&&&

 Un bătrânel ușor gârbovit de ani intră în cabinetul medical, se așază încet pe scaun, își pune pălăria pe genunchi și oftează îngrijorat:

— Domnu' doctor, am venit la dumneavoastră pentru că am o mare problemă cu rezistența...

Medicul, un tip destul de tânăr și plin de energie, îl privește cu atenție și îl încurajează:

— Ia zi, tatăie, despre ce-i vorba?! Ce te supără?

— Păi, uite cum stă treaba: când mă urc pe prima, este foarte bine, n-am nicio treabă. Când mă urc pe a doua, merge, nu-i rău deloc. Însă când ajung să mă urc pe a treia, deja încep să simt probleme mari, mă ia cu transpirații... iar pe a patra, vă jur, nu mai pot deloc, mă lasă puterile de tot!

Doctorul rămâne mască. Îl măsoară de sus până jos cu o privire plină de uimire și un respect profund, apoi îl întreabă curios:

— Tătăiță, dar ia spune-mi... ce vârstă ai dumneata?

— Păi, fac 77 acuși, bat la ușa sutașilor... spune bătrânelul cu mândrie.

Auzind cifra, medicul se lasă pe spătarul scaunului, își dă ochii peste cap și oftează resemnat:

— Ei, tatăie, și de ce te plângi atunci?! Uită-te la mine: eu am abia 36 de ani și îți jur că deja după a doua nu mai am niciun strop de putere, sunt terminat! Fii fericit cu performanțele tale!

Bătrânelul încrețește din sprâncene, se uită la doctor complet nedumerit, își potrivește ochelarii pe nas și întreabă:

— Domnu' doctor... dar despre ce vorbiți dumneavoastră acolo? Despre femei?

— Păi da, normal! Dar dumneata?

— Păi... eu vă ziceam de treptele de la intrarea în bloc!

&&&

 Un bătrânel ușor gârbovit de ani intră în cabinetul medical, se așază încet pe scaun, își pune pălăria pe genunchi și oftează îngrijorat:

— Domnu' doctor, am venit la dumneavoastră pentru că am o mare problemă cu rezistența...

Medicul, un tip destul de tânăr și plin de energie, îl privește cu atenție și îl încurajează:

— Ia zi, tatăie, despre ce-i vorba?! Ce te supără?

— Păi, uite cum stă treaba: când mă urc pe prima, este foarte bine, n-am nicio treabă. Când mă urc pe a doua, merge, nu-i rău deloc. Însă când ajung să mă urc pe a treia, deja încep să simt probleme mari, mă ia cu transpirații... iar pe a patra, vă jur, nu mai pot deloc, mă lasă puterile de tot!

Doctorul rămâne mască. Îl măsoară de sus până jos cu o privire plină de uimire și un respect profund, apoi îl întreabă curios:

— Tătăiță, dar ia spune-mi... ce vârstă ai dumneata?

— Păi, fac 77 acuși, bat la ușa sutașilor... spune bătrânelul cu mândrie.

Auzind cifra, medicul se lasă pe spătarul scaunului, își dă ochii peste cap și oftează resemnat:

— Ei, tatăie, și de ce te plângi atunci?! Uită-te la mine: eu am abia 36 de ani și îți jur că deja după a doua nu mai am niciun strop de putere, sunt terminat! Fii fericit cu performanțele tale!

Bătrânelul încrețește din sprâncene, se uită la doctor complet nedumerit, își potrivește ochelarii pe nas și întreabă:

— Domnu' doctor... dar despre ce vorbiți dumneavoastră acolo? Despre femei?

— Păi da, normal! Dar dumneata?

— Păi... eu vă ziceam de treptele de la  intrarea în bloc!

&&&

 Într-un autobuz de linie, extrem de aglomerat la o oră de vârf, urcă la o stație un tip cu o înfățișare foarte dubioasă și amenințătoare. Se blochează în mijlocul culoarului, își pune mâinile în șolduri și, deodată, începe să urle cât îl țin plămânii, speriind toți călătorii:

— Atenție toată lumea! Dacă nu-mi dați chiar acum absolut tot ce aveți mai de valoare la voi — bani, bijuterii, telefoane — jur că fac prăpăd cu toate femeile din autobuzul ăsta, de la prima până la ultima!

În mijlocul panicii generale, o domnișoară tânără, tremurând de frică și cu lacrimi în ochi, încearcă să-l înduplece pe atacator:

— Vă rog eu frumos, domnule, aveți milă... Gândiți-vă totuși și la bietele femei mai în vârstă de aici, lăsați-le măcar pe ele în pace...

N-apucă fata să-și termine fraza, că de pe scaunul din spate se ridică o bătrânică extrem de ageră și revoltată, care o pune imediat la punct cu un glas tăios:

— Taci din gură, fată, nu te mai băga tu unde nu-ți fierbe oala! Dacă omul a zis clar și răspicat „toate”, apoi înseamnă că toate! Ce te trezești tu acum să-i schimbi regulile și să faci discrim inări?!

$$$

 Trei prieteni din țări diferite, stabiliți în străinătate, se lăudau mereu cu mașinile lor. Americanul conducea un Audi de ultimă generație, englezul un BMW tunat, iar românul se încăpățâna să meargă peste tot cu un Trabant vechi, moștenit de la bunicul lui. De fiecare dată când se întâlneau la semafor, englezul și americanul se luau la întrecere, lăsând în urmă nori de fum și cauciuc ars, în timp ce românul abia dacă apuca să schimbe în viteza a doua.

Într-o după-amiază, englezul, aflat la volanul BMW-ului său, îl observă pe amicul român tras pe marginea autostrăzii, uitându-se disperat pe sub capotă. Oprește și îl întreabă ce s-a întâmplat:

— Ce-ai pățit, măi prietene?

— Am rămas fără benzină în mijlocul pustietății! Mă poți trage și pe mine până la prima benzinărie?

Englezul, băiat de treabă, acceptă. Scoate un lanț solid din portbagaj, leagă Trabantul de spatele BMW-ului și îi spune românului înainte de a pleca:

— Fii atent aici: mergem încet. Dacă vezi că merg prea repede, că se întâmplă ceva sau că nu mai poți ține direcția, claxonezi lung și eu încetinesc imediat, da?

— Am înțeles, mersi mult! spune românul ușurat.

Zis și făcut. Pornește BMW-ul, trăgând după el micul Trabant. Toate bune și frumoase până când ajung la un semafor pe o porțiune dreaptă de drum, unde, printr-o coincidență uriașă, oprește chiar americanul cu Audi-ul lui sport. Acesta lasă geamul în jos, ambalează motorul și strigă către englez:

— Hei! Te ține o liniuță până la următoarea ieșire? Pari cam lent azi!

Orgoliul englezului explodează instant. Se aprinde culoarea verde, acesta uită complet, dar absolut complet, că are un Trabant legat cu lanț în spate, calcă pedala de accelerație până la podea și țâșnește ca din pușcă. Americanul se ia imediat după el, iar cele două mașini încep o cursă nebună la peste 180 km/h.

În spate, românul, cu ochii măriți de groază, vede cum Trabantul lui aproape că decolează de pe asfalt. Începe să apese disperat pe claxon, fără oprire: Pam-pam! Taaat! Taaat! Însă englezul, concentrat la cursă și cu muzica la maximum, nu mai auzea nimic.

A doua zi dimineață, la jurnalul de știri de la ora 5, prezentatoarea anunță cu o mină extrem de serioasă:

„Senzațional pe autostradă! Azi-noapte, camerele de supraveghere au surprins o cursă ilegală de o agresivitate nemaiîntâlnită. Un BMW și un Audi rulau cu o viteză halucinantă, iar în spatele lor, un Trabant mergea bară la bară, claxonând de mama focului și făcându-le disperat semne cu farurile ca să se dea la o parte din calea lui!”

&&&

 Bulă și Ștrulă lucrau de zor pe un șantier de construcții din Capitală. Ziua era lungă, căldura mare, iar cheful de muncă lipsea cu desăvârșire. La un moment dat, Bulă lasă mistria din mână, se șterge de sudoare și îi șoptește complice lui Ștrulă:

— Băi Ștrulă, eu nu mai pot, îmi iau zi liberă astăzi. O să mă prefac că am înnebunit de la căldură, fii atent aici!

Zis și făcut. Bulă se urcă agil pe schele, ajunge sus pe căpriori, se agață cu picioarele de o grindă și se lasă să atârne cu capul în jos, legănându-se ușor. Începe să lumineze din ochi și urlă cât îl țin plămânii:

— Sunt un bec! Sunt un bec! Luminez șantierul!

Ștrulă se uită la el cu gura căscată. În secunda următoare apare șeful de șantier, care, văzând spectacolul grotesc, își pune mâinile în cap și strigă isteric:

— Bulă, dă-te jos imediat și du-te acasă, băiatu' meu! Ai înnebunit de tot, ești periculos pentru echipă!

Bulă, cu un zâmbet interior, coboară tacticos, își ia haina și părăsește fericit șantierul. Imediat, Ștrulă lasă și el uneltele jos și începe să-și strângă calm sculele în trusă, pregătindu-se de plecare.

Șeful de șantier îl vede și îl oprește nervos:

— Păi și tu unde crezi că pleci, Ștrulă?! Treci înapoi la treabă!

La care Ștrulă se uită la el profund jignit și îi răspunde:

— Șefu', ai înnebunit? Cum să mai lucrez? Păi eu nu pot să muncesc pe întunericu l ăsta fără bec!

&&&

 Seara târziu, într-o gospodărie liniștită, Ion și Maria se pregăteau să stingă lumina și să se culce. Înainte de a se băga sub plapumă, Maria trece pe la masa de toaletă și începe să se analizeze lung, din toate unghiurile, în lumina slabă a veiozei.

O privire la siluetă, una mai aproape pentru detalii, iar în cele din urmă oftează atât de adânc încât se mișcă perdelele. Își întoarce fața tristă spre pat și spune cu o voce plină de deznădejde:

— Măi Ioane... m-am uitat acum tare bine în oglindă, cu atenție. M-am îngrășat vizibil în ultima vreme, fața mi-e plină de riduri, ba chiar am văzut că mi-a albit și părul pe la tâmple... Ce să mai, mă simt îngrozitor de bătrână, de urâtă și de dărâmată. Te rog eu din suflet, zi-mi și mie ceva frumos, o vorbă caldă care să mă consoleze și pe mine în seara asta...

Ion, care era deja pe jumătate adormit, oftează și el, se întoarce cu greu de pe o parte pe alta, își așază perna sub cap și o privește lung, preț de câteva secunde. Apoi, cu un calm desăvârșit, îi răspunde pe un ton sfătos:

— No, vezi, Mărie... dacă e să privim partea bună a lucrurilor, măcar poți sta liniștită: ai o vedere absolut exce lentă!

&&&

 mama care a ales să fie aruncată într-o groapă comună, murind fără medicamente, doar pentru a nu tăia vocea fiicei sale de la radio europa liberă

Cine a fost:

Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu. O doamnă din înalta societate a Bucureștiului interbelic, distinsă, educată, profesoară de limba franceză și soția celebrului critic literar Eugen Lovinescu. Însă, pentru istoria represiunii comuniste, identitatea ei cea mai „periculoasă” era alta: era mama Monicăi Lovinescu.

Monica fugise în Franța și devenise vocea principală de la Radio Europa Liberă din Paris. Emisiunile ei tăiau ca un bisturiu în minciunile regimului de la București. Milioane de români ascultau clandestin, în nopțile bruiate, vocea Monicăi care demasca crimele Securității. Comuniștii turbau. Nu o puteau asasina ușor la Paris (deși aveau să încerce mai târziu, bătând-o cu bestialitate), așa că au pus la cale un plan demonic, bazat pe cel mai vulnerabil punct al oricărui om: dragostea de mamă. Au luat-o ostatică pe Ecaterina, care avea deja peste 70 de ani.

Anatomia trădării și coborârea în iad:

În mai 1958, la ora 5 dimineața, ofițerii au spart ușa apartamentului în care locuia bătrâna doamnă. I-au răscolit amintirile, i-au confiscat manuscrisele soțului ei și au aruncat-o în beciurile Ministerului de Interne. Nu o acuzau de nimic concret. Motivul real al arestării i-a fost pus pe masă la primul interogatoriu: șantajul absolut.

Ofițerii i-au adus o foaie de hârtie și un stilou. I-au spus clar: „Scrie-i fiicei tale să se întoarcă în țară. Sau măcar scrie-i să înceteze imediat emisiunile împotriva noastră de la Europa Liberă. Dacă scrii, pleci acasă acum, îți dăm pensie și medicamente. Dacă refuzi, te lăsăm să putrezești aici, iar ea nu va mai ști niciodată unde îți sunt oasele”.

Să fii o mamă bătrână, bolnavă, izolată într-o celulă de beton, și să ai în față libertatea în schimbul unui singur rând scris copilului tău... tentația capitulării este inumană. Dar Ecaterina Bălăcioiu a împins foaia înapoi. A refuzat să fie instrumentul prin care regimul să pună căluș singurei voci libere care mai vorbea pentru România. A refuzat să își șantajeze emoțional fiica.

Dosarul secret al torturii și culisele rezistenței:

Răzbunarea Securității a fost lentă, metodică și letală. Au transferat-o pe bătrână de la Malmaison la Jilava, iar apoi la infirmeria penitenciarului Văcărești, un loc infestat de șobolani și umezeală. Ecaterina suferea de afecțiuni cardiace grave și de o boală cronică de stomac. Regimul a dat un ordin cinic și tăcut: interzicerea oricărui tratament medical.

Fără medicamente, corpul ei fragil s-a transformat într-o ruină. Picioarele i s-au umflat din cauza edemelor, inima îi ceda, iar durerile erau atroce. Gardienii veneau periodic la ușa celulei, îi fluturau hârtia și îi repetau oferta: „Un singur rând pentru Monica și mâine ești la spital, pe cearșafuri albe”.

Femeia care vorbea fluent franceza și cunoscuse elita Europei agoniza acum pe un pat de fier, mâncând lături. Dar din acea celulă, prin bilete minuscule scrise pe foițe de țigară și scoase pe ascuns de alte deținute eliberate, Ecaterina a reușit să trimită mesaje sfâșietoare, dar implacabile, către cei de afară: „Să nu cumva să cedeze Monica! Să nu se întoarcă! Să continue să spună adevărul!”.

Ea a preluat asupra ei toată greutatea morții. În iunie 1960, organismul ei a cedat definitiv. S-a stins din viață în singurătate, asfixiată și distrusă de boli netratate intenționat. Pentru a duce răzbunarea până la capăt, Securitatea i-a aruncat trupul noaptea, într-o groapă comună din cimitirul închisorii, turnând var peste ea. Monica Lovinescu a continuat să emită de la Paris, cu inima frântă, știind că fiecare cuvânt rostit la microfon a fost plătit cu carnea și sângele mamei sale.

Epilogul:

Șantajul emoțional este arma supremă a demonilor, iar a-i rezista cere o forță din afara acestei lumi. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu ne-a demonstrat că iubirea maternă nu înseamnă să îți aperi copilul cerându-i să fie laș; iubirea supremă este să accepți să fii aruncat într-o groapă comună pentru ca vocea copilului tău să rămână liberă  să trezească o națiune.