£££

 Povestea de dimineata...

*Femeia care nu a aparținut nimănui

La Sankt Petersburg, în anul 1861, s-a născut o fată care avea să fascineze trei dintre cele mai mari minți ale Europei și să refuze, cu o luciditate rară, să aparțină vreunuia dintre ele, pentru că numele ei era Lou Andreas-Salomé și destinul ei nu era să fie muză, soție sau anexă a vreunui geniu, ci să fie ea însăși, liberă, lucidă și imposibil de încadrat.

Încă din copilărie, Lou a pus întrebări considerate periculoase pentru o fată din înalta societate, refuzând să se limiteze la broderii și maniere și cerând să studieze filosofie, Spinoza, Kant, Kierkegaard, iar tutorele ei, Hendrik Gillot, i-a deschis lumea ideilor, doar pentru a încerca apoi să o transforme într-o posesie, cerând-o în căsătorie, moment în care Lou, abia trecută de optsprezece ani, a înțeles ceva esențial, că poate avea parteneriate intelectuale cu bărbații sau libertate, dar nu pe amândouă, și a ales fără ezitare libertatea.

După moartea tatălui ei, și-a convins mama să o ducă la Zürich, unde a putut studia teologia la universitate, un gest aproape de neconceput pentru o femeie, însă boala a forțat-o să se oprească la Roma, unde, în 1882, l-a întâlnit pe Friedrich Nietzsche, deja celebru, strălucit și frământat, care a fost imediat atras de această tânără de douăzeci și unu de ani, singura femeie care îi putea egala inteligența și care nu îl venera, ci îl provoca.

În câteva săptămâni, Nietzsche i-a cerut mâna, iar Lou a refuzat, propunând în schimb ceva șocant pentru epocă, o comunitate intelectuală în care ea, Nietzsche și Paul Rée să trăiască și să gândească împreună, liberi de convențiile relațiilor tradiționale, o idee care a culminat într-o fotografie celebră, provocatoare, în care Lou ține un bici, iar cei doi filosofi trag un cărucior, o imagine jucăușă și scandaloasă care a stârnit furie și bârfă.

Proiectul s-a destrămat sub atacurile surorii lui Nietzsche, dar amprenta lui Lou a rămas definitiv asupra lui, Nietzsche recunoscând mai târziu că nicio femeie nu l-a înțeles vreodată ca ea și că nicio respingere nu l-a durut mai profund, iar Paul Rée, la rândul lui, a cerut-o în căsătorie și a fost refuzat la fel de ferm.

În 1887, Lou a făcut un gest care i-a nedumerit pe toți, s-a căsătorit cu Friedrich Carl Andreas, un lingvist, dar cu o condiție absolută, căsnicia nu avea să fie niciodată consumată, iar deși motivele au fost complexe și controversate, cei doi au trăit astfel timp de patruzeci și trei de ani, el cu munca lui, ea cu libertatea ei deplină, pentru că viața sentimentală a lui Lou avea să se manifeste în afara convențiilor.

În 1897, l-a cunoscut pe Rainer Maria Rilke, un poet tânăr, nesigur, cu cincisprezece ani mai mic decât ea, iar relația lor intensă a transformat definitiv destinul lui, Lou devenindu-i mentor, iubită, editor și ghid intelectual, încurajându-i talentul, influențându-i opera și chiar numele, iar cea mai profundă poezie a lui Rilke s-a născut din această legătură, deși Lou a pus capăt relației atunci când a simțit că el trebuie să-și urmeze propriul drum.

După moartea lui Paul Rée, Lou a traversat o perioadă de depresie profundă care a condus-o spre psihanaliză, un domeniu aflat atunci la început, iar în 1911, la vârsta de cincizeci de ani, l-a întâlnit pe Sigmund Freud, care, spre deosebire de mulți alții, a recunoscut în ea un egal intelectual, acceptând-o ca prima femeie în Societatea Psihanalitică din Viena, unde Lou a scris texte esențiale despre sexualitatea feminină, narcisism și inconștient, influențând chiar teoriile lui Freud.

Lou Andreas-Salomé a publicat peste douăzeci de cărți, a trăit fără să ceară scuze pentru refuzurile ei, pentru relațiile ei, pentru libertatea ei, iar când a murit, în 1937, la Göttingen, la vârsta de șaptezeci și șase de ani, lăsa în urmă nu doar o viață trăită după propriile reguli, ci dovada că o femeie poate fi gânditoare, ființă erotică și complet independentă în același timp, fără să aparțină nimănui.

Nu a fost muza nimănui, deși a inspirat genii, nu a fost „femeia din spatele marilor bărbați”, ci o minte care a mers alături de ei, iar timpul i-a făcut, în sfârșit, dreptate, recunoscând-o ca una dintre cele mai importante figuri intelectuale ale începutului de secol XX, pentru că geniul nu cere permisiune și libertatea nu se negociază.

Morală:

Adevărata libertate nu constă în a fi aleasă de alții, ci în a te alege pe tine însăți, chiar și atunci când lumea, convențiile și cele mai strălucite minți încearcă să-ți traseze limitele.*...

(de Asmarandi Alexandra). Respect!

£££

 EMIL CIORAN - DESPRE FRANȚA

Emil Cioran se află peste tot și formează o mare parte din ceea ce definim astăzi ca filozofie a civilizației vestice. El este un continuator al unei linii de filozofi a căror principală temă de studiu este pesimismul și decadența. Și tocmai datorită acestor teme și a momentului istoric pe care îl trăim, Cioran este atât de actual. În momentele de criză ale civilizației vestice, la sfârșitul unui ciclu istoric care poate arunca din nou omenirea în abisul neputinței și irelevantei culturale, vedem în filozofia vestică semnele care reflectă imaginea timpului pe care îl trăim. În aceste momente Despre Franța devine o carte mai actuală ca niciodată.

Cartea eseu a lui Cioran devine o explorare amplă, dar și intimă a relației sale cu Franța. Este reflecția unei mari civilizații europene în sufletul unui „sălbatic” cultural precum Cioran, la începuturile sale franceze. Filozoful român vorbește din intimitatea experiențelor proprii, dar le așează într-un context mult mai amplu. Prin trăirile și viața lui Cioran acolo, Franța devine vie și își poartă măreția prin secole, mergând însă cu pași mărunți către inevitabilul ei sfârșit. Cartea devine o lecție de istorie și politică, o analiză culturală detaliată, dar și povestea unei vieți trăite de un străin al locurilor și a timpurilor în inima civilizației vest europene.

Cioran este în aceeași măsură Valahia și Franța. Ambele au pătruns în esența sa și au definit felul lui de a fi și de gândi. Filozofia vestică nu este aceeași fără Cioran, iar Cioran nu este același fără România sau fără Franța. Venit pe malurile Senei în vremurile de mare încercare a unei țări care a stat la baza creșterii și descreșterii europene, filozoful român vede o Franța secătuită de orice formă de gândire originală și incapabilă de a mai insufla viața unei idei. Filozoful român vede finalul a ceea ce el considera a fi cea mai importantă civilizație a ultimelor secole de existență a umanității.

Cioran locuiește în Paris și vede capitularea francezilor în fața armatelor Reich-ului lui Hitler. El vede acest moment istoric ca pe unul inevitabil și consideră că Franța a ajuns într-un punct al existenței sale în care căderea și înfrângerea sunt inevitabile. Cioran crede că dacă naziștii nu ar fi înfrânt Franța, altcineva ar fi făcut-o pentru că, după cum cartea de față spune de mai multe ori, Franța se prăbușește sub presiunea propriei greutăți nu sub cea a celor din jurul său.

Despre Franța este o scriere densă și complexă care acoperă foarte mult din fenomenul ascensiunii și decăderii unei civilizații. Cioran trece prin toată istoria Franței, punând accentul pe epoca modernă și cea contemporană lui. Construcția viziunii sale este una de sus în jos. Pornește de la nivelul superior al unei națiuni ca un întreg, un concept care, în viziunea filozofului, a dat forță lumii franceze. Apoi, viziunea coboară la nivelul catedralelor, unde Franța își arată viziunea sa asupra existenței în lume, și se oprește la nivelul cetățeanului francez, care prin a sa individualizare și rupere de corpul comun al unei națiuni, produce declinul întregului mecansim istoric. În viziunea cioraniană individualismul este combustibilul dezintegrării naționale.

Puterea de analiză pe care Cioran o are în acest volum vine tocmai din statutul său de străin față de cultura pe care o analizează. Acest statut îi dă luciditatea și forța de a realiza o analiză ferită de emoții inutile. Cioran descrie excelent drumul prin istorie al unei națiuni atât de diferite de cea din care provine el. Despre Franța capătă valoare mai ales în contextul unei noi crize de civilizație pe care mileniul III o pune în fața noastră și ne face să înțelegem mai bine fenomenul naționalismului și felul în care noi, ca indivizi, ne raportăm la el.

£££

 EMIL REBREANU

Emil Rebreanu a fost un sublocotenent austro-ungar care s-a remarcat pentru faptele sale de arme în timpul Primului Război Mondial. Născut în comuna Maieru, pe atunci aflată sub jurisdicția comitatului austro-ungar Bistrița-Năsăud, Emil Rebreanu este fratele cunoscutului scriitor român Liviu Rebreanu. Viața sa a devenit subiectul unuia dintre romanele de succes din literatura română, Pădurea spânzuraților (1922).

Absolvent al liceului din Năsăud, în 1913, Emil Rebreanu s-a înscris inițial la Facultatea de Drept a Universității Franz Jozef din Cluj-Napoca. Izbucnirea războiului îi schimbă traiectul, iar anul 1914 îl găsește printre cadeții școlii de ofițeri de la Tg. Mureș. Este încorporat în august 1914, în armata Imperiului Austro-Ungar, iar în decursul unui an ajunge la gradul de sublocotenent, fiind avansat la 1 ianuarie 1916.

Faptele sale de arme, pe fronturile din Rusia și Galiția, îi aduc avansarea rapidă, precum și un statut aparte, el fiind rănit de mai multe ori în timpul operațiunilor militare. Este trimis în Italia, unde luptă cu aceeași abnegație, motiv pentru care este decorat cu Medalia de Aur pentru Vitejie, cea mai înaltă decorație pentru ofițeri.

Distrugerea unui reflector italian care lumina sectorul de front îi aduce ordinul pentru avansare și decorare. În tot acest răstimp ține legătura prin scrisori cu familia, el fiind expeditorul a 25 de epistole către fratele său Liviu.

În toamna anului 1916, ce lipsă de tact din partea superiorilor săi, este transferat pe frontul românesc. Scrisoarea sa, data poștei 9 septembrie 1914, surprinde contrastant lipsa de apetență a lui Emil Rebreanu pentru îndeplinirea obligațiilor de militar. Una dintre temerile sale majore, care reiese din propozițiile scrisorii, era că datoria îl va obliga să îl ucidă pe fratele său Liviu.

Permisia pe care a obținut-o în ianuarie 1917 poate fi interpretată drept punct culminant al poveștii sale de viață. Emil vine acasă, în comuna Maieru, unde are discuții contradictorii cu mai multe persoane cunoscute, în legătură că datoria sa de ofițer austro-ungar, pe frontul românesc. Revine la unitatea sa, dar în suflet îi încolțise un plan care a fost bine ticluit, de a trece în liniile armatei române.

Astfel, în noaptea dintre 10 și 11 mai 1917, Emil Rebreanu a evadat din infirmeria unde era sechestrat, cu gândul de a traversa frontul pentru a ajunge la pozițiile românești. Avea asupra sa planurile de poziționare și împărțire a trupelor austro-ungare din zonă, însă strategia sa a fost dejucată de o patrulă de ofițeri imperiali, care l-a arestat.

Judecat rapid de curtea marțială a Brigăzii 16 Honvezi, a fost degradat și condamnat la moarte sub acuzațiile de trădare și dezertare. Metoda de execuție, spânzurătoarea, a fost aleasă ca umilință suplimentară pentru gestul lui Emil Rebreanu.

Mai mult, soldații români care serveau Imperiul Austro-Ungar, aflați în zona respectivă, au fost aduși, măsură de avertisment, să asiste la executarea sublocotenentului Emil Rebreanu. Condamnatul a ales să moară demn, și, înainte de punerea în aplicare a sentinței, 14 mai 1917 ora 22.00, la lumina torțelor, a strigat către asistență: Trăiască România Mare!

Ordonanța sa, croatul Jovan Kunici, a înștiințat familia despre cele petrecute în trei scrisori datate 14 august, 7 și 18 octombrie 1917, acestea putând fi văzute la Muzeul Literaturii Române din București.

Fratele său, romancierul Liviu Rebreanu, i-a dedicat apoi cartea de succes Pădurea spânzuraților, care a văzut lumina tiparului în 1922. Liviu a aflat despre cele întâmplate abia în 1919 și, după efectuarea mai multor vizite în zona pasului Ghimeș-Palanca, unde fusese executat fratele său, a decis să scrie acel roman.

Oricum, Liviu Rebreanu, pe baza celorlalte scrisori trimise de pe front de Emil, plănuia să scrie o carte în care să surprindă atmosfera din tranșeele austro-ungare. Sfârșitul tragic al fratelui său i-a alimentat intenția și i-a oferit dramatismul în jurul căruia s-a construit una dintre capodoperele literaturii române. Personajul principal al cărții, locotenentul Apostol Bologa, urmărește realitatea descrisă prin cărți poștale de Emil Rebreanu și experiența militară a acestuia.

La granița dintre localitățile Ghimeș-Făget și Palanca, altădată graniță între România și Austro-Ungaria, în apropiere de locul unde se crede că a fost spânzurat Emil Rebreanu, a fost ridicat un monument în memoria bravului sublocotenent român în uniformă austro-ungară.

Tot acolo, conform dorinței scrise de Emil Rebreanu, a fost reînhumat în 1921. În același areal a mai fost construit, după Al Doilea Război Mondial, un monument care cinstește memoria ostașilor sovietici, iar la mică distanță este și o groapă comună.

Pădurea din apropiere, formată din arbori diverși, nu este naturală, aceștia fiind sădiți de oameni ca o trimitere simbolică la pădurea unde austro-ungarii ar fi executat, prin spânzurătoare, mai mulți militari de-ai lor.

Romanul de război și de analiză psihologică Pădurea spânzuraților a fost publicat la Editura Cartea Românească din București, în 1922, iar în 1924 a obținut Marele premiu al romanului, acordat de prestigioasa Societate a Scriitorilor Români. Dilema morală în care se zbate locotenentul Apostol Bologa înseamnă mesajul încifrat al dramei lui Emil Rebreanu, surprins între datoria de ofițer și cea simbolică de român.

Apariția în roman a ofițerului ceh Svoboda, executat prin aceeași metodă, nu este deloc întâmplătoare. Traducerea numelui din limba cehă înseamnă libertate, iar aspectul respectiv poate fi interpretat de criticii literari drept cheia de boltă a operei literare rebresciene. Inclusiv scena doborârii reflectorului, povestită în scrisorile de pe front, a fost magistral surprinsă de Liviu Rebreanu în lucrarea sa.

Cartea, de o forță incredibilă, este în programa analitică de studiu pentru elevii de liceu. În 1965, după un scenariu de Titus Popovici, Liviu Ciulei a reușit o ecranizare de succes a romanului, opera cinematografică obținând premiul pentru regie la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, din 1965.

###

 EVANGHELIA LUI NICODIM

1. Şi zice Iosif: „De ce vă miraţi că a înviat Isus? Nu aceasta trebuie să ne mire, ci faptul că n a înviat singur. Căci [împreună cu el] au înviat o mulţime de morţi, care s au arătat în Ierusalim. Şi dacă pe alţii nu i ştiţi, măcar pe Simeon, cel ce l a primit în braţe pe Isus, şi pe cei doi fii ai săi, înviaţi şi ei, trebuie să i ştiţi. Doar noi înşine i am îngropat cu puţină vreme în urmă. Iată, acum mormintele lor sînt deschise şi goale, iar ei, înviaţi, trăiesc în Arimateea”. Atunci am trimis cîţiva oameni [de încredere] care au găsit mormintele acelora deschise şi goale. Iosif grăieşte iarăşi: „Să mergem în Arimateea şi i vom găsi!”.

2. Atunci se ridicară arhiereii, Ana şi Caiafa, şi Iosif, şi Nicodim, şi Gamaliel şi alţii cu ei şi merseră în Arimateea, unde [cu adevărat] îi găsiră pe cei despre care vorbea Iosif. Făcură o rugăciune şi se îmbrăţişară. Apoi se întoarseră şla Ierusalimţ împreună cu aceia şi i duseră în sinagogă. După ce au zăvorît uşile, au aşezat în mijlocul [sinagogii] Vechiul Testament, al iudeilor, iar arhiereii au zis către ei: „Juraţi pe Dumnezeul lui Israel şi pe Adonai că veţi spune adevărul adevărat despre cum aţi înviat şi despre Cel ce v a înviat din morţi!”.

3. Auzind acestea, înviaţii îşi făcură semnul crucii pe faţă şi răspunseră arhiereilor: „Daţi ne hîrtie, toc şi cerneală!”. Şi îndată li s au adus acestea. Apoi aşezîndu se au scris după cum urmează.

II

1. ‘Doamne Isuse Cristoase, învierea şi viaţa lumii, dă ne nouă har, ca să putem povesti despre învierea Ta şi despre minunile pe care le ai săvîrşit în iad. Aşadar noi ne aflam în iad, împreună cu toţi cei adormiţi de la începutul veacurilor. Şi pe la miez de noapte se ridică în bezna aceea o lumină ca a soarelui şi străluci. Toţi ne am luminat dintr o dată şi ne am văzut unii pe alţii. Atunci, adunîndu se laolaltă părintele nostru Avraam, patriarhii şi profeţii şi umplîndu se de bucurie, au grăit aşa: „Lumina aceasta vine de la un mare luminător”. Iar profetul Isaia zise: „Lumina aceasta vine de la Tatăl şi de la Fiul şi de la Sfîntul Duh. Despre ea am profeţit pe cînd trăiam, zicînd: «Pămînt al Zabulonului şi ţinutul lui Neftali, poporul care locuia în întuneric va vedea lumină mare»”.

2. Apoi apăru în mijlocul lor un pustnic, iar patriarhii îl întrebară: „Tu cine eşti?”. El răspunse: „Eu sînt Ioan, ultimul profet, care am îndreptat căile Fiului lui Dumnezeu şi am propovăduit oamenilor pocăinţa spre iertarea păcatelor. Cînd Fiul lui Dumnezeu a venit la mine, eu l am zărit de departe şi am zis poporului: «Iată mielul lui Dumnezeu, care ia păcatul lumii». Apoi l am botezat cu mîna mea în rîul Iordan şi am văzut Duhul Sfînt pogorîndu se asupra Lui în chip de porumbiţă. Şi am auzit glasul lui Dumnezeu Tatăl zicînd: «Acesta este Fiul Meu preaiubit, întru Care am binevoit». De aceea m a trimis şi la voi, ca să vă dau de ştire cum că Fiul Unul născut al lui Dumnezeu va veni şi aici. Şi cine va crede într însul se va mîntui, iar cine nu va crede într însul va fi osîndit. Tuturora vă zic: cum îl veţi vedea, să vă închinaţi Lui, căci aceasta este singura împrejurare în care vă puteţi pocăi de închinările voastre la idoli – pe cînd trăiaţi în lumea deşertăciunilor – şi de păcatele săvîrşite. Nu veţi putea face asta în nici o altă împrejurare”.

III

Auzind Adam – cel întîi creat, protopărintele – cum îi învăţa Ioan pe cei din iad, zise către fiul său, Seth: „Fiule, vreau să spui strămoşilor neamului omenesc şi profeţilor unde te am trimis atunci cînd tînjeam să mor!”. Seth începu: „Profeţi şi patriarhi, ascultaţi aşadar. Cînd tatălui meu, Adam, cel întîi creat, i a venit sorocul să moară, m a trimis lîngă poarta raiului cu rugăciune către Dumnezeu, ca să mi îngăduie să merg, călăuzit de un înger, la copacul milei şi să iau de acolo untdelemn cu care, ungîndu mi părintele, să l scol din boală. Şi am făcut întocmai. După ce m am rugat, îngerul îmi spune: «Ce cauţi, Seth: untdelemnul care vindecă pe cei bolnavi, sau copacul care zămisleşte untdelemnul acela, pentru boala tatălui tău!? Aşa ceva nu poţi găsi acum. Mergi dar şi spune părintelui tău că după ce se vor împlini cinci sute cincizeci de ani de la facerea lumii, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, va veni pe pămînt, întrupîndu se, şi Acela îl va unge cu undelemnul şmileiţ şi l va scula; îl va spăla – pe el împreună cu toţi cei din seminţia lui – în apă şi Duh Sfînt şi atunci va fi tămăduit de boală. Acum însă nu se poate face nimic»”.

Auzind povestea patriarhii şi profeţii au fost cuprinşi de bucurie mare.

IV

1. Pe cînd toţi stăteau laolaltă şi se bucurau, apăru Satana, moştenitorul beznei, şi zise către Iad: „Ascultă ce ţi spun, căpcăunule nesătul! [Ai auzit] de unul Isus din neamul iudeilor care se dă drept Fiu al lui Dumnezeu? Pe acesta – căci era numai un om – iudeii l au răstignit prin lucrăturile mele. Tocmai a murit, aşa că pregăteşte te să l închidem aici. Ştiu bine că nu i decît un om, fiindcă l am auzit spunînd: «Trist este sufletul meu pînă la moarte!». Multe rele mi a mai făcut pe cînd trăia în lumea de deasupra, laolaltă cu muritorii! Oriunde întîlnea vreun slujitor de al meu nu l lăsa în pace şi pe toţi cei pe care eu îi făcusem betegi, orbi, şchiopi, leproşi sau altcumva, el îi tămăduia cu un singur cuvînt. Şi tot aşa, pe mulţi i am pregătit de ngropăciune, iar El, numai prin cuvînt, i a readus la viaţă”. Răspunde Iadul: „Să aibă o putere atît de mare, încît să facă tot şce mi spuiţ numai prin cuvînt? Or, dacă i aşa, cum de ai cutezat să i stai împotrivă? Mie îmi pare că nimeni nu se poate pune cu unul ca acesta. L ai auzit – spui tu – cum se temea de moarte. Dar El a vorbit aşa în batjocură şi pentru că vrea să pună mîna pe tine. Vai de tine ce te aşteaptă pe veci!”. Satana zice: „Cum, căpcăunule nesătul, te ai înspăimîntat aşa de tare auzind de vrăjmaşul nostru, al amîndurora? Mie, unuia, nu mi e deloc frică de El; ba chiar i am aţîţat pe iudei să L răstignească şi să i dea de băut oţet cu fiere. Aşadar fii gata să l înhaţi atunci cînd va veni!”.

2. Iadul a răspuns: „Moştenitor al beznei, fiu al pierzaniei, diavole, abia mi ai povestit cum pe mulţi dintre cei pe care tu i ai pregătit de ngropăciune Acela i a readus la viaţă numai prin cuvînt! Dacă pe alţii i a slobozit din morminte, cum şi de unde găsi vom noi puterea să l ţinem pe El însuşi? Cu puţin timp în urmă am înghiţit un mort care se numea Lazăr, dar îndată Unul dintre cei vii l a smuls din pîntecele meu cu putere, numai printr un cuvînt. Socot că a fost chiar Acela despre care mi ai vorbit. Dacă L vom primi aici mi e teamă să n o păţim şi cu ceilalţi. Priveşte, toţi cei pe care i am înghiţit de la nceputul veacurilor au prins să se vînzolească [atît de tare, încît] mă doare pîntecele. Iar slobozirea lui Lazăr nu mi pare deloc un semn bun. Căci a zburat din mine ca un vultur, nu ca un mort, aşa de repede l a tras pămîntul afară. De aceea mă jur pe toate uneltirile noastre, nu L primi aici! Eu, unul, cred că vrea să intre pentru [a izbăvi] păcatele morţilor. Şi ţi zic, pe întunericul nostru, dacă L aduci aici înăuntru, nu voi mai rămîne cu nici un mort!”.

V

1. Pe cînd Satana şi Iadul vorbeau între ei, s a auzit un glas puternic ca un tunet: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre, ridicaţi vă, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei!”. Auzind, Iadul îi zice Satanei: „Ieşi, dacă te încumeţi, şi stai împotriva Acestuia!”. Şi Satana ieşi. Apoi Iadul porunceşte slugilor sale: „Întăriţi bine uşile de aramă şi drugii de fier, păziţi zăvoarele şi fiţi peste tot cu ochii în patru! Dacă Acela apucă să intre aici, va fi vai de noi!”.

2. Auzind acestea strămoşii au început să se răstească la dînsul, zicîndu i cu îndrăzneală: „Deschide, căpcăunule nesătul, ca să intre Împăratul slavei!”. Profetul David: „Orbule, nu ştii că încă pe vremea cînd trăiam în lume am poruncit despre glasul acesta zicînd: «Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre, ridicaţi vă, porţi veşnice, ca să intre Împăratul slavei»!?”. Isaia: „Eu, învăţat de Duhul Sfînt, am scris: «Din stăpînirea locuinţei morţilor îi voi izbăvi şi de moarte îi voi mîntui. Unde este, moarte, biruinţa ta?»”.

3. Şi iarăşi a strigat: „Ridicaţi vă porţi!”. Dar Iadul, auzindu L pentru a doua oară, prefăcîndu se că nu ştie, întrebă: „Cine este acest Împărat al slavei?”. Atunci grăiră îngerii Domnului: „Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război”. Şi o dată cu vorbele [îngerilor] porţile de aramă se sfărîmară, drugii de fier se făcură zob şi toţi morţii fură sloboziţi din legături – noi, de asemenea. Şi cum intră Împăratul slavei – cu înfăţişare omenească – tot întunericul Iadului se lumină.

VI

1. Iadul strigă cu grăbire: „Am fost biruiţi, vai de noi! Dar cine eşti Tu, atît de curajos şi de puternic? Cine eşti Tu, care intri aici fără nici un păcat? Cel ce pare mic, dar face lucruri mari, smerit şi înălţat, sclav şi stăpîn, ostaş şi Împărat, Cel ce stăpîneşte peste vii şi morţi!? Ai fost spînzurat pe cruce şi pus în mormînt, dar Te ai slobozit şi ai sfărîmat toată puterea noastră. Tu eşti Isus, Cel despre care ne povestea arhisatrapul Satana cum că prin cruce şi prin moarte vei moşteni întreaga lume”.

2. Atunci Împăratul slavei îl apucă de creştet pe arhisatrapul Satana şi încredinţîndu l îngerilor Săi zise: „Legaţi i mîinile, picioarele, gura şi grumazul cu lanţuri de fier”. Apoi îl dădu Iadului zicînd: „Ia l şi păzeşte l cu străşnicie pînă la a doua mea venire!”.

VII

1. Luîndu l pe Satana, Iadul îi zise: „Belzebut, moştenitor al focului şi al pierzaniei, duşman al sfinţilor, pentru ce a trebuit să pui la cale răstignirea Împăratului slavei, ca să vină aici şi să ne despoaie? Întoarce te şi vezi – n a mai rămas nici un mort în pîntecele meu! Tot ce ai cîştigat prin lemnul cunoaşterii ai pierdut prin lemnul crucii. Şi toată bucuria ta s a preschimbat în jale! Căci vrînd să omori pe Împăratul slavei, te ai omorît pe tine însuţi. Şi fiindcă mi te a dat să te păzesc cu străşnicie o să afli, din experienţă, cît de rău pot fi! O, căpetenia dracilor, început al morţii, rădăcină a păcatului, răutate a răutăţii! Ce rău găsit ai în Isus de i ai pus la cale moartea? Cum ai cutezat să faci o asemenea fărădelege!? Cum ţi a trecut prin cap să cobori în beznă un om ca acesta, care te a despuiat de toţi morţii adunaţi de la începutul veacurilor!?”.

VIII

1. Pe cînd Iadul îl muştruluia aşa pe Satana, Împăratul slavei îşi întinse mîna dreaptă şi, apucînd cu putere, îl ridică pe întîiul părinte, Adam. Apoi se întoarse către ceilalţi şi zise: „Veniţi cu Mine toţi cei care aţi murit din pricina lemnului atins de acesta! Iată, Eu vă ridic pe toţi şdin moarteţ prin lemnul crucii”. Şi îi scoase afară. Întîiul părinte, Adam, plin de bucurie, prinse a grăi: „Mulţumesc, Doamne, mărinimiei Tale, căci m a scos afară din Iadul cel adînc”. La fel grăiră toţi profeţii şi sfinţii: „Mulţumim, ţie, Cristoase, Mîntuitorul lumii, căci ne ai scos viaţa din putreziciune!”.

2. Şi după ce au rostit ei vorbele acestea, Mîntuitorul l a binecuvîntat pe Adam cu semnul crucii pe frunte. Făcu întocmai cu patriarhii, cu profeţii, cu martirii şi cu toţi strămoşii. Apoi îi luă şi i scoase afară din Iad. El mergea înainte, iar sfinţii părinţi veneau pe urma Lui cîntînd aşa: „Binecuvîntat cel ce vine întru numele Domnului, Aleluia! Lui se cuvine slava tuturor sfinţilor!”.

IX

În drum către rai Isus îl ţinea de mînă pe Adam. O dată ajuns îi încredinţă pe toţi – pe Adam şi pe drepţi – arhanghelului Mihail. Dar la intrarea în rai se pomeniră faţă în faţă cu doi bătrîni; şi sfinţii părinţi îi întrebară: „Cine sînteţi voi, care n aţi cunoscut moartea şi n aţi coborît în Iad, ci trăiţi în rai cu trupurile şi cu sufletele!?”. Unul dintre ei răspunse: „Eu sînt Enoh, care am fost drag lui Dumnezeu şi Dumnezeu m a mutat aici, iar acesta este Ilie, thesbitul. Amîndoi vom trăi – cu trupuri şi cu suflete – pînă la plinirea vremii; atunci vom fi trimişi de Dumnezeu să stăm împotriva Anticristului şi să fim omorîţi de el. Iar după trei zile vom învia şi vom fi duşi pe nori să l întîlnim pe Domnul”.

X

Pe cînd vorbeau ei aşa s a apropiat un alt bărbat, mai necioplit, şi cărînd pe umeri o cruce. Sfinţii părinţi l au întrebat: „Cine eşti tu, cu înfăţişarea asta de tîlhar, şi de ce cari pe umeri o cruce?”. Acela a răspuns: „Într adevăr, cum aţi spus, eu eram tîlhar şi hoţ în lume. De aceea iudeii, după ce m au prins, m au osîndit la moarte pe cruce împreună cu Domnul nostru Isus Cristos. Văzînd minunile pe care le a făcut răstignit, am crezut într Însul. Am strigat către El şi am zis: «Doamne, să nu mă uiţi cînd vei împărăţi!». Şi îndată El mi a zis: «Amin! Amin! Chiar astăzi, îţi zic ţie, vei fi cu mine în rai!». Şi purtîndu mi crucea am ajuns la rai, unde l am găsit pe arhanghelul Mihail şi i am zis: «Domnul nostru Isus Cristos, răstignitul, m a trimis aici. Du mă aşadar pînă la poarta Edenului». Cînd a văzut semnul crucii, sabia de foc mi a deschis şi eu am intrat. Apoi arhanghelul mi a zis: «Mai aşteaptă puţin, căci îndată trebuie să sosească şi Adam, întîiul părinte al neamului omenesc împreună cu cîţiva drepţi. Veţi intra odată». Şi cum v am zărit am venit să vă întîmpin”.

Auzind acestea sfinţii au strigat într un singur glas, tunător: „Mare este Domnul nostru şi mare puterea Lui”.

XI

Toate acestea le am văzut şi auzit noi, amîndoi fraţii, care am fost aleşi şi trimişi de arhanghelul Mihail să vestim învierea Domnului după ce ne vom fi botezat în apa Iordanului. Şi am mers şi ne am botezat împreună cu alţi morţi înviaţi. Apoi am venit la Ierusalim şi am petrecut Paştele Învierii. Acum însă nu mai putem adăsta. Trebuie să plecăm. Iubirea lui Dumnezeu Tatăl, harul Domnului nostru Isus Cristos şi împărtăşirea Duhului Sfînt să fie cu voi toţi!’

După ce au scris acestea şi au pecetluit cărţile, au dat una arhiereilor şi pe cealaltă lui Iosif şi lui Nicodim. Iar ei s au făcut dintr o dată nevăzuţi în slava Domnului nostru Isus Cristos.

###

 EXPRESII MEDIEVALE FOLOSITE FRECVENT

De câte ori nu ai spus „sângele apă nu se face”, „nu trezi câinii adormiți” sau „lumina ochilor”, fără să te întrebi de unde au apărut aceste vorbe? Ai fi surprins să afli că multe dintre ele își au rădăcinile în Evul Mediu, o epocă plină de cavaleri în armură, dueluri spectaculoase, legi bizare și ritualuri religioase stricte.

Aceste expresii celebre nu sunt simple formule: ele sunt povești în miniatură, păstrate de secole și în limba română, care ne poartă în sălile de judecată medievale, în grădinile poetice ale alegoriilor sau chiar în camerele regelui Alfred cel Mare. Fiecare frază ascunde o istorie fascinantă, un obicei sau o metaforă care a traversat vremurile și a ajuns în conversațiile noastre zilnice.

De la „a arunca mănușa”, semn al unei provocări directe, la „nu tot ce strălucește e aur”, avertisment că aparențele înșală, trecând prin „ochii minții”, care ne permit să vizualizăm în imaginație, sau „avocatul diavolului”, cel care contrazice pentru a testa adevărul, următoarele 10 expresii ne demonstrează că Evul Mediu încă vorbește prin cuvintele noastre de zi cu zi.

Pregătește-te să descoperi originile lor și să vezi cum s-au născut de fapt – și vei privi limbajul de zi cu zi cu alți ochi.

10 expresii medievale pe care românii le folosesc zilnic

După cum vei vedea, aceste expresii nu sunt doar simple vorbe: ele ascund povești fascinante din Evul Mediu, de la sălile de judecată și mănăstiri până la turniruri și ritualuri religioase. Fiecare expresie a traversat secolele și a ajuns în conversațiile noastre de zi cu zi, păstrând o fărâmă din cultura și mentalitatea timpului în care s-a născut. Mai jos, am selectat 10 expresii medievale încă folosite în română, fiecare cu originile sale și modul în care le întâlnim astăzi.

1. „Lumina ochilor”

În Evul Mediu timpuriu, englezii numeau pupila „mărul ochiului”, pentru că în vechea limbă engleză cuvântul æppel desemna orice lucru rotund. Fiind partea cea mai delicată și esențială a vederii, pupila a ajuns să simbolizeze ceea ce e cel mai prețios și mai drag. Așa s-a născut expresia „apple of one’s eye”, întâlnită chiar și la Regele Alfred cel Mare. De atunci, expresia a rămas vie și în alte limbi – inclusiv în română.

În română, echivalentul consacrat este „lumina ochilor” – imaginea care exprimă același lucru: cineva sau ceva pe care îl iubești mai presus de orice.

2. „A arunca mănușa”

Cavalerii medievali purtau mănuși de metal pentru a-și proteja mâinile. Dacă un cavaler arunca mănușa la picioarele unui rival, era o provocare la duel. Cel care o ridica accepta lupta. De aici expresia „a arunca mănușa”, pe care o folosim și astăzi când provocăm pe cineva direct, fie în sport, fie în dezbatere.

3. „A face pe avocatul diavolului”

Expresia vine din latină: advocatus diaboli – „avocatul diavolului”. Acesta era titlul oficial al unui funcționar al Bisericii Catolice, însărcinat să aducă toate argumentele împotriva canonizării unui sfânt. Rolul său oficial se numea Promotor al Credinței (promotor fidei) și a fost instituit, se pare, de Papa Leon al X-lea, la începutul secolului al XVI-lea. Practic, „avocatul diavolului” trebuia să fie scepticul de serviciu, cel care ridica toate obiecțiile posibile.

Astăzi, expresia a ajuns să desemneze pe oricine contrazice intenționat, nu din răutate, ci pentru a testa soliditatea unui argument sau a unei idei.

4. „Nu tot ce strălucește e aur”

Expresia transmite ideea că aparențele pot fi înșelătoare. Cea mai veche folosire cunoscută datează din secolul al XII-lea, când teologul francez Alain de Lille scria: „Nu socoti aur tot ce strălucește ca aurul”. Practic, teologii avertizau să nu confunzi aparența cu esența.

În secolul al XIV-lea, Geoffrey Chaucer relua același gând în lucrarea sa „The House of Fame”, unde scria: „Nu e aur tot ce strălucește”. Mai târziu, Shakespeare a popularizat-o în literatura engleză. În română o folosim și astăzi: „nu tot ce lucește / strălucește e aur”.

5. „Sângele apă nu se face”

Expresia este adesea interpretată ca semnificând că legăturile de familie sunt mai puternice decât alte relații. Originea ei sugerează, însă, un sens ușor diferit: o povestire din secolul al XIII-lea conține versul: „ouch höer ich sagen, daz sippe bluot von wazzer niht verdirbet”, adică: „am auzit și eu spunându-se că sângele rudelor nu este stricat de apă”.

S-a presupune că „apa” face aici aluzie la botez, ceea ce ar însemna că legăturile de sânge sunt considerate mai importante decât apartenența religioasă.

6. „Țara nimănui”

Mulți cred că expresia își are originea în Primul Război Mondial, dar ea este de fapt mult mai veche. În „Domesday Book” (secolul al XI-lea) apare menționat un loc din Anglia numit Nomansland – probabil o așezare abandonată. Mai târziu, în secolul al XIV-lea, londonezii foloseau expresia pentru a desemna un spațiu aflat la nord de zidurile orașului, unde aveau loc execuțiile.

7. „O zi cu litere roșii” / „O zi de sărbătoare”

În secolul al XV-lea a devenit un obicei ca toate zilele de sărbătoare și zilele sfinților să fie marcate cu roșu în calendarul bisericesc, în timp ce celelalte zile erau trecute cu negru. Din această practică a apărut expresia, care astăzi desemnează o zi specială, memorabilă.

8. „Un măr putred strică totul”

Expresia, care înseamnă că o influență negativă poate corupe întregul, provine din observația literală că un măr putred poate strica restul merelor dintr-un coș. Geoffrey Chaucer sugerează aceeași idee în „Poveștile din Canterbury”, în special în „Povestea Bucătarului”, unde scrie despre cum compania proastă poate corupe oamenii buni: „Mai bine să scoți mărul putred dintr-un coș / Decât să lași să se strice toate celelalte”.

Sens actual: un individ rău sau o influență negativă poate afecta întreaga comunitate sau grup.

9. „Cu ochii minții”

Expresia, care înseamnă a vizualiza ceva în imaginație, datează din secolul al XII-lea, când Joachim de Floris scria în „Expositio in Apocalipsim” (Expunerea Cărții Apocalipsei): „Deodată am perceput cu ochii minții ceva din plenitudinea acestei cărți și din întreaga armonie a Vechiului și Noului Testament”.

Și Geoffrey Chaucer folosește expresia în „Povestea Juristului”: „Era cu acei ochi ai minții, cu care oamenii văd, chiar după ce au orbit”.

Astăzi, expresia înseamnă a vizualiza mental ceva, a imagina sau a concepe în gând.

10. „Nu trezi câinii adormiți”

Expresia, care înseamnă a evita să stârnești probleme sau să intervii într-o situație liniștită, își are rădăcinile în Anglia medievală. Geoffrey Chaucer o folosește în „Troilus și Criseyde”: „Nu e bine să trezești un câine care doarme”. Există chiar și o versiune franceză mai veche, cu același înțeles: „Nu trezi câinele adormit”.

Sens actual: a lăsa lucrurile așa cum sunt pentru a evita conflictele sau problemele inutile.

Cum trăiesc, încă, expresiile medievale în limba română: lecții din Evul Mediu

Fie că vorbim de proverbe, metafore poetice sau obiceiuri juridice medievale, limbajul Evului Mediu e mai prezent în viața noastră decât ne-am imagina. Expresiile care au traversat secolele ne arată că, deși cavalerii nu mai luptă în turniruri și mănăstirile nu mai domină scena culturală precum odinioară, cuvintele lor continuă să trăiască printre noi. Ele ne poartă în sălile de judecată medievale, în grădinile alegoriilor poetice sau în manuscrisele păstrate cu sfințenie în mănăstiri – și ne amintesc că istoria limbajului nu moare, ci se transmite din generație în generație, în conversațiile noastre de zi cu zi.

###

 EMANOIL RIEGLER

Emanoil Riegler (n. 5 noiembrie 1854, Grozești (astăzi comuna Oituz), județul Bacău – d. 30 august 1929, Iași) a fost un medic, farmacolog, profesor universitar la Facultatea de Medicină din Iași și membru corespondent al Academiei Române.

Biografie

Rădăcinile familiei Riegler sunt franceze, membri ai acestei familii din Besançon, de credință protestantă, refugiindu-se în anul 1685 în Germania ca urmare a revocării de către Ludovic al XIV‑lea a Edictului de la Nantes. Georges Eduard Riegler, tatăl lui Emanoil, s-a instalat în Moldova în jurul anului 1850 și s-a căsătorit cu Paulina Wissner, cu care a avut opt copii.

Emanoil Riegler și fratele său geamăn, Mauriciu Riegler, bunicul academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici, au fost primii copii ai familiei Riegler. Un alt frate, Paul Riegler (1867 - 1937), a fost medic veterinar, decan al Facultății de Medicină Veterinară din București și fondator al Institutului Pasteur din București (1909).

Emanoil și Mauriciu urmează școala primară la Târgu Neamț, Seminarului „Sfântul Gheorghe” din Roman și liceul la Iași, la Liceului Național. Împreună urmează studiile medicale la Universitatea din Viena, obținând titlul de doctor în medicină în 1880.

Emanoil Riegler revine la Iași în anul 1881 și ocupă postul de profesor suplinitor al catedrei de Chimie a Facultății de Medicină, devenind anul următor profesor titular. În 1903 a înființat la Spitalul „Sf. Spiridon” Serviciul de clinică terapeutică. Emanoil Riegler a fost medic internist și profesor la Facultatea de Medicină din Iași. Preocupat de dezvoltarea asistenței medicale, el a fost organizatorul serviciului de asistență de urgență (Salvarea) în orașul Iași.

Emanoil Riegler a fost ales membru corespondent al Academiei Române în martie 1904. În perioada 1904 - 1905 el a fost președintele Societății de Medici și Naturaliști din Iași, societate ce publică Revista Medico-Chirurgicală, prima revistă medicală românească.

Emanoil Riegler este creatorul metodei biuretului, o metodă biochimică de dozare a proteinelor.

In memoriam

Drept omagiu, amfiteatrul Clinicii a III-a Medicală din Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iași îi poartă numele.

Școala din comuna Ștefan cel Mare, județul Neamț, fostă Șerbești, construită pe terenul donat de Emanoil Riegler, poartă numele de Școala cu clasele I-VIII „Dr. Emanuiel Rigler”.

£££

 În subsolul stației de metrou Piața Unirii din București există o cabină telefonică pe care o vezi în fiecare zi dacă faci naveta, dar pe care nimeni nu o folosește. Nu pentru că ar fi stricată sau murdară - ci pentru că toți care lucrează acolo știu ce se întâmplă când cineva ridică receptorul după ora 23:00.

Cabina este una dintre ultimele rămase în sistem, o relicvă din anii '90, cu placă metalică portocalie decolorată, cu ușa de sticlă zgâriată și cu un telefon greu, vechi, din plastic negru. Pe partea exterioară, cineva a lipit un autocolant decolorat cu numărul: 021-318-0000. Un număr ciudat, prea simplu, prea rotund pentru a fi real.

Prima dată când cineva a raportat ceva neobișnuit a fost în 2001. Un paznic de noapte pe nume Victor Stanciu făcea ronda obișnuită prin stație la ora 23:40 când a auzit un telefon sunând. Ciudat, pentru că la ora aceea stația era aproape goală - ultimul metrou plecase, curățenia încă nu începuse.

Sunetul venea din cabina telefonică. Victor s-a apropiat și a privit prin geamul zgâriat. Receptorul era în furcă, dar telefonul suna continuu, persistent. Din curiozitate, a deschis ușa și a ridicat receptorul.

Linie moartă. Nimic. Niciun zgomot, niciun statizat, doar tăcere completă. A închis. La treizeci de secunde după, telefonul a sunat din nou. De data aceasta, când a ridicat, a auzit ceva. O voce de femeie, foarte slabă, ca și cum ar vorbi de foarte departe: "Victor? Victor Stanciu?"

Și-a simțit sângele înghețindu-se. Cum știa vocea aceea numele lui? A întrebat: "Cine este?"

Răspuns a venit după o pauză lungă: "Tu nu mă recunoști? Sunt mama. Victor, de ce nu ai venit la înmormântare?"

Mama lui Victor murise în 1987. Cu paisprezece ani înainte. El fusese la înmormântare - chiar fusese cel care ținuse slujba. Vocea din telefon continua: "Te aștept aici. Toți te așteptăm. De ce întârzii atât?"

A trântit receptorul în furcă, inima bătându-i atât de tare încât îl durea pieptul. A ieșit din cabină transpirând și tremurând. Nu a mai făcut rondă în noaptea aceea. A stat în biroul de pază până dimineață, fumând pachet după pachet.

A doua zi a raportat incidentul superiorilor. A fost trimis la evaluare psihologică, diagnosticat cu stres post-traumatic și pensionat medical în aceeași lună. Dar înainte de a pleca, le-a spus colegilor: "Nu ridicați niciodată acel telefon noaptea. Niciodată."

Problema era că incidentul nu a fost izolat. În anii care au urmat, alți paznici, angajați de curățenie, chiar și câțiva călători întârziați au raportat același lucru: telefonul care sună târziu noaptea, vocea care te cunoaște pe nume, vocea care aparține cuiva care a murit.

În 2008, o femeie pe nume Elena Popescu, care pierduse ultimul metrou și aștepta un taxi, a auzit telefonul sunând. Fără să se gândească, obișnuită cu telefoanele publice din tinerețe, a ridicat. Vocea de bărbat din telefon a spus simplu: "Elena, este tata. Îmi pare rău pentru ce am făcut. Te rog să mă ierți."

Tatăl Elenei o abuzase în copilărie. Murise în închisoare în 2003, înainte de a-și cere vreodată scuze. Ea nu vorbise niciodată public despre asta, nu exista niciun mod ca un străin să știe. A lăsat receptorul să cadă și a fugit din stație, urcând scările în loc să aștepte liftul.

A raportat incidentul poliției. Au verificat cabina - linie funcțională, aparent nimic neobișnuit. Au verificat înregistrările - nicio anomalie. Dar când au cerut să vadă lista de apeluri pentru acel număr, compania de telecomunicații a răspuns că numărul 021-318-0000 nu există în sistem. Nu fusese niciodată alocat. Oficial, acel telefon nu putea primi sau efectua apeluri.

Și totuși, suna. În fiecare noapte, între orele 23:00 și 02:00, cineva sau ceva apela acel număr imposibil.

În 2012, Metrorex a decis să rezolve problema definitiv. Au trimis tehnicieni să deconecteze fizic cabina de la rețeaua telefonică. Au tăiat cablurile, au scos circuitele interne, au lăsat doar carcasa aparatului pentru că demolarea completă necesita aprobări birocratice complicate.

A doua zi noaptea, telefonul a sunat din nou. Fără cabluri, fără circuite, fără conexiune fizică la orice fel de rețea. Doar aparatul gol, montat pe peretele cabinei, sunând în gol.

Tehnicianul responsabil, Andrei Vasile, a verificat personal. A deschis spatele aparatului - complet gol înăuntru, nimic decât plastic și aer. Iar telefonul continua să sune în mâinile lui. Din disperare, a ridicat receptorul la ureche.

Ceea ce a auzit l-a făcut să arunce aparatul și să fugă din cabină. Nu a vrut să spună niciodată ce a auzit, dar colegii care l-au văzut în acea noapte spun că plângea și repetă obsesiv: "Nu erau una. Erau toate deodată. Toate vocile care strigau după mine."

Andrei s-a sinucis trei luni mai târziu. Nu a lăsat bilet de adio, dar ultima intrare în jurnalul său personal, descoperit de familie, era: "Nu pot să mai dorm. Le aud și când nu sunt lângă telefon. Vor să le răspund. Vor să merg acolo unde sunt ei. Poate ar trebui."

După 2012, Metrorex a încetat orice încercare de a repara sau înlătura cabina. Au pus un anunț simplu, printat și lipit pe geamul cabinei: "TELEFON DEFECT - NU FUNCȚIONEAZĂ". Dar anunțul a fost smuls de nenumărate ori de persoane necunoscute, și în cele din urmă au renunțat să-l înlocuiască.

Angajații stației au o înțelegere tacită. Dacă auzi telefonul sunând noaptea, continui să mergi. Nu te oprești, nu te uiți, și mai ales nu ridici. Pentru că există un model în toate povestile: vocea din telefon te cunoaște. Știe numele tău. Știe cel mai întunecat secret al tău. Și aparține întotdeauna cuiva care a murit - cineva apropiat, cineva care te caută, cineva care vrea să te ducă cu el.

În 2019, un grup de YouTuberi paranormali a vrut să filmeze cabina. Au obținut permisiunea Metrorex - cu condiția să filmeze în timpul zilei și să nu deranjeze călătorii. Au filmat, au făcut măsurători cu aparate de detectat câmpuri electromagnetice, au încercat să genereze fenomene. Nimic. Totul normal.

Dar când au revizuit filmările acasă, au descoperit ceva pe care nu-l observaseră în timp real. În fundalul audio al înregistrării, foarte slab, constant, se auzea un zgomot continuu. Când au amplificat sunetul și au analizat spectrul, au înghețat.

Nu era zgomot static. Era suprapunerea a sute, poate mii de voci umane, vorbind simultan, ca un cor dement. Cu software de procesare audio, au reușit să izoleze câteva fragmente: "Răspunde-mi", "De ce m-ai uitat?", "Vino cu noi", "Aici e frig", "Nu mai pot aștepta".

Au șters înregistrarea și nu au mai publicat niciodată episodul. Liderul grupului, Răzvan Dinu, a închis canalul de YouTube o lună mai târziu cu o singură postare: "Unele lucruri nu sunt făcute pentru divertisment. Am greșit. Îmi pare rău."

Există o teorie, circulată printre angajații vechi de la metrou, despre originea cabinei. Spun că înainte de a se construi stația de metrou, în anii '80, acolo era un depozit al Securității. Un loc unde se aduceau oameni pentru interrogatorii. Mulți dintre ei nu au ieșit niciodată de acolo. Când s-a construit metroul, nimeni nu a verificat ce anume se afla în fundațiile pe care au turnat betonul.

Poate că acele voci nu sunt fantome în sens clasic. Poate că sunt ecouri - reziduuri energetice ale acelor momente finale, când oamenii dispăruți au strigat după ajutor, când au vrut să comunice cu exteriorul, când au vrut să spună cuiva că există, că sunt acolo, că nu trebuie uitați.

Și telefonul, prin pură coincidență sau prin ceva mai sinistru, a devenit vehiculul acelor ecouri. O punte între cei care nu mai sunt și cei care încă trăiesc. O linie directă spre tăcerea din subsolul istoriei noastre.

---

Dacă vreodată treci prin Piața Unirii noaptea târziu și auzi un telefon sunând în stație, nu te opri. Nu te întoarce. Și mai ales, nu ridica receptorul. Pentru că vocea de la celălalt capăt al firului te cunoaște deja. Știe cine ești. Și te așteaptă să răspunzi.

Întotdeauna a așteptat.