vineri, 6 noiembrie 2026

$$$

 Când Paul Newman a intrat în centrul de îngrijire pentru persoane cu probleme de memorie în mai 2007, știa că există posibilitatea ca Joanne Woodward să nu-l recunoască.


Soția lui de aproape cincizeci de ani stătea lângă o fereastră, privind copacii de afară. Nu s-a întors când a intrat el.


Paul s-a așezat în liniște lângă ea.


„Vă pot ajuta cu ceva?” l-a întrebat ea, privindu-l cu o curiozitate blândă.


El a zâmbit.


„Deja ai făcut-o”, i-a răspuns el.


Ea nu a înțeles. El nu a încercat să-i explice. În schimb, a băgat mâna în haină, a scos o carte și a început să citească cu voce tare din Povestirile adunate ale Eudorei Welty ,una dintre cărțile ei preferate.


Și încet, ceva s-a schimbat.


S-a relaxat. A ascultat. Nu-și amintea numele lui, nici viața pe care o construiseră împreună. Dar îi recunoștea vocea.


Asta a fost de ajuns pentru Paul.


Povestea lor de dragoste începuse cu decenii în urmă, în anii 1950, când s-au întâlnit la Actors Studio. Joanne era o actriță talentată, cu o încredere liniștită. Paul era chipeș, talentat și încă își căuta drumul.


Ea l-a provocat. A văzut dincolo de aspectul lui frumos și l-a împins să devină un om mai bun.


S-au căsătorit în 1958. Și-au construit o casă în Westport, Connecticut, și și-au crescut familia departe de strălucirea constantă a Hollywood-ului. În 1982, au ajutat la crearea taberei Hole in the Wall Gang, oferind copiilor cu boli grave un loc unde să simtă bucuria de a fi copii.


Căsnicia lor nu a fost niciodată despre a părea perfecți în ochii lumii. A fost despre a se alege unul pe celălalt, chiar și prin perioade dificile.


Paul s-a luptat cu băutura. Viața lor a avut partea ei de durere și tăceri lungi. Dar Joanne a stat lângă el, iar el adesea îi atribuia meritul că l-a ținut cu picioarele pe pământ.


A spus odată că ea a fost cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată.


Apoi, pe măsură ce anii au trecut, memoria lui Joanne a început să se estompeze.


Femeia care îi împărtășise viața, râsul și visurile pierdea încet amintirile care îi legau.


Paul ar fi putut pleca. Ar fi putut lăsa pe alții să preia.


Dar a continuat să vină.


Îi citea. Îi aducea flori. Stătea lângă ea și îi spunea povești. Uneori ea îl numea „bărbatul drăguț care citește”. Alteori nu știa deloc cine era.


Totuși, el se întorcea.


Pentru că dragostea, pentru Paul, nu a depins niciodată de a fi recunoscut.


Când Paul a murit în 2008, memoria lui Joanne era deja profund afectată. În unele zile, întreba când se va întoarce. În alte zile, părea să creadă că el o vizitase mai devreme.


Familia lor uneori alegea să nu o corecteze.


Poate că era o consolare să o lase să păstreze orice bucăți din el mai rămăseseră.


Cu ani înainte, când cineva l-a întrebat pe Paul care este secretul căsniciei lor lungi, el ar fi spus: „Nu ținem scorul.”


Joanne a oferit propriul ei răspuns simplu: „Rămânem în cameră.”


Și asta a făcut Paul.


A rămas în cameră, chiar și atunci când femeia pe care o iubea nu mai putea să-și amintească viața pe care o împărtășiseră.


I-a dat vocea lui. Prezența lui. Răbdarea lui.


Și poate că acesta este unul dintre cele mai profunde adevăruri despre dragoste.


Uneori, persoana pe care o iubești poate să-ți uite numele. Poate să uite istoria voastră, casa voastră și momentele care v-au făcut ceea ce sunteți împreună.


Dar poți totuși să stai lângă ea.

Poți totuși să-i ții mâna.

Poți totuși să o faci să se simtă în siguranță.

Pentru că dragostea nu dispare când memoria se stinge.


Uneori, ea devine pur și simplu actul tăcut de a veni din nou și din nou, chiar și atunci când nu mai ești recunoscut.

Sursa curiozități și glume 2

$$$

 NICHITA STĂNESCU (1933–1983), POETUL CARE A TRANSFORMAT CUVINTELE ÎN UNIVERSURI. VIAȚA, IUBIRILE, FAMILIA ȘI OPERA UNUIA DINTRE CEI MAI MARI SCRIITORI ROMÂNI


**COPILĂRIA ȘI FAMILIA: UN TATĂ PLOIEȘTEAN ȘI O MAMĂ CU ORIGINI RUSEȘTI**


La naștere, viitorul poet a primit numele Hristea Nichita Stănescu, fiind fiul lui Nicolae Hristea Stănescu și al Tatianei Cereaciuchina.


Tatăl său provenea dintr-o familie de prahoveni care se stabiliseră la Ploiești la începutul secolului al XIX-lea. Familia devenise cunoscută prin activitățile comerciale și meșteșugărești. Nicolae Stănescu a fost comerciant și a deținut un atelier de croitorie în centrul orașului.


Mama poetului, Tatiana Cereaciuchina, se născuse la Voronej, în Rusia, și provenea dintr-o familie cu origini nobiliare. Bunicul matern, Nikita Vasilievici Cereaciukin, fusese general-maior și profesor de matematică și fizică la Corpul de Cadeți din Voronej.


În urma evenimentelor revoluționare din Rusia anului 1917, familia Cereaciukin s-a refugiat, ajungând în cele din urmă în România. După o perioadă petrecută la Constanța, s-a stabilit la Ploiești, unde Tatiana l-a întâlnit pe cel care avea să-i devină soț.


Nichita a crescut într-o familie în care se întâlneau două lumi diferite: tradiția meșteșugărească și comercială prahoveană, pe de o parte, și educația și preocupările artistice ale familiei materne, pe de altă parte.


Mama sa cânta la pian, desena și era pasionată de lectură. Aceste preocupări culturale au contribuit la atmosfera în care a crescut viitorul poet.


Copilăria lui nu a fost lipsită de dificultăți. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, bombardamentele și evacuarea Ploieștiului au determinat familia să se confrunte cu nesiguranța acelor ani. Nichita a urmat o parte a școlii primare în orașul natal, apoi a continuat studiile la Bușteni și Vălenii de Munte.


A urmat Liceul „Sf. Petru și Pavel” din Ploiești, instituție devenită ulterior Liceul „I.L. Caragiale”.


Încă din adolescență manifesta înclinații artistice. Îi plăceau desenul și muzica, iar în liceu a început să scrie versuri. Profesorii și colegii au remarcat treptat talentul său literar.


**STUDIILE ȘI ÎNCEPUTURILE UNEI CARIERE LITERARE**


În 1952, Nichita Stănescu a devenit student la Facultatea de Filologie a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1957.


A avut profesori importanți, printre care Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Alexandru Rosetti și Alexandru Graur. Printre colegii săi s-au numărat Matei Călinescu și Eugen Simion.


Anii studenției au fost importanți pentru formarea sa intelectuală. A intrat în contact cu marile opere ale literaturii române și universale și a început să-și contureze propria concepție despre poezie.


Debutul său publicistic s-a produs în 1957, când a publicat versuri în revistele „Tribuna” din Cluj și „Gazeta literară” din București.


În 1960 a apărut primul său volum de poezii, „Sensul iubirii”, care a atras atenția criticilor literari.


Un an mai târziu a publicat „O viziune a sentimentelor”, volum pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor.


Nichita Stănescu devenea una dintre vocile importante ale noii generații de scriitori români.


**OPERA: POEZIA CARE A SCHIMBAT LIMBAJUL LITERAR**


Nichita Stănescu este considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai neomodernismului românesc.


Poezia sa a reprezentat o ruptură față de formulele tradiționale. Nu s-a limitat la descrierea sentimentelor și a realității, ci a încercat să surprindă lucrurile care nu pot fi explicate întotdeauna prin cuvinte obișnuite.


Pentru el, cuvântul nu era doar un instrument de comunicare. Era o formă de existență, un mijloc prin care omul putea înțelege lumea și propria conștiință.


Printre cele mai importante volume ale sale se numără:


- **„Sensul iubirii” (1960)** – volumul de debut, în care se conturează universul poetic al tânărului Nichita.

- **„O viziune a sentimentelor” (1964)** – o carte despre iubire, sensibilitate și descoperirea universului interior.

- **„Dreptul la timp” (1965)** – volum în care timpul și condiția umană devin teme centrale.

- **„11 elegii” (1966)** – una dintre cele mai importante creații ale sale, o meditație profundă asupra existenței, cunoașterii și limitelor omului.

- **„Roșu vertical” (1967)** – o continuare a experimentelor sale poetice.

- **„Oul și sfera” (1967)** – volum care explorează simbolurile, formele și misterele existenței.

- **„Necuvintele” (1969)** – una dintre cărțile definitorii pentru universul său poetic. Aici se conturează puternic ideea că există realități și trăiri care depășesc posibilitățile limbajului obișnuit.

- **„În dulcele stil clasic” (1970)** – volum în care poetul se joacă cu tradiția, muzicalitatea și formele consacrate ale poeziei.

- **„Măreția frigului” (1972)** – o nouă explorare a condiției umane și a universului interior.

- **„Epica Magna” (1978)** – una dintre cărțile importante ale maturității sale poetice.

- **„Opere imperfecte” (1979)** – volum care continuă reflecțiile asupra limbajului și existenței.


A scris și eseuri, publicistică și texte de reflecție asupra poeziei, fiind preocupat permanent de relația dintre cuvânt, gândire și realitate.


Printre cele mai cunoscute creații ale sale se numără „Leoaică tânără, iubirea”, „Emoție de toamnă”, „Cântec”, „Lecția despre cub” și „Poveste sentimentală”.


Poezia lui a devenit cunoscută pentru imaginile surprinzătoare, metaforele îndrăznețe și capacitatea de a transforma experiențe obișnuite în meditații filosofice.


**IUBIRILE ȘI CELE TREI CĂSNICII ALE POETULUI**


Viața sentimentală a lui Nichita Stănescu a fost la fel de intensă și complicată precum universul său poetic.


Prima sa mare iubire a fost Magdalena Petrescu, pe care o cunoscuse încă din adolescență, la Ploiești. Cei doi s-au căsătorit în 1952, când Nichita avea doar 19 ani.


Magdalena i-a fost apropiată încă din perioada liceului și a devenit parte din primii săi ani de maturitate. Căsnicia nu a rezistat însă, cei doi despărțindu-se după aproximativ un an.


În 1962, poetul s-a căsătorit cu Doina Ciurea, poetă și eseistă, cu care a avut o relație importantă atât pe plan sentimental, cât și intelectual.


Relația lor a fost una dintre cele mai cunoscute din biografia sa. Doina Ciurea a reprezentat o prezență importantă în viața poetului, iar atmosfera acelei iubiri se regăsește în universul volumului „O viziune a sentimentelor”.


Cei doi s-au despărțit în fapt în 1965, deși divorțul oficial a venit abia în 1981.


În anii următori, Nichita a avut o relație intensă cu poeta Gabriela Melinescu. Legătura lor a fost una dintre cele mai importante povești sentimentale ale vieții sale și a durat mai mulți ani.


Gabriela Melinescu a fost nu doar iubita poetului, ci și o prezență intelectuală apropiată, cu care împărtășea preocupări literare și artistice.


În 1978, Nichita a cunoscut-o pe Todorița Tărîță, cunoscută sub numele de Dora, o tânără studentă la Filologie.


Cei doi s-au căsătorit în iulie 1982. Dora avea să-i fie alături în ultimii ani de viață, când starea de sănătate a poetului devenise tot mai fragilă.


Nichita a adoptat-o și pe Mirela, sora mai mică a Dorei, care a devenit astfel parte a familiei sale.


Dora a rămas alături de memoria poetului și după moartea acestuia, contribuind la păstrarea și promovarea moștenirii sale literare.


**PRIETENII, CAFENELELE ȘI LUMEA LITERARĂ BUCUREȘTEANĂ**


Nichita Stănescu a fost o personalitate care a atras în jurul său numeroși scriitori, artiști și intelectuali.


Era cunoscut pentru generozitatea sa, pentru conversațiile pline de umor și pentru felul neobișnuit în care privea lumea.


A făcut parte din generația literară a anilor '60, alături de scriitori și critici precum Marin Sorescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag, Matei Călinescu și Eugen Simion.


Bucureștiul cultural al acelor decenii era animat de întâlniri literare, discuții, dezbateri și prietenii care se legau în redacții, librării și cafenele.


Nichita era o prezență aparte în acest univers. Avea o personalitate exuberantă și o capacitate remarcabilă de a transforma o conversație obișnuită într-o adevărată demonstrație de imaginație.


A lucrat în redacțiile unor publicații importante, precum „Gazeta literară”, „Luceafărul” și „România literară”.


A fost un om al cuvintelor nu doar prin poezie, ci și prin felul în care comunica și relaționa cu cei din jur.


**RECUNOAȘTEREA INTERNAȚIONALĂ ȘI PREMIUL HERDER**


Valoarea operei lui Nichita Stănescu a depășit granițele României.


În 1975, poetul a primit Premiul Herder, una dintre cele mai importante distincții culturale europene ale vremii, acordată personalităților care contribuiau la dezvoltarea culturii și literaturii.


Distincția a reprezentat o confirmare internațională a valorii creației sale.


În 1982, a primit Premiul „Cununa de Aur” al Serilor de Poezie de la Struga, în Iugoslavia, una dintre cele mai importante recunoașteri internaționale dedicate poeziei.


A fost tradus în mai multe limbi, iar opera sa a fost prezentată și apreciată în numeroase spații culturale.


Nichita Stănescu devenise un nume important al poeziei europene contemporane.


**ULTIMII ANI ȘI MOARTEA PREMATURĂ**


În spatele succesului literar se ascundea însă o realitate dificilă.


Nichita Stănescu a avut probleme serioase de sănătate, agravate de consumul excesiv de alcool. În ultimii ani, afecțiunile hepatice s-au accentuat, iar starea sa fizică s-a deteriorat.


Cu toate acestea, a continuat să scrie și să participe la viața culturală atât cât i-a permis sănătatea.


În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu a murit la București, la numai 50 de ani.


Dispariția sa a provocat o profundă emoție în lumea literară românească.


A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București, unde mormântul său a devenit un loc de reculegere pentru admiratorii poeziei sale.


După moarte, opera și personalitatea sa au continuat să fie studiate și celebrate. În 1990, a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.


**MOȘTENIREA LUI NICHITA STĂNESCU**


Nichita Stănescu nu a fost doar un poet talentat. A fost unul dintre creatorii care au schimbat felul în care limba română putea fi folosită în literatură.


A reinventat metafora, a explorat limitele cuvântului și a transformat poezia într-un teritoriu al libertății intelectuale.


A rămas celebră și legătura sa profundă cu limba română, exprimată printr-o formulare devenită emblematică: „Patria mea este limba română”.


Astăzi, la peste patru decenii de la dispariția sa, Nichita Stănescu continuă să fie citit, studiat și recitat.


Versurile sale fac parte din memoria culturală a României, iar numele său rămâne legat de una dintre cele mai importante perioade de înnoire a literaturii române.


A avut o viață scurtă, dar o operă care nu aparține doar unei generații.


Pentru că unii oameni dispar, însă cuvintele pe care le lasă în urmă continuă să trăiască.


**Nichita Stănescu a plecat la numai 50 de ani. Poezia lui a rămas pentru totdeauna.**


Voi care dintre poeziile lui Nichita Stănescu o păstrați cel mai aproape de suflet?


Disclaimer:


Conținutul publicat aici include atât materiale informative (despre locuri, persoane sau evenimente), cât și legende, povești sau interpretări cu caracter narativ și cultural. 


Fotografiile și imaginile utilizate sunt generate cu ajutorul inteligenței artificiale și au rol ilustrativ, nefiind reprezentări reale sau documentare ale subiectelor prezentate.


Conținutul este realizat cu bună-credință, fără intenția de a induce în eroare sau de a prejudicia persoane, instituții sau organizații reale.

joi, 5 noiembrie 2026

$$$

 Laurence Olivier şi Vivien Leigh, iubirea vieților duble


 „Ăsta-i bărbatul cu care o să mă mărit” îi spune Vivien Leigh unei prietene. Se aflau la un teatru din Londra, iar pe scenă juca Laurence Oliver, în spectacolul cu piesa “Romeo şi Julieta” de W. Shakespeare. „Nu fi proastă, doar sunteţi amândoi căsătoriţi” îi răspunde amica. „Nu are importanţă, tot o să mă mărit cu el. Ai să vezi tu!” o contrazice Vivien. 


Laurence Olivier era căsătorit cu Jill Esmond, o colegă de la teatru şi o greşeală a tinereţii lui, iar Vivien era măritată cu un avocat de prestigiu din societatea britanică de atunci, şi avea o fetiţă. Fiecare îl ştia pe celălalt pentru că îl văzuse jucând în teatru sau în film, iar povestea lor de dragoste a început în inima şi în mintea fiecăruia, cu mult timp de a se cunoaşte într-un salon englez. Actriţa comparată cu o pisică siameză, pe numele ei real Vivien Mary Hartley, s-a născut în 5 noiembrie 1913, la Darjeeling, în India, dintr-un tată englez şi mamă irlandeză. Avea un ten ca al magnoliei roz, doi ochi verzi imenşi, un surâs ce-i ridica uşor colţurile buzelor, un nas uşor impertinent. Ca şi Greta Garbo, Marlene Dietrich sau Katharine Hepburn, Vivien avea o osatură a capului cizelată, încât fiecare răsucire producea un impact viu, proaspăt. Întoarsă cu familia la Londra, după terminarea liceului, și atrasă de teatru, se înscrie la Royal Academy of Dramatic Art, iar la finalul şcolii joacă la Comedia Franceză. Este remarcată de producătorul Alexander Korda care îi propune să joace în film, dar refuză o vreme. În 1932 se căsătoreşte cu avocatul Herman Leigh Holman şi devine mama unei fetiţe. Bărbatul n-a corespuns viselor sale, dar avea alături de el un menaj aflat într-o confortabilă armonie burgheză, cu mulţi bani, fără conflicte, fără iluzii. Fericirea ei casnică ţine până în ziua când merge la teatru cu o prietenă şi-l vede pe Laurence Olivier jucând în spectacolul cu piesa „Romeo şi Julieta” şi-l declară “omul vieţii sale”. Şi aşa a fost.

 Laurence Olivier se naşte în 22 mai 1907 într-o familie de preoţi. Joacă teatru din copilărie, mai ales roluri din piesele scrise de W. Shakespeare. Brunetul cu vocea inconfundabilă, de o frumuseţe romantică, se impune în teatru, dar şi în film, devenind unul dintre cei mai mari interpreţi shakespearieni din lume, şi aşa cum spunea Felix Barker „Nici un alt actor al timpului nostru n-a atins culmile urcate de Laurence Olivier şi n-a cunoscut o atare celebritate pe plan mondial. El a umplut cele mai mari săli de teatru cu vocea sa caldă şi răsunătoare, în marile roluri şi a cizelat rolurile mici cu iscusinţă de bijutier, într-o carieră de jumătate de veac, menţinând publicul său într-o permanentă uimire”. Devine cunoscut, în 1937 când este distribuit în filmul „Flăcări deasupra Angliei”, un rol într-o poveste de capă şi spadă, unde joacă alături de Vivien Leigh care, timp de două decenii, i-a fost parteneră în viaţă şi film. Amor secret, viaţă dublă, mariaj în prag de război În cartea sa de memorii, Laurence îşi aminteşte de impresia profundă pe care i-a lăsat-o Vivien când a văzut-o jucând spectacolul cu piesa “Masca virtuţii”, la Teatrul Ambasador, din Anglia. “În afara privirii ei, care era pur şi simplu magică, Vivien poseda o seninătate, un echilibru perfect. Gâtul ei părea prea fragil pentru a-i susţine capul. Avea un aer surprins şi ceva din orgoliul unui jongleur ce poate realiza aproape în glumă o strălucită performanţă. Ea mai avea şi altceva: forţa de atracţie a unuia din cele mai tulburătoare temperamente pe care le-am întâlnit în viaţa mea. Acea ciudată, înduioşătoare scânteie de demnitate pare să fi fost acel ceva în stare să subjuge pătimaşa legiune a admiratorilor ei fanatici”.

 Posesoarea minunatei şi inimaginabilei frumuseţi ajunge cu al său soţ în saloanele Savoy Grill, unde Laurence Olivier era prezent cu a lui consoartă. Se cunosc, socializează, îşi promit întâlniri de familie cât mai dese. La câteva zile de la întânirea din salon, soţii Olivier, care închiriaseră o încântătoare vilă de vară la Littlewick Green, îi invită pe soţii Holman să petreacă un week-end cu ei. 

“Într-o după masă eram în cabină, mă machiam pentru un matineu cu “Romeo şi Julieta”, – scrie Olivier în memoriile sale – când, pe neaşteptate, Vivien îşi făcu apariţia, pretextând, de ochii lumii, că venise să ne invite undeva pe mine şi pe Jill, a rămas câteva minute, sculându-se să plece, nu înainte de a fi depus un delicat sărut pe umărul meu”.

 Ardeau de nerăbdare să se vadă şi nimeni nu putea bănui ceva, dacă întreţineau discret întâlnirile de familie. Inimile lor pulsau dragostea prin atrii şi ventricule. Norocul le surâde când regizorul Alexander Korda îi distribuie în “Flăcări deasupra Angliei”. La sfârşitul filmărilor – îşi aminteşte biograful Felix Barker – “Olivier nu-şi putea scoate din minte figura lui Vivien, iar pentru actriţă Oliver devenise centrul universului”.


 Căsătoriţi fiind, duceau o viaţă dublă, iar pe Olivier îl mustră conştiinţa. Se întâlnesc doi ani prin cabinele teatrelor, în studiouri discrete, au escapade în localităţi mici uitate de lume unde nu-i cunoaştea nimeni, se iubesc în secret. Niciunul nu-şi dorea să ajungă pe prima pagină a ziarelor de scandal.


 Filme și boală 

Încet-încet, toată lumea a aflat despre amorul lor secret. Căsătoriile lor trebuiau tranşate fără milă, ca nişte afaceri de familie unde erau implicaţi şi nişte minori. Divorţurile lor durează câţiva ani. În 1933, Laurence este invitat în studiourile de la Hollywood pentru rolul din “La răscruce de vânturi“ şi trage sfori pentru a fi distribuită şi Vivien în rolul Scarlet. Reuşeşte.

 Actriţei i se decernează primul Oscar pentru interpretare. După premiera filmului, legătura lor secretă devenise de notorietate. Urmează alte roluri în filmele de mare succes la public “Rebecca”, “Mândrie şi prejudecată”, şi o căsătorie în 21 august 1940 la Santa Barbara, lângă Hollywood, în secret. Martori le-au fost doar Katharine Hepburn şi Ronald Colman.

 Izbucneşte Al Doilea Război Mondial. Patriot, Olivier îşi slujeşte ţara şi se înrolează în Flota Aeriană a Marinei Engleze. Fragila Vivien se simte neglijată. Este depresivă, face crize de nervi, slăbeşte mult, pierde o sarcină, îi apare o pată pe plămân. Se internează într-un sanatoriu. Are tuberculoză. Căsnicia lor debutase în muzica bombardamentelor aeriene şi a sirenelor de alarmă. 


Sfârşitul războiului stinge şi flăcările pasiunii lor. Eroii celei mai mari iubiri devin doi străini. Larry devine din ce în ce mai rece şi sever la crizele de nervi şi tuberculoză ale soţiei sale. Devotat, îşi dedică timpul, energia, resursele fizice şi spirituale artei, sacrificând viaţa conjugală. Când nu are filmări se refugiază în teatru printre personajele şi măştile sale. Pleacă în turneu în Australia de unde îl aduce în Anglia pe actorul Peter Finch, de care Vivien se va îndrăgosti. Întors în Anglia, Laurence trăieşte în regatul personajelor shakespeariene, suspectându-şi nevasta că îl înşală cu actori tineri. Vivien duce o viaţă dezordonată. Transformă casa într-un party fără final, cu găşti de prieteni beţivi sau cutreieră localurile de noapte cu prietenele ei. E preocupată de costumele ei extravagante. Unei romanţe de dragoste i se substituia o realitate prozaică. Vidul lui afectiv, tradus prin indiferenţă faţă de frumoasa lui soţie, îl determină să-şi găsească pe cineva mai echilibrat. La teatru o cunoaşte pe Joan Plowright o actriţă mai tânără cu 22 de ani. Copila afectuoasă şi înţeleaptă îl ascultă, îl divinizează, joacă în spectacolele montate de el în teatru. Se iubesc în secret. Totul se întâmpla în perioada în care Vivien primea al doilea Oscar şi era distribuită în alte roluri, în filme de mare succes. Pierde a doua sarcină, iar depresia îi întunecă mintea şi viaţa, tuberculoza avansează. Despre relaţia soţului său cu tânăra actriţă de la teatru a aflat ultima, când ştia de mult toată lumea şi nu se mai putea ascunde nimic. Olivier îi cere lui Vivien divorţul, printr-o scrisoare “Se înţelege că îl iubesc încă pe Larry, dar dacă vrea divorţul, iată-l, îl pot obţine şi mâine, pe o tavă de argint” le declară Vivien ziariştilor. Peste şase luni, într-una din sălile tribunalului din Londra s-a pronunţat divorţul dintre Sir Laurence şi Vivien, pe motivul adulterului cu miss Plowright. Doar Vivien a participat la penibila şedinţă. După divorţ, celebra actriţă declara unui corespondent de la Daily Express: „lucrul cel mai greu pentru mine a fost să mă adaptez singurătăţii, fără Larry, dar prietenii mei, care au fost, cu toţii, minunaţi. Au făcut un cerc închis în jurul meu”. În 8 iulie 1967, după disperate încercări de a-şi face viaţa normală, actriţa se stinge din viaţă în urma tuberculozei avansate. La funeralii, mulţimea imensă a ascultat cuvintele rupte din inimă ale prietenilor ce i-au adus ultimul omagiu. Timp de un minut, luminile rampelor tuturor teatrelor din Londra s-au stins în moment de reculegere. 22 de ani mai târziu, Laurence Olivier o urma pe acelaşi drum fără întoarcere, după ce a fost copleşit de premii, onoruri, glorie, trofee. A trădat femeia, dar nu teatrul, şi nici pe Shakespeare.


 Ziarul Metropolis

$$$

 Când holera a bătut la ușa lui Cehov, scriitorul a lăsat condeiul din mână. Dar ceea ce a urmat n-o să-ți vină să crezi.


Știi povestea aceea veche în care scriitorul își numește medicina „soție” și literatura „amantă”? Sună a glumă de mahala intelectuală, nu? Un fel de-a spune: femeia e serioasă, dar cealaltă e pasiunea mea vinovată.


Dar la Anton Cehov nu era o glumă.


În Rusia anilor 1890, holera venea peste sate ca o furtună mută. Intra pe furiș, pe fântâni stricate, pe ulcioare sparte din care beau zece oameni la rând, pe podele de lut pe care copiii goi își trăseseră zeci de răni. Nu anunța pe nimeni. Și când a ajuns la Melihovo – moșia cumpărată de Cehov din banii de povestiri – n-a venit încovoiată în metafore.


A venit ciocănind în geamuri.


A venit sub formă de căruțe cu roți înnodate. De oameni cărați pe uși smulse din balamale. De femei care-și țineau copiii în brațe și tremurau nu de frig, ci de groaza că mâine o să fie singurele care mai respiră.


Cehov a devenit medicul de district pentru douăzeci și cinci de sate.


Fără spital. Fără medicamente. Fără ajutoare.


Se trezea în bezna de dinaintea zorilor și se întorcea noaptea târziu, cu hainele lipite de transpirație și sudoare uscată. Călărea treizeci de verste pe zi. Intra în colibele în care fumul de la sobă te făcea să tușești sânge doar stând o jumătate de ceas. Își spăla mâinile în aceeași apă rece și otrăvită din fântânile care omorau satul. Știa exact cum ucide holera. Știa că dacă stă prea mult să se gândească – dacă se oprește o secundă să-și tragă sufletul – mai moare cineva.


N-a scris niciun text patetic despre asta.


În schimb, a scris acasă: „Sunt sleit. Mi-a dispărut timpul de scris. Mă doare gâtul de o săptămână și nu-mi trece.”


Cam atât. Ca și cum ar fi vorbit despre vreme.


Dar iată ce nu ți-a spus nimeni până acum: când s-au terminat dezinfectantele, le-a cumpărat el din banii lui. Când nu existau barăci de izolare, le-a construit el. Când țăranii, de rușine, ascundeau bolnavii în pivnițe ca să nu afle vecinii, Cehov stătea o oră în fața colibei și vorbea domol până când deschideau ușa.


Vedea zeci de bolnavi pe zi. Punea stetoscopul pe piepturi arse de friguri. Scria rețete pe hârtie îngălbenită. Și apoi privea cum oameni mor în încăperi pe care nu le putea salva decât dacă ar fi avut un spital adevărat.


În tot acest timp, la Moscova și Petersburg, intelectualii vorbeau în saloane elegante despre „suferința țărănimii”. Scriau eseuri strălucite. Beau ceai din pahare de argint și spuneau că „poporul are nevoie de școli”.


Cehov, în schimb, a construit trei școli din banii lui de scriitor. A plătit clinică. A plătit clopotniță – nu din fală, ci ca satul să aibă un ceas, o ordine, o inimă bătând în lemn. A plătit salariile învățătorilor. A trimis medicamente în regiuni moarte de foamete. A plătit spitale pentru oameni pe care nu-i cunoscuse niciodată.


Și nu a spus nimănui.


Pentru că Cehov ura spectacolul milos. Disprețuia caritatea care se filmează. Știa că adevăratul bine miroase a sudoare, a fum de lemne arse, a mâini spălate în apă rece după a zecea autopsie din ziua aia.


Dar iată unde vreau să ajung. Iată ce mă face să mă opresc din scris și să privesc în gol, ca și cum aș fi văzut un vis urât și frumos în același timp.


În tot acest haos de holeră, oboseală și moarte, Cehov tușea.


Și nu tușea pentru că răcisese.


Tușea pentru că avea tuberculoză. Boala care îi mânca plămânii în fiecare dimineață, în fiecare noapte de veghe, în fiecare călătorie prin noroiul acela nesfârșit. Știa că e bolnav. Știa că se apropie de sfârșit. Și totuși, în fiecare zi, se urca în căruță și pornea mai departe.


Și atunci se întâmplă ceva ce niciun manual de literatură nu povestește.


Într-o seară, după ce văzuse ultimul bolnav, după ce spălase ultimele mâini, după ce scrisese ultima rețetă cu degetele amorțite de frig, s-a întors acasă. Și acolo, pe masa lui de scris, lângă lampa cu gaz care fumega, zăcea o scrisoare. O scrisoare fără nume pe plic. Doar un sigiliu spart de parcă cineva o deschisese deja și apoi o lipise la loc de rușine.


Când a deschis-o…


(aici mă opresc)


Pentru că unele povești nu trebuie terminate într-un caption de Facebook. Unele povești merită să fie trăite până la capăt, cu răbdare, așa cum a trăit-o el – fără tam-tam, fără lumini de scenă.


 Ecouri din trecut

$$$

 S-a întâmplat în 4 noiembrie1900: În această zi, s-a născut Lucreţiu Pătrăşcanu, jurist, sociolog şi om politic comunist; participant de seamă la planificarea și desfășurarea actului de la 23 august 1944; ministru al justiţiei între anii 1944 şi 1948; arestat în 1948 sub acuzaţia falsă de complot, împreună cu pictoriţa Lena Constante, soţia sa, Elena Pătrăşcanu, filosoful Bellu Zilber, folcloristul Harry Brauner ş.a. Cum mai spuneam atunci când amintesc despre personalități controversate de pe la noi sau de prin alte colțuri de lume, eu nu ridic statui virtuale nimănui, ci încerc să prezint, atât cât pot de obiectiv, câteva date și informații despre subiect!

Lucrețiu Pătrășcau reprezintă o personalitate cu totul aparte în istoria modernă a României. A fost un intelectual cu studii în diferite domenii și un actor principal pe scena politică alfat în prima linie atunci când a venit vorba de luarea unei decizii care schimba radical cârmuirea ideologică a țării la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Pătrășcanu a fost un comunist convins însă a fost eliminat de propriul său partid pe care visa la un moment dat să îl conducă, printr-un proces stalinist de care nu era deloc străin.

Lucreţiu Pătrăşcanu s-a născut la Bacău. Tatăl său este scriitorul D.D. Pătrăşcanu (1872-1937), iar mama sa, Lucreţia, provenea dintr-o veche familie boierească. Lucreţiu Pătrăşcanu a beneficiat de o educaţie aleasă şi a cunoscut în casa tatălui său personalităţi ale culturii române din acea vreme, precum C. Stere, I. Slavici, G. Galaction, M. Sadoveanu ş.a.Şcoala elementară a făcut-o la Bucureşti, apoi patru clase liceale la Iaşi, iar bacalaureatul l-a susţinut la Bucureşti, în 1919. A absolvit cu „'magna cum laudae'' ştiinţele juridice la Universitatea din Bucureşti în 1922, iar în 1925 şi-a luat doctoratul la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Leipzig, cu teza „Reforma agrară din România Mare şi urmările ei''.

Este atras din tinereţe de doctrina socialistă, aderând la mişcarea socialistă în 1919, iar în Partidul Comunist Român se înscrie chiar de la înfiinţarea acestuia, în 1921. A participat la câteva congrese ale Partidului Comunist, printre care cel de la Moscova din 1931, când a fost ales şi în Comitetul Central.În perioada interbelică, ca activist comunist este arestat şi încarcerat de câteva ori la Jilava, Văcăreşti, Târgu-Jiu. Ca avocat, s-a aflat pe banca apărării în procesele intentate comuniştilor. A scris în publicaţii de orientare socialistă: „Tineretul socialist'', „Socialistul'', „Viaţa muncitoare'', precum şi lucrări şi studii politice, economice, sociale, dintre care: „Un veac de frământări sociale'', „Sub trei dictaturi'', „Probleme de bază ale României'', „Curente şi tendinţe în filosofia românească''.Ca reprezentant al Partidului Comunist, are câteva întrevederi, începând din 1943, cu Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, precum şi cu reprezentanţi ai Palatului Regal, în vederea răsturnării dictaturii antonesciene, a scoaterii României din război şi alăturării acesteia de partea Coaliţiei Naţiunilor Unite.

A avut un rol important în desfăşurarea evenimentelor de la 23 august 1944. În noul guvern constituit în aceeaşi zi şi condus de generalul Constantin Sănătescu (23 aug. - 4 nov. 1944), Lucreţiu Pătrăşcanu deţine ad-interim portofoliul Justiţiei. Lucreţiu Pătrăşcanu s-a aflat în fruntea delegaţiei care a plecat la Moscova, la 29 august 1944, pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, şi a făcut parte din delegaţia oficială a României la Conferinţa de pace de la Paris din 1946, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Tătărescu, Florica Bagdasar, Ion Gheorghe Maurer.De asemenea, a condus delegaţia României la semnarea Tratatului de Pace cu Puterile Aliate şi Asociate, la 10 februarie 1947.

Este ministru al Justiţiei în Guvernul condus de dr. Petru Groza (6 mart.1945 - 30 dec. 1947). Între 1945-1948 a fost şi profesor de economie politică la Facultatea de Drept din Bucureşti.La Conferinţa PCR din octombrie 1945 a fost ales membru al CC al Partidului Comunist, iar în 1946 membru în Biroul Politic al CC, dar pentru scurt timp.Treptat poziţia sa în conducerea Partidului Comunist începe să slăbească. Lucreţiu Pătrăşcanu este perceput ca un contracandidat puternic pentru cei care doreau să obţină conducerea partidului, şi ca un redutabil adversar chiar de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al PCR, cu care avusese conflicte şi opinii politice divergente atât înainte cât şi după 23 august 1944. La Conferinţa Partidului Comunist din 1945 i se aduc critici în legătură cu activitatea sa de la Ministerul Justiţiei. În 1946 susţine la Cluj un discurs, în cadrul căruia ar fi rostit fraza „Înainte de a fi comunist, sunt român'', motiv de a fi acuzat ulterior pentru „abateri în problema naţională''.Conflictul lui cu conducerea PCR de la acea vreme se adânceşte. În februarie 1948 nu mai este ales membru al CC al PCR, iar în martie 1948 este eliberat şi din funcţia de ministru al Justiţiei.

Este arestat la 28 aprilie 1948, din dispoziţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dus într-o casă conspirativă a serviciilor speciale şi cercetat de către o comisie special alcătuită. La 24 august 1948 a fost emis şi mandatul de arestare, de către Parchetul Curţii Bucureşti, Lucreţiu Pătrăşcanu fiind acuzat că a fost „agent al Siguranţei burghezo-moşiereşti'' şi „agent al serviciului de spionaj englez'' şi că „a dus o activitate criminală pentru paralizarea acţiunilor PCR şi nimicirea din interiorul partidului''. În vara anului 1952 a fost constituit un colectiv special de anchetă, condus de Alexandru Drăghici, noul ministru de Interne, sprijinit şi de consilierii sovietici. Procesul, de tip stalinist, s-a desfăşurat între 6-13 aprilie 1954, în clădirea Tribunalului Militar Bucureşti.Sentinţa, dată la 14 aprilie 1954, a fost de condamnare la moarte.Ceilalţi inculpaţi în „procesul Pătrăşcanu'' au primit ani grei de închisoare, majoritatea fiind trimişi la Aiud.

Lucreţiu Pătrăşcanu a fost executat la închisoarea Jilava, la 17 aprilie 1954. A fost reabilitat politic la Plenara CC al PCR din 22-25 aprilie 1968, împreună cu alţi lideri comunişti executaţi sau închişi în perioada în care în fruntea PCR şi a statului s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej. La 17 aprilie 1954, la numai trei zile de la pronunțarea sentinței, Lucrețiu Pătrășcanu a fost scos din celulă pe motiv că este dus la plimbare. A fost executat prin împușcare în ceafă în incinta pușcăriei Jilava.  Pentru el a fost finalul unei vieți curmate tragic, un destin care l-a purtat până în funcțiile de conducere a României. A fost un om foarte ambițios, un intelectual autentic care înțelegea doza de superioritate pe care o avea în fața celorlalți lideri de stânga ai PCR. Probabil nu a știut să și-o controleze în mod adecvat fapt ce i-a fost fatal. Pătrășcanu și-a acceptat onorabil verdictul refuzând să solicite schimbarea sentinței în închisoare pe viață cu toate că știa că este nevinovat  

Ironia istoriei face ca Lucrețiu Pătrășcanu să aibă parte de același tip de proces politic de care au avut parte opozanții PCR, procese de care el nu era deloc străin. Dimpotrivă...Acuzații false, dovezi fabricate și verdict stabilit încă din start. Paradoxul în cazul de față este că un om cu o inteligență peste medie așa cum a fost Lucrețiu Pătrășcanu a căzut în capcana unei doctrine politice în care el a crezut cu toată tăria. S-a înșelat și a sfârșit dramatic, executat de propria convingere ideologică.

Surse:

„Coposu-Confesiuni-Dialoguri cu Doina Alexandru”, Editura Vremea 2014

Lavinia Betea, Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist, București, Editura Curtea Veche, 2006

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/corneliu-coposu-despre-lucretiu-patrascanu

https://www.iiccr.ro/procesul-si-asasinarea-lui-lucretiu-patrascanu-aprilie-1954/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lucretiu-patrascanu-destinul-fabulos-al-unui-om-asasinat-de-propria-convingere-politica

https://romanialibera.ro/aldine/history/cum-a-murit--in-realitate--lucretiu-patrascanu--223211

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/patrascanu-a-primit-un-glont-in-ceafa-71798.html

$$$

 S-a întâmplat în 4 noiembrie1944: La această dată, avea loc instaurarea celui de–al doilea guvern condus de generalul Constantin Sănătescu. Data de 23 august 1944 a marcat răsturnarea guvernului condus de mareşalul Ion Antonescu în România, la sfârşitul celui de al doilea război mondial, în decursul căruia armata română se aliase cu Germania nazistă. România a întors armele împotriva fostului aliat şi s-a alăturat Naţiunilor Unite în lupta împotriva puterilor Axei.

Regele Mihai I l-a demis şi arestat pe mareşalul Ion Antonescu, conducătorul statului şi preşedintele Consiliului de Miniştri. Actul de la 23 august 1944 a fost realizat de către o coaliţie formată din regele Mihai I, partidele democratice interbelice, liberal, ţărănist şi social-democrat, dar şi comunişti, aliate în Blocul Naţional Democrat şi mai mulţi ofiţeri superiori ai armatei, precum generalul Constantin Sănătescu.

Scopul principal al înlăturării guvernului Antonescu de la putere era trecerea imediată a ţării de partea Aliaţilor şi încetarea războiului împotriva acestora. Spre seara zilei de 23 august, este emis decretul regal prin care Constantin Sănătescu este numit preşedinte al Consiliului de miniştri. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant. Zilele următoare armata română a acţionat pentru oprirea ofensivei trupelor germane care primise ordin de la Hitler de a suprima puciul. 

Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistiţiul cu Naţiunile Unite, care stabilea noul statut internaţional al ţării noastre: ieşirea din războiul antisovietic şi angajarea în lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea dictatului de la Viena, stabilirea graniţei româno-sovietice din 28 iunie 1940. Astfel, România devenea o ţară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA şi Marea Britanie girau această realitate. La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin şi Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influenţă sovietică în proporţie de 90%. În perioada următoare, efortul principal a fost îndreptat spre eliberarea nord-vestului Transilvaniei, în timp ce tancurile sovietice pătrundeau în Bucureşti.Pe plan intern, pe 13 octombrie, PCR şi PSD au denunţat în mod oficial actul de colaborare cu PNL şi PNŢ în cadrul BND, au ieşit de la guvernare şi s-au constituit într-o nouă coaliţie denumită Frontul Naţional Democrat. Acest fapt a stârnit o nouă criză politică, timp în care FND a pornit o uriaşă şi vehementă campanie împotriva partidelor istorice. 

Pe 4 noiembrie, generalul Sănătescu a format un nou guvern „de largă colaborare politică”, dar crizele provocate de comunişti şi socialişti au continuat. În acest context, Constantin Sănătescu şi-a depus mandatul pe 6 decembrie 1944. Două săptămâni mai târziu, este numit Şef al Marelui Stat Major, poziţie pe care o va îndeplini până pe 19 iunie 1945. Din acest moment, va fi inspector general al Armatei Române.În ultimii ani de viaţă a fost martor al comunizării ţării. Generalul Constantin Sănătescu a decedat pe 8 noiembrie 1947, la vârsta de 62 de ani.

În 6 decembrie 1944, după demisia lui Constantin Sănătescu, generalul Nicolae Rădescu a fost numit prim-ministru de către Regele Mihai I.Generalul Nicolae Rădescu s-a opus comuniștilor și a ținut, în luna februarie 1945, un discurs în care denunța tentativele comuniștilor de a instaura un regim totalitar. În cele din urmă Nicolae Rădescu a fost nevoit să demisioneze, ca urmare a presiunilor sovietice. S-a refugiat la Legația Marii Britanii și a reușit să fugă cladestin în Occident.

Surse:

Jurnalul generalului Sănătescu, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006 

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

http://www.humanitas.ro/constantin-sanatescu

https://jurnalul.antena3.ro/scinteia/istoria-comunismului/istoria-comunismului-agonia-opozitiei-democratice-30306.html

$$$

 S-a întâmplat în 4 noiembrie1946: La această dată, începea să funcţioneze oficial UNESCO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, instituţie specializată a ONU, cu sediul la Paris; la această dată a intrat în vigoare actul de constituire a Organizaţiei, semnat la 16.XI.1945, la Londra (România este membră a UNESCO din 27.VII.1956). La originea înfiinţării UNESCO se află dorinţa unor ţări de a restabili sistemul lor de educaţie, încă înainte de încheierea primului război mondial.

Astfel, în anul 1942, în plin război mondial, guvernele unor ţări europene care s-au confruntat cu Germania nazistă şi aliaţii săi s-au reunit, în Marea Britanie, la Conferinţa Miniştrilor Educaţiei. Aceste ţări căutau metode şi mijloace pentru reconstruirea sistemului lor de educaţie grav afectat de război, de îndată ce pacea urma să fie restabilită. După această conferinţă, proiectul a luat amploare în scurt timp, căpătând practic expunere universală, inclusiv prin aderarea SUA la acest demers. Conferinţa Miniştrilor Educaţiei a convocat, pentru perioada 1-16 noiembrie 1945, la Londra, după sfârşitul războiului, o reuniune la care au participat reprezentanţii a 44 de state, tocmai pentru a crea o organizaţie pentru educaţie şi cultură, dar mai ales pentru o cultură comună a păcii, care să le reunească interesele. Impulsionate mai ales de Franţa şi Regatul Unit, grav afectate de război, delegaţiile statelor participante au decis crearea unei organizaţii care trebuia să stabilească „solidaritatea intelectuală şi morală a umanităţii” şi, în acest mod, să prevină, pe viitor izbucnirea unui nou război mondial.

La sfârşitul conferinţei, la 16 noiembrie 1945, 37 de ţări au semnat Actul Constitutiv al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, documentul intrând în vigoare în anul următor, la 4 noiembrie 1946, fiind ratificat de 20 de state: Africa de Sud, Arabia Saudită, Australia, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, China, Danemarca, Egipt, Franţa, Grecia, India, Liban, Mexic, Norvegia, Noua Zeelandă, Regatul Unit al Marii Britanii, Republica Dominicană, Turcia şi Statele Unite ale Americii. Prima sesiune a Conferinţei Generale a UNESCO s-a desfăşurat la Paris, în perioada 19 noiembrie – 10 decembrie 1946, cu participarea reprezentanţilor a 30 de ţări cu drept de vot.

În anul 1948, UNESCO recomandă Statelor Membre să declare învăţământul primar gratuit, obligatoriu şi universal. În anul 1951 au aderat la organizaţie Japonia şi Republica Federală Germană, doi ani mai târziu şi Spania a devenit membru, iar URSS a aderat la UNESCO în 1954. În anul 1960 a avut loc lansarea „expediţiei” din Nubia, Egipt, pentru a muta Marele Templu de la Abu Simbel pentru a se evita ca râul Nil să inunde situl după construirea barajului de la Aswan, una din marile realizări ale organizaţiei în domeniul patrimoniului universal. Au urmat 20 de ani de campanie susţinută a UNESCO, perioadă în care 22 de monumente şi complexuri arhitecturale de o valoare inestimabilă pentru umanitate sunt mutate – vorbim despre Moenjodaro (Pakistan), Fez (Maroc), Kathmandu (Nepal), Borobudur (Indonezia) sau Acropolis (Grecia).

De asemenea, în anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, organizaţia a lucrat la extinderea protecţiei drepturilor de autor în numeroase state care nu erau atunci părţi ale Convenţiei de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice – încheiată în 1886, astfel că în anul 1952 a fost semnată Convenţia Universală privind Dreptul de Autor, sub egida UNESCO, adoptată la Geneva şi revizuită, la Paris, în anul 1971.În anul 1956 Republica Africa de Sud s-a retras din UNESCO susţinând că unele dintre publicaţiile organizaţiei intervin în „problemele rasiale” ale ţării, iar în 1960, nu mai puţin de nouăsprezece state africane au devenit membre ale organizaţiei. În anul 1968, UNESCO a organizat prima conferinţă interguvernamentală care a avut ca scop o conciliere între mediul înconjurător şi dezvoltare, ceea ce în prezent numim „dezvoltare durabilă”, o iniţiativă care a dus la crearea Programului „Omul şi biosfera”.La 16 noiembrie 1972, la Paris, a fost semnată Convenţia privind Protecţia Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural, un document important privind aprecierea şi protejarea unor opere create la nivel mondial.În anul 1975, este înfiinţată, sub auspiciile Naţiunilor Unite şi UNESCO, la Tokio, Universitatea Naţiunilor Unite.

       Comitetul Patrimoniului Mondial UNESCO a fost creat în anul 1976, iar primele situri au fost înscrise pe lista Patrimoniului Mondial al organizaţiei în anul 1978.Tot în anul 1978, la 27 noiembrie, a fost adoptată Declaraţia privind rasele şi prejudecăţile de rasă, în cadrul Conferinţei Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite în domeniul învăţământului, ştiinţei şi culturii la sesiunea a douăzecea.În anul 1972, Republica Democrată Germană a devenit nou membru, iar în 1984 SUA se retrag din UNESCO, din cauza dezacordurilor majore cu conducerea organizaţiei. Un an mai târziu Regatul Unit al Marii Britanii şi Singapore se retrag şi ele din organizaţie, iar bugetul UNESCO cunoaşte o prăbuşire considerabilă, dat fiind faptul că atât SUA cât şi Marea Britanie erau contributori importanţi.

În anul 1980 au fost publicate primele două volume ale UNESCO privind „Istoria generală a Africii”, urmată şi de alte serii similare dedicate alte regiuni, îndeosebi din Asia Centrală şi Caraibe. Conferinţa Mondială privind Educaţia pentru Toţi, care a avut loc în anul 1990, la Jomtiem, Thailanda, lansează o mişcare globală pentru asigurarea educaţiei de bază pentru toţi copiii, tinerii şi adultii.În perioada 1991-1993 douăsprezece republici din fosta Uniune Sovietică s-au alăturat UNESCO, Federaţia Rusă fiind membru din 1992.Tot în anul 1992, a fost creat, sub egida UNESCO, programul „Memoria lumii”, care cuprinde arhive audio, cinematografice şi de televiziune.Africa de Sud, aflată sub conducerea lui Nelson Mandela, revine în componenţa organizaţiei în anul 1994, iar Regatul Unit al Marii Britanii redevine membru în 1997, urmată şi de revenirea SUA, în anul 2003.

Declaraţia Generală privind genomul uman şi drepturile omului, a fost adoptată şi proclamată la Conferinţa Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite din 11 noiembrie 1997, iar în anul 2001 a fost adoptată Declaraţia Universală privind Diversitatea Culturală, în cadrul Conferinţei Generale a UNESCO.În anul 2000, la Dakar, în Senegal, Forumul Mondial pentru Educaţie a solicitat statelor să asigure educaţia de bază pentru toţi până în anul 2015.În anul 2005, sultanatul Brunei a devenit al 191-lea Stat Membru al UNESCO, în 2007 Muntenegru este al 192-lea, Singapore – al 193-lea, din 8 octombrie 2007.În 27 octombrie 2011, Sudanul de Sud este al 194-lea membru, iar ultimul stat care a aderat la organizaţie este Palestina, din 23 noiembrie 2011.În prezent UNESCO are, deci, 195 de state membre organizate în 5 grupuri regionale – Africa, Statele Arabe, Asia şi Pacific, Europa şi America de Nord, America Latină şi Caraibele.

UNESCO are şi zece state asociate, primul teritoriu cu această calitate fiind Insulele Virgine Britanice, la 24 noiembrie 1983, iar ultimul stat asociat fiind Montserrat, la 3 noiembrie 2015. De asemenea, organizaţia are 55 de birouri regionale, prin intermediul cărora elaborează strategii, programe și activităţi în consultare cu autorităţile naţionale și alţi parteneri.UNESCO operează o serie de institute şi centre de specialitate, are 184 de delegaţii permanente, care reprezintă guvernele Statelor Membre la UNESCO şi are 199 de Comisii Naţionale în toată lumea, fiind singura agenţie ONU care are o reţea globală de organisme de cooperare naţionale, cunoscute drept Comisiile Naţionale pentru UNESCO, instituite de guvernele statelor membre, în conformitate cu articolul VII al Constituţiei UNESCO.

România a aderat la UNESCO la data de 27 iulie 1956, tot de la acel moment fiind constituită şi Comisia Naţională a României pentru UNESCO (CNR UNESCO).Prin H.G. 624/1995 Comisia a fost reorganizată, actul normativ stabilind caracterul Comisiei de instituţie publică cu personalitate juridică în coordonarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, precum şi rolul Comisiei de asigurare a legăturii României cu UNESCO şi de organism multidisciplinar de analiză, sinteză şi coordonare a programelor, proiectelor şi activităţilor din România ce decurg din Constituţia, rezoluţiile, programele/bugetele bi/multianuale elaborate de UNESCO. Comisia colaborează cu Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Culturii, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Academia Română şi cu alte instituţii şi organisme centrale.

CNR UNESCO este alcătuită din 70 de membri, numiţi prin ordin al Ministrului Educaţiei din rândul personalităţilor marcante ale învăţământului, vieţii cultural-artistice şi ştiinţifice româneşti. Preşedintele şi secretarul general al Comisiei sunt numiţi prin decizia primului – ministru, la propunerea Ministerului Educaţiei. Comisia este instituţia prin care se realizează relaţiile cu UNESCO – Paris şi cu alte instituţii UNESCO din străinătate, sub directa coordonare a Ministerului Afacerilor Externe şi a Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice. De asemenea, Comisia conlucrează cu Delegaţia permanentă a României la UNESCO, care este organismul Ministerului Afacerilor Externe care ţine legătura şi rezolvă direct problemele României la UNESCO – Paris. 

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale relaţiei ţării noastre cu UNESCO îl reprezintă siturile din România aflate pe lista Patrimoniului Monidal al organizaţiei. Astfel, ţara noastră are incluse în patrimoniul UNESCO 32 de obiective.

Dobrogea se înscrie pe lista patrimoniului mondial UNESCO cu Delta Dunării, începând cu anul 1992, fiind cel mai nou şi mai jos teritoriu al României, cu un relief în continuă formare şi remodelare. Este a doua deltă ca mărime din Europa.În anul 1993 au fost incluse în patrimoniul universal mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei, lăcaşe de cult care se remarcă în primul rând prin vechime dar şi prin arhitectură, decoraţiuni şi pictură.

– Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“ din comuna Arbore, judeţul Suceava, a fost ridicată în anul 1503, iar pictura care mai există şi astăzi a fost realizată la 1541.

– Mănăstirea Humor, cu hramul „Sfântul Gheorghe“, a fost ridicată în anul 1530, pe locul unei aşezări anterioare din secolul al XIV-lea. Mănăstirea se remarcă prin arhitectura armonioasă, fiind prima biserică din arhitectura moldovenească cu pridvor deschis.

– Mănăstirea Moldoviţa cu hramul „Buna Vestire“ este unul dintre cele mai importante monumente de artă veche românească, care prezintă, atât la interior, cât şi la exterior, picturi murale realizate în anul 1537

– Biserica Mănăstirii Pătrăuţi cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci“ a fost construită în anul 1487 de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, fiind o biserică de dimensiuni mici, dar foarte armonios proporţionată. Aici se remarcă tabloul votiv cu scena „Plângerii“ şi „Cavalcada sfinţilor militari“

– Mănăstirea „Sf. Nicolae“Probota a fost ctitorită în anul 1530, arhitectura ei fiind reprezentativă pentru Moldova secolului al XVI-lea.

– Biserica „Sf. Gheorghe“ din Suceava a fost ridicată între anii 1514-1522, iar picturile murale sunt remarcabile

– Biserica „Sf. Gheorghe“ a Mănăstirii Voroneţ, ridicată în anul 1488 de Sf. Voievod Ştefan cel Mare, se remarcă prin pictura exterioară, reprezentând „Judecata de apoi“, în care predomină un albastru unic, rămas celebru sub denumirea de „albastru de Voroneţ“.

Tot în anul 1993, pe lista patrimoniului universal UNESCO a fost înscrisă Mănăstirea Horezu din judeţul Vâlcea, ctitorită în anul 1690 de către Constantin Brâncoveanu. Construită în binecunoscutul stil brâncovenesc, mănăstirea este remarcabilă prin puritatea sa arhitecturală, prin echilibrul şi bogaţia detaliilor sculpturale, prin compoziţiile religioase care decorează lăcaşul, prin portretele votive şi prin picturile decorative. Şcoala de pictură murală şi iconografică înfiinţată aici în secolul al 18-lea este recunoscută pe plan mondial.

În anii 1993 respectiv 1999, din Transilvania au fost înscrise pe lista patrimoniului mondial UNESCO cu o serie de situri săseşti, cu biserici fortificate:

– Biertan este primul loc din Transilvania, considerat a fi foarte important pentru comunitatea internaţională, iar biserica de aici a fost construită între anii 1492-1515 şi este un rezultat al goticului târziu, cu elemente renascentiste la unele portale. Uşa sacristiei este considerată o capodoperă a genului.

– Câlnic a fost atestată pentru prima dată în secolul al XIII-lea

– Dârjiu cu biserica unitariană datează din secolele al XIV-XV-lea

– Prejmer, este cea mai puternică cetate ţărănească din Transilvania, un monument de valoare inestimabilă, biserica evanghelică, operă a goticului timpuriu cu influenţe cisterciene, a fost ridicată la anul 1250

– Biserica evanghelică de la Saschiz a fost ridicată între anii 1493-1496 şi se remarcă prin modul de fortificare a construcţiei

– Biserica „Sf. Petru“ din Valea Viilor datează din secolul al XIII-lea şi are aspectul unui turn puternic, fortificat, fiind înconjurată de ziduri puternic fortificate

– Biserica evanghelică de la Viscri, a fost ridicată spre sfârşitul secolului al XVI-lea în stil gotic.

În anul 1999, opt biserici din lemn din Maramureş intrau pe lista patrimoniului mondial UNESCO:

– Biserica Mănăstirii Bârsana cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică“, care a fost construită în anul 1720

– Biserica „Naşterea Maicii Domnului“ din Ieud (biserica din vale), care datează din anul 1717

– Biserica din Budeşti cu hramul „Sf. Nicolae“, construită în 1643, care păstrează şi astăzi picturi murale populare din anul 1762

– Biserica „Sfinţii Arhangheli“ din Rogoz, construită în anul 1633, a fost incendiată de tătari şi refăcută în anul 1717 şi se remarcă prin frumuseţea deosebită a decoraţiunilor

– Biserica „Sfânta Parascheva“ din Deseşti, atestată documentar în anul 1360 şi care deţine o colecţie de icoane pe lemn din secolul al XVII-lea şi pe sticlă din secolul al XIX-lea

– Biserica „Sfinţii Arhangheli“ din Plopiş datează din anul 1796

– Biserica din Poienile Izei cu hramul „Sf. Parascheva“ a fost construită în anul 1604 şi păstrează încă pictura murală în stil popular de la 1794

– Biserica din Surdeşti cu hramul „Sfinţii Arhangheli“, care a fost construită în anul 1767.

Tot în anul 1999, pe lista patrimoniului UNESCO intrau şi şase cetăţi dacice din Munţii Orăştiei:

– Sarmizegetusa Regia, fostul centru politic, administrativ şi militar al statului dac la finalul secolului I î.Hr. şi începutul secolului I d.Hr., este una dintre cele mai mari cetăţi de refugiu din Transilvania

– Băniţa se află pe un colţ de stâncă izolat, numit Dealul Bolii sau Piatra Cetăţii (902 m), la câţiva kilometri vest de oraşul Petroşani

– Costeşti-Blidaru este o cetate care datează din secolul al II-lea î.Hr şi a fost reşedinţă permanentă a regelui dac Burebista

– Cetatea dacică de la Căpâlna este amplasată pe culmea „La Cetate“, la 610 m altitudine

– Costeşti-Cetăţuie, o cetate cu turnuri de apărare, este amplasată pe Dealul Cetăţuia, la 561 m altitudine

– Luncani-Piatra Roşie, din satul Boşorod, cetate dacică de piatră cu cinci turnuri şi poartă, care datează din secolul I î.Hr.

Cetatea Sighişoara, este obiectiv UNESCO din anul 1999, fiind considerat cel mai atrăgător şi mai complet ansamblu urban medieval din România. Cetatea datează din secolele al XIV-XVII-lea, în interiorul ei întretăindu-se străzi înguste şi pavate, pe marginea cărora sunt aşezate case masive din cărămidă. În fine, în anul 2010, a fost înscrisă pe lista patrimoniului universal UNESCO, o altă mănăstire din nordul Moldovei, Suceviţa. Situată la 18 km de Rădăuţi, în judeţul Suceava, Suceviţa este atestată la începutul veacului al XVI-lea, pe valea râului Suceviţa, între dealuri, unde existau o biserică din lemn şi o schivnicie.

Surse:

https://whc.unesco.org

http://www.cultura.ro/unesco

https://radioromaniacultural.ro/documentar-70-de-ani-de-la-constituirea-organizatiei-natiunilor-unite-pentru-educatie-stiinta-si-cultura-unesco/

https://ccunb.ro/unesco/

http://www.rador.ro/2015/11/16/documentar-organizatia-natiunilor-unite-pentru-educatie-stiinta-si-cultura-unesco-70-de-ani-de-existenta-obiective-romanesti-in-patrimoniul-universal/

$$$

 Destine frante in inchisorile comuniste - Grigore Caraza, decedat pe 10 noiembrie, 2014 Intamplator, sau, poate ca o binecuvantare, l-am cu...