$$$

 Și ...poate...suntem doar suflete.......încătușați în patimi printr-un șirag de lacrimi....prin labirint de viață cernute în speranță....

Sau poate...suflete goale de nimeni atinse...stele pe cer ce nu mai sunt aprinse....șoapte prea reci , haotic prin vise...drum neștiut purtat pe colț de abise....gânduri secate ce nu pot fi scrise...iluzii deșarte prin valuri de ape....speranțe la mal ce-au fost înghețate...ego-ul de-a crede că ele au dreptate....iubirea n-o simt și-o alungă departe....să poți crede în ele nicicând nu se poate....rămân numai himere tainic , ascunse în noapte....

Sau poate...suflete pline cu gânduri senine...sunt printre noi , și totuși prea puține...văd doar frumosul și tot ce este bine....aștern lumina de speranță prin timpul care vine....iubirea ele o simt și toată le aparține , cu o înimă plină doar de Daruri Divine...aduc alinare și alungă suspine , crezând tot mereu în ziua de mâine...le simți mângâierea ce alungă durerea...în vocea lor caldă , iubirea se scaldă...când le întâlnești , să le prețuiești...ele te fac să ști să iubeşti și vieții din nou să poți să-i zâmbești , privind spre Cer să simți că trăieşti , magia iubirii la fel ca-n povești....și ultima filă să vrei să citești....

Sau poate...suflet cu dor prin timp trecător....zborul cel frânt purtat călător...zâmbet şi fericire...răni prea adânci sau numai iubire...sunt toate simțite prin timp rătăcite...tăcute , văzute sau doar neștiute....cu lacrimi sau patimi adesea umplute...șirag de amintiri ce nu sunt pierdute...emoții , trăiri ce au fost cândva avute...balanța prea grea cu tot ce-i în ea....dorul te frânge de-n suflet ajunge...și cine ar putea un dor să-l alunge...?

Sau poate...suflete triste...suflete visătoare...ce speră într-o iubire privind în depărtare...o margine de rai primind la fel cum dai... sau poate doar un vis pe margini de abis....mai fac un compromis prin tot ce le-a fost scris...un labirint de viață ca un mosor de ață ...la capătul lui mereu o speranță...îl legi și îl dezlegi pe drumul ce-l alegi...depinde doar de tine să știi " ce " să culegi....

Sau poate...suflete mari...suflete mici...suflete rănite...sau doar fericite...suflete calde de suflete reci folosite....suflete atinse...suflete stinse...flăcări aprinse...sau doar de jar mocnit în amintiri cuprinse...într-o realitate sau tot ce-a fost doar vise...

Sau poate...suflete departe ....suflet pereche de suflet aproape...suflete frânte în iluzii avute...suflete tăcute în dureri neştiute....suflete obosite şi prea mult rănite...suflete tari ce le trec pe toate...suflet cu lacrimi în singurătate...suflet rămas pustiu printre amintiri...suflete ce vor şi alte iubiri...suflete reale sau imaginare... suflet ce simte cu durere totul ce doare...suflete rebele ce trec peste rele...suflete bune ce patimă pune...suflete călătoare ,doar trecătoare...suflet ce plânge şi lacrima îi curge...suflet jumate, rătăcit în noapte...suflet întreg, mai înțelept...suflete ce pierd orice speranță...suflete ce se agață tot mereu de viață...suflete ce le simți chiar din prima clipă...suflete ce doar cu suflet , iubire înfiripă...suflete amăgitoare ce ştiu să joace un rol oarecare ...suflete care se pun cu sufletul " pe tavă " ,doar să înțeleagă mai apoi că viața uneori, e o simplă şaradă...suflete calde...suflete reci...suflet alături de care toată viața ai vrea să o petreci...suflete pe care nu poți să le înțelegi...suflet pe care ai vrea din toate sufletele să îl alegi...suflet ce poate rămâne în timp nemuritor ,când a iubit alt suflet doar cu -al sufletului dor...suflete rupte prin vorbe căzute...suflet bucăți şi risipit în patru zări , cu lacrimi de dor , al iubirii chemări.....

Atâtea suflete... şi încă ,câte suflete mai pot a fi...rămase goale toate ,dacă ele nu învață nicicând cum a iubi , şi din alt suflet iubire a primi....sau doar rămase stinse când nu pot fi atinse....purtând speranța între real sau doar rătăcitoare vise...

Sau poate.... pentru a găsi şi fericirea chiar dincolo de vise și tot ce printre rânduri poate că n-au fost scrise....trebuie doar să ai puterea de a te ridica şi a nu mai rătăci prin umbra de trecut şi margini de abise...altfel golul din suflet va deveni dezamăgire doar cu dorințe stinse....și stele pe-al tău Cer nu vor mai fi aprinse.....și sufletul pereche nu va mai fii atins... în brațele iubirii nu vei mai fi cuprins....

Și poate...suntem doar suflete...încătușați în patimi printr-un șirag de lacrimi...prin labirint de viață cernute în speranță....la un capăt de drum , crezând în omul bun.............

" M.P. "

$$$

 Voi fi a ta, iubite!

Voi fi a ta, într-o inimă care încă mai bate, numai pentru tine.

Voi fi a ta, într-un val de ocean care ajunge la țărm și se stinge lin, printre scoici si melci.

Voi fi a ta, într-o strofă fără rimă, printre rânduri nescrise de un poet îndrăgostit.

Voi fi a ta, într-un vis melancolic, din care nu te trezești niciodată.

Voi fi a ta, într-o adiere de vânt, ce-aduce frunze colorate.

Voi fi a ta, într-o toamnă cu ploaie caldă, prin care alergăm desculți.

Voi fi a ta, într-o bătaie de aripă, ce o regăsești printre zboruri de fluturi.

Voi fi a ta, într-un gând nespus, care ascunde dorințe nestăvilite.

Voi fi a ta, într-o petală de trandafir, purtată de vânt spre cer.

Voi fi a ta, într-o noapte înstelată, în care strălucește Luna plină.

Voi fi a ta, într-un dor care arde mocnit, și nu poate trăi fără tine.

Voi fi a ta, într-o iubire care te așteaptă, plină de pasiune netrăită.

Voi fi a ta, într-un tablou, pictat cu lacrimi de amintiri culese din curcubeu.

Voi fi a ta, în sclipirea de rouă de pe frunze, din fiecare răsărit de primăvară.

Voi fi a ta, în dorința de a trăi din două flori de mac înlănțuite într-o pajiște, știută numai de ele, unde nu le poate rupe nimeni. Iar dacă fericirea nu va dura decât o singură zi, sufletul îmi va râde de bucurie, pentru că a meritat să te aștept o viață. În acea zi, voi fi a ta, iubite!

Mircea Cosmin

$$$

 SUNT CINCI CHEI PE CARE SUFLETUL LE POATE DOBÂNDI PENTRU A DESCHIDE PORȚILE LUMINII. Nu sunt spectaculoase. Nu aduc aplauze. Nu se învață din cărți și nici din promisiuni.

Se clădesc în tăcere, în fiecare alegere conștientă.

Și doar cei care caută sincer transformarea lor le pot purta cu adevărat.

1. STĂPÂNIREA GÂNDIRII

Înseamnă să nu mai lași mintea să devină stăpânul vieții tale.

Să nu te mai lași dus de orice gând întunecat sau frică.

Să poți să spui: „Acesta este un gând. Nu sunt eu.”

Mintea e un instrument sacru, dar trebuie ținută în mâinile discernământului, nu abandonată haosului.

2. STĂPÂNIREA IMPULSURILOR DIN VOINȚĂ

Adevărata putere nu este să faci ce simți imediat, ci să știi când să nu faci.

Să nu lovești când ești rănit.

Să nu reacționezi când ești provocat.

Să lași voința să fie luminoasă, nu explozivă.

E diferența dintre animal și maestru.

3. ECHILIBRUL ÎNTRE PLĂCERE ȘI SUFERINȚĂ

Viața te va ridica și te va doborî.

Maestrul interior nu e cel care nu mai simte, ci cel care nu se mai pierde în ceea ce simte.

Plăcerea nu-l face dependent, iar suferința nu-l face victimă.

Are un centru. Și acel centru e nemișcat.

4. POZITIVITATEA ÎN JUDECAREA LUMII

Nu înseamnă naivitate.

Înseamnă să nu porți ochelarii judecății în fața fiecărui om sau întâmplare.

Să poți căuta lumina în cel mai căzut.

Să întrebi: „Oare ce l-a făcut să fie așa?” în loc de „Ce-i în neregulă cu el?”

5. NEPĂRTINIREA ÎN CONCEPȚIA DESPRE VIAȚĂ

Să renunți la „eu am dreptate”.

Să înțelegi că viața nu se învârte în jurul perspectivei tale.

Să poți asculta fără să te agăți de idei.

Să înțelegi că fiecare om vede o altă față a aceluiași adevăr.

Acestea sunt calități rare.

Nu se obțin ușor.

Dar se cultivă în fiecare zi în care alegi să nu reacționezi din rană, ci din conștiință.

În fiecare dimineață în care taci, în loc să acuzi.

În fiecare seară în care te întrebi: „Am fost eu lumină azi? Sau doar reflexul unei umbre?”

Discipolul spiritual nu este cel care cunoaște cuvinte sfinte.

Ci cel care devine, pas cu pas, o prezență care vindecă doar prin felul în care trăiește.

Razvan Vasile

$$$

 „Lumea e formată din trântori care vor bani fără muncă și proști care muncesc fără să se îmbogățească.” — un citat atât de tăios, pe cât e de adevărat.

George Bernard Shaw n-a fost un om obișnuit. Este singura persoană din istorie care a câștigat atât Premiul Nobel pentru Literatură, cât și Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat. Un gânditor ale cărui cuvinte continuă să zguduie conformismul.

Când a primit Nobelul, a spus ironic:

 „Un gest de apreciere pentru faptul că nu am publicat nimic în acel an.”

Asta e Shaw — umor necruțător, amestecat cu luciditate nemiloasă.

  Iată câteva dintre bijuteriile lui de gândire:

„Felul meu de a face glume este să spun adevărul. Cea mai amuzantă glumă din lume.”

„Secretul succesului este să jignești cât mai mulți oameni.”

„Înțelepciunea nu vine din amintirea trecutului, ci din responsabilitatea față de viitor.”

„Tu vezi lucruri și spui «De ce?». Eu visez lucruri care n-au existat niciodată și spun «De ce nu?»”

„Dacă tu ai un măr și eu am un măr și ni le schimbăm, fiecare rămâne cu un măr. Dar dacă tu ai o idee și eu am o idee și ni le schimbăm, fiecare va avea două idei.”

  Shaw nu a fost doar un dramaturg. A fost o oglindă pentru societate, un spărgător de tipare, un arhitect al gândirii neiertătoare și clare.

   Mesajul lui?

Nu trăi în rutină — creează, pune întrebări, râzi, zguduie sistemul și, mai presus de toate, gândește.

$$$

 OMUL CARE A FĂCUT MOARTEA SĂ RÂDĂ

Aceasta s-a întâmplat în urmă cu mai bine de patruzeci de ani. Năvalnic, plin de viață și de entuziasm, jurnalistul și redactorul-șef al revistei „Saturday Revue”, Norman Cousins, a început brusc să se simtă rău. Temperatura i-a crescut alarmant, iar o durere sfâșietoare i-a cuprins întregul trup.

Starea sa de sănătate s-a înrăutățit vertiginos și, după doar o săptămână, mișcările i-au devenit anevoioase: îi era greu să-și întoarcă gâtul, să-și ridice brațele, să facă orice gest. Internarea a fost inevitabilă. Diagnosticul a venit ca un fulger: colagenoză — o afecțiune autoimună care atacă țesutul conjunctiv.

Pe zi ce trecea, corpul lui Norman devenea tot mai inert. Cu un efort uriaș își mișca mâinile și picioarele, se întorcea cu greu în pat. A venit un moment în care nu mai putea nici măcar să-și deschidă fălcile ca să mănânce.

Frica, deznădejdea și sentimentul profund de nedreptate l-au copleșit. S-a închis în sine, refuzând orice comunicare, chiar și cu cei apropiați, petrecând zile întregi întors cu fața spre peretele camerei de spital. Medicul curant, doctorul Hitzig, i-a fost sprijin moral și profesional, apelând la numeroși specialiști, dar boala își continua drumul distructiv. Atunci, Norman i-a cerut un răspuns sincer despre șansele sale de vindecare. Verdictul l-a cutremurat: doar unul din cinci sute de pacienți cu colagenoză se recuperează.

În noaptea următoare, nu a închis un ochi. „Până acum, medicii au făcut tot ce le-a stat în putere,” gândea el, „dar dacă vreau să trăiesc, trebuie să iau eu lupta în propriile mâini. Dacă tratamentele sunt neputincioase, trebuie să găsesc o altă cale spre vindecare.”

Îi reveni în minte un gând spus cândva de doctorul Hitzig: organismul își adună forțele pentru a lupta cu boala dacă sistemul endocrin funcționează la parametri maximi. Dar frica, deprimarea, disperarea — toate slăbesc acest sistem. Sub presiunea acestor emoții negative, glandele suprarenale eliberează hormoni de stres – adrenalină și noradrenalină – care, în exces, devin toxici pentru trup.

Astfel, Norman Cousins a ajuns la o concluzie simplă: dacă emoțiile negative dăunează, atunci cele pozitive pot deveni vindecătoare. Și fiecare om are la îndemână un leac simplu și universal — râsul.

„O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele” – aceste cuvinte din Biblie i-au redeșteptat speranța. A început să studieze lucrările celor mai iluștri medici și savanți și nu a durat mult până a găsit ceea ce căuta.

De-a lungul timpului, numeroși doctori și filosofi au susținut valoarea emoțiilor pozitive. În secolul al XVII-lea, medicul R. Burton scria în celebra sa „Anatomia melancoliei” că „râsul purifică sângele, întinerește trupul, alinând suferințele inimii.”

Sigmund Freud numea umorul o manifestare unică a psihicului uman și considera râsul o formă valoroasă de descărcare.

După ce s-a documentat temeinic asupra impactului emoțiilor asupra sănătății, Norman Cousins a înțeles că nu își mai poate permite să fie un spectator pasiv în fața propriei morți. Avea datoria să mobilizeze toate resursele trupului și spiritului său — prin râs. Nu era o sarcină ușoară. Când ești țintuit la pat, cu articulațiile sfâșiate de durere, râsul pare un gest imposibil. Dar el deja își contura o strategie de tratament.

În ciuda opoziției medicilor, care îl considerau fără speranță, Cousins s-a externat și s-a mutat într-o cameră de hotel, unde nimic nu-i amintea de suferință. Singurul care i-a rămas aproape a fost doctorul Hitzig, devenit între timp un prieten apropiat. El a aprobat ideea neconvențională a pacientului său. În cameră au fost aduse un proiector de film, cele mai bune comedii și cărți umoristice.

Norman a fost copleșit de bucurie când, după zece minute de râs — chiar și forțat — durerea s-a atenuat suficient cât să poată dormi două ore fără chin.

Când efectul râsului se estompa, asistenta pornea din nou proiectorul sau îi citea povestiri comice. Așa au trecut câteva zile. Chinurile îngrozitoare au început să se domolească.

Cousins era înaripat — vechiul proverb „Râsul este cel mai bun medicament” căpăta o semnificație profund reală.

Programul de „terapie prin râs” a devenit tot mai amplu. Norman râdea zilnic cel puțin șase ore. Ochii îi erau umflați de lacrimi — dar erau lacrimi de vindecare. Dozele de antiinflamatoare au fost reduse treptat, iar în cele din urmă a renunțat complet la medicamente, inclusiv la somnifere — somnul îi revenise firesc.

După o lună, și-a putut mișca din nou degetele fără durere. Nu-i venea să creadă: umflăturile și nodulii de pe trup începeau să se retragă. Într-o altă lună, se mișca deja mai liber în pat. A venit ziua în care s-a ridicat în picioare. Deși nu putea încă ajunge la o carte de pe raftul de sus, deși genunchii îi tremurau, deja era suficient de refăcut încât să revină la muncă. Pentru el, aceasta era o minune autentică.

Lună de lună, mobilitatea articulațiilor se îmbunătățea. Durerile dispăruseră, mai rămăseseră doar senzații neplăcute în genunchi și într-un umăr. Degetele îi alergau din nou cu siguranță pe clapele orgii – putea interpreta din nou fugiile lui Bach. A reluat tenisul. Călărea fără teamă. Își întorcea capul în toate direcțiile – sfidând previziunile medicale care îl condamnaseră la paralizie vertebrală.

După zece ani, Norman Cousins l-a reîntâlnit întâmplător pe unul dintre medicii care îl declaraseră irecuperabil. Văzându-l sănătos și plin de viață, doctorul a rămas fără grai. Când Norman i-a strâns mâna, a făcut-o cu atâta forță încât celălalt s-a strâmbat de durere. Puterea acelei strângeri de mână spunea mai mult decât o mie de cuvinte.

În 1976, Norman Cousins a publicat volumul autobiografic „Anatomia unei boli (văzută de pacient)”, o lucrare care a avut un impact puternic. Bazându-se pe propria sa experiență, autorul a demonstrat că starea emoțională pozitivă poate juca un rol esențial în procesul de vindecare.

$$$

 POEM PENTRU PRIETENI

Jorge Luis BORGES

Nu pot să-ţi dau soluţii pentru toate problemele vieţii

Și nu am răspuns la îndoielile şi temerile tale,

Dar pot să te ascult şi să iau parte la zbuciumul tău.

Nu pot să schimb trecutul şi nici viitorul tău,

Dar când vei avea nevoie de mine, voi fi alături de tine.

Nu pot să te opresc să faci un pas greşit,

Dar pot să-ţi dau mâna, să te susţin să nu cazi.

Bucuriile, victoriile și succesele tale nu-mi aparţin,

Dar mă bucur sincer când te văd fericit.

Nu judec deciziile pe care le iei în viaţă.

Mă străduiesc să te susţin, să te stimulez și să te ajut, de-mi ceri.

Nu pot trasa pentru tine limitele între care să actionezi,

Dar îţi pot oferi spaţiul necesar să progresezi.

Nu pot să te feresc de suferinţă când durerea-ţi frânge inima,

Dar pot plânge cu tine şi pot aduna bucăţile, ca s-o întregești din nou.

Nu pot să-ţi spun cine eşti şi nici cine ar trebui să fii.

Pot doar să te iubesc aşa cum eşti şi să fiu prietenul tău.

Zilele acestea m-am gândit la prietenii mei, printre care te găseai şi tu.

Nu erai nici în frunte, nici la urmă şi nici la mijloc,

Nu începeai şi nici nu încheiai lista.

Nu erai nici primul, nici ultimul.

Și nici eu nu pretind să fiu primul, al doilea sau al treilea pe lista ta…

Mi-e de ajuns că vrei să te numeri printre prietenii mei.

Îţi mulţumesc că ești unul dintre ei

$$$

 ,, Un copac mare produce suficient oxigen pentru 2 persoane pe an.

Poate părea greu de crezut, dar un copac mare poate produce suficient oxigen pentru a susține respirația a două persoane timp de un an întreg. Da, acel arbore pe lângă care trecem zilnic fără să-i acordăm atenție este, de fapt, o minifabrică naturală care funcționează non-stop pentru binele planetei – și pentru noi.

Totul începe cu un proces uimitor numit fotosinteză. Atunci când lumina soarelui atinge frunzele unui copac, acele frunze, printr-un mecanism incredibil, absorb dioxidul de carbon din aer și, cu ajutorul apei din sol, îl transformă în oxigen și glucoză. Oxigenul este eliberat înapoi în atmosferă, iar glucoza este folosită de copac pentru energie și creștere. E un schimb tăcut, dar esențial, între noi și natură.

📊 Potrivit estimărilor științifice, un copac matur – precum un stejar, un fag, un tei sau un platan – poate produce în jur de 100-120 de kilograme de oxigen pe an. O ființă umană are nevoie, în medie, de aproximativ 50-60 kg de oxigen anual pentru a respira. Așadar, un singur copac întreține două vieți omenești.

Dacă am transpune această informație în orașele noastre pline de beton, blocuri și asfalt, am realiza cât de vital este să păstrăm spațiile verzi. Fiecare copac tăiat înseamnă două persoane rămase fără oxigen. Fiecare copac plantat – o șansă în plus la viață.

Dar beneficiile copacilor nu se opresc aici. Ei filtrează aerul de praf și poluanți, oferă umbră, reduc temperatura urbană cu până la 5°C, rețin apa de ploaie, protejează solul de eroziune și creează habitate pentru păsări, insecte și alte vietăți. Sunt adevărate coloane vertebrale ale ecosistemului.

🌍 Gândește-te la o pădure: nu e doar o zonă cu copaci. Este o uzină naturală de aer curat. Este o rețea vie care reglează clima, purifică apa, stabilizează solul și oferă refugiu pentru milioane de specii. Și, în tăcere, produce miliarde de litri de oxigen pentru oameni ca tine.

🧠 Poate că, atunci când plantăm un copac, nu realizăm impactul. Dar acel gest, aparent mic, poate însemna zeci de ani de oxigen, zeci de ani de viață. Iar când protejăm un copac bătrân, protejăm un aliat tăcut care muncește pentru noi din prima zi a anului până în ultima, fără pauze, fără vacanță, fără pretenții.

🌱 Morala? Un singur copac poate părea nesemnificativ într-o lume atât de vastă. Dar adevărul este că fiecare copac contează. Pentru doi oameni, este literalmente diferența dintre a respira și a nu mai avea aer.

💚 Așadar, data viitoare când vezi un copac mare, nu-l mai ignora. Privește-l cu recunoștință. El te-a ajutat să respiri azi."