografie

http://www.rador.ro/2019/01/01/portret-gheorghe-dinica-85-de-ani-de-la-nasterea-unui-titan-al-artelor-spectacolului/

https://adevarul.ro/cultura/arte/Intamplari-gheorghe-dinica-actorul-implinit-85-ani-1_5c2b5be9df52022f751ead62/index.html

https://radioromaniacultural.ro/documentar-gheorghe-dinica-actorul-care-impunea-prin-simpla-prezenta/

$$$

 10 noiembrie - „Ziua artileriei terestre din Armata României”. Este un prilej de aducere aminte despre cele mai semnificative momente ale dezvoltării acestei arme străvechi, de la apariţia şi folosirea balistelor şi catapultelor, până la modernele rachete ale contemporaneităţii. 

Pentru că am activat toată viața mea de militar activ într-o brigadă de vânători de munte, majoritatea amicilor îmi urează și mie „la mulți ani” de 3 noiembrie, de ziua vânătorilor de munte, uitând un amănunt esențial: sunt de profesie „militărească” tunar! Adică arma mea „de bază” este artileria și rachetele terestre!

Ca şi celelalte arme din compunerea armatei noastre, artileria română îşi are propria ei istorie. Cu aproape două milenii în urmă, strămoşii daci şi romani s-au dovedit nu numai constructori iscusiţi, dar şi mânuitori pricepuţi ai maşinilor de război şi, în cadrul acestora, a catapultelor şi balistelor, precursorii artileriei de mai târziu. Mai apoi, în secolele de cristalizare şi consolidare a statelor feudale româneşti, oştile acestora au întrebuinţat pe timpul luptelor bombardele şi apoi tunurile cu aceeaşi eficacitate ca şi alte armate ale statelor europene. Mai mult decât atât, marii noştri comandanţi de oşti din vremuri medievale, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Ioan Vodă, Mihai Viteazul şi alţii, au dezvoltat şi folosit artileria într-un mod original, propriu structurii organizatorice a oştilor pe care le-au comandat şi concepţiei de desfăşurare a acţiunilor de luptă, precum şi configuraţiei geografice a teritoriului românesc, îmbogăţind arta militară românească şi universală cu noi principii de purtare a războaielor.

Tezaurul ştiinţei şi tehnicii mondiale privind construcţia gurilor de foc şi rachetelor însumează şi el o părticică din contribuţia şi geniul creator românesc. Nume ca ale lui Orban, realizatorul tunurilor cu care- după unele izvoare istorice- turcii au asediat Constantinopolul, Ioan Românul, meşter vestit din arsenalele Transilvaniei, Ioan Sterca Şuluţiu, făuritorul tunurilor pentru oastea lui Avram Iancu şi ale altor români creatori de tehnică militară vor figura la loc de cinste în istoria ştiinţei şi tehnicii universale.

De la primele turnătorii înfiinţate în centrele meşteşugăreşti ale Transilvaniei şi de la rachetiştii Sibiului medieval, până la industria modernă din zilele noastre, tehnica de artilerie şi principiile de folosire a acesteia au evoluat continuu. La mijlocul secolului al XIX-lea a avut loc procesul de făurire a armatei române moderne şi, odată cu aceasta, constituirea primei baterii de artilerie, prin Porunca Domnească nr.198 din 10 noiembrie 1843, dată de domnitorul Tării Româneşti, Gheorghe Bibescu. Acest act simbolizează constituirea artileriei ca armă de sine stătătoare. Anii 1843-1850 sunt anii organizării primelor baterii de artilerie în Ţara Românească şi Moldova, a înfiinţării unor turnătorii proprii în Munţii Apuseni. Între anii 1853-1854 bateriile de artilerie din Ţara Românească şi Moldova au luat parte la războiul ruso-turc, distingându-se în luptele de la Brăila, Gura Ialomiţei, Vadul Silistrei, Ostrov etc. După 1859, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră, în Moldova, şi două în Ţara Românească, una călăreaţă şi una pedestră. La 21 decembrie 1860, conform unui decret dat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, primele baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul regiment de artilerie al armatei române moderne (organizat pe două divizioane).

În decembrie 1860, a fost publicată „Legea organizării puterii armate”, potrivit căreia în cadrul armatei române s-a constituit Corpul de Artilerie, compus din statul major al armei şi unităţile de artilerie. Nucleul statului major al artileriei a luat fiinţă abia în anul 1862, după unificarea ministerelor de război din ambele Principate, când s-a centralizat evidenţa personalului şi muniţiei. În octombrie 1862, a fost înfiinţat Inspectoratul Armelor Speciale, care avea ca sarcină conducerea instrucţiei în unităţile de artilerie şi supravegherea activităţii productive, inspectorat desfiinţat în septembrie 1875, când a luat fiinţă Inspectoratul Artileriei.

În timpul războiului pentru independenţă din anii 1877-1878, artileria română, ca armă de sine stătătoare, şi-a adus o meritorie contribuţie la lupta pentru cucerirea independenţei naţionale şi scuturarea definitivă a dominaţiei otomane. După război, noile perfecţionări tehnice din domeniul armamentului, ca: introducerea în înzestrare a tunului cu tragere rapidă, diversificarea gurilor de foc pe categorii, posibilitatea executării tragerilor din poziţii acoperite, etc. au dus la sporirea rolului artileriei şi au marcat importante mutaţii în principiile de întrebuinţare a acesteia în luptă. Considerentele care au determinat modificările structurale din cadrul armatei române au stat şi la baza organizării şi înzestrării unităţilor de artilerie, divizate în artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate, pentru lucrări de fortificaţie (care s-a desfiinţat complet în toamna anului 1915) şi artileria antiaeriană, care a luat fiinţă la 15 august 1916, odată cu constituirea Corpului Apărării Antiaeriene.

 Artileriştii români s-au adaptat cu uşurinţă cerinţelor războiului modern, bătăliile de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz au constituit un examen greu şi pentru unităţile de artilerie ca de altfel pentru întreaga armată română, examen pe care l-au trecut însă cu succes. Între cele două războaie mondiale, noile structuri organizatorice le-au corespuns noi dotări cu material de artilerie, aparatură de observare şi transmisiuni etc. Odată cu folosirea în masă a tancurilor şi aviaţiei, s-au elaborat noi regulamente privind instrucţia, pregătirea cadrelor şi folosirea în general a artileriei. În anul 1939, România avea capacitatea de a mobiliza 31 de brigăzi şi 79 de regimente de artilerie, dintre care 32 aveau în compunere trei divizioane, 31 aveau în compunere două divizioane, șapte erau regimente de artilerie grea, nouă erau regimente de artilerie călăreaţă. La 3 septembrie 1939, Marele Stat Major a ordonat sporirea efectivelor până la nivelul celor de război. 

După cel de-al doilea război mondial, refacerea armatei s-a realizat prin contopirea marilor unităţi întoarse de pe front cu marile unităţi de recruţi, cu subunităţile şi unităţile de marş, realizându-se mari unităţi operative cu o încadrare şi înzestrare corespunzătoare. Între anii 1948-1960, a sporit continuu ponderea artileriei în cadrul marilor unităţi de arme întrunite. Astfel, în anul 1965, această pondere era de 1,5 ori mai mare faţă de perioada celui de-al doilea război mondial. Pentru a asigura o conducere competentă a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înfiinţat Comandamentul Artileriei. Începând cu anul 1949, o bună parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc având caracteristici superioare, majoritatea acestora fiind de provenienţă sovietică. În 1961 au luat fiinţă unităţile de rachete cu diferite destinaţii. În anii 1956-1965, artileria a fost dotată cu armament nou. Au fost sporite şi diversificate mijloacele antitanc în cadrul tuturor eşaloanelor. Au intrat în dotare, alături de autotunurile şi tunurile existente, aruncătoarele de grenade antitanc şi rachetele antitanc dirijate. 

După 1989, armata română a intrat într-un amplu proces de restructurare, menit să-şi redimensioneze capacităţile de luptă şi să-şi adapteze strategiile noilor provocări apărute pe plan internaţional. A apărut oportunitatea dezvoltării parteneriatului cu NATO, pentru ca în cele de urmă România să devină ţară membră cu drepturi depline în această organizaţie. Concomitent a avut loc şi o reorientare în dezvoltarea noilor concepte şi politici de înzestrare a unităţilor de luptă cu tehnică modernă, menite a le conferi o capacitate combativă şi o mobilitate, la randamente maxime. Artileria terestră română, ca parte integrantă a acestui sistem, ţine pasul cu dezvoltarea tehnologiilor de ultimă generaţie, constituind pe mai departe o componentă principală a armatei române moderne.

La aniversare, salut artileriştii români din toate timpurile urându-le „La mulţi ani!”

Surse:

Calendarul tradiţiilor militare

Stroea, Adrian (colonel); Băjenaru Gheorghe (lt. col.), Artileria română în date și imagini, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2010

https://www.forter.ro/content/artileria

$$$

 S-a întâmplat în 10 noiembrie…

- „Ziua Artileriei Române" (la 10/22.XI.1843, prin Porunca Domnească 198 a domnitorului Gheorghe Bibescu s-a înfiinţat prima baterie de artilerie a Ţării Româneşti, menită „să slujească întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti", act ce simbolizează constituirea artileriei ca armă de sine stătătoare)

- 1444: Armatele turceşti îi înving pe unguri în „Bătălia de la Varna", consolidându-şi în acest fel controlul asupra Constantinopolului si marcând începutul expansiunii osmane în Balcani. Bătălia de la Varna s-a desfăşurat la 10 noiembrie 1444 lângă Varna, în estul Bulgariei. În acestă bătălie Imperiul Otoman condus de Sultanul Murad al II-lea a învins armatele Poloniei şi Ungariei, sub conducerea lui Vladislav al III-lea al Poloniei şi Ungariei. Înfrângerea armatei creştine a pus capăt încercărilor de a opri cucerirea estului Europei de Imperiul Otoman. De asemenea, a pregătit terenul pentru căderea Constantinopolului din 1453. 

- 1483: S-a născut Martin Luther, pastor şi doctor în teologie, primul reformator protestant ale cărui reforme au dus la naşterea Bisericii Evanghelice-Luterane. Primele idei ale Reformei protestante au fost enunţate de Martin Luther în 1517, în calitatea sa de preot catolic şi profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Prin traducerea Bibliei (1517-1546) a contribuit la crearea limbii germane supradialectale, deschizând o epoca noua literaturii moderne („Despre libertatea unui creştin”) (m. 18.02.1546); 

- 1493: S-a născut Paracelsus, alchimist, medic elveţian (m. 1541). Unele surse dau ca dată a naşterii 17 decembrie 1493 

- 1508: A apărut, la iniţiativa lui Radu cel Mare, „Liturghierul slavon tipărit de călugărul Macarie”, prima carte tipărită în Tara Româneasca;Călugăr de origine sârbă, învaţă meşteşugul de tipograf la Veneţia.Activează la Cetinje, în Muntenegru, unde tipăreşte mai multe cărţi slavone. În 1508 vine în Ţara Românească, unde înfiinţează, din porunca domnitorului Radu cel Mare, prima tipografie din ţară la mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte.

Tipărituri:

Octoih, Cetinje, 1494

Psaltire cu tâlc, Cetinje, 1495

Molitvenic, Cetinje, 1493-1495

Liturghier, Târgovişte, 1508; prima tipăritură dn ţara românească (în l. slavonă); editat de P. P. Panaitescu în 1961

Octoih, Târgovişte, 1510

Tetraevanghel, Târgovişte, 1512

-1510: Ioan Zápolya este numit de către regele Ungariei voievod al Transilvaniei. A înăbuşit răscoala condusa de Gheorghe Doja (1514);

- 1620: S-a născut Ninon de Lenclos, curtezană franceză (d. 1705).

- 1668: S-a născut François Couperin, organist şi compozitor francez (d. 1733) 

- 1683: S-a născut Regele George II al Angliei (d. 1760) 

- 1688, 10/20: S-a terminat tipărirea primei traduceri a Bibliei în limba română („Biblia de la Bucureşti"); textul (o sinteză a eforturilor depuse, timp de trei veacuri, de către cărturarii români din toate ţările româneşti şi considerat cel dintâi document de limbă literară, pe înţelesul tuturor românilor) a fost definitivat, din iniţiativa domnitorului muntean Şerban Cantacuzino (1678-1688), de către un grup de învăţaţi, între care fraţii Şerban şi Radu Greceanu.

- 1697: S-a născut William Hogarth, pictor şi gravor englez. William Hogarth (n. Londra/West Smithfield – d.25 octombrie 1764, Londra) a fost un pictor şi grafician englez, autor de gravuri şi stampe satirice şi ilustrator de cărţi, precursor al caricaturii moderne.Creaţia lui Hogarth este o explozie care marchează momentul naşterii artei naţionale engleze. Cu el începe secolul de aur al picturii britanice, care va dura până la jumătatea secolului al XIX-lea. Arta lui reflectă problemele epocii sale şi îşi păstrează până în ziua de azi actualitatea şi puternica expresivitate..

- 1759: S-a născut dramaturgul, poetul, prozatorul, esteticianul şi istoricul Friedrich von Schiller.

- 1775: Înfiinţarea Infanteriei Marine a SUA. În urma deciziei Congresului American, au fost înfiinţate două batalioane de infanterie marină, sub numele Continental Marines.Infanteriştii marini sunt simbolurile cele mai reprezentative ale puterii militare a Statelor Unite. Deviza lor este Semper Fidelis (Totdeauna fidel), nume atribuit şi marşului lor oficial, adesea abreviat ca ”Semper Fi”. Mascota lor este un buldog numit Chesty, adopţie care provine din Primul Război Mondial când, la Bois-Belleau, germanii i-au botezat pe infanterişti mariniteufel hunds (câini ai diavolului). Un alt simbol este cascheta instructorilor din Corp (drill instructor), caschetă numită Smokey bear, nume ce provine de la un personaj din desenele animate, ursul Smokey.Strigătul lor de război este Gund Ho (în chineză a acţiona împreună, „working together”), strigăt împrumutat de la chinezi pe timpul celui de al doilea război mondial.

- 1801: S-a născut Samuel Gridley Howe, american, fondatorul şcolii „Perkins School" pentru orbi (d. 1876) 

- 1834: S-a născut poetul argentinian José Hernández (m. 1866)

- 1859: S-a născut Ion Găvănescul, dramaturg, publicist şi memoralist („Meditaţiile lui Gr. Alexandrescu”, „O carte de vizită”, „Amintiri. Momente şi siluete”) (d.1951)

- 1862: Premiera, la Opera Imperială din Petersburg, a dramei lirice „Forţa destinului” de G. Verdi;

- 1869: S-a născut filosoful francez León Brunschvicg; a examinat progresul conştiinţei în lumina istoriei ştiinţei şi filosofiei; membru de onoare străin al Academiei Române (1935) (m. 1944)

- 1871: Exploratorii englezi Henry Stanley şi David Livingstone se întâlnesc pentru prima oară. Amândoi iau parte la expediții de căutare a izvoarelor Nilului. În 1871, Henry Morton Stanley a organizat o caravană care a plecat din estul Africii (Zanzibar) spre interiorul continentului în căutarea lui David Livingstone, căruia i se pierduse urma în 1869. La Zanzibar, strânge informaţii despre călătoria acestuia şi organizează el însuşi o expediţie prin junglă, întâlnindu-l pe Livingstone la 10 noiembrie 1871 pe malul estic al LaculuiTanganyika, la Udjidji. Împreună cu el cercetează zona lacului, stabilind că acesta nu aparţine sistemului Nilui                       

- 1872: Inaugurarea Universităţii din Cluj (înfiinţată pe baza unui decret imperial din 12.X.1872), cu patru facultăţi: Filosofie şi Litere, Matematici şi Ştiinţele Naturii, Drept şi Medicină (clădirea a fost construită după planurile arhitecţilor Ferdinand Fellner şi Herman Helmer). 

- 1873: S-a născut Henri Rabaud, compozitor francez 

- 1880: S-a născut Jacob Epstein, sculptor şi desenator englez

- 1885: A fost creata prima motocicletă de catre inginerii germani Deimler si Meibach;

- 1887: S-a născut scriitorul german Arnold Zweig. Arnold Zweig (n. Glogau, Silezia, azi în Polonia, d. 26 noiembrie 1968, Berlinul de Est) a fost un scriitor şi militant pacifist german de origine evreiască. A facut studii de istorie şi filozofie la universităţile din Breslau (azi Wrocław), München, Berlin, Göttingen, Rostock şi Tübingen. La început a fost puternic influenţat de opera lui Friedrich Nietzsche, ecoul căreia se resimte în primele sale lucrări de succes Claudia („Novellen um Claudia" 1913) şi tragedia Omor ritual în Ungaria („Ritualmord in Ungarn", 1914).După începerea primului război mondial se înrolează ca voluntar în armata germană.Experienţa războiului îi schimbă radical convingerile şi punctul de vedere asupra vieţii, transformîndu-se dintr-un aprig naţionalist german într-un adept fervent al pacifismului.Noile sale convingeri sunt oglindite în romanul Cazul sergentului Grişa (1927, care-i aduce o faimă internaţională. După venirea naziştilor la putere emigrează în Cehoslovacia, iar mai apoi în Elveţia. În 1948 revine în Germania, stabilindu-se în zona sovietică de ocupaţie. Între 1950 şi 1953 a fost preşedinte al Academiei de Arte din RDG.

- 1887: S-a născut Elisa Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din Europa (d.25.11.1973), şefă a laboratoarelor Institutului Geologic al României, sora inginerului Dimitrie Leonida. 

- 1889: S-a născut Claude Rains, actor englez (d. 1967) 

- 1891: A murit poetul francez Arthur Rimbaud (n. 1854), figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.

- 1892: S-a născut Mabel Normand, actriţă americană a filmului mut

- 1892: S-a născut Ion Clopoţel, publicist, sociograf şi memorialist; animator al presei româneşti în perioada interbelică; preşedinte al Sindicatului Presei Române (1920-1936); a fondat Biblioteca Ziaristică şi „Almanahul presei române" (1926) (m. 1986) 

- 1895: A murit Alexandru Odobescu, prozator, eseist, istoric al artelor şi culturii, om politic; membru al Societăţii Academice Române (n. 1834).

- 1898: Biblioteca Academiei Române a devenit biblioteca publică pentru cercetători. A fost inaugurată prima sală de lectură (32 de locuri) şi sala de studiu a manuscriselor (10/22);

- 1899: S-a născut Alexandru Colfescu, critic muzical (d.13.03.1976) 

- 1905: A murit istoricul francez Nicolas Alfred Rambaud; împreună cu Ernest Lavisse, a condus elaborarea şi editarea lucrării „Istoria generală din secolul IV până în zilele noastre", la care a colaborat şi istoricul român A. D. Xenopol; a cunoscut istoriografia română a vremii; a prefaţat, între altele, „Histoire des Roumains de la Dacie Trajane" de A. D. Xenopol; membru de onoare străin al Academiei Române (1895) (n. 1842) 

- 1905: S-a născut Louis Harold Gray, fizician şi radiolog britanic, fondatorul radiobiologiei

- 1907: S-a născut Mihail Fărcăşanu, politician şi scriitor român (d.14.07.1987, Washington) 

- 1909: S-a născut Robert Arthur, scriitor american 

- 1911: S-a născut Emil Turdeanu, istoric literar român stabilit în Franţa din 1945; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1994, editor a două prestigioase reviste ale exilului românesc: „Revue des etudes roumaine" şi „Fiinţa românească" (d.19.01.2001). 

- 1919, 10/16: A murit Maria Cuţarida-Crătunescu, prima femeie medic din România (1884); militantă feministă, a înfiinţat (1897) Societatea Maternă, iar doi ani mai târziu (1899) a organizat prima creşă de fabrică (n. 1857)

- 1919: S-a născut inginerul-armurier rus Mihail Timofeevici Kalașnikov, constructor al celebrului pistol automat AK-47, cea mai vânduta armă din lume;

 - 1920: S-a înfiinţat Şcoala Politehnică din Timişoara (azi Universitatea Tehnică) 

- 1920: S-a născut actorul de teatru Val Săndulescu; apariţii episodice în film (m. 1987) 

- 1920: S-a născut Maurice Clavel, eseist, scenarist, filosof şi jurnalist francez (m. 1979) 

- 1923: A murit Riccioto Canudo, critic şi teoretician francez de origine italiană („Manifestul celor şapte arte”) (n.02.06.1879) 

- 1925: S-a născut actorul de film britanic Richard Burton  („Priveşte înapoi cu mînie”, „Noaptea iguanei”, „Cui îi este frică de Virginia Woolf”, „Ana celor o mie de zile”, „Cleopatra”, „ Alexandru cel Mare”) (m. 1984)

- 1927: S-a născut József Birtalan, compozitor, dirijor şi profesor, distins cu Premiul Uniunii Compozitorilor (1977)

- 1927: S-a născut basul Nicolae Florei (m. 2000), unul dintre soliştii de marca ai Operei Naţionale Române

- 1928: S-a născut Ennio Morricone, compozitor. Ennio Morricone (este un compozitor italian de muzică de film. El a compus muzica pentru mai mult de 500 de filme şi seriale. Deşi doar 30 din coloanele sale sonore sunt pentru filme western, acestea sunt cele mai celebre. Stilul de compoziţie a lui Morricone este cunoscut mai ales în western-urile „spaghetti" (The Good, The Bad and the Ugly şi Once Upon A Time In The West (A fost odată în Vestul sălbatic), ambele regizate de Sergio Leone). În 2007 a primit Premiul onorific Oscar pentru întreaga carieră, fiind al doilea compozitor de muzică de film care primeşte acest premiu (după Alex North).

- 1928: Apare, la Bucureşti, „Kalende. Revista lunara, literară şi stiinţifică”, sub conducerea lui Vladimir Streinu, Serban Cioculescu,  Pompiliu Constantinescu ş.a.; revista a apărut până în martie 1929.

- 1928: Începe guvernarea national-ţărănista (1928-1933) cu un guvern condus de Iuliu Maniu, preşedinte al PNT; Partidul Naţional-Ţărănesc formează un nou guvern, condus de Iuliu Maniu

- 1928: Hirohito a devenit al 124-lea împărat al Japoniei. A fost primul monarh al Tronului crizantemelor, care, în 1945, după capitularea ţării sale în cel de-al doilea război mondial, a fost silit să renunţe la dreptul divin (sistemul imperial), marcând debutul monarhiei constituţionale. Sub conducerea sa, Japonia şi-a câştigat statutul de mare putere asiatică.Shōwa reprezintă totodată şi numele erei în care a domnit, ea fiind cea mai mare domnie a unui împărat din Japonia.

- 1929: S-a născut Carol Isac, istoric literar, critic literar român din Israel (d. 2008 ) 

- 1932: S-a născut Roy Scheider, actor american (d.10.02.2008)

- 1932: S-a născut Ştefan Cazimir (prenumele la naştere: Ştrul), istoric literar şi eseist; om politic, fondator al Partidului Liber Schimbist (1990-1992); ulterior deputat PDSR/PSD în mai multe legislaturi.

- 1933: S-a născut Oana Busuioceanu, critic literar, traducătoare (din literaturile italiană, spaniolă) şi prozatoare

- 1933: S-a născut Teodor Bogoi, pictor şi grafician

- 1934: S-a născut Ovidiu Genaru (pseudonim al lui Ovidiu Bibire), poet, prozator şi dramaturg („La margine de paradis”, „Elogii”, „Vieţi paralele”)

- 1937: S-a născut Ioana Bantaş, poet român (pseudonimul Elenei Mustaţă), soţia poetului Cezar Baltag (m. 1987) („Poarta spre vid”, „Scrisori către Orfeu”, „Memorie de iulie”)  

- 1938: A apărut Biblia de la Chişinău. Lucrarea aparută sub îngrijirea academicianului Al. Rosetti a văzut lumina tiparului la Editura Fundaţiei Culturale Regale;

- 1938: A murit Kemal Atatürk, primul preşedinte al Republicii Turcia, considerat creator al Turciei moderne (n.12.03.1876) Odată cu preluarea puterii în 1923, Mustafa Kemal a aplicat o serie de reforme precum: abolirea Califatului în 1924, desfiinţarea şcolilor religioase, instituirea dreptului de vot pentru femei şi înlocuirea alfabetului arab cu cel latin, principiile  sale politice, denumite „kemalism” fiind proclamate în 1931 drept ideologie oficială a regimului. Puţin mai târziu, între Turcia şi România s-a semnat un Tratat de Prietenie Veşnică, documentul fiind în vigoare şi astăzi. În 1934 o lege i-a forţat pe turci să-şi adopte nume de familie în stil vestic. Adunarea i-a dat lui Kemal titlul de „Atatürk", însemnând „tatăl turcilor".

- 1939: S-a născut Ioan Neacşu, eseist, critic literar român  

- 1939: S-a născut Russell Means, actor american de origine indiană

- 1940: S-a născut Tudor Mărăscu, regizor de teatru şi de televiziune la Televiziunea Română („Adio, Europa!”). Premiul UNITER (Uniunii Teatrale din România) pentru întreaga activitate, 2011. 

- 1942: S-a născut Dan Cristea, critic literar român („Un an de poezie”) 

- 1945: A fost constituită, la Londra, Federaţia Mondială a Tineretului Democrat (FMTD) 

- 1945: S-a născut Donna Fargo, cântăreaţă şi compozitoare country americană 

- 1945: S-a născut poetul George Ţărnea (m. 2003)

- 1947: S-a născut Greg Lake, muzician britanic. Greg Lake (născut Gregory Stuart Lake,  Poole, Dorset, Anglia) este un muzician englez: basist, chitarist, vocalist, compozitor şi producător. Este cunoscut ca unul dintre membrii fondatori ai trupelor King Crimson şi Emerson, Lake and Palmer.

- 1951: A fost efectuată prima convorbire telefonică interurbană, între primarii localităţilor Englewood, New Jersey şi Alameda, California din SUA, fără să fie nevoie de asistenţa unui operator.A fost utilizat pentru prima oară codul regional pentru convorbirile interurbane, urmat de numărul de telefon al abonatului. 

- 1960: S-a născut Neil Gaiman, scriitor SF englez 

- 1965: S-a născut Eddie Irvine, pilot irlandez de Formula 1 

- 1970: Marele Zid Chinezesc a devenit obiectiv turistic

-1970: Uniunea Sovietică a lansat vehiculul spaţial Luna 17 care a transportat primul robot teleghidat/rover Lunohod 1 trimis de pe Terra pentru studierea Lunii.

- 1970: S-a născut Warren G, rapper american

- 1977: S-a născut actriţa americană Brittany Murphy (m. 2009)

- 1980: Tribunalul Suprem al R. P. Polone recunoaşte legalitatea constituirii sindicatului liber Solidaritatea, creat, sub conducerea lui Lech Walesa, în urma mişcărilor greviste de la şantierele navale din Gdansk, din vara aceluiaşi an (între anii 1981 şi 1989 sindicatul a fost interzis) 

- 1981: A murit regizorul francez de film Abel Gance; inventatorul „perspectivei sonore" (precursoarea sunetului stereofonic) şi al „poliviziunii" (precursoarea cinescopului şi a poliecranului) (n. 1889)

- 1982: A murit regizorul italian de film Elio Petri (n. 1929)

- 1982: A murit Leonid I. Brejnev, om politic sovietic; prim-secretar (1964-1966) şi secretar general (1966-1982) al C.C. al P.C.U.S.; şef al statului sovietic (1960-1964; 1977-1982); a organizat înăbuşirea „Primăverii de la Praga" (1968) şi a elaborat doctrina „suveranităţii limitate"; pe plan intern a promovat o linie politică rigidă (n. 1906, în Ucraina)

-  1983: Bill Gates prezintă prima versiune a sistemului de operare MS-DOS Windows 1.0, care va fi comercializată începând cu 20 noiembrie 1985

- 1988: A murit poetul şi prozatorul Alexandru Jar (n. 1911)

- 1989: Todor Jivkov, liderul comunist al ţării între anii 1954–1989, a fost înlăturat de la putere şi înlocuit cu Petăr Mladenov, fost ministru de externe

- 1992: A murit Chuck Connors, actor american de film (n. 10.04.1921) 

- 1994: A murit actorul de circ Iosefini (numele real: Aurel Iozif), timp de două decenii director al Circului de Stat din Bucureşti (n. 1916)

- 1994:Saddam Hussein anunţă că Irakul recunoaşte suveranitatea, integritatea teritorială şi independenţa politică a statului Kuweit, în conformitate cu rezoluţiile ONU

- 1995: A murit Vasile Mârza, medic şi biolog; cercetări în domeniile histochimiei şi histofiziologiei; a fost unul dintre promotorii studiilor de histobiologie din România; membru al Academiei Române din 1948 (n. 1902) 

- 1999: Crearea Agenţiei Mondiale Antidopaj

- 2001: A murit scriitorul american Ken Kesey, autor al romanului „Zbor deasupra unui cuib de cuci” (1962) (n. 17.09.1935); regizorul Milos Forman a ecranizat romanul, în 1975, câştigând cinci premii Oscar 

- 2005: Record pentru Boeing. Un avion Boeing 777-200LR a stabilit un nou record de zbor fără escală, printr-un periplu de 23 de ore şi o distanţă de 20.300 de kilometri. Decolat din Hong Kong, a traversat Oceanul Pacific, America de Nord, Oceanul Atlantic pentru ca în final să aterizeze în Londra.

- 2006: A murit Jack Palance, actor american. A acceptat orice provocare din partea vieţii, a avut o carieră promiţătoare de boxer profesionist, dar a scris şi poezii (Forest of Love, volum publicat de editura „Summerhouse Press”). A fost miner dar a pictat (şi vândut) peisaje care aveau pe spatele tabloului câte un poem original al autorului. A făcut teatru, a făcut film, a făcut muzică (cântând live sau înregistând albume). A organizat acţiuni de caritate pentru sprijinul luptei împotriva cancerului.În 1992, primeşte premiul Oscar pentru rolul cowboy-ului Curly Washburn în „City Slickers (1991)”. 

- 2007: A murit Norman Mailer, unul dintre marii scriitori americani contemporani (n. 1923). S-a născut în anul 1923 la Long Branch, New Jersey. A studiat la Universitatea Harvard. A luptat în Filipine în cel de-al doilea război mondial, experienţă reflectată în capodopera sa, romanul The Naked And The Dead (Cei goi şi cei morţi) (1948), considerat a fi primul roman postmodern. Romanele sale se înrudesc cu reportajul. În abordarea operei lui Norman Mailer nu se poate face o distincţie clară între ficţiune, jurnalism şi eseistică, combinaţia de reportaj şi proză foarte personală se întâlneşte în multe dintre cele mai cunoscute opere ale sale.A publicat poezie, proză scurtă, scrieri politice, o vastă eseistică, biografii şi critică literară. A decedat pe data de 10 noiembrie 2007, în urma unei insuficienţe renale.

Opera sa cuprinde:

The Naked And The Dead (Cei goi şi cei morţi) (1948)

The Deer Park (Parcul de cerbi) (1955)

An American Dream (Un vis american) (1965)

Why Are We In Vietnam? (De ce ne aflăm in Vietnam?) (1967)

Armies of the Night (Armatele nopţii) (1968, distins cu Premiul Pulitzer şi National Book Award)

The flight (Bătaia) (1975)

The Executioner's Song (Cântecul călăului) (1979, Premiul Pulitzer)

Harlot's Ghost (Strigoiul lui Harlot) (1991)

The Gospel According To The Son (Evanghelia după Fiu) (1997)

- 2009: A murit actorul Gheorghe Dinică (n. 1934)..

- 2010: A murit producătorul italian de film Dino (Agostino) De Laurentiis; rămâne în istoria cinematografiei pentru pelicule de succes ca „La Strada", „Barbarella", „Serpico", „Three Days Of The Condor" sau „Dune". În 2003 a primit „Leul de Aur", la Festivalul de film de la Veneţia, în semn de apreciere a îndelungatei şi valoroasei sale cariere cinematografice (n. 1919)

$$$

 Syd Barrett – geniul care a aprins flacăra Pink Floyd și a ars în propria lumină

Londra, 1965. O generație întreagă descoperea culorile nebuniei și libertatea LSD-ului. În mijlocul acestei furtuni de sunete, lumini și vise se afla un tânăr de 19 ani: Roger Keith “Syd” Barrett — frumos, strălucitor, imprevizibil. Studia arta la Camberwell College, picta, cânta blues și experimenta cu droguri psihedelice mult înainte ca restul lumii să știe ce înseamnă ele.

Syd era magnetic. Avea în el ceva ce nu putea fi explicat — o energie care făcea oamenii să creadă că îl văd pe viitorul lui Bob Dylan englez. Împreună cu prietenul său din copilărie, Roger Waters, și colegii Richard Wright și Nick Mason, a format o trupă. Căutau un nume. Syd a combinat două nume de bluesmani — Pink Anderson și Floyd Council — și a născut Pink Floyd.

Între 1965 și 1967, Pink Floyd era Syd Barrett. El a scris piesele, a definit sunetul, a inventat acel univers sonor plin de ecouri, distorsiuni și visuri colorate. Arnold Layne, See Emily Play, Astronomy Domine — cântece ciudate, poetice, geniale.

Pe scena clubului londonez UFO, Pink Floyd era centrul lumii psihedelice. Lumini lichide, ecrane cu proiecții și sute de tineri care se topeau în ritmuri distorsionate. Iar Syd, în mijlocul lor, părea un profet al viitorului.

Dar lumina lui a ars prea repede.

LSD-ul, la început sursă de inspirație, a devenit o capcană. Syd lua tot mai mult, până la obsesie. Zile fără somn, fără hrană, fără graniță între realitate și vis. În concerte se oprea brusc, acorda chitara aiurea, rămânea nemișcat, pierdut într-o lume doar a lui.

Prietenii lui au încercat să-l salveze. Au adus un alt chitarist, David Gilmour, copilăria comună legându-i. Ideea era ca Syd să rămână doar imaginea trupei, dar nici asta nu a mai fost posibil. Într-o zi, mergând spre un concert, cineva a întrebat: „Îl luăm pe Syd?”

„Nu… mai bine nu,” a spus Waters.

Și astfel, fără o despărțire oficială, fără adio, Syd Barrett a fost lăsat în urmă.

A mai încercat să cânte singur. A lansat două albume — The Madcap Laughs și Barrett — produse parțial chiar de foștii săi colegi, care nu-și puteau ascunde vinovăția. Muzica e un amestec de genialitate și haos: melodii care se destramă, versuri care par spuse de un om rătăcit în propriul minte.

După aceea, s-a retras la Cambridge, în casa mamei. A renunțat la numele „Syd”, cerând să fie numit doar Roger Barrett. Nu mai vorbea despre Pink Floyd. Nu mai cânta. Grădina și pictura i-au rămas singurele refugii.

Anii au trecut, iar Pink Floyd devenea una dintre cele mai mari trupe din lume. The Dark Side of the Moon, Wish You Were Here, The Wall — capodopere ce au schimbat istoria muzicii. Dar sub fiecare acord se ascundea umbra lui Syd.

În 1975, în timp ce înregistrau Wish You Were Here — un album despre absență, pierdere, vinovăție —, Syd Barrett a intrat în studioul Abbey Road. Era de nerecunoscut: gras, complet ras în cap și fără sprâncene. Colegii l-au privit fără să înțeleagă cine e.

„Syd?” a întrebat Waters, palid.

Era acolo, chiar în ziua în care înregistraseră Shine On You Crazy Diamond — cântecul dedicat lui. Ironia soartei, dar și momentul cel mai dureros din istoria trupei. Syd a spus că le place muzica, că ar putea cânta și el ceva dacă au nevoie. Nu mai aveau. După câteva minute, a plecat tăcut. Roger Waters a izbucnit în lacrimi.

A fost ultima dată când l-au văzut.

Syd Barrett a murit pe 7 iulie 2006, de cancer pancreatic, la 60 de ani. Liniștit, departe de lumina reflectoarelor pe care cândva le aprinsese.

Pink Floyd a scris:

> „Suntem profund întristați de moartea lui Syd Barrett. A fost un geniu și o sursă de inspirație uriașă.”

Roger Waters, ani mai târziu:

> „L-am iubit. Și l-am pierdut. Poate că l-am trădat. Poate că n-am știut cum să-l salvăm.”

Morala:

Syd Barrett a fost dovada că uneori geniul și nebunia merg mână în mână. A aprins focul Pink Floyd, dar flacăra l-a mistuit. În fiecare notă din Wish You Were Here se aude dorul pentru el, omul care a deschis ușa spre un nou univers muzical și a rămas blocat în pragul lui.

„How I wish, how I wish you were here...”

O rugăciune. Un regret. O lacrimă pentru cel care a visat prea mult — și a plătit prețul visului.

$$$

 S-a întâmplat în 8 noiembrie1496: La această dată, s-a încheiat construirea bisericii mănăstirii cu hramul Sfinţii Arhangheli din Războieni, județul Neamţ, locul unde s-a dat bătălia dintre Ștefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504), şi oastea otomană, în iulie 1476.

Mănăstirea Războieni este o mănăstire ortodoxă din România, construită în anul 1496 în satul Războieni din județul Neamț. Ea se află la o distanță de 26 km de orașul Piatra Neamț. Biserica mănăstirii are hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (sărbătorit în fiecare an pe 8 noiembrie). Biserica mănăstirii a fost construită de domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504) în anul 1496, la 20 de ani de la Bătălia de la Valea Albă (1476), întru pomenirea oștenilor moldoveni căzuți în acea luptă. Mănăstirea Războieni a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Neamț din anul 2004 și este formată din 4 obiective:

- Biserica „Sf. Voievozi" - datând din sec. XV

- Turnul clopotniță - datând din 1862

- Stăreția - datând din sec. XX

- Chiliile - datând din sec. XIX-XX

După cum relatează cronicarul Grigore Ureche în „Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă", sultanul Mahomed al II-lea („Cuceritorul") a invadat Principatul Moldova în anul 1476, împreună cu o armată numeroasă, dorind să-i pedepsească pe moldoveni pentru înfrângerea suferită de turci, cu un an înainte, în bătălia de la Podul Înalt. Lui i s-a alăturat o oaste munteană condusă de domnitorul Basarab Laiotă.

În scopul de a diminua forțele moldovenești angajate în luptă, turcii au apelat la ajutorul tătarilor din Crimeea care au traversat Nistrul și au început să prade Moldova. Domnitorul Ștefan cel Mare a fost nevoit să trimită o parte din oastea moldovenească pentru a-i alunga peste Nistru pe tătari. Ștefan cel Mare s-a retras spre munți, alegând ca loc al bătăliei o mare poiană din pădurea de la Valea Albă (azi satul Războieni din județul Neamț). Aici s-a dat la 26 iulie 1476 bătălia dintre moldoveni și turci. Oastea condusă de sultanul Mahomed Cuceritorul avea 150.000 turci, pe când oastea lui Ștefan cel Mare avea numai cca.10.000 oșteni moldoveni. Moldovenii au răsturnat copaci uriași în jurul acelei poiene, au săpat un șanț adânc pe lângă acea întăritură și au aruncat pământ peste arborii doborâți, transformând poiana în care se adăpostise într-o adevărată cetate improvizată.

Lupta a fost crâncenă, dar mica oaste moldoveană a fost biruită de numeroasa oaste turcească.Turcii au avut 30.000 de morți, iar moldovenii 2.000 morți și 800 de prizonieri. În această bătălie, însuși domnitorul moldovean a căzut de pe cal, dar nu a fost rănit. Cu toate că au câștigat lupta, turcii nu au putut supune Moldova, fiind hărțuiți permanent de moldoveni. Ei s-au retras cu armata destrămată și cu armamentul distrus, nereușind să ocupe nici Cetatea Sucevei (apărată de hatmanul Șendrea) și nici Cetatea Neamțului (apărată de pârcălabul Luca Arbore bătrânul). În bătălia de la Valea Albă, mulți oșteni moldoveni au murit, precum și mulți boieri mari. Cronicarul Grigore Ureche descrie astfel pierderile moldovenești: „Și atâta de ai noștri au pierit, cât au înălbit poiana de trupurile de a celor pieriți, pănă au fostu războiul. Și mulți din boierii cei mari au picatu și vitéjii cei buni au pieritu și fu scârbă mare a toată țara și tuturor domnilor și crailor di prinprejur, daca auziră că au căzut moldovénii suptu mâna păgânilor. (...) Mai apoi, după ieșirea nepriietinilor și a vrăjmașilor din tară, daca au strânsu Ștefan vodă trupurile morților, movilă de cei morți au făcatu și pre urmă ș-au ziditu deasupra oasilor o bisérică, unde trăiește și astăzi întru pomenirea sufletelor."

Pe peretele sudic al pridvorului, în dreapta ușii gotice, se află o pisanie lungă scrisă în limba slavonă, care reprezintă o cronică murală de o sinceritate impresionantă din istoria Moldovei.„În zilele binecinstitorului și de Hristos iubitorului Domn, Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, în anul 6984 (1476), iar al domniei sale anul 20 curgător, s-a ridicat puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate forțele sale răsăritene, și încă și Basarab Voievod, poreclit Laiotă, a venit cu el, cu toată țara sa basarabească. Și au venit să prade și să ia Țara Moldovei. Și au ajuns până aici, la locul numit Pârâul Alb...Și noi, Ștefan Voievod, cu fiul nostru Alexandru, am ieșit înaintea lor aici și am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26.Și cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânți creștinii de către păgâni. Și au căzut acolo mulțime mare de ostași ai Moldovei. Atunci și tătarii au lovit Moldova din ceea parte.De aceea, a binevoit Io Ștefan Voievod, cu buna sa voință a zidit această casă în numele arhistratigului Mihail și întru rugă sieși și Doamnei sale Maria, și fiilor săi Alexandru și Bogdan și pentru amintirea și întru pomenirea tuturor dreptcredincioșilor creștini care s-au prăpădit aici.În anul 7004 (1496), iar al domniei sale anul 40 curgător, în luna noiembrie 8.”

Nici cronica lui Grigore Ureche și nici pisania nu precizează cât a durat construcția bisericii. Luând în considerarea proporțiile reduse ale bisericii, istoricul Constantin Turcu (1903-1980) a presupus că s-ar fi început construcția bisericii la 26 iulie 1496, când s-au aniversat 20 de ani de la lupta de la Valea Albă.Această biserică este clădită pe osemintele ostașilor căzuți în luptă. Sub lespezile de piatră ale edificiului, din naos până în altar, pe o lungime de 10 m, o lățime de 3,5 m și o grosime de 30 de cm se află acele oseminte.Biserica „Sf. Voievozi" din Războieni a funcționat ca biserică parohială până în anul 1734, când a fost înființată Mănăstirea Războieni, cu obște de călugări.În anul 1803, mitropolitul Veniamin Costachi a schimbat statutul mănăstirii, transformând-o în mănăstire de maici. Printre starețele Mănăstirii Războieni este de menționat schimonahia Suzana Ștefănescu (1830-1925), sora episcopului Melchisedec Ștefănescu al Romanului. Ea a stărețit aici între anii 1906-1925, lăsând în Mănăstirea Războieni, la moartea sa, o obște de peste 50 de călugărițe.

De-a lungul timpului, biserica a suferit unele modificări constructive.Astfel, în secolul al XIX-lea s-au adăugat două turnulețe, fără legătură cu bolțile, precum și un mic pridvor care a încadrat ușa de intrare de pe latura sudică.Fațadele exterioare au fost tencuite și văruite. În anul 1862 a fost construit turnul-clopotniță pe sub care se intră în incinta mănăstirii. Mănăstirea Războieni a fost desființată prin Decretul nr.410/1959, iar biserica voievodală a devenit biserică de parohie. Maicile în vârstă au fost trimise la mănăstirile Agapia, Văratec și Slatina, iar cele tinere au fost scoase din monahism. Cu toate acestea, patru maici au rămas la Războieni, părăsind numai de formă veșmântul monahal. Cele mai multe chilii mănăstirești au fost demolate.

Între anii 1975-1977 au fost efectuate lucrări de restaurare a bisericii.Cu acest prilej au fost îndepărtate cele două turle adăugate în secolul al XIX-lea, pridvorul de la intrare și celelalte adaosuri, biserica fiind readusă la înfățișarea inițială. Săpăturile arheologice au dus la descoperirea unor gropi în care se aflau osemintele oștenilor căzuți, înhumate fără o ordine anume.Deoarece craniile decedaților nu au fost descoperite, se presupune că ele au fost depuse sub altar.

După căderea regimului comunist, mănăstirea a fost redeschisă în anul 1990, aici sosind un grup de maici și surori de la Mănăstirea Văratec, precum și cele patru călugărițe care făceau parte din obștea mănăstirii la momentul desființării. După reînființarea mănăstirii, obștea monahală de acolo a fost îndrumată de egumena Glicheria Mănăstireanu (1990-1994), stareța Olimpiada Neagu (1994-1998) și stareța stavroforă Acachia Căuș (din 1998).În prezent, Mănăstirea Războieni are o obște de 26 de monahii și surori.Aici funcționează ateliere de croitorie, sculptură, litografiere icoane, țesut covoare și tâmplărie.

Surse:

https://razboieni.mmb.ro/

https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-moldovei-bucovinei/razboieni-biserica-ridicata-oasele-ostenilor-stefan-68080.html

http://www.viziteazaneamt.ro/2009/09/23/manastirea-razboieni-judetul-neamt/

http://povestidecalatorie.ro/manastirea-razboieni-ctitorie-a-lui-stefan-cel-mare/

https://razboieni.mmb.ro/istoria-manastirii-razboieni

$$$

 S-a întâmplat în 8 noiembrie1895: La această dată, fizicianul german Wilhelm Conrad Röntgen, făcând nişte experienţe privind descărcările electrice în gaze, a descoperit radiaţiile X (denumite şi „radiaţiile Röntgen").

Wilhelm Conrad Röntgen (27.03.1845-10.02.1923) a descoperit în noiembrie 1985 că un curent de înalt voltaj într-un tub de gaz rarefiat dă naştere unei fluorescenţe pe un ecran acoperit cu cianură de platină. În câteva săptămâni - într-o serie de zece articole trimise către fizicienii şi medicii universităţii din Würzburg - Röntgen a furnizat explicaţia corectă a fenomenului constatat. Radiografia mâinii unui prieten şi apoi a mâinii soţiei sale a făcut ca descoperirea razelor X să ajungă un subiect public, întrucât aceste imagini care practic prezentau scheletul mâinii au fost asociate cu moartea şi au hrănit idei cu iz catastrofic. Pe de altă parte, temerea de acest tip de raze era justificată pentru că cercetători care le-au folosit au avut probleme de sănătate.

Descoperirea rezelor X (ori razelor Röntgen, cum mai sunt numite) a oferit material de studiu pentru generaţii de savanţi, iar cercetările acestora au fost recompensate cu multe premii Nobel, cum a fost cazul următorilor oameni de ştiinţă: Max von Laue, William Henry, William Lawrence Bragg, Charles Barkla ori Karl Manne Siegbahn.Folosirea razelor X este parte din viaţa noastră. Acestea sunt folosite în medicină la detectarea zonelor opace din corpul nostru şi la investigarea modificărilor anumitor organe (cum este, de pildă, radiografia plămânilor). Dar razele X sunt folosite şi pentru: controlul bagajelor în aeroporturi, examinarea obiectelor arheologice ori identificarea structurii cristaline.Premiul Nobel pentru fizică a fost acordat în anul 1901 fizicianului de origine prusacă Wilhelm Conrad Röntgen „ca recunoaştere a eforturilor extraordinare făcute pentru descoperirea unor raze remarcabile".

Röntgen s-a născut la Lennep, în Germania, fiind singurul copil al unei familii care se ocupa de textile. Familia Röntgen a decis să se mute în Olanda când micuţul Wilhelm avea doar trei ani; mama lui Wilhem era de origine olandeză. În 1862, Röntgen s-a înscris la Şcoala tehnică din Utrecht, iar în 1865 s-a înscris la cursurile facultăţii de fizică din cadrul Universităţii din Utrecht, dar nu a obţinut numărul necesar de credite pentru a deveni student şi a decis să plece în Elveţia, unde a urmat Institutul Politehnic din Zürich. În 1869 îşi susţine teza de doctorat la Zürich şi este numit asistentul celebrului fizician August Kundt.

Röntgen a fost căsătorit cu Anna Bertha Ludwig, originară din Zürich, pe care a întâlnit-o într-o cafenea administrată de tatăl acestuia. Röntgen  nu a avut niciun copil, dar a înfiat-o pe una dintre nepoatele sale - fata fratelui soţiei - Josephine Bertha Ludwig. Lui  Röntgen îi plăceau excursiile, vânătoarea şi alpinismul; în ciuda problemelor de vedere (nu distingea foarte bine culorile şi nu făcea diferenţa între acestea) se pare că Röntgen era un foarte bun trăgător. Avea un umor debordant, era curios despre tot ce se întâmpla în lumea ştiinţei şi avea un ascuţit simţ critic pe care adeseori îl exersa asupra propriei persoane. A fost primul savant care  a primit premiul Nobel. Röntgen a murit în 1923 din cauza unui carcinom intestinal; cauza morţii nu a avut legătură directă cu experimentelor sale cu razele X. Röntgen a fost unul dintre primii savanţi care au folosit ecrane plumbate pentru protecţia la radiaţii.

Surse:

https://www.nobelprize.org/prizes/physics/1901/rontgen/biographical/

https://sanatatea.com/pub/personalitati/1015-wilhelm-conrad-rontgen-descoperitorul-razelor-x.html

https://biography.yourdictionary.com/wilhelm-conrad-rontgen

https://www.scientia.ro/premiile-nobel/102-premiul-nobel-fizica-1901-2007/803-premiul-nobel-pentru-fizica-1901-wilhelm-conrad-rontgen.html

https://www.britannica.com/biography/Wilhelm-Rontgen