joi, 5 noiembrie 2026

$$$

 S-a întâmplat în 4 noiembrie1965: În această zi, a murit Elena Vianu, pictoriţă, critic, istoric literar şi eseist; soţia esteticianului Tudor Vianu. Elena Vianu (n. 5 noiembrie 1911, Bucureşti – d. Bucureşti) a fost o pictoriţă, eseistă, traducătoare şi critic literar. A fost fiica Elenei (născută Guţulescu) şi a lui Ştefan Irimescu, medic, şi soţia lui Tudor Vianu. Urmează în Capitală Şcoala Centrală de Fete (absolvită în 1930) şi Facultatea de Litere şi Filosofie, obţinând licenţa în filosofie cu menţiunea cum laude în 1934. 

Îşi susţine doctoratul în filologie în 1962 cu teza Moraliştii francezi, tipărită în anul următor. Din 1955 îşi începe activitatea universitară ca asistentă la Institutul pentru Limbi Străine, continuând-o la Catedra de limba şi literatura franceză a Facultăţii de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale a Universităţii bucureştene, unde va avansa până la gradul de conferenţiar (1964). 

Debutează în 1955 cu versiunea în limba franceză a poveştilor lui Ion Creangă, iar prima carte personală, monografia Racine, apărută în 1956, inaugurează preocuparea pentru studierea literaturii franceze. Colaborează la „Viaţa românească", „Secolul 20", „Studii de literatură universală", „Revista de filologie romanică şi germanică", precum şi la periodice din Franţa, Elveţia şi Germania; participă, în scurta sa carieră didactică, la câteva colocvii şi congrese peste hotare.

Se preocupă încă de la început de literatura franceză a veacului al XVII-lea, publicând în 1956 volumul Racine.Este, începând din 1956, titulara cursului de Istoria literaturii franceze clasice, pentru care redactează în franceză Cours de Littérature française. Le XVIIe siècle și îl publică în 1962. Este primul curs tipărit al unui cadru didactic al catedrei de limbă și literatură franceză. În teza de doctorat, Moraliștii francezi, 1963, dezvoltă cercetările desfășurate pentru elaborarea unui curs special intitulat Histoire des idées morales (de Montaigne à la Révolution Française). Separat, tot sub titlul Moraliști francezi, întocmește, traduce și comentează o antologie de texte din Montaigne, Pascal, La Rochefoucauld și La Bruyère (postum, 1966).

Dezvoltând interesul pentru prozatorii francezi ai veacului al XVIII-lea (care o condusese, în ultimul an la Catedră, 1964-1965, la a ține și un curs general de Istoria Literaturii franceze a secolului al XVIII-lea), Elena Vianu începe să lucreze la o nouă carte, la îndemnul profesorului francez Antoine Adam, despre romanul francez al secolului al XVIII-lea, rămasă în stadiu de fragmente. 

Are participări la numeroase colocvii și congrese în țară și în străinătate (Lecții la Universitatea Humboldt, Institutul de Limbi și Literaturi romanice, Berlin, mai 1960; Colocviul „J.J. Rousseau", Royaumont, iulie 1962; Colocviul „J.J. Rousseau", Collège de France, octombrie 1962; Congresul „Le Siècles des Lumières", Geneva, iulie 1963).Articole în reviste românești și străine (Secolul 20, Viața Românească, Europe, Studies on Voltaire and the Eighteenth Century, Revue des Sciences Humaines). Un volum despre Eugène Delacroix (1960), în care autoarea evocă pe pictorul francez, în culori foarte vii, în mediul romantic al epocii sale.

Opera literară cuprinde:

• Racine, Bucureşti, 1956;

• Delacroix, Bucureşti, 1960;

• Cours de litterature francaise. Le dix-septieme siecle, Bucureşti, 1962;

• Moraliştii francezi, Bucureşti, 1963;

• Oameni şi idei, Bucureşti, 1968.

Surse:

http://www.revista-apostrof.ro

http://dir.md/wiki/Elena_Vianu?host=ro.wikipedia.org

http://www.referatele.com/referate/romana/Elena-Vianu/index.php

http://argesexpres.ro/index.php/cultura/19729-tudor-vianu-27-decembrie-1897-21-mai-1964-un-critic-literar-cu-vocatie-de-arhitect-in-lumea-ideilor-120-de-ani-de-la-nastere

$$$

 S-a întâmplat în 4 noiembrie1965: În această zi, a murit Elena Vianu, pictoriţă, critic, istoric literar şi eseist; soţia esteticianului Tudor Vianu. Elena Vianu (n. 5 noiembrie 1911, Bucureşti – d. Bucureşti) a fost o pictoriţă, eseistă, traducătoare şi critic literar. A fost fiica Elenei (născută Guţulescu) şi a lui Ştefan Irimescu, medic, şi soţia lui Tudor Vianu. Urmează în Capitală Şcoala Centrală de Fete (absolvită în 1930) şi Facultatea de Litere şi Filosofie, obţinând licenţa în filosofie cu menţiunea cum laude în 1934. 

Îşi susţine doctoratul în filologie în 1962 cu teza Moraliştii francezi, tipărită în anul următor. Din 1955 îşi începe activitatea universitară ca asistentă la Institutul pentru Limbi Străine, continuând-o la Catedra de limba şi literatura franceză a Facultăţii de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale a Universităţii bucureştene, unde va avansa până la gradul de conferenţiar (1964). 

Debutează în 1955 cu versiunea în limba franceză a poveştilor lui Ion Creangă, iar prima carte personală, monografia Racine, apărută în 1956, inaugurează preocuparea pentru studierea literaturii franceze. Colaborează la „Viaţa românească", „Secolul 20", „Studii de literatură universală", „Revista de filologie romanică şi germanică", precum şi la periodice din Franţa, Elveţia şi Germania; participă, în scurta sa carieră didactică, la câteva colocvii şi congrese peste hotare.

Se preocupă încă de la început de literatura franceză a veacului al XVII-lea, publicând în 1956 volumul Racine.Este, începând din 1956, titulara cursului de Istoria literaturii franceze clasice, pentru care redactează în franceză Cours de Littérature française. Le XVIIe siècle și îl publică în 1962. Este primul curs tipărit al unui cadru didactic al catedrei de limbă și literatură franceză. În teza de doctorat, Moraliștii francezi, 1963, dezvoltă cercetările desfășurate pentru elaborarea unui curs special intitulat Histoire des idées morales (de Montaigne à la Révolution Française). Separat, tot sub titlul Moraliști francezi, întocmește, traduce și comentează o antologie de texte din Montaigne, Pascal, La Rochefoucauld și La Bruyère (postum, 1966).

Dezvoltând interesul pentru prozatorii francezi ai veacului al XVIII-lea (care o condusese, în ultimul an la Catedră, 1964-1965, la a ține și un curs general de Istoria Literaturii franceze a secolului al XVIII-lea), Elena Vianu începe să lucreze la o nouă carte, la îndemnul profesorului francez Antoine Adam, despre romanul francez al secolului al XVIII-lea, rămasă în stadiu de fragmente. 

Are participări la numeroase colocvii și congrese în țară și în străinătate (Lecții la Universitatea Humboldt, Institutul de Limbi și Literaturi romanice, Berlin, mai 1960; Colocviul „J.J. Rousseau", Royaumont, iulie 1962; Colocviul „J.J. Rousseau", Collège de France, octombrie 1962; Congresul „Le Siècles des Lumières", Geneva, iulie 1963).Articole în reviste românești și străine (Secolul 20, Viața Românească, Europe, Studies on Voltaire and the Eighteenth Century, Revue des Sciences Humaines). Un volum despre Eugène Delacroix (1960), în care autoarea evocă pe pictorul francez, în culori foarte vii, în mediul romantic al epocii sale.

Opera literară cuprinde:

• Racine, Bucureşti, 1956;

• Delacroix, Bucureşti, 1960;

• Cours de litterature francaise. Le dix-septieme siecle, Bucureşti, 1962;

• Moraliştii francezi, Bucureşti, 1963;

• Oameni şi idei, Bucureşti, 1968.

Surse:

http://www.revista-apostrof.ro

http://dir.md/wiki/Elena_Vianu?host=ro.wikipedia.org

http://www.referatele.com/referate/romana/Elena-Vianu/index.php

http://argesexpres.ro/index.php/cultura/19729-tudor-vianu-27-decembrie-1897-21-mai-1964-un-critic-literar-cu-vocatie-de-arhitect-in-lumea-ideilor-120-de-ani-de-la-nastere

$$$

 S-a întâmplat în 4 noiembrie1970: În această zi, a  plecat la cele veșnice Tudor Muşatescu, dramaturg, prozator, poet şi publicist (piese de teatru: „Titanic vals”, „…Escu”, „Visul unei nopţi de iarnă”). Dramaturgul și romancierul Tudor Mușatescu s-a născut la Câmpulung Muscel, la 22 februarie 1903. În ultimul interviu acordat în 1970, cu puțin timp înainte de a muri, dramaturgul spunea: „Dacă îmi recunosc un merit ca dramaturg este că oricare dintre personajele mele, înțepate cu un ac, va sângera sânge viu, uman”.

A absolvit Facultatea de Litere și Facultatea de Drept din cadrul Universității București, în 1924. În intervalul 1930-1940, a fost profesor de franceză și avocat, inspector general al teatrelor. A condus mai multe companii teatrale efemere: Teatrul din Sărindar (1940), Teatrul „Tudor Mușatescu” (1941-1942), Teatrul „C.A. Rosetti”, Teatrul Nostru și Teatrul Colorado (1943-1944).A fost membru în comitetul de conducere al Societății autorilor dramatici români, ales în 1945.

A scris schițe, romane, piese de teatru, însă adevărata sa vocație s-a dovedit a fi teatrul, în special comedia, Tudor Mușatescu fiind considerat de critici „un fidel continuator, în perioada interbelică, al comediei caragialiene de moravuri” (Ovid S. Crohmălniceanu), prin tipologie, situații și dialoguri spirituale.A colaborat regulat, din 1919, la revista „Rampa”, precum și la reviste umoristice și magazine ilustrate. Ca dramaturg, a debutat în 1923 cu piesa „Focurile de pe comori”, scrisă în limba franceză și reprezentată la Paris. În 1925 au fost jucate pe scena Teatrului din Craiova alte două piese, „T.T.R.” și „Datoria”. Au urmat „Panțarola” (1928) și „Sosesc deseară” (1931), piese prin care a încercat o reabilitare a vodevilului.S-a impus cu comedia în trei acte, „Titanic Vals”, care a avut premiera la 21 noiembrie 1932, la Teatrul Național din București, fiind reprezentată și în multe orașe europene.

În 1926 a publicat primul și singurul volum de versuri, „Vitrinele toamnei”.A continuat cu schițe(„Nudul lui Gogu”, 1928; „Ale vieții valuri”, 1932), proză de experiment sub formă epistolară („Doresc ca micile mele rândulețe”, 1934; „Fiecare cu părerea lui”, 1970), romanul „Mica publicitate” (1935).

Piese la fel de apreciate au fost și satira dedicată politicii și politicienilor, „…Escu” (1933), dar și „Visul unei nopți de iarnă” (1937).A mai scris multe alte piese — comedii, drame, tragicomedii — , dintre care: „Între noi, femeile” (1940), „Teatru la domiciliu” (1944), „Țara fericirii” (1945), „Profesorul de franceză” (1946), „Al optulea păcat” (1946), „Madona” (1947), „Geamandura” (1950), „Doctoria” (1952).A scris comedii și în colaborare cu Sică Alexandrescu: „Figura de la Dorohoi”, „La iarbă verde”, „Teoria cocoșului”, „Miss România”, „Birlic”.

A realizat și adaptări de succes ale multor piese, printre care: „Coana Chirița”, „O crimă celebră”, „Țușca”, „Mizerabilii”.A prefațat culegeri de schițe vesele din autori români și străini și a scris o culegere de „Cuplete și scenete umoristice” (1950). A tradus, în colaborare, din K. Capek, Maiakovski, Ilf și Petrov. A murit la 4 noiembrie 1970.În 2010, cu ocazia a 40 de ani de la moarte, Editura Ars Docendi a reprodus, în ediție anastatică, singurul volum de versuri al lui Tudor Mușatescu, „Vitrinile toamnei” (1926).

Surse:

https://www.artline.ro/Tudor-Musatescu-30084-1-n.html

http://www.autorii.com/scriitori/tudor-musatescu/

https://www.cinemagia.ro/actori/tudor-musatescu-28678/

https://radioromaniacultural.ro/portret-dramaturgul-si-romancierul-tudor-musatescu/

https://www.teatral.ro/artist/tudor-musatescu

&&&

 S-a întâmplat în 4 noiembrie…

- 1493: Expediţia lui Columb descoperă insula Guadelupa. Guadelupa (Guadeloupe) este un arhipelag în partea estică a Caraibelor. Este un departament de peste mări al Franţei (département d'outre-mer sau prescurtat DOM). Ca toate celelalte DOM-uri, Guadelupa este una dintre cele 26 regiuni ale Franţei (région d'outre-mer) fiind parte a Republicii Franceze şi a Uniunii Europene.Insula a fost descoperită de către europeni în cea de a doua expediţie a lui Cristofor Columb la data de 4 noiembrie 1493. Acesta a botezat-o Santa María de Guadalupe de Extremadura, după Fecioara Maria venerată la o mănăstire regală spaniolă din Guadelupa în regiunea Extremadura.

- 1575: S-a născut pictorul italian Guido Reni. Guido Reni (4 noiembrie 1575 - 18 august 1642), pictor italian, reprezentant al barocului.A fost elevul lui Denys Calvaert şi Lodovico Carracci, iar printre elevii săi s-a numărat Simone Cantarini. 

- 1576: În Războiul de optzeci de ani, după ce soldaţii spanioli timp îndelungat nu au fost plătiţi de Regele Philipp al II-lea, încep prădarea oraşului belgian Anvers.

- 1592: S-a născut Gerard van Honthorst, pictor olandez din Epoca de Aur a picturii olandeze, cunoscut si ca Gerrit van Honthorst, iar in Italia ca Gherardo delle Notti pentru lucrările având ca subiect noaptea şi lumina lumânărilor.

 -1751: La această dată a fost botezat Richard Brinsley Sheridan, autor dramatic şi om politic irlandez (m. 1816)

-1847: A murit compozitorul german Felix Mendelssohn-Bartholdy. Jakob Ludwig Felix Mendelssohn Bartholdy, în general cunoscut sub numele de Felix Mendelssohn (n.3 februarie, 1809) a fost un compozitor şi dirijor german, de origine evreiască, care a activat în perioada de început a romantismului.Lucrările sale includ simfonii, concerte, oratorii, piese pentru pian şi muzică de cameră.

- 1856: A murit Hippolyte Delaroche (n.17 iulie 1797), cunoscut mai mult sub numele de Paul Delaroche, pictor francez născut in Paris.

- 1872, 4/17: S-a născut omul politic Barbu Alexandru Ştirbei; preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de interne şi ad-interim la Finanţe şi la Externe (în 1927); a fost desemnat, în 1944, să poarte tratative de armistiţiu, la Cairo, cu britanicii şi americanii; în septembrie 1944 a făcut parte din delegaţia română trimisă la Moscova pentru încheierea armistiţiului; membru de onoare al Academiei Române din 1929 (m. 1946)

- 1873: Americanul Anthony Iske a patentat maşina de tăiat carne în felii. 

- 1873: Americanul John B. Beers a patentat prima coroană dentară din aur.

- 1876:S-a născut Nicolae Lupu, medic şi om politic, iniţial liberal (1907), ulterior membru al PNŢ (1918) sau al disidenţelor din acesta (Partidul Ţărănesc Democrat, pe care l-a creat în 1946); de mai multe ori ministru (m. 1947)

- 1879: A fost patentată prima casă de marcat de către James J. Ritty din Dayton, Ohio.

- 1885: S-a născut scriitorul austriac Felix Braun (m. 1973)

-1890: Inaugurarea la Londra a primului sistem de cale ferată subterană electrificată (metrou). 

- 1892: A murit Florimond Hervé, compozitor, autor, printre altele, al operetei „Mam'zelle Nitouche” (n. 30.06.1825)

 - 1899: Este publicată cartea lui Sigmund Freud, „Interpretarea viselor".

- 1900: S-a născut Lucreţiu Pătrăşcanu, jurist, sociolog şi om politic comunist; participant de seamă la înfăptuirea actului de la 23 august 1944; ministru al justiţiei între anii 1944 şi 1948; arestat în 1948 sub acuzaţia falsă de complot, împreună cu pictoriţa Lena Constante, soţia sa, Elena Pătrăşcanu, filosoful Bellu Zilber, folcloristul Harry Brauner ş.a. (m. 1954, executat în închisoarea Jilava, după simulacrul de proces din 6-13 aprilie acelaşi an)

- 1900: S-a născut Luigi Lucioni, pictor peisagist american de origine italiană. Luigi Lucioni (d. 22 iulie, 1988) a fost un pictor american de origine italiană.A trăit şi a muncit mai mult în New York City, dar şi în Vermont.Naturile lui statice, peisajele şi portretele sunt recunoscute pentru realismul lor. 

- 1901: S-a născut Henri H. Stahl, sociolog, jurist şi istoric; începând cu anul 1925 a participat activ la acţiunile de cercetări monografice iniţiate de Dimitrie Gusti, luând parte, până în 1955, la toate campaniile monografice de studiere a satelor româneşti; fiind unul dintre colaboratorii apropiaţi ai acestuia (alături de Victor Ion Popa, Mihai Pop şi Gheorghe Focşa), Henri Stahl l-a sprijinit pe profesorul Gusti în eforturile de a înfiinţa Muzeul Satului din Bucureşti (1936); membru corespondent, din 1974 şi membru titular, din 1990, al Academiei Române (m. 1991)

- 1903: S-a născut Ion Vasilescu, compozitor român (d. 01.12.1960)

- 1904: A murit Nicolae Basilescu, scriitor, publicist şi traducător (n. 1868)

- 1908: S-a născut Sir Joseph Rotblat, fizician polonez-evreu-britanic, laureat al Premiului Nobel 1995 (d.31.08.2005) 

- 1909: S-a născut Ciro Alegría, scriitor, jurnalist şi om politic peruvian (m. 1967)

- 1916: S-a născut Ruth Handler, creatoarea americană a păpuşii Barbie şi cofondatoare a concernului „Mattel”, cea mai mare companie de jucării din lume, creată în 1945 (d.28.04.2002)

- 1919: S-a născut actorul de film american Martin Balsam (m. 1996)

- 1919: S-a născut cântăreaţa portugheză de fadó Lucilia do Carmo (m. 1998)

-1921:A murit arheologul suedez Oscar Montelius; fondatorul metodei tipologice în cercetarea arheologică (n. 1843)

- 1922: Exploratorul englez Howard Carter a descoperit mormântul lui Tutankamon, în Egipt.

- 1923: S-a născut Freddy Heineken, magnatul berii olandeze, preşedinte al Consiliului General al „Heineken Holding” (d.03.01.2002)

- 1924: A murit Gabriel Fauré, compozitor francez (n. 1845)

- 1928: Este invitat primul actor la microfonul Radiodifuziunii Române; actriţa Victoria Mierlescu a susţinut un recital de poezie; emisia inaugurală a Radioului românesc avusese loc cu câteva zile mai înainte, la 1 noiembrie

- 1930: S-a născut scriitorul Horia Aramă (m. 2007)

- 1938: George Enescu a terminat „Suita a III-a", „Săteasca"; prima audiţie a avut loc la 2.02.1939 la Carnegie Hall, cu orchestra Filarmonicii din New York 

- 1939: S-a născut Boris Petroff, actor şi regizor la Teatrul Evreiesc de Stat (regie: „Motanul încălţat” – la Teatrul Ion Creangă)

- 1941: S-a născut Alice Mavrodin, muzicolog; redactor muzical (1965-1992) şi realizator (1992-1999) la Societatea Română de Radiodifuziune

- 1943: S-a născut Marlene Jobert, actriţă franceză cunoscută pentru roluri din filme comice: „Nu vom îmbătrâni împreună”, „Berzele fac numai ce le taie capul” 

- 1944: Instaurarea celui de–al doilea guvern condus de generalul Constantin Sănătescu. 

- 1946: Începe să funcţioneze oficial UNESCO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, instituţie specializată a ONU, cu sediul la Paris; la această dată a intrat în vigoare actul de constituire a Organizaţiei, semnat la 16.XI.1945, la Londra (România este membră a UNESCO din 27.VII.1956)

-1946: S-a născut Robert Mapplethorpe, fotograf american.

- 1947: A murit Alexandru C. Cuza, publicist şi om politic de extremă dreapta, creatorul doctrinei naţionaliste creştine; în 1923 înfiinţează, împreună cu Corneliu Zelea Codreanu, Liga Apărării Naţionale Creştine (din care, în 1927, Codreanu se desprinde, formând Legiunea Arhanghelului Mihail, devenită, ulterior, Garda de Fier, principala grupare fascistă din România); în 1935 LANC fuzionează cu Partidul Naţional Agrar condus de Octavian Goga, formând Partidul Naţional Creştin; în intervalul decembrie 1937 - februarie 1938 O. Goga şi A. C. Cuza conduc ultimul guvern format de partide înaintea instaurării dictaturii personale a regelui Carol al II-lea; membru titular al Academiei Române din 1936 (n. 1857)

- 1948: Lui T.S. Eliot i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură

-1950: A fost semnată, la Roma, Convenţia Europeană privind Drepturile Omului; a intrat în vigoare la 3.IX.1953 (Convenţia a fost semnată sau ratificată de peste 30 de state; la 20.VI.1994, România a ratificat, la Strasbourg, Convenţia şi zece protocoale adiţionale) 

- 1951: S-a născut Traian Băsescu, preşedinte al României după alegerile din decembrie 2004 (reales, pentru un mandat de cinci ani, în decembrie 2009)

- 1956: Invadarea Ungariei de către tancurile sovietice şi instalarea guvernului contrarevoluţionar condus de János Kádár; revoluţia maghiară a fost declanşată la 23 octombrie iar luptele au durat până la 14 noiembrie 

- 1957: A murit compozitorul francez Joseph Canteloube (n. 1879) 

- 1959: Piesa muzicala „Put Your Head on My Shoulder" interpretată de Paul Anka ajunge pe primul loc în topul Bilboard

- 1965: A murit Elena Vianu, pictoriţă, critic, istoric literar şi eseist; soţia esteticianului Tudor Vianu (n. 1911).

- 1966: Inundaţii în Veneţia şi Florenţa. Aproape un milion de volume din colecţia de la Biblioteca Naţională, documente de la Arhiva de Stat, tablouri au fost acoperite de apă. 

- 1966: A murit Traian Chelariu, poet, prozator, eseist şi dramaturg; alături de Mircea Streinul, Iulian Vesper ş.a., a făcut parte din gruparea poeţilor bucovineni constituită la Cernăuţi în deceniul al patrulea al secolului XX; bogată activitate publicistică (a fost redactor şef al revistei „Glasul Bucovinei" şi a făcut parte din colectivele de conducere ale publicaţiilor „Junimea literară", „Orientări" şi „Universul literar") (n. 1906).

- 1969: A murit compozitorul ungar Szabó Ferenc (n. 1902)

- 1970: A murit Tudor Muşatescu, dramaturg, prozator, poet şi publicist (piese de teatru: „Titanic vals”, „…Escu”, „Visul unei nopţi de iarnă”) (n. 22.02.1903) Scrie epigrame, compune de unul singur o revistă scrisă de mână, „Ghiocelul", cu versuri, schiţe şi chiar cu o piesă de teatru, intitulată „Ardealul". A scris schiţe, romane, piese de teatru dar succesul i-a fost adus de teatru.La maturitate, atât ca vârstă, cât şi ca formaţie artistică, Tudor Muşatescu se dedică trup şi suflet teatrului, în calitate de dramaturg, traducător, director de scenă, de conducător şi proprietar de teatru. Criticii l-au considerat un fidel continuator, în perioada interbelică, al comediei caragialene de moravuri, prin tipologie, situaţii şi dialoguri spirituale. Debutul scenic l-a avut la Paris, în 1923, în piesa Focurile de pe comori.Piesele de teatru ale lui Muşatescu, cu deosebire comediile „Titanic-Vals", „...escu" şi melodrama „Visul unei nopţi de iarnă", au avut succes şi în străinătate.

- 1975: A murit inginerul Plautius Andronescu, unul dintre primii specialişti români în domeniul aparaturii electrotehnice; creatorul şcolii româneşti de electrotehnică teoretică de la Timişoara (n. 1893) 

- 1979: Ambasada americană din Teheran a fost ocupată de militanţi iranieni, care au luat ostatice 90 de persoane 

- 1980: Republicanul Ronald Reagan devine cel de-al 40-lea preşedinte al Statelor Unite 

- 1982: A murit Jacques Tati, regizor şi actor de film francez (n. 1907)

- 1995:Yitzhak Rabin, general şi om politic israelian laburist, prim-ministru (1974-1977; 1992-1995), a fost asasinat de către un extremist evreu, la Tel Aviv, în cursul unui mare miting pentru pace (n. 1922). Datorită rolului important în procesul de pace în Orientul Apropiat şi în detensionarea relaţiilor cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Yitzhak Rabin a primit Premiul Nobel pentru pace pe 1994, împreună cu Shimon Peres, ministrul de externe israelian din epocă, şi Yasser Arafat, şeful OEP

- 2008: A murit Michael Crichton, autor american de literatură science fiction (faima a dobândit-o cu romanul „Jurassic Park"), regizor de film şi producător (n. 1942)

- 2008: Democratul Barack Obama a fost ales drept cel de-al 44-lea preşedinte al Statelor Unite, primul presedinte de culoare

- 2011: A murit jurnalistul american Andrew Aitken „Andy" Rooney, prezentatorul popularului program de analiză politică „60 minutes" al postului american de televiziune CBS (n. 1919)

$$$

 

⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️ JOE DASSIN..... 

    -Nascut pe 5 noiembrie 1938 – d. 20 august 1980), cântăreț și compozitor americano-francez.

    -La începutul anilor 1970 cântecele lui JOE DASSIN au atins primele poziții ale topurilor din FRANȚA, devenind un artist renumit în această țară. 

   -Faptul că era poliglot l-a ajutat să înregistreze cântece și în limbile germană, rusă, spaniolă, italiană și greacă, pe lângă cele în franceză și engleză.

     -Când JOE DASSIN a învățat să cânte la chitară, absolvise deja studii solide la Universitatea din MICHIGAN și nu intenționa deloc să-și lege viața de muzică. Așa s-a întâmplat: crescut într-o familie înstărită, a căutat încă din copilărie moduri de a câștiga bani.

  -Iar micile recitaluri cu chitara prin cluburile studențești îi aduceau cincizeci de dolari în weekend — o sumă deloc neglijabilă pentru un student. Obișnuința de a duce totul la perfecțiune l-a împins să continue studiul muzicii. AMERICA sfârșitului de deceniu cincizeci era cuprinsă de febra rock-and-roll-ului — un stil care nu-i era pe plac. De aceea JOE s-a urcat pe o navă spre EUROPA și acolo a pornit din nou de la zero.

    -La un an dupa mutare, JOE DASSIN s-a îndrăgostit. La premiera filmului „IT’S A MAD, MAD, MAD, MAD WORLD ” a cunoscut-o pe actrița grecoaică MARIZ MASSIERA. În acea perioadă, locul muzicii în inima lui fusese luat de cinematografie — DASSIN lucra ca asistent de regie, însă pentru Mariz s-a întors, pentru o vreme, la vechea pasiune.

   -Dornic să o impresioneze, a înregistrat o casetă amatoricească cu melodii interpretate de el. MARIZ, deja fermecată de farmecul lui, parcă a descoperit pentru prima oară timbrul catifelat al bărbatului iubit — și a înțeles că vrea să-și lege viața de viitoarea stea.

    -DASSIN însuși nu râvnea la faimă. Da, îi plăcea să cânte, dar nu mai mult — încă din copilărie fusese un introvert modest, ce nu avea nevoie de admirația mulțimilor. Dar MARIZ își asumase deja misiunea.

    -Caseta respectivă a dus-o la o casă de discuri, dorind mai apoi să-i ofere o plachetă unică drept cadou. Doar că angajații studioului s-au arătat interesați de tânărul interpret și i-au propus să înregistreze un album adevărat — propunere pe care DASSIN a respins-o categoric.

    -Mariz l-a convins luni în șir până când, în cele din urmă, a cedat. Prima experiență nu a fost una încununată de succes: deși câteva posturi de radio au introdus piesele în rotație, acestea nu au devenit populare. Dar DASSIN intrase deja în joc. A înregistrat cântec după cântec, album după album, până când LES CHAMPS-ÉLYSÉES l-a făcut celebru.

    -MARIZ, devotata lui parteneră, îi dăduse nu o dată de înțeles că așteaptă o cerere în căsătorie, înainte ca JOE să-i pună în cele din urmă inelul pe deget. La petrecerea de nuntă, DASSIN s-a îmbătat într-un restaurant slav din PARIS — pesemne în cinstea bunicului care emigrase cândva în AMERICA. Însă viața de familie a decurs liniștit. MARIZ nu era doar soție, ci și prieten, psiholog și purtătorul de cuvânt al lui DASSIN. Împreună formau o echipă excelentă.

   -Relația lor s-a zdruncinat după o tragedie. Pe 12 septembrie 1973, MARIZ a născut un băiat, JOSHUA. Copilul a venit pe lume prematur și a murit după cinci zile. Cântărețul s-a cufundat într-o depresie profundă, din care munca l-a smuls cu greu. De MARIZ se îndepărta tot mai mult și, în cele din urmă, amândoi au început vieți noi — departe unul de celălalt.

   .....CHRISTINE 

   -Există două versiuni ale felului în care s-au cunoscut. Potrivit celei mai probabile, JOE DASSIN și CHRISTINE DELVAUX au zburat cu același avion, de la GENEVA spre COURCHEVEL — însă artistul prefera o altă variantă. Într-o zi, la ROUEN, intrase într-un atelier foto pentru a developa un film, iar la tejghea se afla CHRISTINE. Dragoste la prima vedere — așa a fost. „CHRISTINE, ce vânt te-a adus la ROUEN?”, o întrebau cunoscuții, iar ea se mărginea să zâmbească.

   „Joe era poet, romantic, un visător. Povestea noastră de dragoste i se părea prea banală. Ne-a inventat alta, asemenea unei povești fermecate sau a unui roman pentru femei. Un prinț frumos îndrăgostit de o păstoriță!”, a scris DELVAUX mai târziu în memoriile sale.

    ,De această dată nu a mai amânat nunta. O sărbătoare restrânsă în sudul FRANȚEI, ridicarea unui cămin familial, sarcina lui CHRISTINE și nașterea fiului lor, JONATHAN — în aparență, totul părea perfect. În realitate însă, viața lui DASSIN nu semăna deloc cu un basm.

   -JOE avusese întotdeauna probleme cardiace, iar ritmul epuizant al concertelor și sesiunilor de studio nu făcea decât să-i agraveze starea. Când fiul lor împlinise șase luni, DASSIN era aproape gata să ceară divorțul, însă atunci CHRISTINE a anunțat că este din nou însărcinată.

   -Cu o licărire de speranță că nașterea celui de-al doilea copil o va schimba, DASSIN a amânat ruptura. Însă după venirea pe lume a lui JULIEN, DELVAUX a revenit la vechile obiceiuri — și a sfârșit prin a-și pierde soțul și copiii.

   -Ținând cont de comportamentul mamei, instanța a luat o decizie fără precedent pentru acele vremuri — a acordat tatălui custodia deplină asupra băieților.

    -Pe 18 iulie 1980, JOE DASSIN s-a simțit rău chiar în timpul unui concert. Medicii au diagnosticat infarct miocardic și l-au trimis la un repaus forțat. În avionul spre TAHITI, a suferit al doilea atac — însă doctorii au reușit din nou să-i repornească inima.

   -Alături îi erau mama, prietenii, cei doi fii — toți cei pe care îi iubea și cărora, din pricina muncii, le dăruise atât de puțin din timpul său. DASSIN spera ca această vacanță impusă să repare nedreptatea și să-i redea puterile.

    -În seara de 20 august, întreaga companie lua cina la restaurant. JOE povestea ceva, când, deodată, s-a oprit și s-a albit la față. De această dată medicii au fost neputincioși: DASSIN a murit, stingându-se înainte de a împlini 42 de ani.

   -A fost înmormântat în parcela familială a cimitirului evreiesc din HOLLYWOOD. Cântărețul a rămas un introvert chiar și după moarte: mormântul lui JOE DASSIN este închis vizitatorilor, departe de milioanele de admiratori.


Autor: Anna Stepțiura


❗️Materialul se sprijină pe surse biografice deschise și pe memoriile apropiaților lui Joe Dassin. Unele episoade pot avea un caracter subiectiv. Textul nu urmărește să judece sau să discrediteze vreo persoană, servind exclusiv drept prezentare istorico-biografică.

     Marcus de seară

     ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMINĂ!🕯🙏

   RESPECT!

marți, 3 noiembrie 2026

$$$

 S-a întâmplat în 2 noiembrie1816: În această zi, a murit Gheorghe Şincai, istoric, filolog, traducător, poet, reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene. Spirit iluminist, a adus o contribuţie fundamentală în acţiunea de răspîndire a culturii în mediul rural din Transilvania şi a elaborat alături de Samuil Micu prima gramatică tiparită a limbii române: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae" (Viena, 1780).

Gheorghe Şincai (n. 28 februarie 1754, Şincai, judeţul Mureş - d. 2 noiembrie 1816, lângă Košice, Slovacia) a fost preot român greco-catolic, director al şcolilor din Transilvania, luptător pentru drepturile românilor transilvăneni, istoric, filolog, traducător, reprezentant al Şcolii Ardelene. S-a născut în satul Râciu de Câmpie, azi redenumit Şincai, în amintirea sa. A primit o bursă de studii la Roma, unde datorită faptului că învăţa bine, a fost luat sub ocrotirea cardinalului Ştefan Borgia, care era secretar la De Propaganda Fide. El l-a numit pe Şincai custode al bibliotecii acestei instituţii, iar apoi a cerut şi a obţinut pentru el de la papa Pius al VI-lea favoarea de a putea să viziteze şi bibliotecile Vaticana, Sopra la Minerva şi Benedictina. Şincai a primit inclusiv un specialist care să îl ghideze prin biblioteci, lucru pe care puţini alţii l-au primit înaintea lui. Borgia i-a indicat cărţile în care se vorbea despre români. La Viena, Gheorghe Şincai s-a împrietenit cu Samuil Micu, nepotul lui Inochentie Micu Klein. Cei doi au scris împreună, Şincai definitivând ulterior lucrarea intitulată „Dialogul despre originea limbii române".Aceasta a fost însă oprită de cenzură şi s-a pierdut.

La Blaj, Şincai a stat doisprezece ani. Pe durata cât a fost director al şcolilor din Transilvania a deschis mai mult de trei sute de şcoli noi. În acest timp nu numai că s-a ocupat de inspectarea şcolilor, dar a adunat orice document care făcea referire la români. A început să scrie „Hronica românilor şi a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările şi faptele unora faţă de ale altora nu se pot scrie pre înţeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese", dar a fost atacat puternic, fiind acuzat inclusiv de faptul că ar vrea să fie un al doilea Horea. Din cauza acestei lucrări şi acuzaţiilor care i se aduceau a căzut în dizgraţie, inclusiv episcopul greco-catolic al Blajului făcând ceea ce putea pentru a scăpa de el. Şincai este arestat la 14 septembrie 1794, iar după ce a fost eliberat din temniţă a rămas şi fără slujbă. Cu ajutorul episcopului greco-catolic de la Oradea, Samuil Vulcan, a plecat la Viena pentru a-şi căuta dreptatea la împăratul austriac, dar fără rezultat. Fără nici un venit, s-a aciuit la moşia contelui Vass, unde timp de şase ani i-a învăţat carte pe copiii acestuia. 

În anul 1803, Şincai pleacă de la Oradea la Buda, unde împreună cu Samuil Micu lucrează febril, adunând documente şi interpretând faptele descrise în ele, dar S. Micu moare, iar Gheorghe Şincai rămâne să continue munca de unul singur. A tipărit astfel Calendarul de la Buda, la sfârşitul căruia a publicat, în anul 1807, „Istoria românilor". În anii care au urmat a publicat în acelaşi calendar şi în acelaşi mod fragmente din „Hronica românilor ...", până când în final aceasta a fost interzisă de cenzură. După această interzicere a operei sale, s-a refugiat pe moşia contelui Vass unde, după cum scria el însuşi „mă ocrotesc la feciorul Contelui Vass, cel mai bătrân, ca la nişte învăţăcei ai mei, până ce voi sfârşi munca pentru folosul Românilor, dintre cari unii mai vrea-m-ar mort decât să scriu unele ca acestea".Din această bucată a vieţii sale se cunosc puţine, lipsind informaţii despre el pentru diferite perioade de timp.

În 1811, Şincai apare la Oradea, unde este bine primit de Samuil Vulcan. Aici va lucra cu sârg la „Hronica Românilor ...", scriind numai despre perioada de până la 1739, moment la care se opreşte, de frică de a nu supăra autorităţile şi de a nu-i stârni pe duşmani. În 1812 pleacă pe jos la Blaj, ducând în spinare saci cu documente şi manuscrise. A fost primit rece de clerul greco-catolic, în rândurile căruia îşi făcuse duşmani când se făcuseră alegeri pentru episcop pentru Blaj, votând atunci pentru contracandidatul actualului episcop Bob. De la Blaj a plecat la Cluj, tot pe jos, pentru a cere autorizaţia de publicare a „Hronicii românilor ...". Cererea sa a fost respinsă, autorităţile afirmând ulterior că "opera e vrednică de a fi aruncată în foc iar autorul de pus în furci". Şincai a plecat dezamăgit spre Oradea, unde a fost găzduit din nou de Samuil Vulcan, care i-a promis că îi va face o copie a „Hronicii ...". Totuşi, după ce a terminat lucrarea, Şincai a dispărut fără ca nimeni să ştie încotro a luat-o. A fost văzut pentru ultima oară în Transilvania în anul 1814, apoi nimeni nu a aflat nimic despre el, nici măcar dacă şi când a murit.

S-a aflat doar târziu că Gheorghe Şincai a murit pe moşia contelui Vass, lângă Košice, în Slovacia, la 2 noiembrie 1816. Multe dintre lucrările sale sunt cunoscute numai după titlu, ele pierzându-se. Printre acestea se numără „Dialogul", o gramatică românească, un dicţionar românesc şi unul daco-român.O copie manuscris a „Hronicii ...", pe care Şincai o dăduse episcopului Vulcan în 1811 la Oradea, a ajuns într-o librărie vieneză, fiind cumpărată la licitaţie în 1833 de arhimandritul Gherasim Vida din Maramureş. În 1844 se tipăreşte la Iaşi partea din „Hronică ... " ce vorbeşte de evenimentele de până la anul 1000. În 1845 se tipăreşte la Buda o ediţie a acesteia, în care sunt publicate evenimentele de până la anul 1383. 

În 1853, organizându-se comemorarea lui Gheorghe Şincai, domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, cumpără de la arhimandritul Vida manuscrisul „Hronicii ..." şi lucrarea e tipărită în întregime, pentru prima oară, de August Treboniu Laurian.Acesta a spus despre „Hronica românilor ..." a lui Şincai: „cât timp nu va fi publicată, Românii nu vor avea istorie".

Surse:

Albu, Corneliu - Dela Bobâlna la Alba Iulia (Lupta Transilvaniei pentru dreptate şi libertate), Editura Dacia Traiană, Bucureşti

http://www.e-communio.ro/stire5291-gheorghe-incai-reprezentant-de-seama-al-colii-ardelene

http://www.dozadebine.ro/gheorghe-sincai-reprezentant-marcant-al-scolii-ardelene/

http://www.autorii.com/scriitori/gheorghe-sincai/

http://www.rador.ro/2019/02/28/portret-gheorghe-sincai-reprezentant-de-marca-al-scolii-ardelene/

$$$

 S-a întâmplat în 2 noiembrie1854: La această dată, a murit Anton Pann, poet, compozitor şi culegător de folclor. Anton Pann (născut Antonache Petrov, ulterior Petroveanu sau Anton Pantoleon, n. 1794 - 1797?, Sliven, Bulgaria - d. 2 noiembrie 1854, Bucureşti) a fost poet, publicist, traducător, compozitor şi profesor de muzică religioasă, presupus compozitor al muzicii Imnului Naţional al României.

Anton Pann s-a născut într-o familie de aromâni din Sliven, Bulgaria, pe atunci localitatea aflându-se în Imperiul Otoman. Tatăl său a fost Pantoleon Petrov, de meserie căldărar, iar mama sa s-a numit Tomaida. Tatăl lui Anton Pann a murit înainte de vreme, lăsând-o pe Tomaida văduvă, cu trei copii de crescut. În anul 1806, ca urmare a izbucnirii războiului ruso-turc, familia se mută la nord de Dunăre şi ajunge la Chişinău. Cei doi fraţi ai lui Anton se înrolează în armata ţaristă şi mor amândoi ca soldaţi la asediul Brăilei în anul 1809.

Anton Pann s-a căsătorit în anul 1820 cu o fata săracă, fără zestre, pe nume Zamfira Agurezean. Din această căsătorie va rezulta un fiu, Lazăr. El va fi dezmoştenit de tatăl său în anul 1849, pentru că îl defăima oricând avea ocazia. A. Pann îl va repune totuşi în drepturi prin testamentul său definitiv, iar Lazăr va moşteni tipografia tatăl său. Căsătoria cu Zamfira se va termina prin divorţ, după cca şapte ani. În anul 1826, el se îndrăgosteşte de Anica, nepoata Platonidei, stareţa Mănăstirii dintr-un Lemn. Aceasta era măritată şi a fugit cu Anton Pann peste munţi, la Braşov. Soţul ei a repudiat-o public. Anton Pann a trăit cu ea în concubinaj şi a avut doi copii cu Anica: pe Gheorghiţă, mort la o vârstă fragedă, şi pe Ţinea. După zece ani de trai în comun, şi această relaţie s-a destrămat. La 10 februarie 1840, el s-a căsătorit cu Ecaterina, o tânără de 18 ani, tot fată săracă, fără zestre. După moartea lui Anton Pann, deşi era desemnată de acesta ca executor al testamentului său, nu şi-a îndeplinit nici una dintre obligaţiile prevăzute (înmormântarea decedatului la schitul Roşioara, ridicarea unui monument de marmură în amintirea lui, călugărirea ei) şi s-a măritat foarte repede cu un fost ucenic al soţului.

Se presupune că Anton Pann a învăţat a vorbi româneşte în perioada 1806-1812, atunci când familia sa a locuit în Basarabia. În această perioadă el a intrat corist la biserica mare din Chişinău. În anul 1812, Anton Pann se mută la Bucureşti. Aici devine paracliser la Biserica Olari şi cântăreţ la Biserica Sfinţilor. Între 1816-1819, Pann studiază la şcoala lui Petru Efesiul. În tipografia acestuia va încerca să deprindă meşteşugul tipografiei. Nu este foarte sigur dacă Anton Pann a avut ocazia să audieze cursurile lui Gheorghe Lazăr, după cum informează unele surse. În jurul anilor 1826, a învăţat la Braşov, de la Ion Barac, „a compune versuri mai potrivite".

Înainte de anul 1821, împreună cu ieromonahul Macarie şi cu protopsaltul Grigorie de la Mitrolopie, face parte din comisia care avea scopul de a traduce în limba română cântările liturgice. Ceilalţi doi membri ai comisiei îl înșală pe Pann, tipărind la Viena o seamă de lucrări traduse în comun, dar fără a preciza şi numele său. În anul 1821, el se refugiază la Braşov, din cauza izbucnirii revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu. În anul 1826, el este dascăl la o şcoală a episcopiei din Râmnicu Vâlcea. Predă lecţii de muzică maicilor de la Mănăstirea dintr-un Lemn, de lângă Govora. De aici fuge la Braşov, ca urmare a unei aventuri amoroase cu nepoata stareţei mănăstirii. În perioada cât a stat la Braşov, a cântat la biserica Sf. Nicolae. În anul 1830, Pann se afla din nou în Ţara Românească, fiind învăţător de muzică pentru copii, la şcoala de la Podul Mogoşoaiei. În această perioadă a purtat numele de Anton Pantoleon.

În anul 1842, la 27 iunie, primeşte catedra de cântări bisericeşti de la Seminarul Mitropoliei, în urma decesului titularului de până atunci. În 1843 devine proprietar de tipografie. Cărţile pe care le va edita vor purta în partea de jos a coperţii inscripţia „În tipografia lui Anton Pann". În 1854 tipografia va deţine „două teascuri, unul de fier şi altul de lemn, cu cinci rânduri de slove, şi anume: tertia, tiţero, garmond, note orientale şi note europene, toate cu căştile lor; cum şi patru rânduri de ştempi şi matriţe, dimpreună cu un instrument de turnatul slovelor, două instrumente mai mici şi o maşină de tăiatul slovelor".În 1847 încearcă să îşi vândă, fără succes, publicaţiile religioase către „monastirile de peste Olt".

În 1848, el conduce corul Bisericii Creţulescu. În timpul acestui an va părăsi Bucureştiul, din cauza izbucnirii epidemiei de holeră. Se presupune că după 11 iunie, data izbucnirii revoluţiei paşoptiste din Muntenia, ar fi compus melodia „Un răsunet", pe versurile lui Andrei Mureşanu, care va deveni ulterior Imnul Naţional al României. Presupunerea nu are suport real chiar dacă aceasta a rămas cunoscută drept veridică în spaţiul public… Practic, el nu mai fusese demult la Brașov pentru a-l contacta pe Mureșanu și nu-i știa poezia! 

Unii cercetători cred, cu argumente solide, că melodia era deja cunoscută în epocă, fiind cântată pe texte religioase precum „Din sânul maicii mele”, iar alții susțin că Mureșanu însuși ar fi contribuit la linia melodică. Alte surse bibliografice aflate în arhiva bisericii Sf. Nicolae din Brașov spun clar că melodia a fost aranjată de către Gheorghe Ucenescu, dascăl la Școala Românească de pe lângă această biserică și fost ucenic al lui Anton Pann.

Documentele vremii, în speță raportul comisarului de Vâlcea, D. Zăgănescu, confirmă că manifestanții au cântat atunci un imn, dar nu rezultă clar că acesta ar fi fost „Deșteaptă-te, române!”... Este vorba despre Raportul nr. 10 prin care acesta informa ministrul Trebilor din Lăuntru al Ţărilor Româneşti că la data de 29 iulie 1848 cetăţenii oraşului, adunaţi în grădina Zăvoiului de la poalele Capelei, au cântat „o muzică vocală”... Datat în 30 iulie 1848, documentul anunţa că „ieri, joi 29 ale curgătoarei luni”, cetăţenii din Râmnicu Vâlcea au manifestat „într-o câmpie înconjurată cu arbori ce este la marginea cetăţii pentru constituţie, iar garda naţională a răspuns printr-un număr însemnat de arme cu salve detunătoare”. Aflându-se în acest „pompos constituţiu şi d-lui Anton Pann, profesor de muzică, împreună cu câţiva cântăreţi de aceeaşi profesie, au alcătuit o muzică vocală cu nişte versuri prea frumoase puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal, cu care a ajuns entuziasmul de patrie în inimile tuturor românilor”. Personal, am mari rezerve faţă de localizarea la Râmnicu Vâlcea a locului unde s-ar fi cântat pentru prima dată „Deşteaptă-te, române!”, asta cu atât mai mult cu cât Anton Pann nu a consemnat niciodată faptul că ar fi interpretat acest cântec, în acel an, în acea localitate! Din toate izvoarele palpabile și corecte reiese indubitabil că Braşovul a fost locul unde s-a născut şi a fost cântat prima oară acest imn. Poate că viitorul va limpezi această dilemă. 

La 30 iulie 1848, Pann jură pe Constituţie, alături de cetăţenii din Râmnicu Vâlcea. În 1851, notorietatea lui Anton Pann atinge apogeul. Eforii Bisericii Sf. Nicolae din Braşov îi pun la dispoziţie elevi care doresc să înveţe arta muzicală. În acest an reuşeşte să vândă din ce în ce mai bine publicaţiile pe care le scotea la tipografia sa. În 1854 îşi scrie testamentul, cu propria sa mână.

A murit la 2 noiembrie 1854, de tifos, în casa sa din Bucureşti, de pe strada Taurului, numărul 12 (azi strada Anton Pann, numărul 20). A fost înmormântat în curtea Bisericii Lucaci, din apropierea locuinţei sale, din Bucureşti.Epitaful de pe crucea sa spune: „Aici s-a mutat cu jale/În cel din urmă an/Care în cărţile sale/Se citeşte Anton Pann./Acum mâna-i încetează,/La lumină cărţi să dea./Împlinindu-şi datoria/Şi talantul ne-ngropând,/Ş-a făcut călătoria,/Dând în lume altor rând."

Surse:

Pr. dr. Zaharia Matei, Profesorul, protopsaltul și compozitorul Anton Pann, Editura Basilica, 2014

Constantin Mohanu, Anton Pann – între spiritul balcanic și mirajul Europei, Editura Ager, București, 2005

Petre Anghel, 100 cei mai mari scriitori români: Anton Pann, Editura Lider, 2003

Foarţă, Ştefan (text, note, glosar, bibliografie) - Anton Pann - Povestea Vorbii, Editura Litera, Chişinău, 1998

http://www.clasic.radio/articol/anton-pann/2072581/5331/2

https://www.antonpann.ro

https://www.crestinortodox.ro/parinti/anton-pann-119001.html

https://editiadedimineata.ro/164-de-ani-de-la-moartea-celebrului-anton-pann-finul-pepelei-cel-istet-ca-un-proverb/

https://muzeulmuresenilor.ro/povestea-imnului-national/

$$$

 Destine frante in inchisorile comuniste - Grigore Caraza, decedat pe 10 noiembrie, 2014 Intamplator, sau, poate ca o binecuvantare, l-am cu...