$$$

 Buna seara, Pizza Hut?

- Nu, Google Pizza.

- Ahh, îmi pare rău ... am sunat la un număr greșit ...

- Nu, ați sunat bine. Google a cumparat lanțul de pizzerii Pizza Hut.

- Aa, ok ... atunci să vă spun ce vreau să comand ...

- Comanda obișnuită?

- Și de unde știi tu ce vreau eu să comand?

- Ținând cont de adresa dumneavoastră, numarul de telefon și ultimele 12 comenzi, acestea au fost Pizza Supremă.

- Da, așa e. Vreau o Pizza Supremă!

- Aș putea sugera o pizza fără sare, cu rucola, brocoli și roșii uscate?

- Nuu! Urăsc legumele.

- Dar nivelul dumneavoastră de colesterol este cam ridicat.

- De unde știi tu asta?

- Am verificat ultimele dumneavoastră rezultate de la testele de sânge efectuate la SINEVO și conform rezultatelor aveți colesterolul ridicat ...

- Gata! De ajuns! Vreau o pizza Supremă! Am medicamente pentru colesterol ridicat!

- Ne pare rău dar conform bazei noastre de date, nu luați medicamentele regulat. Ultima cutie de SORTIS cu 30 de tablete pe care ați cumpărat-o de la Farmaciile DONA a fost pe 2 ianuarie la ora 3:26 p.m.

- Am cumparat de la alta farmacie!

- Din extrasul de cont de la ING nu rezultă că ați cumpărat alt medicament pentru colesterol de la altă farmacie.

- Am plătit cash, am și alte surse de venit!

- Din ultimele declarații de venit, nu rezultă acest lucru. Ne pare rău dar nu vrem să aveți probleme cu cei de la ANAF.

- Bine, nu mai vreau nimic!

- Domnule, noi doar încercam să vă ajutăm.

- Să mă ajutați? M-am săturat de Google, Facebook, Whats App sau Instagram! O să mă mut pe o insulă pustie, fără acces la internet, cablu sau telefonie!

- Am înțeles domnule, dar se pare ca pașaportul dumneavoastră a expirat acum 5 luni.

$¢$

 Ionel Fernic, autorul nemuritoarei romanțe “Iubesc femeia” a decedat pe 22 iulie 1938, intr-un grav accident aviatic...

Ionel Fernic s-a născut pe 29 mai 1901 la Târgoviște, apoi familia sa s-a mutat la Galați, unde copilul a urmat liceul „Vasile Alecsandri”. Aici l-a cunoscut pe profesorul și compozitorul Teodor Fuchs, de la care a primit primele lecții de chitară și pian.

Pasionat de muzică și, în egală măsură de aparatele de zbor, Ionel Fernic a dat admitere la Conservatorul din București, a fost admis la clasa profesorilor Ion Soreanu şi Aristide Demetriade, a absolvit universitatea în 1924, apoi și-a satisfăcut stagiului militar la Școala de ofițeri în rezervă din Ploiești, oraș în care a rămas timp de câțiva ani.

Printre cele mai cunoscute compoziții ale sale se numără: “Balada crucii de mesteacăn”, „Romanța celei care minte” (pe versuri de Ion Minulescu), „Iubito, cu ochii verzi ca marea” (1926), „Din ochii care-au plâns vreodată”, „Romanța de pe urmă”, „Rămâi, oh, nu pleca”, “Țiganca”, “Păi, calu’ bălan” (voce, pian și versuri de Ionel Fernic), „Să nu glumești cu ochi frumoși” (voce, pian și versuri de Ionel Fernic), „Minciuna” sau „Pe boltă când apare luna” (1931, voce, pian și versuri de Ionel Fernic), „Îți mai aduci aminte, doamnă” (1932, voce și pian, versuri de Cincinat Pavelescu), „Pe aceeași ulicioară” (voce și pian, versuri de Mihai Eminescu, „Iubesc femeia” (1933, pian și versuri de Ionel Fernic)

Pasionat de aviație, inspirat de vărul său, marele aviator George Fernic (care a încetat din viață într-un accident la Chicago), în 1935 Ionel s-a încris la şcoala de pilotaj de la Bănesa şi a primit brevetul de aviator. A făcut apoi cursuri de parașutism și a participat la o serie de demonstrații în țară: “Nu simt nici un fel de rău sau gol la stomac. Sunt perfect conștient, simt cum alunec în aer și aștept deschiderea parașutei. E o senzație de neînchipuit! Niciun zgomot, cât de mic, nu tulbură imensa și maiestuoasa tăcere a oceanului de azur. Ar trebui pana unui d’Anunzzio, ca să poată descrie întreaga frumusețe și poezie a acestei fantastice călătorii pe undele nevăzute ale eterului”, nota în jurnalul său.

Jurnaliștii revistei Ilustrațiunea română l-au însoțit într-unul din zborurile lui temerare și au consemnat într-un articol publicat în 1937:

“Ionel Fernic! Nume plin de rezonanțe, evocând câte una din melodiile pe care le-a născocit sensibilitatea acestui trubadur popular, ca să ne putem cânta cu toții mai minunat dorințele și tristețile noastre.

Poet, muzician, pamfletar, temerar parașutist și pilot, Ionel Fernic a putut să cunoască toate înălțimile, de pe care, privindu-ne, noi ceilalți suntem atât de mărunți…

Avem pe malurile Dâmboviței un autentic Cyrano de Bergerac, adică un om ce vrea neapărat să se ridice până la lună, fie cu ajutorul ouvântului și al melodiei, fie cu ajutorul aripilor de metal, care, mulțumită tehnicii moderne, înlocuiesc acum faimosul magnet zburător imaginat de eroul lui Rostand.

Dacă ar fi trăit acum câteva sute de ani, desigur Ionel Fernic ar fi purtat un panaș lung și semeț. Ghitara lui se urca alături de o spadă. Și ar fi ucis Ionel Fernic o mulțime de dusrnani…

Cel mai mic avion din Romania nu putea să fie decât avionul lui Ionel Fernic! Parcă nu e un avion, ci o glumă. Un planor, căruia i s-a atașat un motor și o elice.

Dar tocmai aceste dimensiuni reduse dau avionului aspectul unei bijuterii, în care totuși încăpem, și Fernic și subsemnatul.

Și zburăm, deasupra Bucureștilor, deasupra României, deasupra pământului… E cam strâmt în carlinga asta, dar, ce să facem, ne consolăm: dedesubtul nostrum e Capitala, cu toate palace-urile și catedralele ei, e un oraș micuț, de turtă dulce parcă. Văzduhul confirmă și de data asta virtuozitatea zburatorului nostru.

Dar perfecționarea în ale zburatului a impus lui Ionel Fernic o regulă care nu-mi place chiar în avion și care chiar lui i s-ar fi părut acum câțiva ani absurdă: prudența.

Chiar în momentele acestea suntem la 3.000 de metri și observ că Fernic a uitat “choc-ul” deschis și pârghia rămasă lânga motor într-o poziție nereglementară ne dă oricum emoțiile morții.

După câteva volute deschise pe fondul senin al cerului, aterizăm. E frumoasă lăcusta asta mecanica, e în stare să facă, cu noi cu tot, salturi peste o țară întreagă. Fernic își privește avioneta cu duioșie, cu orgoliu, cu pasiune. N-a botezat-o încă.

– E cât o brichetă. Cât un bibelou. Un moft.

– Ce-ar fi s-o botezăm „Moft”, Fernic?

Dar interlocutorul meu e vexat, pentru că vede totul în proporții uriașe:

– Am să-i spun “Pasărea gigantă”!

Apoi sincer și gradând:

– Sau „Bestia albastră…”

Ne luăm la revedere de la aripele azurii-azurii, ca să se topească mai ușor în văzduhul care-l absoarbe pe Fernic”.

Foarte iubit pentru muzica sa în anii ‘30, pentru pofta de viață pe care o avea în orice împrejurare, înconjurat în permanență de prieteni, Ionel Fernic s-a stins prematur la doar 37 de ani

Compozitorul a murit pe 22 iulie 1938, într-un accident aviatic. Se afla la Cernăuţi, unde conducea Școala de Pilotaj, dar a vrut să vină de urgență la Bucureşti pentru a participa la funeraliile Reginei Maria a României. A reuşit să găsească un loc în cursa companiei LOT, Varşovia–Cernăuţi–Bucureşti, convingându-şi un prieten să-i cedeze biletul, dar avionul s-a prăbuşit din motive necunoscute în pădurea Negrileasa, lângă satul Stulpicani, între Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc.

Revista “Ilustrațiunea română” a scris la acel moment:

“Fatalitatea a vrut ca în catastrofa de la Negrileasa să-și afle moartea o seamă de aviatori încercați, cum e cazul piloților polonezi, a căpitanului aviator George Ionescu și a lui Ionel Fernic, cunoscutul și șimpatizatul cupletist și parașutist. Îi închinăm acum o lacrimă de sincer regret, pentru sufletul lui bun și pentru posibilitățile ce mor odată cu dânsul”.

Trupurile pasagerilor au fost aduse cu trenul în Capitală și au fost incinerate la Crematoriul din București, marele compozitor Ionel Fernic fiind condus pe ultimul drum de zeci de prieteni și admiratori care au ascultat, cu mare jale, romanțele neuitate ale ilustrului compozitor. Piesele sale, imprimate pe discuri Columbia în anii ’30 și aflate acum în arhiva de aur Electrecord, au fost cântate de-a lungul timpului de Cristian Vasile, Ioana Radu, Jean Moscopol, Alexandru Giugaru, Titi Botez, Zavaidoc, Mia Braia, Gică Petrescu, Doina Badea sau Margareta Pâslaru.

Surse:

Realitatea ilustrată, Ilustrațiunea română, 1937 și 1938

###

 Mireille Mathieu, zâna ridicată din sărăcie extremă şi ajunsă răsfăţata Franţei, s-a nascut la 22 iulie 1946.

”Încă de mică m-am simţit ca Albă ca Zăpada care întreţinea gospodăria celor şapte pitici, am cântat la fiecare activitate casnică simţindu-mă astfel ca o adevărată zână. Am luat asta foarte în serios crezând că în realitate sunt chiar o zână”. Viaţa cântăreței Mireille Mathieu pare cu adevărat desprinsă dintr-un film de ficţiune. S-a născut şi a crescut într-o familie extrem de săracă, a abandonat studiile la numai 13 ani ca să poată aduce bani în casă, dar a avut mereu sprijinul şi înţelegerea părinţilor, iar acestea au fost cele care i-au dat aripi.

Născută în mijlocul verii în sudul Franţei, la Avignon, Mireille Mathieu a fost cea mai mare dintre cei 14 fraţi ai familiei. Primii 15 ani din viaţă i-a petrecut într-o baracă din lemn în care ploua şi bătea vântul, fără încălzire sau duş. Surorile dormeau într-un pat, fraţii, în altul, iar părinţii dormeau cu bebeluşii în singurul colţ al barăcii în care exista o sobă. Cei mai mari primeau sub pături cărămizi încălzite ca să nu îngheţe peste noapte.

La 6 ani Mireille ştia deja să spele rufe şi să cureţe casa. Şi nu doar că ştia, dar ăsta era rostul ei în gospodăria cu atât de multe suflete. De spălat se spăla la şcoală, înainte de începerea cursurilor, iar felul principal de mâncare era pâinea. Mireille a spus mereu însă că nu resimţea sărăcia atât de greu precum ar părea din exterior pentru că familia o hrănea cu dragoste, empatie şi înţelegere.

La 13 ani copila cu ochi verzi a renunţat la şcoală şi s-a angajat într-o fabrică de hârtie. La 5 dimineaţa începea lucrul, dar nu se plângea ci era recunoscătoare că poate fi de ajutor. Banii câştigaţi de ea aduceau o gură de aer proaspăt familiei numeroase. Avea 15 ani când primăria le-a oferit o locuinţă socială, un apartament cu 4 camere ce pentru adolescenta muncitoare arăta ca un palat, aşa cum avea să mărturisească mai târziu. Avea baie, apă caldă, toaletă în casă, lucruri la care doar visase până atunci.

Tatăl său, Roger Mathieu era cioplitor în piatră, dar avea o voce extraordinară, de tenor. Nu a fost lăsat să urmeze o carieră în muzică. Tatăl acestuia, la rândul lui cioplitor, considera că muzica ar fi o pierdere de vreme. Roger nu a abandonat însă niciodată plăcerea de a cânta şi făcea asta oriunde se afla: în atelier, acasă sau în corul bisericii. Mica Mireille îl urma pretutindeni şi încerca să cânte la fel ca el, aşa că bărbatul încerca să o înveţe tot ce ştia şi o lua cu el pe scenă la spectacolele locale, organizate de sărbători. În timp ce mama credea că Mireille e prea mică pentru astfel de lucruri – avea doar 4 ani când a urcat prima dată pe scenă – tatăl îi repeta mereu că fiica lor va fi o privighetoare. Poate că dacă n-ar fi fost regretul lui că nu şi-a putut urma visul şi încercarea de a repara lucrurile cu ajutorul celui mai mare dintre copiii săi, lumea ar fi pierdut pe unul dintre cei mai mari artişti ai săi.

Crescută pe muzica altor două mari artiste, Edith Piaf şi Maria Callas, pentru Mireille Mathieu cântatul a devenit la fel ca respiraţia – un lucru vital şi pe care nu şi-l refuza niciodată. Cânta la grădiniţă, pe stradă, alături de prieteni, în familie.

O parte din banii câştigaţi din munca la fabrica de hârtie a decis să îi folosească pentru lecţii de canto, iar la 16 ani s-a înscris la cel mai mare concurs din Avignon, On chants dans mon Quartier (Se cântă în cartierul meu). Nu l-a câştigat atunci, nici pe cel din anul următor, dar la 18 ani marele premiu era al ei. Interpretarea piesei La vie en rose a impresionat teribil, iar melodia Edithei Piaf avea să devină nelipsită din concertele ei, de-a lungul carierei.

Dar concursul avea să îi aducă şi un sprijin nesperat. Impresionat de vocea lui Mireille, dar şi de perseverenţa ei, primarul adjunct din Avignon face din ea o prezenţă constantă la spectacolele locale, deloc puţine. Tot el a fost cel care a înscris-o la un concurs televizat, Jeu de la Chance (Jocul norocului). O Mireille Mathieu timidă păşea la vârsta de 19 ani pe scenă, urmărită de milioane de oameni. A cântat Jezebel, piesă a aceleiaşi Edith Piaf, ce murise în urmă cu doar 2 ani, iar o ţară întreagă era acum fascinată de noua minune a Franţei.

Fascinat a fost şi managerul lui Johnny Hallyday, Johnny Starck, care a decis că Mireille trebuia să fie noua stea a muzicii internaţionale. A învăţat-o să vorbească corect, să se exprime, să se mişte şi cum să cânte mai bine decât o făcea deja. Artista mărturisea mai târziu că începutul nu a fost deloc uşor. Starck nu era deloc blând cu ea, dar ea ştia că asta este calea către succes. Şi aşa a fost.

Albumul ei de debut, pe când avea doar 20 de ani, a transformat-o în vedetă, iar din acel moment drumul ei în muzică a mers doar în sus. A vândut 150 de milioane de albume de-a lungul carierei, a cântat 1200 de melodii în 11 limbi şi a încântat oamenii oriunde a mers. Charles Aznavour, Plácido Domingo, Julio Iglesias şi Tom Jones sunt doar câteva dintre numele extraordinare alături de care a cântat Mireille Mathieu. Iar printre cei care au putut să o asculte şi să o admire live s-au numărat Papa Ioan Paul al II-lea, dar şi regina Elisabeta a II-a.

Mireille Mathieu a considerat mereu că este norocoasă pentru că a avut şansa unei asemenea voci şi pentru că a ajuns pe cele mai mari scene ale lumii.

Orice apariţie, orice concert înseamna pentru ea o pregătire temeinică, ore întregi în care analiza totul, de la scenă la lumini, în care îşi încălzea vocea şi îşi măsura fiecare gest. Pentru ea muzica nu a fost doar talent, ci extrem de multă muncă şi dăruire. Iar pe lângă aceste lucruri nu a mai fost loc şi de o viaţă personală, de un iubit sau un copil, de o altă familie cu excepţia celei în care crescuse.

Avea 39 de ani când a primit prima grea lovitură. În vara lui 1985 tatăl ei se stingea din viaţă. Omul care îi dăduse vocea, omul care o învăţase şi o încurajase să cânte nu mai era. Fotografia lui i-a luat locul, iar pentru artista celebră internaţional, să vorbească cu imaginea tatălui său înainte de fiecare apariţie a devenit o necesitate.

După nici 4 ani o altă pierdere avea să o marcheze profund şi a fost la un pas să îi încheie cariera. Johnny Starck, managerul ei, cel care o transformase în idolul unei lumi întregi, se stingea şi el din viaţă. Şocul a fost prea mare pentru Mireille Mathieu, care a picat într-o depresie accentuată. Până la urmă una dintre surorile artistei, Monique, a decis să-i fie sprijin nu doar sufletesc, ci şi în carieră, aşa că i-a devenit manager. O ajută să-şi reia apariţiile şi concertele, să înregistreze un nou album dedicat lui Johnny Starck, precum şi o melodie compusă special în onoarea lui – Ce soir, je t’ai perdu.

La vârsta de 53 de ani primeşte cea mai înaltă distincţie franceză, Cavaler al Legiunii de Onoare şi este numită ambasador al culturii franceze. A continuat să cânte în toată lumea, în 2014 a susţinut un concert şi în România, şi să lanseze noi albume. Relaţiile ei apropiate cu Vladimir Putin au fost contestate de mulţi, însă Mireille Mathieu a spus că ea nu face altceva decât să-şi ducă muzica în toate colţurile lumii.

La finalul anului 2018 o revistă germană lansa ipoteza că artista suferă de cancer în fază terminală. Anunţul era preluat de presa din toată lumea, însă nu la fel s-a întâmplat şi cu cel în care Mireille Mathieu a negat toate zvonurile.

$$$

 Carol al II-lea al Spaniei, regele diform, cu capul plin de apă

Era handicapat, retardat, needucat și atât de urât, încât prima lui soție s-a speriat de el. Când a murit, medicul care i-a făcut autopsia a avut impresia că are în fața ochilor cadavrul unui monstru. Dar nimic nu fusese din vina lui Carol al II-lea; toate acestea erau doar tristul rezultat al unui șir lung de căsătorii incestuoase făcute din avariție și frică – frica de a dilua puterea Casei de Habsburg.

Domnia acestei forțe politice și militare puternice, cu ținuturile ei vaste, cu regate și colonii, a cuprins „un imperiu peste care soarele nu apune niciodată”, întinzându-se din estul până în vestul Europei, cu teritorii în cele două Americi. Habsburgii au revendicat până și coroana de împărat al Sfântului Imperiu Roman în 1452.

Ca lideri ai Imperiului Austro-Ungar, au hotărât structura politică și teritorială a Europei și au influențat istoria lumii. Istoria și-i amintește pe Habsburgi drept una dintre cele mai influente dinastii, însă una ciudată și misterioasă.

Probabil că cel mai celebru membru al dinastiei a fost Carol al II-lea al Spaniei. De-a lungul vieții sale, Carol a condus un regat vast și puternic. Însă el va fi ținut minte drept ultimul conducător de Habsburg al Spaniei, unul cu probleme de sănătate deosebite, pricinuite de consangvinizare de-a lungul mai multor generații.

Conform unor cercetări din ultimii ani, există dovezi care arată că în jur de 11 căsătorii din familia lui Carol au fost uniuni consangvine. Mai mult, potrivit The Telegraph, Carol al II-lea și bunicul său, Filip al III-lea, sunt considerați membrii familiei cu cel mai mare coeficient de consangvinizare.

Fiind extrem de fragil încă de la naștere, Carol s-a luptat cu boala întreaga sa copilărie. În calitate de unic moștenitor legitim, a ocupat tronul când avea numai patru ani.

Mama lui a fost numită regent, deoarece băiatul era prea tânăr ca să conducă țara. Sănătatea precară i-a afectat capacitatea de a învăța cum să citească și să scrie, fiind astfel lipsit de o educație regală corespunzătoare.

A fost un bărbat cu un intelect redus, lucru care i-a afectat domnia care s-a întins de 30 de ani. De asemenea, avea dificultăți fizice serioase, care nu i-au permis să aibă moștenitori, deși a fost căsătorit de două ori.

Scriitorii Will și Ariel Durant observă în cartea lor, „Civilizații istorisite”, că regele era „scund, șchiop, epileptic, senil și chelise complet până la vârsta de 35 de ani.” Autorii spun că regele „era mereu în pericol de moarte”.

De-a lungul domniei sale, curtea spaniolă l-a considerat pe Carol un obstacol în privința treburilor statului și o figură lipsită de importanță, lipsită de aproape orice putere.

Carol s-a alăturat curții având puține cunoștințe de politică sau de guvernare și s-a relatat că era adeseori ridiculizat din această cauză. Însă cei mai mulți curteni se bucurau să se afle sub domnia unui rege incompetent, deoarece putea fi manipulat cu ușurință.

Sănătatea lui Carol s-a deteriorat și mai mult pe măsură ce i se apropia ceasul morții. Starea lui psihică a avut de suferit și avea adeseori un comportament haotic și pervers.

Când presiunea curții l-a adus în pragul unei crize mintale s-a decis să se retragă și a devenit obsedat de moarte. Se spune că a exhumat cadavrele rudelor sale moarte ca să le atingă sau să le examineze.

Perioada de retragere nu a durat mult, deoarece Carol a murit cu câteva zile înainte să împlinească 39 de ani. Carol a murit în liniște, fără să lase moștenitori. Din acest motiv, a izbucnit Războiul Spaniol de Succesiune, care a durat până în 1714 și a provocat o criză în Europa.

Pe lângă rezultatele politice dezastruoase, moartea lui Carol a fost marcată de notițele rudimentare și memorabile ale autopsiei, care îi descriau starea de sănătate în cel mai ciudat mod. Doctorul care a efectuat autopsia a notat următoarele:

„Cadavrul său nu conținea nicio picătură de sânge, inima lui era foarte mică, plămânii degradați, intestinele putrezite și cangrenate. Avea un singur testicul, negru ca un cărbune, iar capul îi era plin de apă.”

Această descriere i-a uimit pe specialiștii zilelor noastre.

„Putem trage concluzia că regele suferise de hipospadias posterior, de monorhidism și că avea un testicul atrofiat. Probabil că suferea de intersexualitate, avea organe genitale ambigue și un singur rinichi, afectat de pietre și infecții”, a explicat profesorul Philip van Kerrebroeck, de la Asociația Europeană de Urologie.

În traducere din jargonul medical, uretra lui era prea scurtă, așa că nu urina de la distanța normală, avea un singur testicul, și acela micșorat, și, în general, organele sexuale și rinichii săi suferiseră malformații congenitale.

Asta nu explică motivul pentru care cadavrul lui era lipsit de sânge, însă ar putea oferi o explicație referitoare la motivul pentru care capul îi era plin de apă, după cum arată și Discover Magazine.

Pagina de Wikipedia dedicată lui Carol al II-lea include și un citat al scriitorului John Langdo-Davis care sintetizează foarte bine viața monarhului spaniol:

„Avem de-a face cu un om care a murit otrăvit cu două sute de ani înainte de a se naște. Dacă nașterea este un început, despre niciun alt om nu este mai nimerit să spunem că și-a găsit sfârșitul în început. Încă din prima zi, toți cei din jur au așteptat ca el să moară.”

Pentru Carol al II-lea, viața a fost dificilă și foarte dureroasă.

$$$

 Un cuplu a fost invitat la bal. Din senin, pe sotie a inceput sa o doara capul si i-a spus sotului sa mearga la petrecere fara ea.

El, fiind un sot fidel, a protestat, insa sotia a insistat, nevrand sa-i strice sarbatoarea. In final, sotul a cedat, si-a imbracat costumul si a plecat.

Sotia s-a întins pe canapea o ora si cand s-a trezit, durerea de cap ii trecuse. Era destul de devreme si a hotarat sa mearga la petrecere.

Sotul nu i-a vazut costumul, de aceea ea a hotarat sa se amuze, observandu-l cum se distreaza in absenta ei.

Imediat l-a reperat din multime, era pe ringul de dans, topaia si flirta inconjurat de niste dame.

S-a apropiatl si a inceput sa se invarta pe langa el. 

Dupa cateva paharele de vin, s-au indreptat spre o masina unde s-au iubit nebuneste pe bancheta din spate.

Aproape de miezul noptii, femeia s-a intors acasa, a ascuns costumul si s-a intins in pat. Aștepta cu nerăbdare să audă cum sotul ii va explica comportamentul revoltator. Citind o carte, l-a auzit cum a intrat.

- Ai petrecut frumos? l-a intrebat.

- Oo, stii bine, nu ma pot veseli atunci cand nu esti langa mine.

A dat din cap…

- Ai dansat mult?

- Nu, n-am dansat deloc.

Cand am ajuns acolo, am intalnit niste vechi prieteni de scoala si toata seara am jucat poker intr-o camera libera.

- Probabil ai aratat stupid jucand poker in costumul asta! i-a raspuns sotia cu sarcasm.

- Nu, i-am dat costumul lui Roby, varu-meu. Si el, pare-mi-se ca, s-a distrat de minune!

$$$

 HENRY DAVID THOREAU

Henry David Thoreau (n. 12 iulie 1817, Concord, Massachusetts, Statele Unite ale Americii - d. 6 mai 1862, Concord) a fost un eseist, poet și filozof practic american, renumit pentru că a trăit doctrinele transcendentalismului, așa cum sunt consemnate în capodopera sa, Walden (1854), și pentru că a fost un susținător viguros al libertăților civile, așa cum este evidențiat în eseul "Nesupunere civilă" (1849).

Primii ani de viață

Thoreau s-a născut în 1817 în Concord, Massachusetts, al treilea copil al unui mic om de afaceri pe nume John Thoreau și al soției sale, Cynthia Dunbar Thoreau. Deși familia sa s-a mutat în anul următor, s-au întors în 1823. Chiar și atunci când a devenit ambivalent în ceea ce privește satul după ce a ajuns la vârsta adultă, nu a devenit niciodată ambivalent în ceea ce privește decorul său minunat de păduri, pâraie și pajiști. În 1828, părinții săi l-au trimis la Academia Concord, unde și-a impresionat profesorii și astfel i s-a permis să se pregătească pentru facultate. După absolvirea academiei, a intrat la Universitatea Harvard în 1833. Acolo a fost un elev bun, dar a fost indiferent la sistemul de rang și a preferat să folosească biblioteca școlii în scopuri proprii. Absolvind în rangurile de mijloc ale promoției din 1837, Thoreau și-a căutat un loc de muncă de profesor și a obținut unul la vechea sa școală de gramatică din Concord. A descoperit că nu era disciplinar și a demisionat după două săptămâni șubrede, după care a lucrat pentru tatăl său în afacerea de creioane a familiei. În iunie 1838 a deschis o mică școală cu ajutorul fratelui său John. În ciuda naturii sale progresiste, a durat trei ani, până când John s-a îmbolnăvit.

Prietenia cu Emerson

Ralph Waldo Emerson s-a stabilit în Concord în timpul celui de-al doilea an al lui Thoreau la Harvard, iar în toamna anului 1837 au devenit prieteni. Emerson a simțit în Thoreau un adevărat discipol – adică unul cu atât de multă încredere în sine emersoniană încât ar fi încă propriul său om. Thoreau a văzut în Emerson un ghid, un tată și un prieten.

Cu magnetismul său, Emerson i-a atras pe alții la Concord. Din speculațiile și afirmațiile lor amețitoare a apărut transcendentalismul din New England. În retrospectivă, a fost una dintre cele mai semnificative mișcări literare ale Americii secolului al XIX-lea, cu cel puțin doi autori de talie mondială, Thoreau și Emerson, la creditul său. În esență, a combinat romantismul cu reforma. A sărbătorit individul mai degrabă decât masele, emoția mai degrabă decât rațiunea, natura mai degrabă decât omul. Transcendentalismul a recunoscut că există două moduri de cunoaștere, prin simțuri și prin intuiție, dar a afirmat că intuiția transcende învățătura. În mod similar, mișcarea a recunoscut că atât materia, cât și spiritul există. Ea susținea, totuși, că realitatea spiritului transcende realitatea materiei. Transcendentalismul s-a străduit să se reformeze, dar a insistat ca reforma să înceapă cu individul, nu cu grupul sau organizația.

Cariera literară

În compania lui Emerson, speranța lui Thoreau de a deveni poet părea nu numai potrivită, ci și fezabilă. La sfârșitul anului 1837, la sugestia lui Emerson, a început să țină un jurnal care acoperea mii de pagini înainte de a mâzgăli ultima înregistrare cu două luni înainte de moartea sa. Curând și-a șlefuit unele dintre vechile sale eseuri de facultate și a compus și altele noi și mai bune. A scris câteva poezii – multe de fapt – timp de câțiva ani. O excursie cu canoa pe care el și fratele său John au făcut-o de-a lungul râurilor Concord și Merrimack în 1839 i-a confirmat opinia că nu ar trebui să fie un profesor, ci un poet al naturii.

Un studiu de poezie

La începutul anilor 1840, Thoreau a preluat oficial profesia de poet. Conduși de Emerson, transcendentaliștii au înființat o revistă, The Dial. Numărul său inaugural, datat iulie 1840, a conținut poemul "Simpatie" al lui Thoreau și eseul său despre poetul roman Aulus Persius Flaccus. The Dial a publicat mai multe poezii ale lui Thoreau și apoi, în iulie 1842, primul dintre eseurile sale în aer liber, "Istoria naturală a Massachusetts". Deși deghizat într-o recenzie de carte, a arătat că un scriitor de natură distins era în devenire. Apoi au urmat mai multe versuri și altele frumoase, cum ar fi "To the Maiden in the East" și un alt eseu despre natură, remarcabil de fericit, "A Winter Walk". The Dial a încetat să mai apară odată cu numărul din aprilie 1844, după ce a publicat o varietate mai bogată de scrieri ale lui Thoreau decât ar fi făcut-o vreodată orice altă revistă.

În 1840, Thoreau s-a îndrăgostit și a cerut-o în căsătorie pe nume Ellen Sewall. Ea i-a acceptat propunerea, dar apoi a rupt imediat logodna la insistențele părinților ei. A rămas burlac pe viață. În două perioade, 1841-43 și 1847-48, a stat în cea mai mare parte la casa Emerson. În ciuda ospitalității și prieteniei lui Emerson, Thoreau a devenit neliniștit; starea sa a fost accentuată de durerea pentru moartea fratelui său John, care a murit de tetanos în ianuarie 1842 după ce și-a tăiat degetul. Mai târziu în același an, Thoreau a devenit tutore în casa din Staten Island a fratelui lui Emerson, William, în timp ce încerca să cultive piața literară din New York. Cu toate acestea, activitățile literare ale lui Thoreau au mers indiferent, iar efortul de a cuceri New York-ul a eșuat. Confirmat în dezgustul său pentru viața de oraș și dezamăgit de lipsa de succes, s-a întors la Concord la sfârșitul anului 1843.

Mutarea la Walden Pond a lui Henry David Thoreau

Înapoi în Concord, Thoreau s-a alăturat afacerii familiei sale, făcând creioane și șlefuind grafit. La începutul anului 1845 se simțea mai neliniștit ca niciodată, până când a decis să accepte o idee despre un coleg de clasă de la Harvard care construise cândva o colibă pe malul apei în care se putea citi și contempla. În primăvară, Thoreau a ales un loc lângă Walden Pond, un mic lac glaciar situat la 3 km sud de Concord, pe un teren deținut de Emerson.

La începutul primăverii anului 1845, Thoreau, pe atunci în vârstă de 27 de ani, a început să taie pini înalți cu care să-și construiască fundațiile casei de pe malul Walden Pond. De la început, mutarea i-a dat o satisfacție profundă. Odată stabilit, și-a limitat dieta în cea mai mare parte la fructele și legumele pe care le-a găsit crescând sălbatice și fasolea pe care a plantat-o. Când nu era ocupat să-și plivească rândurile de fasole și să încerce să le protejeze de marmotele flămânde sau ocupat cu pescuitul, înotul sau vâslitul, petrecea ore lungi observând și înregistrând flora și fauna locală, citind și scriind O săptămână pe râurile Concord și Merrimack (1849). De asemenea, a făcut înregistrări în jurnalele sale, pe care le-a șlefuit mai târziu și le-a inclus în Walden. De asemenea, mult timp a fost petrecut în meditație.

Din această activitate și gândire a apărut Walden, o serie de 18 eseuri care descriu experimentul lui Thoreau în viața de bază și efortul său de a-și elibera timpul liber pentru petrecerea timpului liber. Mai multe dintre eseuri oferă perspectiva sa originală asupra semnificației muncii și a timpului liber și descriu experimentul său de a trăi cât mai simplu și autosuficient posibil, în timp ce în altele Thoreau a descris diferitele realități ale vieții la Walden Pond: intimitatea sa cu animalele mici cu care a intrat în contact; sunetele, mirosurile și aspectul pădurilor și al apei în diferite anotimpuri; muzica vântului în firele telegrafice – pe scurt, fericirea de a învăța cum să-și îndeplinească dorința de a trăi cât mai simplu și autosuficient posibil. Actul fizic de a trăi zi de zi la Walden Pond este ceea ce conferă autoritate cărții, în timp ce stăpânirea lui Thoreau a unui stil clar, direct și elegant a ajutat-o să o ridice la nivelul unui clasic literar.

Thoreau a stat doi ani la Walden Pond (1845–47). În vara anului 1847, Emerson l-a invitat să rămână din nou cu soția și copiii săi, în timp ce Emerson însuși a plecat în Europa. Thoreau a acceptat, iar în septembrie 1847 și-a părăsit cabina pentru totdeauna.

La jumătatea șederii sale la Walden, Thoreau petrecuse o noapte în închisoare. Într-o seară din iulie 1846 l-a întâlnit pe Sam Staples, polițistul și colectorul de taxe. Staples i-a cerut cu prietenie să-și plătească taxa de vot, pe care Thoreau a omis să o plătească timp de câțiva ani. El a refuzat, iar Staples l-a închis. A doua zi dimineața, o doamnă încă neidentificată, probabil mătușa lui, Maria, a plătit taxa. Thoreau a ieșit fără tragere de inimă, a făcut o comisie și apoi s-a dus să adune afine. O singură noapte, a decis el, a fost suficientă pentru a-și arăta punctul de vedere că nu poate susține un guvern care susține sclavia și duce un război imperialist împotriva Mexicului. Apărarea conștiinței private și individuale împotriva oportunității majorității și-a găsit expresia în cel mai faimos eseu al său, "Nesupunere civilă", care a fost publicat pentru prima dată în mai 1849 sub titlul "Rezistența la guvernarea civilă". Eseul a primit puțină atenție până în secolul 20, când a găsit o audiență dornică de mișcarea americană pentru drepturile civile. Pentru mulți, mesajul său sună încă actual: există o lege mai înaltă decât cea civilă, iar legea superioară trebuie respectată chiar dacă urmează o pedeapsă. La fel și consecința sa: "Sub un guvern care întemnițează pe oricine pe nedrept, adevăratul loc pentru un om drept este și o închisoare".

Viața ulterioară și lucrările

Când Thoreau a părăsit Walden, a trecut de apogeul carierei sale, iar viața sa și-a pierdut o mare parte din iluminare. Încet, transcendentalismul său s-a scurs pe măsură ce a devenit topograf pentru a se întreține. A colectat specimene botanice pentru el și reptiliene pentru Harvard, notând descrierile lor în jurnalul său. S-a stabilit în vecinătatea sa ca un om sănătos cu tijă și tranzit și și-a petrecut mai mult timp în afacerea familiei; după moartea tatălui său, el a preluat-o în întregime. Thoreau a făcut excursii în pădurile din Maine, la Cape Cod și în Canada, folosind experiențele sale din călătorii ca materie primă pentru trei serii de articole de revistă: "Ktaadn [sic] and the Maine Woods", în The Union Magazine (1848); "Excursie în Canada", în Putnam's Monthly (1853); și "Cape Cod", în Putnam's (1855). Aceste lucrări prezintă pofta lui Thoreau pentru aventurile în aer liber și aprecierea sa pentru mediul natural care i-a susținut atât de mult timp propriul spirit.

Pe măsură ce Thoreau a devenit mai puțin transcendentalist, a devenit mai mult un activist – mai presus de toate, un aboliționist dedicat. La fel ca oricine din Concord, el a ajutat la grăbirea oamenilor care fugeau de sclavie spre nord pe calea ferată subterană. A ținut prelegeri și a scris împotriva sclaviei; "Sclavia în Massachusetts", o prelegere ținută în 1854, a fost cea mai dură acuzație a sa. În aboliționistul John Brown a găsit o figură paternă lângă care Emerson pălește; bătrânul fanatic înflăcărat a devenit idealul său. După ce raidul lui Brown asupra Harpers Ferry a eșuat, Thoreau a ținut "O pledoarie pentru căpitanul John Brown" – un discurs pasionat în apărarea cauzei lui Brown – în fața unei săli pline în sacristia casei de întruniri a Primei Parohii din Concord. Thoreau avea o sănătate precară și, când Brown a fost spânzurat pe 2 decembrie 1859, Thoreau a suferit un șoc psihic care probabil i-a grăbit propria moarte. A murit, aparent de tuberculoză, în 1862.

Moștenirea lui Henry David Thoreau

În ceea ce privește succesul material, Thoreau a trăit o viață de eșecuri repetate. A trebuit să plătească pentru tipărirea A Week on the Concord și Merrimack Rivers; când s-a vândut în doar 220 de exemplare, editorii i-au aruncat restul de 700 la ușa lui. Walden (a doua și ultima dintre cărțile sale publicate în timpul vieții sale) s-a descurcat mai bine, dar a avut nevoie de cinci ani pentru a vinde 2.000 de exemplare. Și totuși, Thoreau este privit atât ca un scriitor american clasic, cât și ca un erou cultural al țării sale. Această opinie despre măreția sa provine din puterea ideilor sale principale și din scrierile lucide și provocatoare cu care le-a exprimat.

Cele două acțiuni simbolice celebre ale lui Thoreau, cei doi ani petrecuți în cabana de la Walden Pond și noaptea petrecută în închisoare pentru nesupunere civilă, reprezintă punerea în aplicare personală a doctrinelor transcendentalismului din Noua Anglie, așa cum a fost exprimată de prietenul și asociatul său Emerson, printre alții. În scrierile sale, Thoreau s-a preocupat în primul rând de posibilitățile pentru cultura umană oferite de mediul natural american. El a adaptat idei culese din literatura romantică actuală pentru a extinde libertarianismul și individualismul american dincolo de sferele politice și religioase la cele ale vieții sociale și personale. "Viața pe care oamenii o laudă și o consideră de succes este doar un fel. De ce, întrebă Thoreau în Walden, unde exemplul său era răspunsul, ar trebui să exagerăm pe vreun fel în detrimentul celorlalte? Într-o societate comercială, conservatoare, care devenea rapid urbană și industrială, el a susținut dreptul la autocultură, la o viață individuală modelată de principii interioare. El a cerut toată libertatea de a urma stiluri de viață unice, de a face poezii din viața lor și de a trăi în sine o artă. Într-o societate neliniștită, în expansiune, dedicată acțiunii practice, el a demonstrat utilizările și valorile timpului liber, contemplării și unei aprecieri armonioase și a coexistenței cu natura. Thoreau a stabilit tradiția scrisului despre natură dezvoltată mai târziu de americanii John Burroughs și John Muir, iar studiul său de pionierat asupra utilizărilor umane ale naturii a influențat profund conservaționiști și planificatori regionali precum Benton MacKaye și Lewis Mumford. Mai important, viața lui Thoreau, atât de pe deplin exprimată în scrierile sale, a avut o influență omniprezentă pentru că a fost un exemplu de eroism moral și un exemplu de căutare continuă a unei dimensiuni spirituale în viața americană.

$¢$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

LUDOVIC AL XIV-lea ȘI FEMEILE SALE

Dragostea lui Ludovic al XIV-lea pentru femei este binecunoscută. De-a lungul vieții sale, a avut o serie de amante, inclusiv marchiza de Montespan și ducesa de La Vallière, ambele născându-i mai mulți copii legitimați.

Ludovic al XIV-lea avea un adevărat ochi pentru doamne. Prima sa iubire, Marie Mancini, era nepoata lui Mazarin, dar atât cardinalul, cât și Ana de Austria s-au opus vehement acestei uniuni, iar scurta întâlnire dintre rege și prințesă din 22 iunie 1659 a fost ultima lor întâlnire înainte ca aceasta să fie alungată de la curte în exil. Regele a fost de acord să se căsătorească cu infanta spaniolă, Maria Tereza de Austria , pe 9 iunie 1660, în conformitate cu Tratatul de la Pirinei, care a pus capăt războiului franco-spaniol.

Prima amantă oficială a lui Ludovic al XIV-lea, Louise de La Vallière , a locuit la Curte între 1661 și 1674. Ea i-a născut regelui patru copii, dintre care doi au supraviețuit și au fost legitimați: Marie-Anne de Bourbon, cunoscută sub numele de Domnișoara de Blois, și Louis, Conte de Vermandois.

Marchiza de Montespan a fost următoarea care a cedat farmecului regal în timpul campaniei din Flandra din 1667, iar în anul următor, Marile Divertismente Regale de la Versailles au fost ținute neoficial în onoarea ei. Nu a durat mult până când s-a mutat într-un apartament prestigios, direct legat de cel al iubitului ei. Decorat rafinat de d'Orbay, acesta era chiar mai spațios decât apartamentul Reginei . Regele i-a donat și palatul Clagny, care a devenit casa numeroșilor copii pe care i-a avut cu regele - șase copii legitimi în total. A fost înlăturată de domnișoara de Fontanges, o tânără frumusețe de abia 20 de ani, a cărei relație cu regele s-a dovedit a fi doar scurtă.

Guvernanta copiilor Doamnei de Montespan, Françoise d'Aubigné, care a devenit mai târziu Madame de Maintenon în 1675, a fost următoarea care a cucerit inima regelui cu dulceața și farmecul ei. După moartea Mariei Tereza, ea s-a căsătorit în secret cu regele Franței în noaptea de 9 spre 10 octombrie 1683, în prezența lui Louvois și a lui de Bontemps. Potrivit Prințesei Palatine : „În orice caz, ceea ce este sigur este că regele nu a fost niciodată atât de pasionat de nicio amantă precum este pentru ea [Doamna de Maintenon]; este un lucru destul de curios să-i vezi împreună.”