$$&

 Nicolae Minovici nu a fost doar unul dintre cei mai importanți medici legiști din istoria României, ci și unul dintre cei mai curajoși oameni de știință ai începutului de secol XX. Într o epocă în care medicina legală era încă învăluită în mistere și presupuneri, el a decis să ducă cercetarea într un teritoriu pe care aproape nimeni nu îndrăznea să îl atingă: propriul corp.

Obsesia lui era să înțeleagă exact ce simte un om în ultimele clipe ale vieții, mai ales în cazul morții prin spânzurare. Nu voia teorii, nu voia simple relatări din autopsii. Voia adevărul trăit. Așa că a făcut ceva care și astăzi pare imposibil de imaginat pentru un om de știință: s a spânzurat voluntar de zeci de ori pentru a studia efectele morții asupra organismului uman.

Născut în 1868, Nicolae Minovici provenea din celebra familie Minovici, nume care avea să schimbe radical medicina românească. Încă din tinerețe era fascinat de mecanismele corpului și de felul în care știința putea aduce ordine în haosul suferinței umane. Studiase medicina cu o disciplină aproape fanatică și era cunoscut pentru rigoarea sa obsesivă.

În perioada în care lucra la cercetările despre asfixia mecanică, Minovici a realizat că literatura medicală a vremii nu oferea aproape nicio explicație precisă despre ceea ce se petrece în corpul unui om spânzurat în primele secunde. Așa că și a construit în laborator un sistem special de suspendare și a început experimentele pe propria persoană.

La început rezista doar câteva secunde.

Durerea era violentă și aproape instantanee. Mai târziu avea să descrie senzația ca pe o explozie de presiune în cap, urmată de zgomote asurzitoare în urechi, tulburări de vedere și spasme musculare necontrolate. Ochii îi lăcrimau puternic, pulsul îi devenea haotic, iar senzația de panică apărea aproape imediat.

Și totuși continua.

Își nota fiecare detaliu cu o precizie rece și clinică. Cât durează până apare pierderea orientării. Ce reacții are sistemul nervos. Cum se modifică respirația. Ce se întâmplă cu tensiunea arterială. Uneori rămânea zile întregi cu dureri cumplite la nivelul gâtului după experimente.

Dar pentru Nicolae Minovici, știința era mai importantă decât propria suferință.

Rezultatele studiilor sale au șocat lumea medicală europeană. Puțini cercetători își asumaseră asemenea riscuri pentru a obține date reale. Lucrarea sa despre spânzurare a devenit una dintre cele mai importante cercetări de medicină legală ale vremii și este citată și astăzi în istoria disciplinei.

Însă contribuția lui nu s a oprit aici.

Nicolae Minovici a fost și unul dintre oamenii care au pus bazele serviciului modern de ambulanță în România. Inspirat de modelele occidentale, a organizat primele forme eficiente de intervenție medicală rapidă la București, într o perioadă în care victimele accidentelor sau ale bolilor grave erau transportate improvizat, fără asistență medicală reală.

Tot el a ridicat celebra Vilă Minovici, una dintre cele mai frumoase construcții neo românești din Capitală, transformată astăzi în muzeu.

Cei care l au cunoscut vorbeau despre un om extrem de disciplinat, sever și aproape obsedat de adevăr. Nu suporta superficialitatea și credea că medicina trebuie construită pe dovezi clare, chiar dacă uneori acestea cereau sacrificii uriașe.

A murit în 1941, dar numele lui a rămas legat pentru totdeauna de una dintre cele mai tulburătoare povești din istoria medicinei moderne. Pentru că foarte puțini oameni au avut curajul să transforme propria suferință într un instrument de cercetare.

Iar Nicolae Minovici a făcut exact asta.

A vrut să înțeleagă moartea atât de profund, încât a fost dispus să se apropie de ea din nou și din nou, cu propriul trup atârnat într o frânghie, doar pentru ca alții să poată înțelege mai bine ultimel e clipe dintre viață și sfârșit.

###

 Povestea de dragoste dintre Mădălina Manole și Șerban Georgescu a fost una dintre cele mai intense și complicate relații din muzica românească a anilor ’90, o relație în care iubirea, succesul și suferința s au amestecat permanent până când totul s a transformat într o rană imposibil de vindecat pentru artistă.

Când s au cunoscut, la sfârșitul anilor ’80, Mădălina era o tânără ambițioasă, sensibilă și extrem de talentată, care visa să cucerească scena muzicală românească. Șerban Georgescu era deja un compozitor respectat, cu experiență și conexiuni importante în industrie. Între ei exista o diferență de aproape 15 ani, însă colaborarea profesională s a transformat rapid într o relație sentimentală.

El a fost omul care i a construit practic ascensiunea artistică.

Șerban Georgescu a compus pentru ea unele dintre cele mai cunoscute melodii, inclusiv celebra „Fată dragă”, piesa care avea să o transforme pe Mădălina Manole într un fenomen național. În anii ’90, artista devenise una dintre cele mai iubite voci din România, supranumită „fata cu părul de foc”, cu săli pline, hituri difuzate constant și o imagine extrem de luminoasă în ochii publicului.  

În spatele succesului însă, relația lor începea să devină din ce în ce mai complicată.

Mădălina îl iubea profund pe Șerban Georgescu și vorbea despre el ca despre omul care i a schimbat viața. După divorț, artista avea să mărturisească într un interviu celebru:

„Au fost momente în care îl adoram și altele în care aș fi vrut să îl împușc.”  

Această frază avea să spună aproape totul despre intensitatea și tensiunile relației lor.

În timp, artista a început să lase să se înțeleagă că mariajul fusese afectat și de infidelitățile compozitorului. Într o declarație apărută în presa vremii, Mădălina Manole afirma:

„Am fost femeia unui singur bărbat. Așa sunt eu. Cât despre Șerban? Cred că în cei 15 ani de conviețuire i au mai alunecat ochii. Orice bărbat, chiar dacă ar trăi alături de Claudia Schiffer, tot se mai uită în stânga și în dreapta.”  

Declarația a alimentat ani întregi speculațiile privind infidelitățile lui Șerban Georgescu, mai ales că apropiați ai cuplului vorbeau despre numeroase tensiuni și gelozii în interiorul relației.

Potrivit unor mărturii apărute ulterior, Mădălina era extrem de sensibilă și posesivă în relația cu primul ei soț, iar certurile dintre ei deveniseră tot mai frecvente în ultimii ani de căsnicie.  

La rândul său, Șerban Georgescu a negat public multe dintre acuzații și susținea că despărțirea fusese influențată și de presiunea carierei artistei. Într un interviu acordat după divorț, compozitorul declara:

„Toată România știe că eu am făcut o vedetă din Mădălina Manole.”  

Afirmația a fost interpretată de mulți drept dovada unei relații în care componenta profesională devenise aproape imposibil de separat de cea sentimentală.

Divorțul lor s a produs în anul 2002, după aproape 15 ani de relație și aproximativ nouă ani de căsnicie oficială. Pentru Mădălina, despărțirea a fost devastatoare. Artista avea să recunoască mai târziu că a traversat una dintre cele mai dureroase perioade din viața ei și că ruptura de Șerban Georgescu a lăsat urme adânci.

Prietenii apropiați spuneau că, deși divorțaseră, cei doi nu reușiseră niciodată să se desprindă complet unul de celălalt.

Realizatorul radio Titus Andrei povestea chiar că a încercat să îi împace după despărțire și că Șerban Georgescu își dorea enorm o împăcare. Potrivit acestuia, Mădălina oscila între dorința de a merge mai departe și imposibilitatea de a rupe total legătura emoțională cu fostul soț.  

După divorț, artista a încercat să și reconstruiască viața. În 2009, la 42 de ani, devenea mamă pentru prima dată, iar apariția băiețelului ei părea să îi aducă o nouă speranță. În același an s a căsătorit cu Petru Mircea.

Și totuși, apropiații aveau să spună ulterior că Mădălina rămăsese extrem de fragilă emoțional.

În ultimii ani de viață vorbea tot mai des despre oboseală, anxietate și sentimentul că nu mai găsește echilibrul interior pe care îl căutase mereu. Unele surse apropiate artistei au susținut că succesul uriaș din anii ’90 și relația intensă cu Șerban Georgescu continuau să planeze asupra ei ca o umbră.

Pe 14 iulie 2010, chiar în ziua în care împlinea 43 de ani, România era șocată de vestea morții sale.

Mădălina Manole a fost găsită fără viață în locuința sa din Otopeni, după ce ingerase un pesticid extrem de toxic. Ancheta oficială a concluzionat că artista și a luat viața.  

Moartea ei a produs o emoție uriașă în întreaga țară. Zeci de mii de oameni au venit la înmormântare, incapabili să accepte că femeia care cânta atât de sensibil despre iubire ascundea atâta suferință.

Șerban Georgescu nu mai trăia atunci.

Compozitorul murise în 2007, după o luptă grea cu cancerul, cu trei ani înaintea Mădălinei. Destinul lor avea astfel să rămână pentru totdeauna legat printr o poveste de iubire care a început cu muzică, succes și pasiune, dar care s a încheiat tragic pentru amândoi.

Iar astăzi, la ani de la dispariția artistei, multe dintre melodiile Mădălinei Manole par să ascundă exact acea melancolie și fragilitate pe care publi cul nu le a înțeles pe deplin decât după moartea ei.

&&&

 O DUZINA DE CUGETĂRI INTERESANTE

1. Doctorii nu recomanda ascultarea fanfarei in pozitia culcat si inconjurat de rude. 

2. Alfred Nobel este considerat inventatorul dinamitei, deoarece ceilalti au fost de nerecunoscut. 

3. A bea un pahar de vin in fiecare zi, se considera un lucru util. Astazi am facut multe lucruri utile.

4. Componentele electronice functioneaza cu fum. Cum a iesit fumul din ele, cum nu mai functioneaza. 

5. Dintre toate rudele nevesti-mii, cel mai mult imi place de mine.

6. Fotografia sotiei din portofel imi aminteste de fiecare data ca in locul ei ar fi fost o gramada de bani. 

7. Durata unui minut variaza in functie de care parte a usii de la baie te afli.

8. Sunt zile cand esti porumbel si zile cand esti monument.

9. Un dragon nu si-ar tatua niciodata un cocalar. Invers, insa, se intampla cu regularitate.

10. Adevarata fericire consta in lucrurile mici: o mica vila, un mic iaht, o mica mostenire.

11. Sentimente amestecate: Sa-ti cada soacra in prapastie cu masina ta...

12. Pentru realist nu este important daca paharul este gol sau plin, important este cat a mai ramas in s ticla.🌹🌷🪻

&&&

 🎭 𝐂𝐨𝐥𝐞𝐚 𝐑𝐚̆𝐮𝐭𝐮, 𝐮𝐧 𝐭𝐢𝐭𝐚𝐧 𝐚𝐥 𝐜𝐢𝐧𝐞𝐦𝐚𝐭𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐞𝐢 𝐫𝐨𝐦𝐚̂𝐧𝐞𝐬̦𝐭𝐢

Colea Răutu (nume real Nikolai Rutkovski; n. 28 noiembrie 1912, Limbenii Noi, raionul Glodeni – d. 13 mai 2008, București) a fost un titan al scenei și cinematografiei românești. Cu o carieră întinsă pe mai bine de șapte decenii, s-a remarcat printr-o prezență scenică viguroasă, o voce profundă și o versatilitate extraordinară care i-a permis să abordeze de la cuplete de revistă și dramă, până la personaje istorice de anvergură.

„𝑷𝒆 𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕𝒂𝒕𝒐𝒓 𝒕𝒓𝒆𝒃𝒖𝒊𝒆 𝒔𝒂̆-𝒍 𝒇𝒂𝒄𝒊 𝒔𝒂̆ 𝒊̂𝒏𝒕̦𝒆𝒍𝒆𝒂𝒈𝒂̆ 𝒄𝒂̆ 𝒂𝒓𝒕𝒂 𝒏𝒖-𝒊 𝒐 𝒋𝒐𝒂𝒄𝒂̆-𝒊̂𝒏-𝒋𝒐𝒂𝒄𝒂̆, 𝒄𝒊 𝒆 𝒐 𝒑𝒓𝒐𝒃𝒍𝒆𝒎𝒂̆ 𝒅𝒆 𝒗𝒊𝒂𝒕̦𝒂̆ 𝒔̦𝒊 𝒅𝒆 𝒎𝒐𝒂𝒓𝒕𝒆.” (Colea Răutu)

𝐃𝐚𝐭𝐞 𝐛𝐢𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐜𝐞 𝐬̦𝐢 𝐝𝐞𝐛𝐮𝐭𝐮𝐥

• Origini: S-a născut la 28 noiembrie 1912 în localitatea Limbenii Noi (astăzi în Republica Moldova), fiind fiul unui polonez și al unei basarabence.

• Tinerețea: Înainte de actorie, a urmat Liceul Militar „Regele Ferdinand I” din Chișinău și a jucat fotbal în echipa Uzinelor „Mociorniță” din București.

• Primii pași în artă: A fost corist la Opera din Cluj și a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din București.

• Debutul pe scenă: A debutat la Teatrul de Revistă „Cărăbuș”, sub îndrumarea lui Constantin Tănase, unde a lansat celebrul șlagăr „Hai, coșar, coșar”, de Nicolae Kirculescu.

𝐀𝐜𝐭𝐢𝐯𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐢̂𝐧 𝐭𝐞𝐚𝐭𝐫𝐮

După perioada de revistă, s-a orientat rapid către dramaturgia clasică și modernă:

• A colaborat inițial cu Teatrul Național București.

• Între 1952 și 1968 a fost un pilon de bază al Teatrului Giulești (astăzi Teatrul Odeon).

• A avut o activitate intensă la Teatrul Național Radiofonic, înregistrând piese celebre precum „Gaițele” sau „Pentru cine bat clopotele”.

𝐂𝐚𝐫𝐢𝐞𝐫𝐚 𝐜𝐢𝐧𝐞𝐦𝐚𝐭𝐨𝐠𝐫𝐚𝐟𝐢𝐜𝐚̆

Colea Răutu a fost unul dintre cei mai solicitați actori de film din România, apărând în peste 70 de lungmetraje.

• Debutul în film: A avut loc în 1954 în pelicula „Desfășurarea” (regia Paul Călinescu), prima ecranizare după Marin Preda.

• Roluri negative și istorice: Fizionomia sa aspră și expresivă l-a consacrat în roluri de compoziție, adesea lideri tătari, otomani sau haiduci.

• Filmografie de referință:

o „La Moara cu noroc” (1957) – Pintea

o „Mihai Viteazul” (1971) – sultanul Murad al III-lea

o „Frații Jderi” (1974) – Gogolea

o „Nemuritorii” (1974) – Iusuf Pașa

o „Toate pînzele sus” (serial TV, 1977) – piratul Spânu

𝐃𝐢𝐬𝐭𝐢𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐢

Pentru meritele sale profesionale excepționale, a primit titlul de Artist Emerit, Premiul de Excelență al Centrului Național al Cinematografiei și a fost decorat cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2002).

„𝑬𝒓𝒂 𝒖𝒏𝒖𝒍 𝒅𝒊𝒏𝒕𝒓𝒆 𝒄𝒆𝒊 𝒎𝒂𝒊 𝒃𝒖𝒏𝒊 𝒄𝒂̆𝒍𝒂̆𝒓𝒆𝒕̦𝒊. 𝑪𝒖𝒓𝒂𝒋𝒐𝒔, 𝒏𝒊𝒄𝒊𝒐𝒅𝒂𝒕𝒂̆ 𝒏𝒖 𝒊-𝒂𝒎 𝒔𝒊𝒎𝒕̦𝒊𝒕 𝒗𝒂̂𝒓𝒔𝒕𝒂, 𝒏𝒊𝒄𝒊𝒐𝒅𝒂𝒕𝒂̆ 𝒏𝒖 𝒔-𝒂 𝒑𝒍𝒂̂𝒏𝒔. 𝑬𝒓𝒂 𝒖𝒏 𝒂𝒄𝒕𝒐𝒓 𝒅𝒊𝒇𝒊𝒄𝒊𝒍 𝒍𝒂 𝒎𝒂𝒄𝒉𝒊𝒂𝒋... 𝑵-𝒂 𝒎𝒂𝒊 𝒗𝒓𝒖𝒕 𝒔𝒂̆ 𝒇𝒊𝒆 𝒂𝒄𝒕𝒐𝒓 𝒅𝒆 𝒕𝒆𝒂𝒕𝒓𝒖, 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒄𝒂̆ 𝒆𝒓𝒂 𝒇𝒐𝒂𝒓𝒕𝒆 𝒄𝒆𝒓𝒖𝒕 𝒊̂𝒏 𝒇𝒊𝒍𝒎𝒆. 𝑬𝒓𝒂 𝒇𝒂̆𝒄𝒖𝒕 𝒑𝒂𝒓𝒄𝒂̆ 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒑𝒆𝒓𝒔𝒐𝒏𝒂𝒋𝒖𝒍 𝒑𝒆 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒊̂𝒍 𝒋𝒖𝒄𝒂. 𝑫𝒂𝒓 𝒋𝒖𝒄𝒂 𝒕𝒆𝒎𝒂̆𝒕𝒐𝒓, 𝒄𝒖 𝒆𝒎𝒐𝒕̦𝒊𝒆. 𝑨𝒔𝒕𝒂 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒄𝒂̆ 𝒆𝒓𝒂 𝒅𝒊𝒔𝒄𝒊𝒑𝒍𝒊𝒏𝒂𝒕, 𝒔̦𝒕𝒊𝒂 𝒊̂𝒏𝒕𝒐𝒕𝒅𝒆𝒂𝒖𝒏𝒂 𝒕𝒆𝒙𝒕𝒖𝒍.” (Sergiu Nicolaescu)

✨Colea Răutu a colaborat cu mari regizori români și a fost apreciat pentru naturalețea jocului actoricesc și expresivitatea aparte. Deși a interpretat frecvent roluri de duri sau de personaje negative, în viața de zi cu zi era cunoscut ca un om discret ș i elegant.

#filedeistorie

&&&

 Actrița din România obligată de către soții Ceaușescu să renunțe la actorie: „N-a mai dormit decât cu medicamente...eu nu pot să fiu criminal cu omul pe care îl iubesc”

 

 Frumoase, cultivate, inteligente – actrițele anilor ’50 s-au deosebit mult de „tovarășele de viață” ale nomenclaturii comuniste. De aceea, unii dintre demnitarii comuniști au avut relații sau au fost căsătoriți cu actrițe. Un exemplu în epocă a fost economistul Alexandru Bârlădeanu, care a fost căsătorit cu  actrița Macela Rusu. Despre Gheorghiu Dej se spunea că ar fi avut o strânsă prietenie cu actrița Dina Cocea. Cert este ca Dej era deseori văzut la unele premiere ale teatrelor bucureștene. De altfel, chiar fiica lui Dej – Vasilica „Lica” Gheorghiu  – credea că are talent și prin aranjamente de culise a fost ditribuită în multe din filmele  turnate în anii 1957 – 1965. 

Nu de aceeași prețuire s-a bucurat teatrul în familia Ceaușescu. Nu au fost văzuți la spectacole de teatru și nu au agreat în apropierea lor oameni de cultură. Iar când un demnitar  – Maxim Berghianu – și-a anunțat dorința de a se   căsători cu  actrița Silvia Popovici, Nicolae Ceaușescu a intervenit imediat, făcând presiuni pentru a-l determina să renunțe.  Frumoasă, cultivată, talentată,  Silvia Popovici nu a fost bine primită  de familia Ceaușescu. A fost doar tolerată,  dupa cum își amintește soțul ei, Maxim Berghianu.

 S-a născut în 1933 pe data de 7 mai, pe un munte împădurit din satul Fundata, Brașov. Însă, la scurt timp, mama și tatăl ei s-au stins din viață, iar în familia sa au rămas 6 orfani, respectiv frații acesteia. La vârsta de 2 ani, Silvia Popovici a fost înfiată de o mătușă care a luat-o să locuiască în Capitală.

Nu s-a gândit niciodată că va deveni o actriță faimoasă, întrucât își dorea să devină medic sau psiholog, apoi și-a găsit pasiunea în muzică, însă s-a gândit și la meseria de pedagog. Maria Verdeș și Roger Georgescu au îndrumat-o către actorie în perioada liceului, însă nu a fost admisă pe motiv că nu era fotogenică, un lucru absurd, având în vedere frumusețea ei.

„Comisia de examen a găsit că nu sunt fotogenică şi m-a respins. Am luat note foarte bune, aşa încât s-a compensat şi am intrat în Institut. Eşecul avut la fotogenie m-a pus pe gânduri: m-a durut mult, dar am socotit că singura cale de a obţine şi aici rezultate bune era să lupt cu chipul meu. O bătălie care se duce în tăcere şi cere multă voinţă, răbdare, cunoaştere de sine”, spunea actrița într-un interviu pe care l-a acordat revistei „Tomis” în 1983.

  

A absolvit Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică București in 1956, la clasa profesorului profesorul lor Vlad Mugur. Insotiti de profesorul lor, absolvenții acelei generații au ajuns la Teatrul Național din Craiova. Silvia Popovici, împreuna cu George Cozorici, Amza Pellea, Constantin Rauțchi, Victor Rebengiuc, Dumitru Rucăreanu si Sanda Toma au constituit generația de aur a acestui teatru. A jucat aici rolul Ofeliei, in Hamlet de W, Shakespeare, in 1963 s-a mutat la Cluj, la Teatrul National Lucian Blaga, unde Vlad Mugur era numit director si a jucat in Ifigenia în Aulis de Euripide, Caligula de Albert Camus, Un vis din noaptea miezului de vara de W. Shakespeare.

Din 1967 pana in 1993 a jucat pe scena Teatrului National din Capitala, in spectacole ca Hamlet de W., Shakespeare, Tinerețea lui Moromote, dramatizare a romanului lui Marin Preda, Avram Iancu de Lucian Blaga, Mașina de scris de Cocteau, Regele Lear de Shakespeare, etc. Debutase in cinematografie in anul 1953, in studenție. A fost căsătorita cu Maxim Berghianu, ultimul ministru al Muncii comunist, a avut o fiică. A murit la 16 septembrie 1993.

Jurnalul National a dezvaluit, la un moment dat că Amza Pellea,  până sa o cunoasca pe actrita Domnica Mihalea Policrat ( cei doi casatorindu-se in 1954), a fost la un pas sa se insoare cu Silvia Popovici "In viata din spatele camerei de filmat, se spune ca Silvia Popovici ar fi fost simpatia lui Amza Pellea, care a renuntat sa o ia in casatorie deoarece i se spusese ca fata sufera de TBC". Pana la urma, Amza a ales-o pe Domnica, in timp ce Silvia Popovici s-a maritat cu Maxim Berghianu, 

"Maxim Berghianu insa nu s-a temut. De profesie tehnician gaz metan, Berghianu a detinut numeroase functii la varful ierarhiei comuniste, printre care cele de presedinte al Comitetului de Stat al Planificarii, ministrul Aprovizionarii Tehnico-Materiale si Controlului Gospodaririi Fondurilor Fixe, ajungand in perioada 1981-1989 ministru al Muncii. Sotii Berghianu locuiau intr-o vila din Bulevardul Aviatorilor. Ocrotita de calitatea de sotie a unui tovaras cu functii de raspundere, criticii din domeniu au prezentat-o pe Silvia Popovici ca pe o mare actrita" dezvaluia ziarul.

De când s-a căsătorit cu Maxim Berghianu actrița a început să trăiască un adevărat coșmar. Și nu căsnicia lor a fost o problemă, ci faptul că Nicolae și Elena Ceaușescu nu erau de acord cu relația unui demnitar cu o artistă. Chiar soțul Silviei  a mărturisit la acea vreme, încercările la care au fost supuși de către soții Ceaușescu.

„Față de Silvia Popovici conducerea de partid a avut  o atitudine ostilă. Ostilă e puţin spus! Mie mi-a cerut oficial Ceauşescu ca Silvia să nu mai facă teatru şi film. Întâi prin Ion Gheorghe] Maurer (n.r. - prim-ministru la acea vreme): ,,Ar fi bine să intre în învăţământ, să nu mai facă teatru şi film, pentru că Nicu (n.r. - Nicolae Ceaușescu) are gânduri mari cu tine!.

Zic: ,,Tovarăşe Maurer, eu când am intrat în partid, nu am intrat pentru gândurile nimănui, n-am aşteptat nici funcţii, nici poziţii.” Am intrat din convingere!  Ceauşescu  s-a opus să mă căsătoresc cu Silvia. Mi-a spus: ,,Orice profesie, doctor, inginer, ce vrei, dar nu artist”! Nu știu de ce era aşa pornit”, dezvăluia soțul actriței, după moartea acesteia. „Când m-am căsătorit ştiam că o să am greutăţi. Şi Silvia, care este un om foarte înţelept, mi-a spus: ,,Maxim, vom avea amândoi de suferit, pentru că eu vin dintr-o lume şi tu vii din altă lume”, spunea Maxim Berghianu.

 - ,,Uite, nici Bârlădeanu nu a reuşit cu Marcela Rusu…”. 

- ,,Tovarăşe Ceauşescu, eu nu caut o profesie! Eu caut un om! Eu am divorţat odată! Eu caut un om! Și cred că ăsta e omul care mi se potriveşte. Nu vreau o profesie. Dacă nu pot să decid singur  în cea mai personală problemă a mea, dacă partidul trebuie să-mi dea acordul, eu renunţ la orice! Absolut la orice!” 

A doua zi am plecat  la Cluj unde eram prim-secretar de pe vremea lui Dej.  Apoi am venit la București, ne-am căsătorit la sectorul 6, ca să nu fie la sectorul 1, și  am plecat înapoi la Cluj. A doua zi Ceauşescu  îmi dă telefon: ,,Ce faci?” ,,Ce să fac? Bine! M-am căsătorit!” ,,Cu cine”? ,,Cu Silvia Popovici!” ,,Felicitări!”  Știa de la Securitate. 

După ce m-am căsătorit eu cu Silvia Popovici am aflat că Verdeţ a spus  despre mine: ,,Berghianu şi-a ras cariera”.  Când m-am căsătorit [cu Silvia Popovici] ştiam că o să am greutăţi. Şi Silvia, care este un om foarte înţelept, mi-a spus: ,,Maxim, vom avea amândoi de suferit, pentru că eu vin dintr-o lume şi tu vii din altă lume”. Dar între noi a existat un sentiment puternic şi ne-am căsătorit.  A mai trecut un timp, Silvia a mai făcut  un film-două. 

Într-o sâmbătă, eram la  Manea Mănescu, care îmi zice: ,,Ştiţi, tovarăşe Berghianu, trebuie să vă spun o veste cam neplăcută! Tovarăşul Ceauşescu a cerut ca tovarăşa Silvia să nu mai facă teatru şi film!” ,,Du-te, domnule! Asta e invenţia ta”. ,,Nu mă credeţi?” ,,Nu!” ,,Haideţi la tovarăşul secretar general!” Ne-am dus. Și spun: ,,Tovarăşe Ceauşescu, uite ce spune Manea Mănescu, că dumneavoastră aţi fi spus ca Silvia să nu mai facă teatru şi film”. Zice: ,,Da!” ,,Cu ce drept, tovarăşe Ceauşescu? Dacă aveţi ceva cu mine, judecaţi-mă pe mine! Ca mine găsiţi o mie! Dar ce aveţi cu Silvia? Ce aveţi cu profesia ei? Ea are vocaţie pentru meseria asta! Ea nu poate trăi fără teatru! Ea simte nevoia să se descarce în meseria asta a ei! Eu nu pot să fiu criminal cu omul pe care-l iubesc. Dacă aveţi ceva, luaţi măsuri cu mine. Ca mine găsiţi o mie! Nici o problemă! Greşiţi grav!  Silvia ocupă locul ăsta în ierarhia artistică nu după căsătoria cu mine, ci dinainte. Şi am să vă aduc materiale să vă documentaţi”. 

Zice: ,,Să-mi aduci!” Şi i-am adus o geantă cu toate cronicile…. Și Ceaușescu  l-a chemat pe [Paul Niculescu] Mizil și îi zice: ,,Uite, a adus Maxim asta, uită-te şi tu peste ele!” Şi a rămas aşa, în coadă de peşte, nici aşa, nici aşa. Dar indicaţii s-au dat clare, la Cinematografie, ca Silvia să nu mai joace… La Ministerul Culturii, vicepreședinte era Dumitru Ghișe, ridicat de mine de la Cluj.  Şi Ghișe i-a spus [scenaristei și regizoarei] Malvinei Urşianu: ,,Să n-o mai distribui pe Silvia Popovici! Că aşa cere conducerea”. Şi Malvina a zis: ,,Ba, de-al dracu’, o distribui!”  Așa că Silvia n-a mai fost distribuită în film. În afară de Malvina n-a mai distribuit-o nimeni. 

 A pierdut opt ani, cei mai frumoşi, de putere, de creaţie artistică.  Din 1967 n-a mai dormit decât cu medicamente… a plâns nopţi întregi, pentru că ea trăia pentru teatru! Eu nu am făcut decât să o trag în jos şi să-i blochez drumul. Şi pentru asta mă simţeam vinovat. Şi de asta le-am spus sincer: ,,Luaţi măsuri cu mine! Dar nu vă atingeţi de Silvia! Nu vă permit!” Totuși, la Revelion,  la vreo masă festivă eram invitați.   Ţin minte că odată eram la Predeal, în ajun de an nou…. eram eu cu Silvia, Cornel Mănescu cu soția,  Manea Mănescu cu soția, şi Ceauşeştii!   Şi aveau fasole cu ciolan.  Ceauşescu i-a servit pe toţi. Lui Manea Mănescu, bineînţeles, i-a pus un ciolan mai vârtos. Silvia a observat și a zis: ,,Tovarăşe Ceauşescu,  întotdeauna  tovarăşului Mănescu Manea îi daţi ciolanul cel mai mare?” Şi Ceauşescu a zis:,,Ia auzi, măi Manea, ce zice soţia preşedintelui CSP despre tine”.

În casa noastră au intrat oameni de cultură. Cred că asta i-a deranjat foarte mult! Foarte mult! Eu n-am avut prieteni decât între oameni de cultură, de artă… Silvia voia să facă filme, să  facă teatru… Era ponderată, la locul ei, nu a dat din coate. Ea n-a câştigat nimic [căsătorindu-se cu mine]. Ea a pierdut”. conform Arhiva de istorie orală. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2002

Silvia Popovici a „plătit” scump pentru a fi o vedetă cunoscută, în perioada ceaușistă.  Actrița s-a stins din viață la doar 60 de ani  : „Noi, actorii, avem o viaţă scurtă, noi suntem fluturii care se nasc şi mor la noapte. Iertaţi-ne că suntem glorioşi astăzi, dar noi la noapte murim”, spunea Silvia Popovici.

&&&

 În urmă cu 9 ani s-a stins din viață la vârsta de 85 de ani, actrița TATIANA IEKEL. prima soție a actorului FLORIN PIERSIC si mama actorului FLORIN PIERSIC JUNIOR. S-a născut la Iași, pe 10 octombrie 1932. A urmat Institutul de Artă Teatrala si Cinematografică  pe care l-a absolvit în 1958 . De la absolvire si până la pensionare, a jucat numai pe scena Teatrului Mic din București. A fost căsătorită cu Florin Piersic timp de 14 de ani, cei doi divorțând în 1974 din cauza legăturii lui, cu actrița Ana Szeles , cea de-a doua soție și .mama celui de al doilea fiu al lui Flirin Piersic. Tatiana Iekel s-a stins din viață din cauza unei boli incurabile. Actrița își descoperise boala, după ce cu câteva luni înainte, avea dureri mari  si s-a dus de urgență la doctor, la control. A vrut chiar să se interneze, dar medicii i-au dat un tratament si au trimis-o acasa. Boala era prea înaintată si nu aveau ce să-i mai facă. Întoarsă acasa și știind că va muri curând, ea și-a organizat înmormântarea. Și-a amenajat locul de veci, a cerut familiei să-i facă o înmormântare simplă, făra multă lume Fiul ei, Florin Piersic Junior s-a  ocupat de funerarii și a făcut exact cum îi

 ceruse mama lui. A anunțat numai familia, preoții care o cunoșteau , s-au împărțit pachete și colivă în cimitir si atât. Nici în ziua de azi nu se cunoaște numele cimitirului unde a fost îngropată,, undeva pe la marginea Bucureștiului. Asa, că cei cei care au cunoscut-o , colegi de scenă, toti care și-ar dori să-i aprindă o lumânare la mormânt, nu au unde.

De la suflet pentru suflet

&&&

 S-a întâmplat în 13 mai1806: În această zi, a murit Samuil Micu, cărturar iluminist, filolog şi traducător, unul dintre reprezentanţii de seamă ai Şcolii Ardelene.

Samuil Micu, supranumit Klein, a fost un teolog greco-catolic, filolog, lexicograf, istoric, filozof iluminist român și reprezentant al Școlii Ardelene. Studiile gimnaziale le-a făcut la Gimnaziul din Blaj, pe care l-a absolvit în 1762.Chiar în acest an s-a călugărit sub numele de Samuil, căci numele laic era Maniu Micu. Și-a continuat studiile la Seminarul pentru călugări înființat de episcopul unit al Blajului Petru Pavel Aron. A urmat, mai târziu, Colegiul „Pazmanian” din Viena, studiind filosofia și teologia. Din 1766 până în 1806 și-a dedicat viața profesoratului în Gimnaziul din Blaj, predând Etica și Aritmetica, cercetărilor istorice care l-au ajutat să își publice primele lucrări, studiilor teologice, istorice, lingvistice în urma cărora a devenit cenzor al cărților românești care apăreau la Tipografia Universității din Buda. A redactat foarte multe lucrări în care aborda tema originii romane a poporului și a limbii române, continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii. De asemenea, susținea egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania. A efectuat nenumărate traduceri, printre care și o nouă traducere a Bibliei. Cele mai cunoscute opere ale sale sunt Istoria și lucrările și întâmplările românilor, publicată inegral abia în 1995 și Biblia de la Blaj.

Samuil Micu s-a născut în localitatea Sadu, în luna septembrie a anului 1745, în scaunul Sibiului, pe aşa-zisul Pământ Crăiesc. Comuna Sadu este situată într-o zonă de munte, în Mărginimea Sibiului. Bunicul dinspre tată era ţăranul liber Oprea Micul, oier şi agricultor înstărit. Viitorului cărturar i s-a dat numele de botez Maniu, după bunicul dinspre mamă, Maniu Neagoe, protopop şi el. Tatăl lui Samuil Micu se numea Stoia şi era protopop de Sadu şi fratele mai mare al Episcopului Inochentie Micu-Klein. Înainte de a ajunge la Blaj, Samuil Micu şi-a început studiile chiar în casa părintească, iar primul dascăl i-a fost tatăl său. În toamna anului 1759 îl aflăm pe Samuil Micu printre cei circa trei sute de elevi ai Şcoalelor din Blaj. La Blaj funcţionau simultan două Seminarii. Unul care se numea Crăiesc sau al „Sfintei Treimi”, ce aparţinea mănăstirii, şi al doilea, Seminarul „Bunei Vestiri” sau al episcopului Petru Pavel Aron. Odată ajuns la Blaj, tânărul seminarist va fi atras de avântul de cultură ce cuprinsese noua mănăstire, ca urmare a punerii în funcţie a tipografiei, dar şi a întoarcerii de la studii a primei generaţii formate în marile centre universitare şi culturale ale vremii. Samuil Micu va avea dascăli renumiţi: Grigore Maior, Atanasie Rednic, Gherontie Cotore, Ion Săcădate etc.

Episcop al Blajului era Petru Pavel Aron. Încă de la sosire, tânărul seminarist se bucură de bunăvoinţa episcopului care îl primeşte în seminarul său şi-l va întreţine pe cheltuiala sa. La terminarea gimnaziului, la sugestia episcopului Petru Pavel Aron, adolescentul Maniu Micu – Klein se călugăreşte, luând numele de Samuil. Viaţa de ascet a Sfântului Samuil avea să devină model de urmat pentru tânărul călugăr Samuil Micu – Klein. Ucenicia monahală şi-o face la mănăstirea „Buna-Vestire”, trecând în anul 1762, la „Sfânta Treime”. Episcopul Petru Pavel Aron se stinge din viaţă, la 9 martie 1764, lăsând ,,fiului spiritual” moştenire modelul călugărului şi modelul iubitorului de şcoală şi de ştiinţă, model care şi-a pus amprenta pe evoluţia ulterioară a tânărului Samuil.  La scaunul episcopal de la Blaj urmează Atanasie Rednic. Acesta cunoştea calităţile pe care le avea Samuil Micu şi l-a numit, în 1764, prefect peste mănăstire şi Seminarul „Buna-Vestire”. În toamna anului 1766, episcopul Atanasie Rednic îl trimite pe Samuil Micu la studii la Viena, la Colegiul „Pazmanian”.

Plecarea la Viena reprezenta un pas important în viaţa tânărului Samuil Micu; i se deschideau noi perspective, noi orizonturi. Lăsa în urmă experienţa Blajului care i-a dăruit prima întâlnire cu trăirea în spirit, dar şi cu o viaţă călugărească austeră şi se afla la un pas de o altă experienţă, cea vieneză, atât de ademenitoare. Ajuns la Viena, va intra în Institutul „Pazmanian”, care funcţiona în capitala imperiului pentru tinerii bursieri slovaci, croaţi şi români. Având în vedere specificul şi menirea Colegiului „Pazmanian”, studenţii trimişi la această instituţie îşi desăvârşeau pregătirea teologică, prin prelegeri şi studiu individual pe discipline specifice. La Facultatea de Filosofie studiază logica, metafizica şi matematicile elementare; fizica, matematicile superioare şi ştiinţele politice; etica, istoria naturală, istoria, geografia, filologia, estetica. Sârguincios, pasionat de cunoaştere şi inteligent, Samuil Micu depăşeşte cu mult cerinţele bibliografice obligatorii, citind aproape toate cărţile de mai mare interes în acel timp, făurindu-şi, astfel, un orizont intelectual cuprinzător. Pe bună dreptate, un alt titan al spiritualităţii româneşti, Nicolae Iorga, îl definea pe Samuil Micu „începător al erudiţiei române în Ardeal şi cel dintâi care a învăţat şi pentru alţii”. În anul 1772, Samuil Micu îşi încheie cu strălucite aprecieri oficiale studiile filosofice la Universitate, precum şi cele teologice şi canonice, urmate la renumitul Colegiu „Pazmanian” şi se reîntoarce la Blaj. Era un tânăr cu o experienţă culturală şi ştiinţifică foarte bogată, fiind pregătit nu numai în domeniul teologico-filosofic, ci şi în ştiinţele pozitive: fizică teoretică şi experimentală, mecanică, aritmetică.

A doua perioadă blăjeană a fost pentru Samuil Micu una de acumulări: şi-a formulat direcţiile ulterioare ale muncii sale intelectuale în care şi-a propus ca principale obiective: realizarea unei istorii a neamului, traducerea unor lucrări de cult necesare preoţilor, elaborarea unei gramatici şi a unui dicţionar al limbii române şi alte lucrări. Iniţial, Samuil Micu a predat la şcolile din Blaj matematică şi etică, iar ulterior, filosofie, Teologie Dogmatică, Scriptură şi s-a dedicat cercetărilor istorice şi lingvistice. În 2 mai 1772 se stinge din viaţă episcopul Atanasie Rednic, care l-a sprijinit pe Micu, în demersurile lui pentru studii, iar în octombrie este ales episcop Grigore Maior, hirotonit în 23 aprilie 1773, la Viena. Samuil Micu s-a bucurat de consideraţia pe care i-o purta episcopul Grigore Maior care l-a sprijinit în lucrările sale şi i-a favorizat accesul la arhiva episcopală. Micu a făcut ordine în biblioteca gimnaziului şi, totodată, s-a implicat în viaţa culturală a Blajului. În primăvara anului 1773 s-a ţinut Sinodul Bisericilor Greco-Catolice din Imperiu. Episcopul Grigore Maior a luat cu el, în vederea discuţiilor, trei dintre oamenii săi înzestraţi în ştiinţele teologice: Samuil Micu, Ignatie Darabant şi Silvestru Caliani. Sinodul a început la 1 martie 1773 şi s-a încheiat în 24 aprilie, acelaşi an, interval în care au avut loc mai multe sesiuni. Pe agenda de lucru s-au aflat probleme ale confesiunii greco-catolice, precum: introducerea lui „Filioque” în Crez, reducerea numărului sărbătorilor în viitoarele calendare, întocmirea listei de cărţi ce urmau a se tipări pentru greco-catolici la Viena şi altele.

Samuil Micu, din dorinţa de a informa intelectualitatea străină despre ideologia promovată în vederea emancipării naţionale şi sociale a poporului român, scrie două lucrări în limba latină. În prima lucrare, „De ortu progressu conversione Valachorum Episcopis item Archiepiscopis et Metropolitis eorum” (1774-1776), în care citează „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor” al lui Dimitrie Cantemir, afirmă pentru prima oară „originea romană a românilor pe criteriul limbii, moravurilor, caracterului şi firii lor; se arată vechimea creştinismului la români, se aminteşte de existenţa familiilor nobile româneşti şi se expune, pe scurt, unirea”. Prin această lucrare, Samuil Micu a încercat să convingă Curtea să-l numească pe Grigore Maior drept arhiepiscop al tuturor credincioşilor catolici de rit grecesc din imperiu. Proiectul, din păcate, nu s-a realizat însă lucrarea este importantă prin faptul că poartă amprenta noului limbaj iluminist.

În a doua lucrare, „Brevis historica notitia originis et progressu nationis daco-romanae seu ut quidam barbaro vocabulo appelant valachorum, ab initio usque ad seculum XVIII”, terminată în anul 1778, Samuil Micu argumentează originea latină a poporului român şi continuitatea sa pe teritoriul vechii Dacii. Samuil Micu apreciază perspectivele deschise de stăpânirea austriacă şi de unirea religioasă, datorită căreia, românimea din Transilvania este „adusă din tenebrele ignoranţei la lumină şi se şlefuieşte din ce în ce mai mult”. Anul 1777 îi poartă paşii lui Samuil Micu din nou spre Viena; în anul 1779 era duhovnic, apoi „ephemerius” în 1780 şi „praefectus” (director de studii) în anii 1781-1782 la Colegiul „Sfânta Barbara”. Episcopul Grigore Maior nu avea un om mai potrivit care să îndeplinească această misiune. Institutul ,,Sfânta Barbara” a fost înfiinţat de împărăteasa Maria Tereza, în vederea pregătirii clerului unit de rit grecesc, român, croat, ucrainean, sârb, slovac şi sloven din imperiu. Samuil Micu are ca studenţi, printre alţii, pe tinerii români: Ioan Budai – Deleanu, Samuil Vulcan, Ioan Corneli.

În anul 1779, Samuil Micu tipăreşte, la Viena, la Atelierele lui Joseph de Kurzbek, „Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestin”.Este prima tipăritură purtând semnătura cărturarului ardelean, acum prefect de studii la „Santa Barbara”. Deşi modestă ca prezentare, având doar 87 pagini, publicaţia este importantă, întrucât cuprinde normele de scriere cu alfabet latin, de 25 de litere, arătându-se echivalenţa lor cu caracterele chirilice. Samuil Micu, primul cărturar din pleiada Şcolii Ardelene, prezintă sistemul său ortografic etimologist atât în gramatica „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, 1780, cât şi în introducerea la „Acatistul”, tipărit la Sibiu, în 1801. „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” este considerată de mulți specialiști ca fiind prima lucrare de gramatică tipărită în cultura română şi marchează actul de naştere a lingvisticii româneşti. Pe de altă parte, trebuie să menționez faptul că divezile fizice ne spun că prima gramatică românească a fost scrisă, de fapt, de brașoveanul Dimitrie Eustatievici între anii 1755-1757, iar prima gramatică tipărită a fost realizată de Radu Tempea în 1797, ambele legate de centrul cultural de pe lângă biserica ortodoxă „Sf. Nicolae” din Șcheii Brașovului. Aceste lucrări fundamentale au fost concepute pentru a sprijini învățământul în limba română la Prima Școală Românească. În cele din urmă, poate contează mai puțin cine a fost primul, dar contează că au creat!

În anul 1781, se va tipări la Viena lucrarea sa „Dissertatio Canonica de Matrimonio juxta disciplinam Graecae Orientalis Ecclesiae” (Viena, 1781), iar în anul 1782, „Dissertatio de jejuniis Graecae Orientalis Ecclesiae”. Tot din această perioadă datează lucrarea „Teologie sau cuvântare de Dumnezău – acum întâiu aşezată şi scrisă în limba românească de ieromonahul Samuil Klein de la Sad”, Viena, 1781.

În anul 1782, Grigore Maior renunţase la scaunul episcopal din cauza meschinăriilor şi denunţurilor josnice ţesute în jurul său de către călugării basilitani. Împăratul Iosif al II-lea ordonă cancelarului, contele Teleki, să convoace Sinodul pentru alegerea noului episcop. La 12 august 1782, a fost convocat Sinodul electoral. Candidaţii la episcopat au fost astfel clasaţi: Ignatie Darabant, cu 63 de voturi, Iacob Aron cu 57 de voturi, Ioan Bob cu 37 de voturi. La 21 octombrie 1782, împăratul Iosif al II-lea l-a numit episcop pe Ioan Bob, iar papa Pius al VI-lea a confirmat această numire. Împăratul Iosif al II-lea l-a preferat pe Ioan Bob, în calitate de episcop al Diecezei Române Unite de Alba Iulia şi Făgăraş, întrucât era preot de mir, reprezentând o parte din clerul secular şi nu făcea parte din cinul călugăresc. Reîntoarcerea lui Samuil Micu din Viena la Blaj s-a făcut în primăvara anului 1783. Această reîntoarcere nu va fi însoţită de reluarea muncii la catedră sau a unor sarcini şi oficii administrative, publice, bisericeşti, ci avea să îmbrăţişeze îndeletnicirile cărturăreşti.

Lucrările de pe tărâm lingvistic şi teologic pe care reuşise să le publice şi care i-au adus prestigiu în capitala imperială şi altele rămase în manuscris îi dădeau o aureolă, indicau vocaţia lui cărturărească pe care o va urma cu strălucire şi pasiune. În anul 1783, Samuil Micu, la îndemnul episcopului Ignatie Darabant, începe traducerea Bibliei, pentru a da o nouă ediţie integrală, modernizată, în limba română. În acelaşi an, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior cer să li se permită să iasă din ordinul călugăresc. Aprobarea o obţin doar Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Petru Maior e numit paroh la Reghin, iar Gheorghe Şincai continuă opera de organizare a învăţământului în calitatea sa de Director al Şcolilor româneşti greco-catolice din Ardeal. Din motive meschine, toţi reprezentanţii de seamă ai Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu au fost persecutaţi de episcopul Ioan Bob...Personal, nu mă miră prea mult asta, dar contează mai puțin părerea mea! În anul 1784, Samuil Micu definitivează şi dă la tipar colecţia de predici funebre întitulată „Propovedanie sau învăţături la îngropăciunea oamenilor morţi”. În anul 1785, a început demersurile pentru tipărirea Bibliei.

Activitatea lui Samuil Micu este captată pe parcursul anilor 1790-1792 de iniţiativele politice româneşti. În anul 1791, Samuil Micu a contribuit la redactarea memoriului „Supplex Libellus Valachorum”, cu argumentarea istorică a faptelor. Memoriul a fost prezentat împăratului, la 22 aprilie 1791, conţinând plângerile românilor din Transilvania, fără deosebire de confesiune religioasă. Tot în anul 1791, Samuil Micu a redactat Istoria românilor cu întrebări şi răspunsuri, în care, în formă dialogată, încearcă – adresându-se unor pături cât mai largi cu putinţă – o difuzare a ideilor istorice şi politice ale Şcolii Ardelene.În anul 1792 a început să redacteze Scurtă cunoştinţă a istorii românilor pe care o termina în anul 1796. Samuil Micu a avut o contribuţie substanţială şi la redactarea celui de-al doilea Supplex din anul 1792; în anexele actului, Samuil Micu dă lungi extrase din lucrările sale. Respingerea Supplex-ului a decepţionat profund intelectualitatea de la 1791-1792.

În anul 1793 a început tipărirea Bibliei (1 noiembrie), dar Samuil Micu a lucrat şi la „Teologia moralicească sau bogoslovia”, dedicată lui Ignatie Darabant, pe care o şi trimitea guvernului transilvan spre cenzurare. În anul 1795, la 15 noiembrie, îi apărea Biblia, iar în anul 1796, „Teologia moralicească”, fără numele autorului pe copertă, dar „cu blagoslovenia Măriei Sale, prealuminatului şi preasfinţitului Domnului Domn Ioan Bob, vlădicul Făgăraşului”. În anul 1799, s-a tipărit „Loghica” la Buda şi înainta spre publicare „Legile firii…” şi „Acatistul”, la Sibiu, iar în anul 1800 îi apărea Legile firii… (2 volume), în tipografia lui Petru Bart din Sibiu (428 pagini).În 1801 s-a tipărit la Blaj Teologia dogmatică şi moralicească.Tot în acest an a lucrat intens la Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor, i-a apărut la Sibiu „Acatistul” şi a încheiat, la 10 martie, lucrul la „Dictionarium valachico – latinum”.

În anul 1803 trimitea lui Ioan Molnar – Piuariu lucrarea „Hronologia turcica”, traducea „De urmare lui Christos (Imitatio Christi)” de Thomaso da Kempis (va fi tipărită postum, în 1812, de Ioan Bob). În toamna anului 1804, cu sprijinul episcopului de Oradea, Ignatie Darabant, Samuil Micu este numit cenzor al cărţilor româneşti care se tipăreau la tipografia Universităţii din Buda. În anul 1805, Samuil Micu părea mulţumit sufleteşte că-şi împlinise datoria cu cinste faţă de neamul său căruia îi dăduse cartea conştiinţei de sine, a nobleţii, originii şi a demnităţii sale – „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor”. Abia în anul 1806, el a tipărit, ca anexă, la „Calendarul românesc de la Buda” (1806-1807) câteva capitole din această monumentală carte. Nu s-a putut bucura de funcţia de cenzor al Tipografiei din Buda decât doi ani, întrucât sănătatea îi era şubrezită de bătrâneţea prematură, cauzată de boală şi se stinge din viaţă în urma unui infarct, în capitala Ungariei, la 13 mai 1806, unde a fost înmormântat. De faţă erau prietenul său, Gheorghe Şincai, şi nepotul său, Efrem Clain. Gheorghe Şincai a relatat acest trist sfârşit într-o scrisoare adresată Capitlului orădean.

A fost înmormântat, în ziua de15 mai 1806. Ceremonialul de înmormântare a fost oficiat de episcopul Martin Görgey, în cripta parohială romano-catolică sârbească. În pământul patriei pe care l-a iubit atât de mult nu s-a găsit un loc şi pentru el! De altfel, nu s-a găsit aceasta nici pentru Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ioan Budai-Deleanu! Samuil Micu a fost un împătimit al cărţii, al culturii, dedicându-şi viaţa scrisului, cugetării şi propovăduirii literei şi spiritului cărţilor din care şi-a făcut un destin. A scris de toate: istorie socială şi politică, filosofie, istorie bisericească, patristică, matematică, fizică, astronomie.

Samuil Micu a fost una din marile personalităţi de formaţie enciclopedică, un umanist de formaţie renascentistă, folositor neamului său într-un veac în care românii din Transilvania făceau eforturi pentru emanciparea şi câştigarea drepturilor elementare ce li se cuveneau. Opera teologică a lui Samuil Micu ocupă un loc însemnat în activitatea sa, întrucât cea mai mare parte a vieţii şi-a dedicat-o teologiei, realizând traduceri, prelucrări şi lucrări originale. Cu toate acestea, opera sa teologică este mai puţin cunoscută. Multe din manuscrisele lui Samuil Micu, care se păstrează la Biblioteca Academiei Române – Filiala Cluj-Napoca, sunt traduceri din Sfinţii Părinţi. Samuil Micu a depus o muncă enormă în speranţa că manuscrisele sale vor vedea lumina tiparului însă s-a stins cu durerea în suflet, că mare parte din toată această osteneală rămâne în manuscris.

Surse:

-Chindriş, Ioan; Iacob, Niculina – Samuil Micu în mărturii antologice, Editura Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2010  

-Diaconovici, C. - Enciclopedia română publicată din însărcinarea şi sub auspiciile Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, volumul III, 1904, Editura W. Krafft

-Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, București, Editura Academiei, 1979

-Pompiliu Teodor, Sub semnul luminilor: Samuil Micu, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2000

-http://biblior.net/istoria-literaturii-romane/samuil-micu.html

-https://foaienationala.ro/samuil-micu-k lein-personalitate.html