CENZURA DE-A LUNGUL TIMPULUI
Cărțile au fost semne ale puterii în orice veac. Au sporit forța spirituală a Bisericii în Evul Mediu, când evidența cărților se afla în catagrafiile mănăstirilor, apoi a monarhiilor, a aristocrației și, mai apoi, a regimurilor totalitare. În perioada comunistă, mii de titluri au fost arse, distruse, interzise sau ascunse la fondul secret. Nici generațiile recente nu au dovedit că au învățat ceva din lecțiile istoriei...
Cel mai mare jaf cultural din istoria recentă a României începe cu anul 1945 când o seamă de publicaţii apărute între 1 ianuarie 1917 şi 23 august 1944, care vorbeau despre regimuri apuse, au fost scoase din circulație sau distruse. Cârmuirile vremelnice n-au înțeles că doar cunoscând despre dramele pe care le-a traversat poporul român, noua generație va avea grijă ca istoria să nu se mai repete și ideile fasciste sau naziste să rămână doar la „a fost odată...“.
Pe lista neagră a Ministerului Propagandei au apărut cărți care vorbeau despre fascism, nazism, dar și volume despre partidele interbelice, despre mari eroi ai neamului românesc care au făcut România Mare, sau volume despre Basarabia și Bucovina. Lista publicațiilor scoase din circulație a fost întocmită pe baza Decretului nr. 364 din 4 mai 1945 – perioadă în care Mihai I era încă monarh, dar cu puteri limitate, la conducerea țării fiind guvernul comunist al lui Petru Groza – a fost publicată inclusiv în „Monitorul Oficial“ și a fost difuzată şi sub forma unei broşuri.
Conform Decretului-lege, această măsură s-a luat în baza prevederilor Convenţiei de armistiţiu și prevedea „retragerea imediată din circulaţie a publicaţiunilor periodice şi neperiodice, reproducerilor plastice şi grafice, filmelor, discurilor, medaliilor şi insignelor metalice, având un caracter de tip fascisto-hitlerist sau conţinând elemente de natură a dăuna bunelor relaţii ale României cu Naţiunile Unite şi Uniunea Sovietică“, pentru „cimentarea prieteniei noastre cu toate popoarele iubitoare de libertate şi pace, în special cu popoarele sovietice de la Răsărit“.
La coșul de gunoi al istoriei au ajuns 35 de lucrări ale mareșalului Ion Antonescu, ale autorilor fasciști și legionari: Adolf Hitler – „Discursuri“, Ion Moţa – „Cranii de lemn“, Benito Mussolini – „La nuova politica dell Italia“, Corneliu Zelea Codreanu – „Garda de Fier“, A.C. Cuza – „Problema evreiască“ etc. Tot aici îi regăsim pe Radu Gyr, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Octavian Goga, dar și pe Iuliu Maniu și Ion Mihalache. Lista continua cu lucrări antisovietice și anticomuniste (Grecea C. – „Să ne ferim de bolşevism“, Andreescu L. – „Zburăm spre Răsărit“), volume despre Basarabia și Bucovina („Rusoaica“ a lui Gib. I. Mihăescu), scrieri literare şi filosofice nationalist-creştine, cum ar fi volumul lui Nicolae Crainic „Ortodoxie şi etnocraţie“.
Din biblioteci au dispărut tot atunci atlasele și pliantele turistice, întrucât ele conțineau informații și imagini despre ținuturile Bucovinei și Basarabiei. În 1946, lista publicațiilor scoase din circulație „s-a îmbogățit“ cu publicații în limba italiană, germană, franceză şi maghiară.
Lectura, doar cu aprobare
În anul 1948, când procesul de sovietizare a României era în plin avânt, a apărut un volum de peste 500 de pagini, care conținea atât titlurile deja interzise, la care se adăuga un număr considerabil de noi autori şi titluri, ajungându-se la 8.000 de titluri. Conform instrucțiunilor redactate în anii 1950-1955, se specificau titlurile ce vor fi epurate și care rămân în biblioteca publică și care trec în cea documentară.
În general, în cea publică își găseau locul, pe mai departe, cărţile apărute înainte de 1914. Biblioteca interzisă cuprindea o listă lungă: „cărţile fasciste în special din anii 1937-1944, cărţile şovine, anti-comuniste, anti-marxiste combative şi de propagandă, cărţile poliţiste cu excepţia clasicilor genului (de exemplu, Arthur Conan Doyle), cărţile pornografice, Pitigrilli, Lawrence, Segur, colecţia celor 15 lei, femeile celebre etc.; traducerile din literatura anglo-americană din perioada 1920-1945, cărţile ocultiste, neştiinţifice, cărţile de vise, minuni, manualele de şcoală elementară şi liceu din perioada 1920-1948; statutele partidelor politice şi ale celor fasciste şi legionare“. Tot în biblioteca interzisă intrau „toate operele scrise de membrii familiei regale sau opere despre ei“. „Biblioteca interzisă nu poate fi consultată de nimeni, fără aprobarea unor foruri ce se vor stabili mai târziu. Cărţile vor fi puse separat, iar fişele se vor scoate din catalogul public“, se specifica în ordin.
Manuale arse sau „pasagii șterse cu tuș“
În privința manualelor, acestea nu erau stocate nici măcar la sectorul interzis, ci era ordin, pur și simplu, să fie arse. Deciziile erau transmise inclusiv prin presa controlată de partid. „Alături de epuraţia oamenilor se impune şi epuraţia manualelor. Cum epuraţia trebuie făcută la lumina zilei, trebuie să scoatem la iveală toate textele criminale prin care a fost îndemnat tineretul la ura şovinistă şi a fost educat în spiritul antisovietic, antimaghiar şi antisemit. Pe această cale, facem un călduros apel către profesori, părinţi şi elevi ca să demaşte pe toţi acei care s-au făcut complici la opera de rătăcire a tineretului pe căile reacţiunii impusă de trădătorii din fruntea ministerului instrucţiunii“, conform unui text publicat în ziarul „Scânteia“ la 16 octombrie 1944.
Iată ce pasaje din manualele de geografie îi deranjau pe comuniști: „Rușii bolșevici, timp de peste 20 de ani, s-au înarmat puternic, spre a porni atacul Europei și spre a întinde iadul nebuniei lor peste vechea civilizație a continentului nostru“; „Suntem la noi acasă în Transilvania și vom rămâne“; „Armatele desrobitoare române, pe marginea de miază-noapte și răsărit a țării, au pus stăpânire și orânduire nouă românească peste Nistru și Bug numit Transnistria“. Este de înțeles de ce nu doreau ca elevii să învețe aceste lucruri, de vreme ce Armata Roșie era în țară, iar sovieticii puseseră stăpânire pe toată țara.
În ziarul „Universul“ din decembrie 1944, lucrurile deveneau ceva mai nuanțate. „Ministerul Educaţiei Naţionale aduce la cunoştinţa d-lor directori şi profesori din învăţământul de toate gradele că au obligaţia să controleze toate manualele de care se folosesc elevii, pentru a vedea dacă ele au fost aprobate de Minister, sau dacă au fost modificate după indicaţiile lui. În manualele din ediţii mai vechi vor lua măsuri ca, fără întârziere, toate pasagiile propuse pentru modificare de către comisia specială de revizuire să fie șterse cu tuș, așa ca citirea lor să devină absolut imposibilă şi pentru ca pasagiile ce cuprind hărţi contrare stărilor de astăzi sau texte în întregime eliminabile să fie rupte şi arse“.
Cenzura se rafinează
După ce regimul comunism se instaurează în deplinătatea sa, nu mai era nevoie de liste de lucrări sau autori interziși, întrucât nu mai era necesar. Pe de o parte, exista cenzura care funcționa din plin și cărțile nu mai apăreau, iar pe de altă parte, cele care scăpau furcilor caudine erau scoase din circulație în mod secret. Controlul cuvântului tipărit se putea executa prin supravegherea din ce în ce mai drastică a activităţii editoriale, prin acţiunea de epurare a cărţilor din biblioteci, anticariate şi librării, acțiune legiferată de Decretul-Lege din mai 1945.
Elaborarea listelor de publicaţii interzise s-a făcut de către Serviciul edituri şi control al Direcţiunii literare din Ministerul Artelor şi Informaţiilor. Astfel, dispar operele lui Gheorghe Brătianu, Simion Mehedinţi, Lucian Blaga, Vasile Pârvan. Regimul comunist, unul puritan, interzicea orice publicație sau broșură despre sex, cum ar fi „Instinctul sexual“ al lui Iosif Westfried din 1928 sau „Stelele Hollywoodului vorbesc femeilor despre dragoste, frumuseţe şi cariera lor“. În aceeași perioadă, cărţi se treceau în fondurile „bibliotecii documentare“. Aici îi putem aminti pe André Maurois, André Gide, Ienăchiță Văcărescu, Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga, L. Rusu, Constantin C. Giurăscu, Ion Brătianu și mulți alții.
Cărți ascunse
După decesul lui Iosif Stalin, în 1953, publicațiile care au avut ca subiect stalinismul au fost, dintr-odată, repudiate, iar liderii în funcție, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Chivu Stoica, au ajuns să-și renege propriile scrieri, însă cenzura a funcționat pe mai departe. În anul 1961 apare „Instrucţiunile nr. 3406/1960 privind stabilirea categoriilor fondurilor de cărţi din biblioteci, regimul de păstrare şi circulaţie a tipăriturilor şi eliminarea unor tipărituri necorespunzătoare“, act ce articulează mecanismul de interdicţie a cărţilor pentru următoarea perioadă. Astfel, bibliotecile dispun de trei fonduri: uzual, documentar și special. Cărțile cuprinse în acest ultim fond aveau registru de inventar separat și se puteau citi doar în încăperi separate, departe de restul publicului.
Multe cărți au scăpat, rămânând ascunse în bibliotecile private. Roman Braga, unul dintre martirii „Rugului Aprins“, a mărturisit la interogatoriul luat în anul 1958: „Activitatea dusă de mine în perioada 1953-1958 este într-adevăr ostilă regimului actual, însă nu i-am dat o formă legionară, ci spirituală, adică antimaterialistă, urmărind prin ea în schimb acelaşi scop, adică îndepărtarea a cât mai multe elemente şi în special din rândul tineretului studios, de regimul actual şi gruparea lor în mănăstiri. Această activitate spirituală am dus-o cu scopul intenţionat duşmănos la adresa regimului actual, activitate care a constat în următoarele: Am păstrat în biblioteca mea cărţi cu conţinut duşmănos regimului actual cum ar fi de exemplu «Destinul omenirii» de autorul P. P. Negulescu şi altele, pe care am neglijat intenţionat să le îndepărtez, deoarece după concepţia mea anticomunistă, le-am considerate de «valoare»“.
O poezie pentru artă, două pentru partid
POEȚII DE CASĂ AI REGIMULUI
În anul 1971, Comitetul Socialist pentru Cultură şi Artă a fost înlocuit cu Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, în fruntea căruia a fost pusă Suzana Gâdea. Instituția aflată sub conducerea Comitetului Central al PCR și a Consiliului de Miniștri a fost organismul care a girat noua cultură. A fost cea mai perfidă formă de cenzură care a existat vreodată. Cărțile nu erau arse având speranța că unele exemplare vor scăpa ascunse prin biblioteci sau poduri. Pur și simplu, ele nu apăreau dacă nu erai obedient cu sistemul. De altfel, la fel s-a întâmplat și cu filmele și cu lumea teatrului și a muzicii.
Regimul comunist, clădit de muncitori pentru muncitori, nu avea nevoie de filosofi, iar tot ceea ce ajungea din Occident în lagărul Cortinei de Fier nu se încadra în formarea omului nou, așa cum îl vedeau comuniștii. Dacă în anii ’70, românii puteau avea abonamente la presa străină, după doar un deceniu, nu mai era acea deschidere spre Occident.
În anii târzii ai regimului totalitar, practic, niciun autor nu putea publica dacă nu aducea și o odă tovarășilor Nicolae și Elena Ceaușescu, și așa au apărut poeții de casă care s-au întrecut în a-i omagia pe cei doi dictatori. De departe, se remarcă Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Victor Tulbure, Eugen Barbu sau George Ţărnea. Adrian Păunescu a fost un caz excepțional. Deși căpătase un statut privilegiat, nu l-a avut pentru totdeauna. Deși i s-a permis să organizeze Cenaclul „Flacăra“, cel mai mare fenomen cultural al epocii comuniste, între anii 1973-1985, securiștii din tribune au săpat încet-încet la eliminarea lui Păunescu din viața publică.
Pe de altă parte, și Adrian Păunescu, crezându-se invincibil, a reușit, vreme de mulți ani, să atace regimul chiar de la microfon. Memorabile rămân momentele în care Păunescu a recitat o poezie despre Moş Crăciun, la un spectacol organizat în perioada sărbătorilor de iarnă, în condiţiile în care regimul comunist îl înlocuise cu Moş Gerilă.
Numai că, în anul 1985, tragedia petrecută pe Stadionul „Petrolul“ din Ploieşti, când au murit nouă oameni și mai mulți au fost răniți, a fost motivul invocat de autoritățile comuniste pentru a interzice cenaclul. Se specula deja de ceva timp că spectacolele susţinute de Cenaclul „Flacăra“ favorizează apariţia unor comportamente bazate pe indisciplină şi imoralitate la adresa tinerilor, iar după terminarea spectacolelor aceştia se manifestau obscen şi tulburau liniştea publică. O altă nemulțumire la adresa acestui eveniment era faptul că se termina la ore foarte târzii, drept urmare, unii părinți au refuzat să permită adolescenţilor participarea la spectacole. Concluziile Securităţii au fost formulate explicit: „Organele de partid şi de stat vor analiza cu atenție evenimentele petrecute şi vor lua o decizie înțeleaptă în legătură cu activitatea pe viitor a Cenaclului Flacăra“. Ceea ce s-a și întâmplat.
Lista celor interziși este lungă, dar conține nume de valoare: Marin Preda, Constantin Noica, Emil Cioran, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Radu Gyr, chiar și Eugen Barbu cu anumite titluri.
Informatorii din presă
Și presa autohtonă era trecută prin cenzură, iar Securitatea își plasase în toate publicațiile colaboratori și informatori. Practic, întreaga media românească se afla sub controlul şi supravegherea Securităţii. Astfel, la „Scînteia Tineretului“ erau două surse, la „Flacăra“ patru surse (un informator şi trei colaboratori, membri de partid). Revista „Fotbal“ şi „Sportul în România“ aveau șase surse (trei informatori şi trei colaboratori). Dacă la „Magazin Istoric“ era o sursă, la „România Pitorească“, patru redactori erau surse ale Securității. Până și la revistele pentru copii sistemul opresiv își împlântase un informator și un colaborator, conform unui studiu publicat în volumul „Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă“ al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
Au existat colaboratori cu o activitate extrem de prolifică, zeci şi zeci de note informative pe an, cu o durată a colaborării de peste 20 de ani, cu obiective urmărite în mai multe medii de presă. Aceste persoane s-au identificat complet cu activitatea de securist, pierzându-şi calităţile profesionale autentice. Legătura colaboratorului din presă cu organele Securităţii era bine motivată intern: nevoia de ascensiune profesională rapidă, de a dobândi funcții în cadrul redacțiilor sau al studiourilor, recunoaștere socio-profesională, posibilitatea de a călători în străinătate, de a obține burse de studii şi multe alte beneficii.
„LITERATURA DE SERTAR“
Închisoare pentru poezie sau ficțiune
Gândurile scriitorilor români în perioada comunistă s-au născut în celulele închisorilor sau în lagărele de muncă. Scrijelite pe pietre, cusute pe batiste sau pur și simplu păstrate în memorie, poezii revoluționare, scrieri filosofice sau texte literare nu au văzut niciodată lumina tiparului. Singurii cititori erau colegii de celulă. Cu toții sperau că va cădea comunismul într-o zi și vor putea vorbi deschis despre zarcă, torționari și moarte. Nici cei care nu-și ispășeau vreo pedeapsă inventată de regim în închisori nu erau liberi, trăind într-o închisoare mai mare, numită România. Manuscrisele lor, ascunse în sertar, au avut aceeași soartă. Memoria colectivă a numit aceste scrieri „literatură de sertar“, însă, mai nuanțat, scriitorul Mihail Novicov, cel care preda lecții de limbă rusă deținuților din lagărul de la Târgu-Jiu, o numea „literatură de morgă“.
„Jurnalul fericirii“, manuscrisul confiscat de două ori
În sertarul literaturii interzise, de departe, cel mai ilustru titlu este un jurnal, „Jurnalul fericirii“ al lui Nicolae Steinhardt, evreu convertit la creștinism și botezat de părintele Mina Dobzeu, la Jilava, acolo unde împărțeau celula. Nicolae Steinhardt a fost arestat în lotul „Noica-Pillat“ și condamnat la 12 ani de muncă silnică pentru „uneltire“. Securitatea l-a reținut pentru a depune mărturie împotriva prietenilor săi arestați. I s-au dat trei zile de gândire. Cum a refuzat, a fost arestat odată cu lotul Noica-Pillat. Perioada de detenție a dat naștere „Jurnalului fericirii“. Manuscrisul, confiscat de două ori de Securitate, a fost rescris și una dintre versiuni a fost scoasă ilegal din țară și a ajuns la Monica Lovinescu și la Virgil Ierunca, fiind citit la Radio Europa Liberă. Alte manuscrise au ajuns la prietenul său mai tânăr, Virgil Ciomoș, care i-a publicat jurnalul în anul 1991. Nicolae Steinhardt nu a mai apucat să-și vadă cartea publicată. A murit în martie 1989.
Și unele dintre scrierile filosofului Constantin Noica au stat ascunse în sertar: „Rugați-vă pentru fratele Alexandru“ sau „Despărțirea de Goethe“. Manuscrisul acestui ultim volum, scris în anii ’50 în perioada domiciliului forțat la Câmpulung-Muscel, a fost confiscat de Securitate în anul 1958, când a fost arestat. După ce a ieșit din închisoare, i s-a restituit parțial manuscrisul, care a fost tipărit în anul 1976. Mult mai târziu, în anul 1994, soției lui Constantin Noica i-a fost înapoiată varianta inițială a volumului care se numea „Anti-Goethe“ și volumul complet a fost publicat de Editura Humanitas.
Păstorel Teodoreanu a plătit cu libertatea glumele sale
Marele epigramist Păstorel Teodoreanu a rămas fără manuscrise și a fost condamnat de regimul comunist, tovarășii negustând glumele sale. „Caligula Imperator/ A făcut din cal, senator,/ Comuniștii, mai siniştri,/ Au făcut din boi, miniştri“. O alta suna cam așa: „Câte stele sunt pe cer/ Toate pân’ la ziuă pier./ Numai una, ca o proastă/ Şade pe uzina noastră“. În campania electorală din anul 1946, când alegerile au fost furate de comuniști, a zărit pe un gard afişul electoral al lui Petru Groza, cu sloganul „Votați soarele!“. Așa s-a născut catrenul: „Nu credeam s-ajung vreodată/ C-am să pot să fiu în stare/ Ca făcând pipi pe garduri/ Să o fac direct în soare!“.
Condamnat la șase ani închisoare pentru fabula „Măgarii şi libertatea“, care includea versurile: „Să nu ne mai pese de păstor şi nici/ De stăpân şi bice: Suntem bolşevici“, fratele lui Ionel Teodoreanu a rămas și fără manuscrise, și fără o mare parte din bibliotecă. A stat după gratii doar trei ani, fiind ulterior grațiat.
O carte și trei manuscrise
Ion Desideriu Sîrbu, care a devenit model pentru personajul-filosof al lui Marin Preda, Victor Petrini, a murit înainte să-și vadă publicat romanul „Adio, Europa“, pe care l-a scris în trei exemplare. La 21 decembrie 1988, un manuscris a plecat anonim din Craiova la București, către Alexandru Paleologu. După șase luni, a trimis prin prieteni de-ai săi un manuscris la Praga. Un al treilea exemplar și-a așteptat destinul în podul unei case din Turnu Severin. După un an de la data trimiterii manuscrisului lui Alecu Paleologu, regimul comunist se prăbușea. Autorul murise însă la 17 septembrie 1989. În ianuarie 1990, Editura Cartea Românească a primit romanul spre a fi publicat. Abia după trei ani manuscrisul a devenit carte.
În câteva cuvinte, viața sa a fost o lungă supraviețuire. Arestat în anul 1957 pentru omisiune de denunț, întrucât a refuzat să-l acuze pe Lucian Blaga, mentorul său, pe care-l cunoscuse la Facultatea de Litere și Filosofie de la Universitatea din Cluj, a fost încarcerat în lagărul de muncă de la Periprava. Din nou liber, cel mai tânăr conferențiar universitar din țară s-a angajat ca vagonetar în mină. Aici avea domiciliu forțat și interdicție de a mai publica.
Tot la categoria „literatură de sertar“ se află și ultimul roman al Hortensiei Papadat-Bengescu, numit „Străina“, confiscat de Securitate și recompus în bună parte de editoare, Lucian Blaga cu romanul „Luntrea lui Caron“, Petre Pandrea cu seria de volume „Memoriile mandarinului valah“, „Garda de fier. Jurnal de filozofie politică. Memorii penitenciare“, „Soarele melancoliei. Memorii“.
Cenzura zilelor noastre
În prezent, ne place să credem că trăim într-o lume mai liberă ca niciodată. Deși cartea nu mai este doar pe format clasic, de hârtie, iar accesul la informație nu mai poate fi îngrădit în niciun fel, întrucât nu mai trebuie
