$$$

 VIVALDI - COMPOZITORUL PREOT

Antonio Vivaldi este cunoscut a fi cel mai reprezentativ compozitor al Barocului. Este apreciat de public cu precădere pentru concertul „Anotimpuri”. Inițiat pentru viața preoțească, e numit și „Il Prete Rosso”. Deși recunoscut pentru talentul său de compozitor în timpul vieții, în ultimii ani avea să moară uitat de prieteni și în sărăcie.

Vivaldi s-a născut în Veneția, la 4 martie 1678, într-o familie săracă. Tatăl său, Giovanni Battista Vivaldi, a fost fondatorul asociației de muzicieni „Sovvegno dei musicisti di Santa Cecilia”. L-a învățat să cânte la vioară, luându-l cu el la câteva evenimente publice, din cadrul unor concerte.

Este inițiat în cariera bisericească, fapt susținut de mama lui. La vârsta de 15 ani a fost călugărit, iar în 1703, la vârsta de 25 de ani a fost hirotonisit preot. Datorită înfățișării sale i s-a spus „Il Prete Rosso”.

Dezvoltând o afecțiune inflamatorie a căilor respiratorii, un posibil astm bronșic, a fost nevoit să renunțe la viața preotească, continuându-și pasiunea de compozitor de muzică. În paralel, din anul 1703 până în anul 1740, a fost profesor de muzică la instituția „Ospedale della Pieta” dedicată fetelor orfane sau abandonate de părinți.

De la profesor de vioară a ajuns responsabil de dirijarea concertelor și corului. A compus concerte pentru a le include și pe elevele sale în evenimentele organizate, pentru a le da un rol în orchestră. Astfel, se poate argumenta introducerea instrumentelor cu ecou precum fagotul, orga, oboiul, violoncelul, flautul, mandolina în orchestra simfonică. Pentru a pune în relief talentul fiecărei fete, a compus cantate, muzică sacră, corală.

Vivaldi a călătorit foarte mult, în ciuda sănătății sale, pentru a-și face cunoscută opera. La Mantova, unde a stat trei ani, o va cunoaște pe Anna Giro, care a cântat multe opere de-ale sale. Relația dintre ei a fost de multe ori criticată de public, Anna Giro fiind numită Annina del Prete Rosso. Vivaldi a negat orice relație amoroasă, susținând doar o relație profesională și amicală cu aceasta. Vivaldi, fiind hirotonosit preot, nu s-a căsătorit niciodată.

Într-o perioadă în care contemporanii epocii sale erau Arcangelo Corelli sau Giuseppe Torelli, reprezentanți ai concertului „grosso”, Vivaldi a impus concertul solo în trei părți, a câte 10 minute: Allegro (repede), Adagio (lent), Allegro (repede).

A compus peste 60 de concerte pentru cor, scriind peste 200 de compoziții pentru vioară, peste 300 pentru instrumente solo, acompaniat de orchestră de coarde. Un inovator al barocului, a introdus pasaje solo pentru interpret, cadenze; muzica lui Vivaldi se caracterizează prin basso continuo, cu rol de a da structurii muzicii armonie, un ritornello coerent și repetat în mod alternativ cu pasaje solo și tutti, al întregului ansamblu coral.

De-a lungul timpului s-au păstrat peste 500 de concerte de-ale sale. A compus concerte, muzică sacră, opere. Cunoscutul concert „Anotimpurile”, pe care-l va publica în Amsterdam (ca majoritatea operelor sale), a fost compus în 1725, fiind parte din opera 8, „Il cimento dell’ armonica e dell’ invenzioni”. Aceasta conține o serie de 12 concerte pentru vioară solo, instrumente de coardă și basso continuo. Seria cuprinde și concertele: Furtună pe mare, Vânătoare, Plăcere, Pentru Pisandel.

Opera 11 poartă numele „Il favorito”, fiind un concert în Mi minor pentru vioară și orchestră. Este un concert puternic, cu pasaje fine de ritornello și ornamente muzicale remarcabile.

Opera care i-a adus succes în epocă a fost L’Estro Armonico, opera 3, o serie de 12 concerte în stilul concerto grosso, scrisă în anul 1711. „La Stravaganza” opera 4, compusă în 1712 – 1713, pentru vioară și orchestră este o serie tot de 12 concerte. Această operă a fost dedicată unui nobil elev de-al său: Vettor Dolfin. Este opera în care Vivaldi se va depărta de stilul celorlalți compozitori și se va afirma ca inovator prin punerea în valoare a sunetelor viorii. Majoritatea concertelor de aici întrunesc cele 3 părți, pe care Vivaldi le va dezvolta de-a lungul operelor sale: rapid, lent, rapid.

L’Estro Armonico, Il Cimento dell’armonia e dell’invenzione, La Cetra le-a dedicat unor personalități ale timpului: Ferdinand al III-lea de Toscana, Contele Morzin, respectiv împăratul Carol al VI-lea de Habsburg.

Vivaldi a murit la Viena, pe data de 28 iulie 1741, în sărăcie și uitat de public, fiind îngropat în cimitirul spitalului. O mare parte din manuscrisele operelor sale vor fi redescoperite abia în secolul al XX-lea, în 1926, în arhiva călugărilor Salesini, franciscani din Piemont, de către profesorul de muzică Dr. Alberto Gentili, reprezentant al Bibliotecii Naționale de Torino.

$$$

 VIAȚA SECRETĂ A LUI PUȘKIN

L-am văzut cu toții – chipul său serios, de bronz, privind înălțimea nenumăratelor statui din Rusia, portretul solemn atârnat în fiecare școală. Alexandru Pușkin, sfântul literar al Rusiei. Dar adevăratul Pușkin? Era frumos, dezordonat, glorios de uman, într-un mod care s-ar putea să vă surprindă. Permiteți-mi să vi-l prezint pe Pușkin pe care nu-l predau la orele de literatură – un om al pasiunii, contradicțiilor și profunzimilor neașteptate.

Africa în sângele său, Rusia în inima sa

Cu mult înainte ca celebrarea moștenirii multiculturale să fie ceva obișnuit, Pușkin și-a îmbrățișat cu mândrie rădăcinile africane. Străbunicul său, Ibrahim Hannibal, a fost un prinț african care a devenit finul lui Petru cel Mare. Într-o epocă în care aristocrații europeni se mândreau cu liniile sale genealogice „pure”, Pușkin a scris poezii care îi celebrau „sângele african sălbatic” și a păstrat un inel pecete care purta numele lui Ibrahim. A început chiar să scrie un roman bazat pe extraordinara călătorie a strămoșului său din Africa până la curtea imperială rusă.

„Africa mea”, numea el această moștenire în scrisori private – o legătură cu ceva sălbatic și liber, pe care îl simțea diferențiat de conformismul sufocant al societății aristocratice rusești. Această mândrie față de strămoșii săi africani pare remarcabil de modernă, nu-i așa?

Dependentul de duel

Înainte de împușcătura fatală care avea să-i curmă viața la doar 37 de ani, Pușkin participase deja la un număr uimitor de 29 de dueluri. Douăzeci și nouă! Unele au fost pe teme politice, altele pentru presupuse insulte, dar multe – poate majoritatea – au implicat femei. Geniul nostru poetic avea un temperament aprig, egalat doar de slăbiciunea sa pentru flirt.

Prietenii au descris cum starea lui de spirit se putea transforma într-o clipă – de la râsul vesel la o seriozitate extremă dacă simțea că cineva i-a pus la îndoială onoarea. „Sângele lui african fierbe prea repede”, a scris un prieten, pe jumătate admirativ, pe jumătate exasperat. Nu erau toate aventuri formale cu pistoale în zori; uneori erau provocări impulsive lansate în saloane sau în holurile teatrelor, uitate de dimineață, dar care dezvăluiau natura sa pasională.

Revoluționar secret

Deși astăzi este oficial sărbătorit drept poetul național al Rusiei, în timpul vieții sale, autoritățile îl considerau pe Pușkin periculos. Poliția secretă a menținut un dosar de supraveghere enorm despre el, care depășește 2.000 de pagini - un dosar pe care împăratul Nicolae I l-a verificat personal. Imaginează-ți că scrii poezie atât de puternică încât țarul însuși trebuie să te urmărească!

Pușkin a fondat o societate secretă pe care a numit-o cu umor „Lampa Verde” – aparent un cerc literar, dar de fapt o adunare unde tinerii idealiști discutau idei politice interzise. Guvernul bănuia adevărata sa natură, dar nu a putut niciodată să o dovedească pe deplin. Nu este oare ceva încântător în faptul că acești tineri scriitori folosesc lecturi de poezie ca acoperire pentru discursuri revoluționare?

Creativitate în exil

Când poeziile sale politice au depășit în sfârșit limita, Pușkin a fost exilat la moșia familiei sale din Mihailovskoie timp de șase ani lungi. Izolat de vârtejul social iubit de la Sankt Petersburg, s-a cufundat într-o perioadă de creativitate extraordinară.

În acei ani liniștiți de la țară, Pușkin se trezea înainte de zori, prepara cafea tare (o dependență pe viață) și scria până după-amiaza. Apoi se cufunda într-o baie rece ca gheața, indiferent de anotimp, călărea ore întregi și își petrecea serile ascultând-o pe bătrâna sa doică, Arina Rodionovna, povestind povești tradiționale rusești lângă foc.

Din aceste povești modeste de lângă focul de tabără a venit inspirația pentru unele dintre cele mai îndrăgite opere ale sale. Aceste povești nu erau doar divertisment; ele reprezentau legătura sa cu o Rusie autentică pe care aristocrații o experimentau rareori. În exil, a documentat peste 700 de cântece și povești populare, păstrând comori culturale care altfel ar fi putut dispărea în negura timpului.

Poetul jocurilor de noroc

În ciuda geniului său, Pușkin era fără speranță în materie de bani – mai ales când venea vorba de jocuri de noroc. Pierderile sale la cărți erau legendare. Într-o săptămână infamă din 1829, a pierdut atât de mult încât a trebuit să se ascundă în apartamentul său luni de zile, scriind cu înfrigurare pentru a-și plăti datoriile, în timp ce prietenii îi aduceau mâncare.

Unele dintre cele mai frumoase poezii de dragoste ale sale au fost compuse în timp ce se ascundea de creditori! Există un anumit farmec în a-ți imagina cea mai mare minte literară a Rusiei scriind versuri nemuritoare în timp ce se uită cu nerăbdare printre perdele după recuperatorii de creanțe, nu-i așa?

Revoluționarul lingvistic

Înainte de Pușkin, literatura rusă a imitat modelele franceze cu un limbaj rigid și formal. Pușkin a făcut ceva radical - a ascultat cum vorbeau oamenii de fapt. De la saloanele aristocratice la colibele țărănești, a încorporat limbajul viu și viu al Rusiei în poezia și proza sa.

Iobagii bunicii sale, șoferii de taxi din Sankt Petersburg, foștii soldați cu povești de luptă – toți au devenit contribuitori fără să știe la o revoluție literară. Când criticii l-au acuzat că „degradează” literatura cu limbajul comun, el a răspuns: „Scrie nu pentru laudele criticilor, ci cu simplitate și sentiment”. Prin ridicarea limbii ruse de zi cu zi la statutul literar, el le-a oferit rușilor propria lor voce autentică în literatura mondială.

Profetul propriei sale morți

Poate cea mai înfiorătoare dintre toate fațetele mai puțin cunoscute ale lui Pușkin a fost capacitatea sa stranie de a-și prevedea propria soartă. Cu ani înainte de duelul său fatal cu Georges d'Anthès (presupusul iubit al soției sale și, în mod stângaci, propriul său cumnat), Pușkin a scris o poezie care descria un poet care moare din cauza unei răni împușcate într-un duel de iarnă - exact la vârsta pe care Pușkin o va avea când va muri.

Prietenii au relatat că în ultimii săi ani a vorbit adesea despre moarte, simțind că timpul i se scurge. În noaptea dinaintea duelului final, a lucrat până târziu pentru a-și revizui testamentul. Totuși, chiar dacă își cunoștea riscurile, a pășit pe câmpul înzăpezit pentru a înfrunta pistolul lui d'Anthès. Ceva în spiritul său sălbatic nu se putea îndepărta de ceea ce considera o chestiune de onoare.

Hârtiile Mici

Unele dintre cele mai mari opere ale lui Pușkin au fost inițial scrise pe bucăți de hârtie atât de mici încât ai avea nevoie de o lupă pentru a le citi. Folosind un scris de mână miniatural, putea ascunde versuri periculoase din punct de vedere politic la vedere sau putea băga poezii de dragoste în compartimentele secrete ale colecției sale de bastoane.

Aceste hârtii minuscule – unele dintre ele păstrate astăzi în muzee – prezintă revizii, mâzgălituri cu fețe ale prietenilor și, ocazional, pete de cafea. Ne amintesc că în spatele monumentului se afla o persoană foarte reală, care uneori scria capodopere la mesele aglomerate din cafenele, ascunzându-și opera atunci când treceau informatorii poliției.

Pușkin cel Viu

Mult după moartea sa, în timpul celor mai întunecate perioade ale cenzurii, operele mai rebele ale lui Pușkin au fost transmise prin rețele clandestine. Poeziile sale politice au devenit contrabandă prețioasă, copiate de mână și împărtășite în secret între prieteni de încredere – amintiri tangibile că spiritul rus nu putea fi niciodată complet suprimat.

Poate că aceasta este cea mai mare moștenire a lui Pușkin – nu doar scrierile sale strălucite, ci și modul în care a întruchipat întregul spectru al ceea ce înseamnă să fii om: imperfect, dar ambițios, pasionat, dar atent, înrădăcinat în tradiție, dar revoluționar. Data viitoare când vedeți una dintre acele statui solemne de bronz, amintiți-vă de omul viu din spatele ei – cu degete pătate de cerneală, datorii la jocuri de noroc și o inimă plină de sânge african sălbatic și suflet rusesc.

$$$

 VIAȚA AMOROASĂ A LUI LISZT

Franz Liszt are o origine pe care si-o disputa Austria si Ungaria. De altfel unii ii spun cu tandrete, „tigan”. Avea un aer de salbatec, demonic, de ins incontrolabil. Nu era deci un burghez. Liszt trecea drept un iconoclaast, un rebel. Mai ales cind ridica publicul in picioare. Era ceva intre Mick Jagger si Jim Morisson, ca aparitie. Nu se stia nicioda ce se intimpla la un recital dat de el. Imprumutase modelul de la diavolul Nicolo Paganini – il vazuse in recital la Paris in 1831. Mă lasă rece disputa originii lui. Știu doar ca imi place mult muzica lui, energia ei nesfirsită, ritmurile și sonoritățile pianului său.

Era și un bărbat frumos, spre deosebire de Paganini. A facut ravagii printre doamnele timpului. Iubita lui pe termen lung, contesa Marie d’Agoult, l-a taxat ca atare la despartire, in 1844, strigindu-i – „ estei un Don Juan parvenit” Ajunsesera la ea zvonuri despre aventurile galante pe care la avea in orașele unde concerta. A fost o jignire pe care Liszt n-a uitat-o si nici iertat-o vreodată pentru că facea referire directa la originea lui umilă. De ce se mai încurcase contesa cu el? De ce îi făcuse și trei copiii? Uitase oare din cine se trăgea, -nu era un secret. Odata nu o deranja…Il vedea ca pe un geniu, ca pe un semizeu.

Cei doi, Franz Liszt si contesa Marie d’Agoult s-au cunoscut in saloanele Parisului. Sunte mai multe ersiuni, Una ca Berlioz le-a facut cunostinta, alta ca Georges Sand. Contesa era o ființă mondena, gfemeiei delume, frecventa multă salonele de vază ale Parisului. Ea insasi facea parte din elita franceza. Tatal aristocrat refugiat in timpul revolutiei la Frankfurt. Mama fiica unui bancher bogat. Sa compraram cu originea mai mult decit modesta a lui apinaisnului de ma tirziu. Dar Liszt – venit din estul Europei, adica din no-where – era marea atractie a Parisului in anii 30. În saloane puteai sa ii intilnesti pe Balzac, Stendhal, Alfred de Musset, Victor Hugo, Alexandre Dumas, Theophile Gauthier, Delacroix. Georges Sand era buna prietena cu contesa. Liszt era marea senzație a Parisului, bărbătul rîvnit de ea. Nu e de mirare – avea o existente searbadă alături de sotul cam batrin. Avea un mariaj aranjat de parinti ei care ei nu îi spunea nimic. liszt 1Avea doi copii. Da, dar Marie era cu șase ani mai in virstă decît pianistul minune. Dar ce conta? Iubirea e inaintea tuturor lucrurilor.

Liszt era in plina ascensiune, inconjurat de admiratori. Pianistica sa impresiona puternic. Este primul care dă concerte de tip modern. Nu apare niciodata cu alti muzicieni pe scena, numai singur. Trebuie să plătesti bilet. Se închiriaza sali de concert, Liszt evita să dea recitaluri prin saloane. Se tiparesc afise. Ziarele dau anunturi, apoi publica articole si cronici entuziaste. Liszt este un one-man-show avant la lettre. Cel la popular muzician din Europa. Apare la Paris, Roma, Berlin, Munchen, Viena, Skt Petersburg, Constantinopol, Kiev, si Varsovia… E vesnic in turnee. A concertat si la Bucuresti si Iasi, la Brasov, Sibiu, si Cluj in anii 40. Acesta este personajul cu care se leaga in dragoste contesa Marie d’ Angoult.

Parisul este locul cel mai indiscret din lume. Se cleveteste mult, birfa face furori, iar înalta societate, cea care conteaza, este de un bigotism si ipocrizie rare. Marie il anunta pe conte ca il părăsește dupa opt de casnicie. Din nefecire unul dintre copii moare. Lumea o acoperă pe Marie cu oprobiu. Practic saloanele le erau inchise celor doi. Din cauza atmosferei nu mai pot aparea in salile de teatru, nici in cafenelele la moda, etc. Hotarasc să se refugieze la Geneva in Elvetia. Pina in 1839 povestea lor – a doi oamenii foarte indragostiti – decurge cum si-au imaginat. Iubirea tine loc de orice si ii ajuta să reziste in fata criticilor, privirilor strimbe, mizeriilor. Apoi lucrurile incep sa se incurce mai ales dupa ce Liszt reia turnele prin Europa cind fondurile s-au cam epuizat. Era cel mai bine platit muzician din Europa, dar trebuia să dea concerte, să-și uimeasca publicul, să nu fie uitat. Uneori Marie il insoteste, mai ales in Italia ( Roma, Venetia, Milano…) unde îi place foarte mult. Și lui de altfel. Amindoi sunt crediciosi ferventi. liszt 4Roma, cu atmosfera si bisericile ei nenumarate, este un oraș care le face bine. Marie are remușcări pentru ca traia in adulter- păcat mare, dar si pentru moartea copilului ei. Cînd nu este cu el, Marie il așteaptă la Geneva să se intoarca din turneu, triumfător și muțtumit de el.

Presa il urmărște peste tot. E un bărbat curtat, dorit de multe femei din Europa timpului. Ajung la urechile ei stiri despre aventurile lui. Prin ce oraș trecea să concerteze presa nu prididea să scrie nu doar despre arta lui inegalabilă, dar si despre escapadele lui amoroase. Despre femeile cu care se afisa, despre intrigi. Dezvantajul de a fi prea celebru e că nu poti să te ascunzi si să fii singur. Apar stiri despre amorul dintre el si Lola Montez, o celebra curtezană a timpului. Face pe dansatoarea spaniola, dar era irlandeza, născuta Elisa Rosanna Gilbert. Atragea barbatii ca mierea muștele. Vîna și toca averi! Povestea cu dansul era de ochii lumii. Prin patul ei au trecut multi aristocrati, bancheri, capate incoronate. etc. Conditia era ca amant să aiba bani pentru garderobe, calesti, bijuterii. Pentru o perioada a fost amanta regelui Ludovic ll al Bavariei. Pentru a fi detronat a fost declarat nebun. A doua zi s-a innecat linga Munchen. Efectul Lola Montez era letal, cum se vede. Dupa acest final neglorios, Lola Montez s-a refugiat dincolo de Atlantic. In America a trait din spectacole de dans, si din impostura obisnuta – carti și conferinte in care si-a povestit viata aventuroasa.

Sa ne intoarcem la Marie D’Agoult. Se simte jignită de povestile care circula pe seama lui. Iși lăsase bărbatul pentru Liszt. Dupa nouă ani de convietuire, simte și diferenta de virstă. Trecerea timpului incepe sa-și arate colții. List care la inceputul povestii lor era un pianist care încerca să se faca cunoscut, devenise celebru. Umplea sălile. Gajul lui era astronomic. liszt 2Succesul lui a schimbat raportul afectiv dintre ei. El nu mai simte nevoia sa o aibă aproape pe Marie. Din timidul, ezitantul Liszt, devenise un semizeu. Inevitabil relatiile se răcesc si se ajunge la despărțire. Chestiunea delicata – cei trei copii ai cuplului, toate fete, nascute intre 1835-39. Ramin in ingrijirea lui, le da educație, le marita etc. Una dintre fete, Cosima, s-a măritat cu Richard Wagner. Astfel devine socrul compozitorului german. Aste este altă poveste si merita narată separat. Revenind, între cei doi, nu se mai pot indrepta lucrurile. Au loc scandaluri, inevitabil apar jigniri. Liszt își face bagajul și o părăsește. Suntem in 1844, la 9 ani de cind a debutat iubirea lor. Marie D’Ágoult se intoarce la Paris. Aici incepe o carieră de scriitor, nu fără succes, sub numele Daniel Stern. Mai atrage atentia azi istoria in 3 volume a revolutiei de la 1848.

În 1847 Lizt o cunoaste la Kiev – unde concerta – pe prințesa Carolyne zu Sayn-Wittgenstein. Tot aristocrată, că altfel Liszt tusea. Ucraina era provincie a Imperiului tarist rus. Normal, era si extrem de bogată. Poseda mii de sate si peste 30.000 de serbi. Cui nu ii place zornăitul fișicurilor de monezi! Liszt avea auzul fin, asta-i sigur. Ghinion, printesa care il admira atit, era măritată și avea din casatorie o fată, Maria. Prințesa e culta, face pe femeia savanta in traditiția iluminista. Ifosele intelectuale erau slabiciunea lui List. Era atras de femeile destepte. Eara cazul prințesei care scria articole la gazeta si eseuri pe care le publica separat in liszt 5cărti. Scria mai ales despre situatia bisericii din timpul ei, față de care era foarte critică. Eu cred ca a influentat-o in atitudinea critica refuzul papei de a-i permite casatoria cu Liszt, la cererea sotului ei, dar mai ales a tarului care ii retrage si prințesei cetățenia rusă. Incidentul nu o impiedica să se instaleze la Roma, unde a trait pină la sfîrșitul vieții (1887).

Carolyne zu Sayn-Wittgenstein a rămas alături de Liszt 40 de ani. A fost femeia vietii lui dacă luam in considerare longevitatea povsstii. La inceput cei doi se retrag departe de lumea dezlantuită, în orăselul universitar Weimar, unde Liszt primise o invitatie exact cind avea nevoie de odihna. Făcuse avere. Printesa îi alimenta modul de viata pretențios, chiar luxos. Era obosit dupa atitia ani de turnee neintrerupte. Voia să se dedice pedagogiei pianului si mai ales compozitiei. Călătorind zilnic in calesti pe drumuri, prin hoteluri – era imposibil. Printesa Carolyine Zu-Wittgenstein îl încurajează, e confidenta lui, îl ajuta. E cea mai buna perioada a lui. Tot ce ne-a ramas scris de la Liszt apare în acesti ani. Fără compozitiile sale azi Liszt ar fi fost o figura de mina a doua. Ar fi fost doar amintirea unui nume pe un afis păstrat ca liszt 3prin minune.

A murit la 1 iulie 1886, la Bayreuth, unde fusese invitat de Cosima. Richard Wagner, ginerele lui, murise de 3 ani si ea ii cerusesa patroneze festivalul in amintirea sotului ei. Liszt nu ii refuza nimic fiicei sale. A contractar o preumonie in trenul care il aducea. Printesa Carolyne zu Sayn-Wittgenstein a murit indurerata la 9 martie 1887, la Roma, cîteva luni mai tîrziu.

$$$

 ALEXANDRU DAVILA

Alexandru Davila (12 februarie 1862 – 19 octombrie 1929) a fost un dramaturg, diplomat, administrator public și memorialist român 

Fiul lui Carol Davila , un distins medic militar de origine franceză , și al Anei Racoviță, descendentă a boierilor Racoviță și Golescu , a studiat în Goleștiul său natal și la colegiul V.A. Urechia din București , obținându-și licența la Paris .

La începutul anilor 1880, Davila a fost atașat la legațiile române din Italia și, în 1884, din Belgia . Mai târziu, în același an, la moartea tatălui său, s-a întors în țara sa pentru a ocupa funcția de inspector de poliție și apoi de șef al administrației într-o provincie din Dobrogea de Nord .

A început să scrie și să se ocupe de regie teatrală în ultimii ani ai secolului al XIX-lea. În 1902, și-a terminat opera majoră, o dramă intitulată Vlaicu Vodă (bazată pe viața unui prinț valah din secolul al XIV-lea ), una dintre primele piese importante de acest gen din literatura românească . Între 1905 și 1908, a fost directorul Teatrului Național București .

În 1915, o tentativă misterioasă de a-l ucide a dus la paralizie — Davila a fost imobilizat la pat tot restul vieții, ca pacient al unui sanatoriu . A murit în 1929 la Spitalul Militar Central din București. Prieten intim al familiei regale sub Carol I , a lăsat în urmă Din torsul zilelor , un memoriu despre viața de la începutul secolului. Alături de portretul lui Carol, cartea este amintită pentru cele ale unor personalități precum Take Ionescu , Alexandru Dimitrie Xenopol și Vasile Morțun .

$$$

Femeia care a scris ceea ce alții se temeau să gândească – Povestea lui Sigrid Undset

La începutul secolului XX, într-un Oslo cenușiu și grăbit, o tânără sta aplecată asupra unei mașini de scris obosite, într-un birou pe care nu și-l dorise niciodată. Tatăl ei, arheolog pasionat de ruine și cronicile uitate ale regilor nordului, îi trezise încă din copilărie gustul pentru istorie, dar odată cu moartea lui, curiozitatea a rămas fără sprijin, iar siguranța s-a dizolvat ca o ceară aproape topită. Nu o aștepta nicio universitate, nicio bursă, nicio ușă deschisă spre lumea intelectuală. Doar muncă. Doar obligație.

Ziua transcria scrisori pentru o firmă de inginerie. Noaptea, însă, deschidea o poartă secretă spre Norvegia anilor 1300. O lume aspră, reglementată de lege și credință, dar plină de tensiuni, vinovății, dorințe, nerostiri.

În timp ce alții tratau Evul Mediu ca pe un tărâm de mit și legendă, Sigrid Undset îl trata ca pe o carne vie. Îl studia în documente juridice, în scrisori ale femeilor, în registre ale mănăstirilor, în povești rurale, în ritualuri de naștere și în certuri domestice. O interesa nu decorul trecutului, ci sufletul lui. Nu eroii, ci oamenii care greșesc, iubesc, se zbat, se înșală, își poartă rușinile în taină la spovedanie.

Scria femei în toată complexitatea lor: furioase, senzuale, vinovate, curajoase, devotate, încăpățânate. Femei care încălcau reguli și plăteau prețul. Femei care iubeau cu intensitate și erau zdrobite de consecințe. Femei pentru care libertatea era, uneori, o întrebare și nu un răspuns.

Criticii au numit-o periculoasă. Au acuzat-o că strică moravuri, că destramă ordinea socială. Ea a răspuns în singurul mod pe care îl considera demn: a pus pe masă un nou manuscris. Și încă unul. Pana ei era forma ei de revoltă, iar tăcerea nu făcea parte din vocabularul ei.

Când a publicat „Kristin Lavransdatter”, nu a reînviat doar Norvegia medievală – a făcut-o palpabilă, recognoscibilă pentru cititoarele moderne care trăiau aceleași conflicte: credință și dorință, datorie și libertate, iubire și rușine, vină și iertare. Kristin nu era un personaj idealizat. Era reală. Complexă. Umană. Și tocmai această sinceritate necruțătoare a cucerit lumea.

Dar Undset nu era rebelă doar în literatură. A ales catolicismul într-o țară protestantă, a vorbit împotriva fascismului atunci când tăcerea era mai sigură, iar când naziștii au invadat Norvegia, cărțile ei au fost interzise. Fiul ei a murit pe front, iar durerea a împins-o să fugă în America. În Brooklyn, nu a trăit ca o celebritate, ci ca o refugiată care scrie pentru a-și salva patria: eseuri, apeluri, pledoarii pentru democrație, pentru cultură, pentru libertate.

După război, s-a întors acasă. O Norvegie schimbată. Cafenelele erau acum pline de moderniști, iar lumea medievală parcă rămăsese în urmă. Dar cititorii nu au părăsit-o. Femeile continuau să se regăsească în Kristin – în zbuciumul ei, în păcatele ei, în încercarea de a împăca libertatea cu iubirea, dorința cu loialitatea, viața cu propria conștiință.

Sigrid Undset nu a căutat niciodată glamourul, nici aplauze. Și-a construit moștenirea din ore de noapte, din cerneală, din răbdarea de a sonda adevăruri pe care alții le ascundeau. A demonstrat că istoria respiră prin viețile oamenilor obișnuiți, că lumea interioară a unei femei este la fel de vastă ca o epopee și că uneori curajul înseamnă pur și simplu să refuzi să îndulcești adevărul.

Ea a scris ceea ce mulți nici nu îndrăzneau să gândească.

Morala:

Adevărul, atunci când este rostit fără teamă, nu doar descrie lumea – o schimbă. Sigrid Undset ne arată că literatura devine cu adevărat puternică abia atunci când nu mai caută să fie pe plac, ci îndrăznește să fie sinceră. Că destinul unei femei nu este dictat de epoca în care trăiește, ci de curajul cu care își afirmă propria voce.

#SigridUndset

#KristinLavransdatter

#PoveștileCareDauVoceFemeilor

#AdevărFărăTeamă

#ForțaLiteraturii

$¢$

 Războinicul care a înnobilat tăcerea – Povestea și moștenirea lui Cary-Hiroyuki Tagawa

Într-o lume în care mulți actori se pierd în strălucirea zgomotoasă a Hollywoodului, Cary-Hiroyuki Tagawa a rămas mereu altfel: o prezență tăcută, intensă, care domina ecranul nu prin forță brută, ci prin noblețea privirii, prin gravitatea vocii și prin complexitatea interioară pe care o aducea fiecărui personaj. A fost un artist rar, capabil să transforme cele câteva clipe de tăcere într-o scenă memorabilă, să dea greutate și sens unor roluri care, în mâinile altora, ar fi rămas simple caricaturi.

Cary-Hiroyuki Tagawa s-a stins din viață la 75 de ani, la Santa Barbara, înconjurat de copiii săi, după complicațiile unui accident vascular cerebral. Și totuși, chiar și în moartea sa, pare să existe o simplitate ritualică, o liniște care amintește de acei maeștri ai artelor marțiale pe care i-a interpretat cu atâta sinceritate.

Un artist prins între două lumi

Născut în Japonia și crescut în America, Tagawa a trăit mereu la granița dintre două culturi. Această dualitate l-a modelat: era suficient de japonez pentru a purta în el disciplina, tradiția și respectul pentru tăcere, dar suficient de american pentru a înțelege dinamica industriei cinematografice. În felul acesta, a devenit un ambasador al unei imagini noi despre actorul asiatic.

Într-o epocă în care Hollywood-ul distribuia actori de origine asiatică în roluri minimaliste sau stereotipe, el a cerut – prin talentul său – mai mult. A ridicat fiecare personaj la rang de simbol. A refuzat să fie doar un simplu „villain” de acțiune. A fost un om care astfel a transformat antagonismul în artă.

Shang Tsung – masca nemuririi

Pentru milioane de oameni, Cary-Hiroyuki Tagawa a fost și va rămâne Shang Tsung. Dar ceea ce publicul a simțit, poate fără să-și explice, este că Tagawa nu a „jucat” acest personaj. El l-a creat.

În spatele replicii devenite legendare „Your soul is mine” nu era doar un actor care pronunța un text, ci un întreg univers concentrat în două secunde. O rafinare a răului ritualic, un dans lent între violență și calm, între mit și om. De aceea, din 1995 până în 2023, Tagawa a fost ales iar și iar să revină în rol – în filme, în seriale, în jocuri video.

Nu era doar interpretul lui Shang Tsung. Era însăși definiția personajului.

Un portret al demnității în ultimele sale mari roluri

În „The Man in the High Castle”, Tagawa a arătat poate cea mai complexă latură a sa: vulnerabilitatea unui om prins în plasa puterii, conștiința morală sfâșiată între datoria politică și adevărul interior. Nobusuke Tagomi nu era doar un personaj. Era un om în toată complexitatea lui, iar Tagawa a reușit să transmită o lume întreagă cu un singur gest sau o singură privire coborâtă spre podea.

A fost o interpretare de o finețe extraordinară – dovada că talentul său depășea cu mult limitele cinemaului de acțiune.

Un om care respira tradiție și spiritualitate

Puțini știu că Tagawa era extrem de preocupat de spiritualitate, vindecare și introspecție. Pentru el, artele marțiale nu erau un simplu exercițiu fizic. Erau un mod de a fi, o disciplină a sufletului. În interviuri, vorbea cu o blândețe surprinzătoare despre reconciliere, despre liniște, despre rolul fiecărui om de a-și găsi propriul centru interior.

În ciuda personajelor negative pe care le interpreta adesea, el era în realitate un om de o bunătate profundă, un profesor, un ghid, un sfătuitor tăcut al multor tineri actori asiatici.

Ultimul act – plecarea sa

Cary-Hiroyuki Tagawa a părăsit lumea discret, așa cum a trăit: fără zgomot, fără dramatism, fără scenă. A lăsat în urmă peste 150 de roluri, o comunitate de fani și actori care îl respectă enorm și o moștenire artistică ce va dăinui.

Pe platou, era un profesionist impecabil. În viață, era un om care știa să privească dincolo de camera de filmat, înspre partea invizibilă a fiecăruia dintre noi.

Cu el dispare nu doar un actor, ci și o anumită noblețe a interpretării, un mod lent, ritualic și intens de a utiliza tăcerea ca armă artistică.

Viața nu te întreabă niciodată dacă ești pregătit pentru rolul pe care ți-l oferă; dar prin felul în care îl interpretezi poți transforma o simplă apariție într-o moștenire. Cary-Hiroyuki Tagawa ne-a învățat că adevărata forță nu stă în replici sau gesturi violente, ci în demnitatea cu care îți porți identitatea, cultura și sufletul. Iar un om devine nemuritor nu prin aplauze, ci prin amprenta pe care o lasă asupra inimilor celorlalți.

Mesaj de condoleanțe:

Transmitem compasiunea și solidaritatea noastră familiei, prietenilor și tuturor celor care l-au prețuit. Lumea filmului a pierdut un titan al artei interpretării, iar memoria lui va continua să lumineze generațiile care vin. Să se odihnească în pace, în liniștea pe care a căutat-o și a purtat-o mereu în privire.

#CaryHiroyukiTagawa

#MoștenireaUnuiRăzboinic

#ErouAlTăcerii

#ArtaDeAFi

#LegendăPentruTotdeauna

$$$

 Bula moare si ajunge in iad. Acolo descopera ca exista cate un iad pentru fiecare tara. Merge in iadul german si intreaba:

– Ce ti se face aici?

– Pai, ce sa-ti faca… te pun pe scaunul electric pentru o ora, pe urma te aseaza pe un pat de cuie pentru inca o ora, si restul zilei te biciuieste dracul german.

Lui Bula nu-i place ce aude si incearca iadul rusesc:

– Ce ti se face aici?

– Pai… te pun pe scaunul electric pentru o ora, pe urma te aseaza pe un pat de cuie pentru inca o ora, si restul zilei te biciuieste dracul rus.

Pe urma verifica iadul american, francez, etc. si primeste raspunsuri asemanatoare.

Apoi ajunge la iadul romanesc si descopera ca este o coada foarte, foarte mare la intrare.

-Ce ti se face aici?

– Pai… te pun pe scaunul electric pentru o ora, pe urma te aseaza pe un pat de cuie pentru inca o ora, si restul zilei te biciuieste dracul roman.

– Pai este cam la fel ca in celelalte iaduri, de ce vrea atata lume sa intre?

– Pentru ca scaunul electric nu merge si nimeni nu vine sa-l repare, cuiele din pat au fost furate, iar dracul roman este un fost senator, asa ca vine, semneaza de prezenta si apoi se duce la bar.