&&&

 S-a întâmplat în 16 iunie 1884: La această dată, s-a născut Nicolae Dăscălescu, general român. Astăzi, vă propun să ne amintim, în câteva rânduri, despre acest mare  comandant român, din ce în ce mai uitat atât în mediul militar, dar, mai ales în  rândul „marelui public”... 

Nicolae Dăscălescu (născut la data de 16/28 iunie 1884, la Căciulești, Girov, în județul Neamț și trecut la cele veșnice la 26 septembrie 1969, în Piatra Neamț) a fost un mare și „adevărat” general român, care s-a distins în luptele din timpul celui de-al doilea război mondial atât pe Frontul de Est (în perioada iunie 1941 - februarie 1943), cât și pe Frontul de Vest (în perioada august 1944 - mai 1945). A fost comandant al Armatei a 4-a română (în perioada 11 ianuarie - 19 februarie 1945 și 3 martie - 1 iunie 1945), cu care a participat la campania antihitleristă. Făcând parte din  elita militară românească, sovieticii, prin comuniștii „autohtoni” și slugile lor, au decis că trebuie „redus la tăcere” și l-au incriminat pentru vini imaginare. Judecat și achitat în anul 1945 pentru presupuse crime de război, a fost mai apoi arestat în anul 1951 pentru „sabotaj agricol” și, după achitare, a fost ținut abuziv în închisoare timp de patru ani sub aceeași acuzație de crime de război, fără a mai fi fost judecat...Monștrii care trebuiau să „niveleze” conștiința publică românească lucrau „din greu”! Cine nu știe despre ce vorbesc/scriu aici, este rugat/rugată să viziteze Memorialul Sighet și se va lămuri despre perioada „comunizării” României, despre durere, moarte, nedreptate, crime și destine distruse...

Cum aminteam anterior, Nicolae Dăscălescu s-a născut la data de 16/28 iunie 1884 în județul Neamț, în familia țăranilor Ioniță și Ecaterina Dăscălescu, care au avut nouă copii, dintre care doar patru au ajuns la vârsta majoratului. Erau vremuri grele, în care era o „loterie” dacă-ți trăiau copii sau nu, mortalitatea infantilă fiind ceva normal în acele timpuri. De prin acele vremuri (și de mai înainte, desigur) ni s-a păstrat acea urare făcută altora care aveau sau au un nou-născut în familie „Să vă trăiască!” Nicolae era cel mai mic băiat al familiei și, la vârsta școlară, a urmat studiile primare la școala din satul Gura Văii, iar apoi a absolvit Colegiul Național „Petru Rareș” din Piatra Neamț, după care, cu un efort financiar considerabil al familiei sale, a reușit să se înscrie în anul 1906 la Școala Militară de Artilerie, Geniu și Marină din București, școală pe care a absolvit-o în vara anului 1908, clasându-se al treilea dintr-o promoție de 30 de elevi-ofițeri.

Nicolae Dăscălescu a fost avansat la data de 1/14 iulie 1908 la gradul de sublocotenent și a fost repartizat pe funcția de comandant de pluton în Regimentul 8 Artilerie din Roman (unde a activat în perioada1908-1909). Ulterior, a urmat cursurile Școlii de Aplicație între 30 septembrie 1909 și 1 iulie 1911, după absolvirea căreia a revenit pe postul de comandant de pluton în Regimentul 8 Artilerie și la 30 iulie/12 august 1911 (după alte surse la 1 octombrie 1911) a fost avansat la gradul de locotenent. A participat mai apoi la luptele din timpul celui de-al doilea război balcanic în vara anului 1913, comandând o baterie a Regimentului 8 Artilerie pe frontul din Bulgaria. Mai apoi, la data de 1 aprilie 1916, a fost avansat la gradul de căpitan înainte de termen și a fost transferat în Regimentul 4 Artilerie din Bacău.

Războiul își făcea simțită prezența în Europa, iar la intrarea României în primul război mondial, în 1916, căpitanul Nicolae Dăscălescu a participat cu Regimentul 4 Artilerie din Divizia 7 Infanterie la luptele dure din sectorul nordic al ofensivei românești din Transilvania, remarcându-se în luptele din zona Miercurea Ciuc (1916) și fiind decorat cu Ordinul „Coroana României” cu spade precum și cu „Virtutea Militară”, în grad de Cavaler. Izvoarele istorice stau mărturie faptului că bateria căpitanului Nicolae Dăscălescu a fost întrebuințată în luptele de pe frontul din Moldova și ca baterie de artilerie antiaeriană în zona Pralea, doborând un avion inamic la data de 9/22 mai 1917,  dar a susținut ca baterie de artilerie terestră (rolul său de bază) unitățile românești, în speţă Corpul Vânătorilor de Munte, care au participat în vara anului 1917 la luptele de la Coșna și Cireșoaia, atunci când vânătorii de munte români au dat măsura priceperii dar și a eroismului lor! În același an, 1917, Dăscălescu a fost decorat cu Ordinul militar rusesc „Sfânta Ana”. În vâltoarea războiului, a preluat, la data de 1 septembrie 1917, comanda unui divizion de artilerie și a fost avansat la gradul de maior. La finalul războiului, în decembrie 1918, a fost decorat cu Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918 cu baretele „Ardeal”, „Carpați”, „București” și „Tg. Ocna”.  „Colecționase” până atunci ordine și medalii care au dat măsura priceperrii și vitejiei sale pe câmpul de luptă! Dar, pentru el și alți ostași români, războiul nu se încheiase, așa că a luat parte, împreună cu divizionul său, care făcea parte tot din Divizia 7 Infanterie, la campania din Ungaria din primăvara și vara anului 1919, ajungând până la Tisa, unde a luptat cu mare pricepere la forțarea Tisei, și la înaintarea victorioasă până la Budapesta. Ca urmare a meritelor sale militare din această campanie din timpul războiului româno-ungar, el a fost decorat în septembrie 1919 cu Ordinul „Coroana României” cu spade și panglică și cu „Virtutea Militară”, în grad de Ofițer. Frumoasă „colecție” de ordine și medalii! După război, Nicolae Dăscălescu a fost numit șef de stat major al Diviziei 14 Infanterie (la data de 27 ianuarie 1920) și apoi ca șef Birou Studii în cadrul Ministerului de Război ( la data de 1 iunie 1920). Ulterior, a urmat cursurile Școlii Superioare de Război din București ( în perioada 1 noiembrie 1921 - 1 august 1923), fiind avansat în această perioadă la gradul de locotenent-colonel (la data de 23 mai 1923) și clasându-se la absolvirea școlii al doilea dintr-o promoție de 30 de ofițeri- cursanți. A urcat apoi treptele ierarhiei militare, îndeplinind, pe rând, funcțiile de șef de stat major al Diviziei 1 Aeriene (în perioada 1925-1931), șef de stat major al Inspectoratului General al Aeronauticii (în perioada octombrie 1931 – octombrie 1932) și comandant al Regimentului 1 Artilerie Antiaeriană de la Ghencea-București (în perioada octombrie 1932 - octombrie 1933).A fost avansat, în această perioadă, la gradul de colonel ( la data de 1 octombrie 1929) și a fost decorat la data de 20 iunie 1933 cu „Medalia Aeronautică” clasa a III-a.

După ce a servit cu pricepere în Forțele Aeronautice, a părăsit această categorie de forțe în anul 1933, îndeplinind, pe rând, funcțiile de șef de stat major al Corpului 3 Armată (între anii 1933-1936) și comandant al Brigăzii 12 Artilerie (în perioada1936-1937). A fost avansat la gradul de general de brigadă la data de 1 aprilie 1937 (cu vechime în grad pentru a putea fi avansat de la 1 octombrie 1935) și numit la 1 octombrie 1937 pe funcția de secretar general al Ministerului de Război (păstrând, totodată, și comanda Brigăzii 12 Artilerie până la data de 15 decembrie 1937). În anul1938, a preluat comanda Brigăzii 1 Artilerie Antiaeriană, iar un an mai târziu, la 8 septembrie 1939, a devenit comandant al Diviziei 25 Infanterie de la Buzău, care s-a deplasat în toamna anului 1939, ca urmare a începerii celui de-al doilea război mondial, în nordul Moldovei. Geeralul de brigadă Nicolae Dăscălescu a fost avansat la data de 8 iunie 1940 la gradul de general de divizie și numit în 14 iunie 1940 la comanda Diviziei 20 Infanterie, aflată în garnizoanele de dislocare la pace în Transilvania.

Intrarea României în cel de-al doilea război mondial la data de 22 iunie 1941 l-a găsit la comanda Diviziei 20 Infanterie, mare unitate cu care a participat la operațiile militare pentru eliberarea Basarabiei și apoi, în perioada august - octombrie 1941, în cadul operației denumite generic „Bătălia de la Odesa”. A fost decorat la mijlocul lunii iulie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. a III-a, de către mareșalul Ion Antonescu (care, potrivit unor surse, și-ar fi scos propria decorație de pe piept și i-ar fi dat-o generalului Dăscălescu), decorare oficializată printr-un decret regal din data de 22 septembrie 1941. La 8 noiembrie 1941, după transferarea generalului Nicolae Macici la comanda Armatei 1, generalul Nicolae Dăscălescu a fost numit în funcția de comandant al Corpului 2 Armată, fiind avansat la data de 18 iulie 1942 la gradul de general de corp de armată. A comandat Corpul 2 Armată în toamna anului 1942 în celebra și nefasta Bătălie de la Stalingrad. După înfrângerea armatelor germano-române la Stalingrad, Corpul 2 Armată a revenit în România, primind misiunea de a apăra litoralul românesc al Mării Negre.

După arestarea mareșalului Antonescu la data de 23 august 1944 și întoarcerea armelor împotriva Germaniei, generalul Nicolae Dăscălescu a condus operațiile militare ale Corpului 2 Armată împotriva trupelor germane din Dobrogea în perioada 24-30 august 1944. Marea unitate comandată de el a fost apoi atașată Armatei a 4-a, armată comandată de generalul Gheorghe Avramescu, și trimisă pe frontul din Transilvania, unde a purtat lupte grele pe Valea Mureșului și, ulterior, pe valea Someșului Mic, cauzând pierderi grele inamicului germano-maghiar și luând un număr de 10.500 de prizonieri germani. Diviziile componente ale Corpului 2 Armată au luat parte la data de 25 octombrie 1944 la eliberarea orașelor Satu Mare și Carei, ultimele localități românești aflată sub ocupație maghiară. Unitățile aflate sub comanda generalului Dăscălescu au trecut apoi pe teritoriul Ungariei în urmărirea inamicilor, reușind să traverseze râul Tisa (unde mai fusese în prima conflagrație mondială) la mijlocul lunii noiembrie 1944, apoi au înaintat în nordul Ungariei până la granița cu Cehoslovacia, pe care au atins-o la data de 17 decembrie 1944.

Ca urmare a rechemării în România a generalului Gheorghe Avramescu în 11 ianuarie 1945, generalul Nicolae Dăscălescu a preluat comanda Armatei a 4-a, funcție pe care a deținut-o până la data de 19 februarie 1945, atunci când generalul Gheorghe Avramescu a revenit la comandă. În această perioadă, unitățile Armatei a 4-a au obținut victorii importante în luptele din Munții Tatra. Mai apoi, la data de 3 martie 1945, după moartea în condiții încă neelucidate (și, cel mai probabil, din pricini sovietice) a generalului Avramescu, Nicolae Dăscălescu a primit comanda Armatei a 4-a pe care a deținut-o până la 1 iunie 1945, după sfârșitul războiului. Luptele pentru eliberarea orașelor Banská Bystrica (25 martie 1945) și Kremnica au fost deosebit de grele, iar generalul Nicolae Dăscălescu a fost rănit de o schijă de bombă de aruncător, dar a refuzat să părăsească comanda de pe câmpul de luptă. Meritele sale în calitate de comandant al Armatei a 4-a Române au fost recunoscute prin citarea de două ori pe ordinele de zi ale Comandamentului Suprem Sovietic. În ordinul de zi al ministrului de război din data de 3 aprilie 1945, a fost elogiată dârzenia comandantului militar român: „Marele exemplu a fost dat de însuși comandantul armatei, generalul de corp de armată Dăscălescu Nicolae, care, deși rănit în luptele pentru eliberarea orașului, a rămas mai departe în fruntea trupelor sale”. Fiind un comandant apropiat de soldați, vizitându-i zilnic pe răniți, generalul Nicolae Dăscălescu a considerat că meritul pentru victorii revine militarilor anonimi din linia întâi, după cum reiese dintr-un îndemn al său publicat de corespondentul de război al ziarului Scânteia în luna aprilie a anului1945: „Scrieți în ziarul dumneavoastră că nu generalul Dăscălescu are meritul victoriilor repurtate, ci soldații care stau luni de zile în ger, zăpadă, vânturi și ploi Eu nu vreau nici să se pomenească de mine. Sunt fericit când vorbiți și scrieți de ei, când țara recunoaște și apreciază lupta și sacrificiile soldatului. Lor li se cuvine totul”.

Generalul de corp de armată Nicolae Dăscălescu a fost trecut din oficiu în rezervă pentru limită de vârstă de la data de 29 iunie 1945, prin decizia ministerială nr.1.659 din data de 22 septembrie 1944. A fost trecut apoi în retragere la data de 29 iulie 1945. Cum aminteam anterior, a fost decorat în decursul carierei sale militare cu numeroase ordine și medalii, printre care: ordinele românești „Mihai Viteazul”, cl. a III-a cu spade, „Steaua României”, clasele a IV-a și a III-a cu spade (21 februarie 1945), „Coroana României”, clasele a V-a, a IV-a și a III-a cu spade, ordinul cehoslovac „Crucea de Război cehoslovacă” etc.

Și a urmat calvarul bolșevic! La data de 9 septembrie 1945, a fost arestat și judecat pentru presupuse crime de război, dar a fost achitat definitiv. Ulterior, s-a stabilit în satul natal Căciulești, ocupându-se cu agricultura pe lotul de pământ de cinci hectare pe care l-a primit de la stat ca urmare a decorării sale cu Ordinul „Mihai Viteazul”. Prin hotărârea Comisiei județene de revizuire a pensionarilor publici de pe lângă Tribunalul Ilfov – Sectorul 1 Galben din 1 decembrie 1948, i s-a suspendat dreptul la pensie, considerându-se că avea o atitudine ostilă regimului. Mai apoi, fiind considerat „chiabur” pentru că avea în proprietate acel lot de pământ, i-au fost impuse cote agricole ridicol de mari pe care nu a putut să le plătească din moment ce i se sistase pensia și-i fuseseră naționalizate cele trei case cu câte două camere pe care le avea în Piatra Neamț. Astfel, în anul1951, a fost arestat și trimis în judecată pentru „sabotaj agricol”, însă a fost achitat de Tribunalul raional Piatra Neamț care a constatat că i s-au impus cote prea mari. Ulterior, în 21 noiembrie 1951, a fost, din nou, arestat și închis la Jilava sub acuzația că ar fi săvârșit crime de război, deși fusese judecat și achitat definitiv în 1946. Dar cuvântul „definitiv” avea alte conotații pentru justiția noastră mioritică și bolșevizată! A fost ținut în arest timp de patru ani, fără a fi fost , fiind eliberat pe data de 5 octombrie 1955 prin decretul nr. 421/1955 cu privire la grațieri și amnistieri, care a abrogat legea nr.291/1947 prin care erau condamnate faptele de care el era acuzat. Mai mult, cercetările efectuate în octombrie 1955 au stabilit că nu a desfășurat o activitate ostilă regimului comunist așa că i s-a restabilit dreptul la o pensie lunară în „măreața” valoare de 631 lei. Asta, după ce luptase pentru țara sa în două războaie mondiale! Mai apoi, unele surse afirmă că această sumă a fost crescută până undeva peste două mii de lei. 

Generalul s-a scârbit de atitudinea regimului comunist față de el și viața sa și a refuzat constant să colaboreze cu Ministerul Forţelor Armate cu ocazia diverselor comemorări ori ceremonii diverse sau să-și redacteze memoriile (care a fi urmat a fi „cosmetizate”, firește de cenzură). Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Române nr. 500/1964, i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”. Nu știu cum o fi reacționat acest mare ostaș la primirea acelei decorații după ce „socialismul” îl băgase la ocnă, laolaltă cu „scursurile” neamului! Generalul Nicolae Dăscălescu a trecut la cele veșnice la data de septembrie 1969, la Piatra Neamț  și a fost înmormântat cu onoruri militare, fiind condus pe ultimul drum de peste zece mii de oameni. Asta spune multe despre acest mare om! Diverse surse afirmă că înmormântarea  sa a fost făcută de primăria oraşului pentru că decedatul fusese sărac şi nu mai avea pe nimeni...

Dumnezeu să-l odihnească în pace! Pe el și pe toți eroii neamului, cunoscuți ori neștiuți și fără mormânt!

Surse:

N. Dăscălescu, Nicolae Dăscălescu: generalul soldat, Editura Militară, București, 1995

Leonida Loghin (col. dr.), Aurel Lupășteanu (col.), Constantin Ucrain (col. dr.), Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 – 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985,

Agapie, M., gl.mr.,Ucrain, C., col.(r.) dr., - Personalităţi ale artileriei române, Editura Militară, Bucureşti, 1993

Duţu, A.,col. dr., Dobre, F., Loghin, L., col. (r.) dr. - Armata română în al doilea război mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999

Georgescu, H. - Dicţionar enciclopedic militar (C-D), Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1997, p. 210;

Ucrain, C., gl. bg. (r.) dr., Scrieciu, L.,col. conf. univ. dr., Ene, N., col. - Personalităţi militare româneşti, vol. I, Editura C.T.E.A., Bucureşti, 2005

http://www.edituramilitara.ro/lideri-militari/192-generalul-nicolae-dascalescu-sacrificiu-glorie-si-supliciu.html

http://www.roaf.ro/?page_id=4793

https://www.slineamt.ro/apostolul/lectia-de-istorie/un-erou-uitat-generalul-nicolae-dascalescu/

https://adevarul.ro/stiri-locale/piatra-neamt/drama-generalului-roman-nicolae-dascal escu-eroul-2031330.html

&&&

 S-a întâmplat în 16 iunie1890: În această zi, s-a născut Stan Laurel (Arthur Stanley Jefferson), actor, membru al celebrului cuplu de comici „Stan şi Bran". Arthur Stanley Jefferson (n. Ulverston, Cumbria Anglia - m. 23 februarie 1965), cunoscut mai ales sub numele Stan Laurel, a devenit celebru în cuplul de comici Stan şi Bran.

Tatăl său a fost actor şi acest lucru l-a motivat pe Arthur să devină actor la rândul lui. Nu a făcut prea multă şcoală, iar acest lucru l-a făcut pe Arthur să se alăture trupei lui Fred Karno, unde acesta s-a întâlnit cu viitorul star, Charles Chaplin. În 1912 au făcut un turneu în Statele Unite, unde Chaplin a rămas, dar Stan s-a întors înapoi în Anglia. În 1916, Stan a revenit în Statele Unite.În 1917, Stan a făcut primul său film, „Nuts in May", iar la premiera filmului în public s-a aflat însuşi Charles Chaplin şi producătorul Carl Laemmle. 

Amândoi au fost impresionaţi de acest film. Succesul acestui film l-a încurajat pe Stan să facă şi alte scurt-metraje comice, împreună cu Gilbert M. Broncho Billy Anderson, Larry Semon şi Hal Roach. Stan şi-a schimbat numele de familie în Laurel. Laurel a mai apărut într-un film, numit „Lucky dog", împreună cu un actor care avea numele de scenă Babe Hardy. Între cei doi a apărut o prietenie, care nu a fost, însă, foarte puternică. Stan a declarat mai târziu că nu se mai văzuse cu Babe Hardy de 2-3 ani.

Abia în 1925 Laurel şi Hardy s-au întâlnit din nou, la studiourile lui Hal Roach. La acea vreme, Laurel regiza filme, iar Hardy era în distribuţia lor de aproape doi ani. Dintre aceste filme putem menţiona „Yes, Yes, Nanette" (1925), „Wandering Papas" (1926), scrise şi regizate de Stan Laurel, iar Babe Hardy era în distribuţie sub numele său adevărat, Oliver Hardy. În 1926 au început să joace împreună, însă nu ca o echipă. Unul din regizorii de la studiourile Hal Roach, Leo McCarey a format un parteneriat cu cei doi comici geniali. Laurel şi Hardy au fost cât se poate de amuzanţi în filmul „Putting Pants on Phillip" (1927), film care i-a transformat pe cei doi în adevărate staruri. 

Au continuat să facă filme încă 20 de ani. Laurel şi Hardy sunt cunoscuţi ca formând una din cele mai longevive echipe de comici din toate timpurile. Ei au încetat să mai facă filme în 1950, dar Stan şi Oliver au făcut un tur al Angliei şi au apărut în multe spectacole timp de câţiva ani.În 1960 i s-a înmânat un premiu Oscar special, pentru creativitatea sa în materie de comedie.Cinci ani mai târziu, Laurel a murit. Stan Laurel, scenaristul şi regizorul scenelor cu cei doi, a fost dintotdeauna forţa creativă a cuplului. Când Oliver era întrebat despre ceva, îndrepta degetul către Stan, spunând: „Întrebaţi-l pe Stan.El ştie". Laurel lucra noaptea la scenarii şi la editarea lor.  Laurel a fost una dintre puţinele celebrităţi care şi-au lăsat numărul de telefon în cartea publică de telefoane.Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut primind vizitatori, răspunzând scrisorilor fanilor şi vorbind la telefon. 

Cu câteva minute înainte să moară, la 23 februarie 1965, i-a spus asistentei care avea grijă de el că nu i-ar displăcea să schieze în momentul acela. Sora medicală i-a spus că nu ştie că este schior.„Nu sunt.Dar aş prefera să schiez în loc să stau aici să băgaţi ace în mine".A murit la 75 de ani. Pe epitaful acestuia scria: „If any of you cry at my funeral, I'll never speak to you again!" „Dacă plânge vreunul din voi la înmormântarea mea, nu mai vorbesc cu voi niciodată!"

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/stan-laurel-2663/

https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1062125-stan-laurel-actorul-care-marcat-copilaria.htm

https://www.britannica.com/biography/Stan-Laurel

https://www.stanlaurelandoliverhardy.com/stan.htm

https://radioromaniacultural.ro/documentar-125-de-ani-de-la-nasterea-actorului-si-regizorului-oliver-hardy/

https://www.ro.biography.name/actori/197-anglia-uk/613-stan-laur el-1890-1965

$$$

 S-a întâmplat în 16 iunie1977: În această zi, a murit Wernher von Braun, inginer german. Wernher Magnus Maximilian, Freiherr von Braun, cunoscut mai ales ca Wernher von Braun (n. 23 martie 1912, - d. Alexandria, Virginia, SUA) a fost un om de știință germano-american, pionier și vizionar al dezvoltării tehnologiei și zborurilor rachetelor.

Wernher von Braun, conducător al programului german de creare a rachetelor germane (cea mai cunoscută fiind „celebra” rachetă” V-2) atât înainte de-al Doilea Război Mondial, cât și în toiul lui, a fost adus în Statele Unite, împreună cu o bună parte a echipei sale științifice de la Peenemünde, printr-o operație secretă numită Operațiunea Paperclip. A devenit cetățean al Statelor Unite. Wernher von Braun s-a născut în 1912 în Wyrzysk, Germania (astăzi Wirsitz este parte a Poloniei), într-o familie prusacă aristocrată.Tatăl lui a fost baronul Magnus von Braun şi mama lui era descendentă directă a lui Valdemar I al Danemarcei (1131-1182).De la o vârstă fragedă Wernher a dezvoltat o fascinaţie pentru rachete, inspirată de chinezii antici, care au inventat focurile de artificii. La vârsta de 12 ani a încercat primul său experiment practic cu rachete. El a legat șase rachete de o căruţă şi apoi le-a aprins. Căruţa a luat-o din loc şi s-a comportat mai ceva decât în cele mai sălbatice vise ale copilului, clătinându-se necontrolat şi lăsând în urmă o coadă de foc ca o cometă. Când în sfârşit rachetele au ars complet, încheind spectacolul lor scânteietor printr-un magnific zgomot ca de tunet, căruţa s-a oprit maiestuos. Poliţia, care a ajuns prea târziu pentru începutul experimentului, dar tocmai la timp pentru marele final, nu a apreciat deloc ce s-a întâmplat.Oamenii de ordine l-au luat pe micul Wernher în custodie. Din fericire, nimeni nu a fost rănit, iar copilul a fost eliberat şi dat în grijă Ministrului Agriculturii, tatăl său. Aşa a început o carieră în ştiinţa construirii rachetelor care a schimbat istoria omenirii.

Von Braun a frecventat Gimnaziul Francez din Berlin, dar nu a fost un elev strălucit. Petrecea cea mai mare parte a timpului construind un automobil în garajul tatălui său, în loc să studieze pentru şcoală. Notele lui von Braun s-au îmbunătăţit după ce tatăl său l-a transferat la o şcoală cu internat. O parte din educaţia sa de aici a implicat şi lucrul în echipe mici pentru a-şi dezvolta abilităţile tehnice.Aceste lecţii i-au adus beneficii mult mai târziu în carieră, când a lucrat în echipe. Înainte de a se duce la culcare, îi era permis să studieze stelele cu un telescop de mici dimensiuni pe care i-l cumpărase mama sa. Aşa a început interesul său pentru astronomie.

Într-o zi din 1925, von Braun a văzut într-un magazin de astronomie o reclamă la o carte numită „Racheta în spaţiile interplanetare”, scrisă de profesorul Hermann Oberth.Şi-a comandat imediat această carte şi când a primit-o a deschis-o cu respiraţia tăiată de emoţie. Spre consternarea sa, nu a putut înţelege un cuvânt din carte - paginile ei erau un conglomerat derutant de simboluri matematice şi formule. Grăbindu-se la profesorul său, l-a întrebat: „Cum pot să înţeleg ce spune acest om?” Spre descurajarea lui von Braun, profesorul i-a zis să studieze matematica şi fizica, dar cu fascinanta perspectivă a unei vieţi devotată călătoriei în spaţiu, aceste subiecte aveau să capete un nou sens.

După absolvire, von Braun a devenit student la Institutul de Tehnologie din Berlin şi a lucrat în timpul liber ca asistent al profesorului Oberth la Societatea Germană pentru Călătoria în Spaţiu. Oberth încerca să demonstreze că cea mai bună metodă de a trimite o rachetă în spaţiu este ca aceasta să fie alimentată cu combustibil lichid, nu solid. Ceilalţi doi asistenţi ai lui Oberth erau Klaus Riedel şi Rudolf Nebel. Echipamentele folosite erau primitive, iar sistemul de aprindere era periculos. Riedel trebuia să arunce o cârpă arzând ce fusese înmuiată în benzină în motorul cu gaz şi plonja apoi să se adăpostească înainte ca Oberth să deschidă valvele pentru combustibil, moment în care motorul pornea cu un vuiet!

Hermann Oberth şi asistenţii săi au primit permisiunea să desfăşoare experimente ca invitaţi în locurile de testare de la Institutul Chimic şi Tehnic, echivalentul german al Biroului American de Standarde. În august 1930, micul motor de rachetă al lui Oberth a reuşit să producă o forţă de împingere de șapte kilograme pentru 90 de secunde, arzând benzină şi oxigen lichid. Un oficial de la Institut a certificat demonstraţia şi motorul de rachetă cu combustibil lichid a fost astfel recunoscut pentru prima dată în Germania ca un respectabil membru al familiei motoarelor cu combustie internă. Acesta a fost un important pas înainte, dar din cauză că trebuia să susţină o familie numeroasă, Oberth a fost forţat să se întoarcă la meseria de profesor din România. După plecarea lui Oberth, statutul de invitat al echipei în locurile de testare de la Institut a expirat, astfel că era nevoie de un nou loc pentru experimente. Nebel a obţinut o chirie pentru un depozit abandonat de muniţie de 300 de acri din marginea Berlinului. El i-a convins pe conducătorii oraşului să îi lase să folosească locul părăsit pe o perioadă nedefinită. Unul dintre corpurile clădirii a fost folosit ca laborator, clădirea fiind marcată cu un semn pe care scria Raketenflugplatz Berlin (Câmpul de rachete din Berlin).

În 1931, von Braun şi-a întrerupt studiile la Institutul de Tehnologie din Berlin pentru un semestru la Institutul Federal de Tehnologie din Zürich. El se va întoarce în Berlin în octombrie pentru prima demonstraţie de zbor a rachetei lui Riedel. Câţiva fabricanţi locali au fost convinşi de Nebel şi Riedel să plătească o marcă fiecare pentru a asista la demonstraţie. Când a venit momentul adevărului, racheta a străbătut jumătate din pista lansatorului, după care a revenit liniştită înapoi de unde plecase. Presurizarea rezervorului de combustibil al rachetei nu era stabilă, dar această problemă a fost repede remediată. În câteva săptămâni, lansările cu succes au devenit o banalitate şi racheta a ajuns până la o altitudine de o mie de picioare. O mică paraşută transporta partea din spate a rachetei înapoi pe pământ. Riedel trebuia să se avânte pe câmp într-o maşină veche, să coboare repede din ea şi astfel reuşea uneori să prindă racheta înainte ca aceasta să se izbească de pământ.

Dacă în timpul liber lua parte la aceste interesante activităţi, în rest, von Braun era ocupat cu continuarea studiilor, absolvind în 1932 Institutul de Tehnologie din Berlin, cu o diplomă de licenţă în inginerie aeronautică. În timpul perioadelor de vacanţă dintre anii 1931 şi 1933 a luat lecţii de zbor şi a obţinut o licenţă privată de pilot. Contactul de lungă durată cu domeniul rachetelor l-a convins că explorarea spaţiului ar necesita mult mai mult decât aplicaţiile existente la acel moment în inginerie şi tehnologie. În acest scop s-a înscris ca student absolvent la Universitatea din Berlin şi a obţinut titlul de doctor în fizică în 1934.Teza lui a fost despre propulsia cu combustibil lichid. Rachetele cu combustibil solid au fost folosite multă vreme, dar cele cu combustibil lichid reprezentau totuşi o noutate.Fuseseră construite şi testate numai motoare în miniatură, iar acestea foloseau un amestec carburant din oxigen lichid şi alcool. 

Von Braun a vrut să analizeze unele dintre fenomenele ce au loc într-un motor de rachetă, cum ar fi atomizarea, arderea şi expansiunea gazelor. Experimentarea ar fi fost costisitoare şi von Braun s-a considerat norocos când departamentul de cercetare al trupelor de geniu ale armatei germane i-a sponsorizat cercetarea şi i-a permis să desfăşoare experimente periculoase la poligonul de teste Kummersdorf. După ce şi-a luat doctoratul în fizică, von Braun a devenit salariat civil al trupelor terestre ale armatei germane, continuându-şi activitatea. El a proiectat racheta V-2, care a fost folosită foarte eficient împotriva Marii Britanii în timpul celui de-al doilea război mondial. La sfârşitul războiului, echipa lui von Braun din portul Peenemünde (la Marea Baltică) ales să se deplaseze spre sud şi să se predea forţelor americane, decât să rişte să cadă în mâinile armatei sovietice Racheta V-2 a fost prima rachetă balistică construită vreodată. Prima lansare a avut loc în 1942, racheta V-2 fiind folosită în scopuri ofensive între septembrie 1944 şi martie 1945.Pe perioada celui de-al doilea război mondial, naziştii au lansat rachete V-2 către ţinte urbane majore precum Londra şi Anvers, folosind lansatoare mobile. 

Împreună cu 120 dintre asociaţii săi, von Braun a fost adus în America ca parte din Operaţiunea Paperclip, pentru a prezenta realizările înregistrate cu rachetele V-2.El a ajuns în America în septembrie 1945, sub contract cu armata americană. În următorii cinci ani a supervizat la Poligonul de Trageri de la White Sands, New Mexico, mai multe lansări la mare altitudine ale rachetelor V-2 şi a fost directorul proiectului de dezvoltare a proiectilelor teleghidate din Fort Bliss, Texas. În 1950, grupul de dezvoltare a rachetelor de la Fort Bliss a fost transferat în Huntsville, Alabama, unde armata şi-a concentrat eforturile de dezvoltare în domeniu.În Huntsville, echipa lui von Braun a lucrat la rachetele balistice numite Redstone, Jupiter C, Juno şi Saturn 1B. 

După ce Sputnik-ul sovieticilor a ajuns pe orbită în 1957 şi racheta Vanguard a Marinei a explodat pe platforma de lansare, o versiune a rachetei Redstone a lui von Braun, numită Jupiter-C, a pus Explorer 1 pe orbită în 1958, iar o altă versiune l-a transportat în 1961 pe Alan Shepard în ceea ce avea să fie primul zbor suborbital american.Von Braun şi echipa sa au fost transferaţi de sub controlul armatei la NASA, în 1958, când aceasta din urmă lua naştere. Von Braun a devenit directorul Centrului Marshall de Zbor Spaţial de la NASA (MSFC), din Huntsville, care a fost înfiinţat pe data de 1 iulie 1960. Membrilor echipei lui von Braun le-a fost dată şansa să aleagă între NASA şi Agenţia de Proiectile Balistice a Armatei. Toţi au ales să meargă la MSFC, în aceeaşi zi.

Stilul de management a lui von Braun a fost să dea fiecărui membru ocazia să înţeleagă cât de important este pentru succesul grupului şi că, indiferent de ce muncă făcea, aceasta era o reflectare a efortului general al echipei. Rezultatul a fost că fiecare membru al echipei sale a dat tot ce a avut mai bun.Când preşedintele Kennedy a cerut o aselenizare în maxim 10 ani, von Braun a fost întrebat dacă vrea să-şi asume responsabilitatea de a proiecta şi construi racheta. Saturn V, dezvoltată de MSFC, a câştigat în 1969 cursa cu Uniunea Sovietică pentru ducerea primului om pe Lună. După aselenizare, la insistenţele directorului NASA, von Braun a mers în 1970 la Cartierul General al NASA din Washington, D.C, ocupând funcţia de director adjunct asociat pentru probleme de promovare a activităţilor spaţiale. Dar interesul public pentru domeniu a scăzut cu timpul, iar von Braun a demisionat din funcţie în mai 1972, devenind vicepreşedinte pentru dezvoltare şi inginerie la Fairchild Industries, Inc.

În 1975, a fondat şi a devenit primul preşedinte al Institutului Naţional Spaţial, un grup privat a cărei destinaţie era să facă publicul să înţeleagă şi să sprijine activităţile spaţiale.Von Braun a murit pe 16 iunie 1977 şi a fost înmormântat în Washington, D.C.

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, R-S, Bucureşti, Editura Litera, 2010

https://www.space.com/20122-wernher-von-braun.html

https://www.britannica.com/biography/Wernher-von-Braun

https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/12/21/wernher-von-braun-viata-si-opera/

https://interestingengineering.com/villain-or-visionary-wernher-von-braun-the-father-of-rocket-science

https://www.scientia.ro/biografii/41-biografii-fizica/2634-cine-a-fost-wernh er-von-braun-1.html

$$$

 S-a întâmplat în 16 iunie…

-  1313: S-a născut Giovanni Boccaccio, scriitor italian. Giovanni Boccaccio (n. 1313 — m. 21 decembrie 1375, Certaldo/Florenţa) a fost un poet şi umanist italian. Cu povestirile sale reunite în Il Decamerone („Decameronul”, 1470) a influenţat nu numai dezvoltarea literaturii italiene, dar a şi creat modelul genului de nuvelă, reluat în creaţia multor scriitori europeni.

- 1462: Vlad Ţepeş a condus un atac surpriză, de noapte, asupra taberei otomane (nu se cunoaşte numele localităţii unde s-a petrecut lupta), provocând mari pierderi inamicului şi o mare debandadă; trupele lui Vlad Ţepeş s-au retras apoi la nord de Târgovişte

- 1723: S-a născut Adam Smith, economist scoţian (m. 1790). Adam Smith a fost un economist, om politic şi filozof scoţian. Lucrarea sa Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei a fost una din primele încercări de a studia dezvoltarea istorică a industriei şi comerţului în Europa. Această lucrare a ajutat la crearea economiei ca disciplină academică modernă şi a furnizat una dintre cele mai bune argumentări intelectuale pentru comerţul liber şi capitalism.

- 1835, 16/28: A fost inaugurată, la Iaşi, Academia Mihăileană, prima instituţie de învăţământ superior din Moldova, unde profesori români (Gheorghe Asachi, Eftimie Murgu, Ion Ionescu de la Brad, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu ş.a.) şi străini au ţinut cursuri de istorie, filosofie, drept, teologie, chimie, matematică, inginerie, agronomie şi arhitectură; în 1847 cursurile au fost suspendate de autorităţile vremii, profesorii fiind acuzaţi de propagarea unor idei revoluţionare 

- 1864: Prin protocolul de la Constantinopol, puterile garante recunosc dreptul statului român de a-şi modifica legiuirile interne fără o prealabilă aprobare din partea lor

- 1873, 16/28: A murit cărturarul Andrei Şaguna, mitropolit al românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria (din 1864); unul dintre preşedinţii Adunării Naţionale de la Blaj (3/15 mai 1848) şi şeful delegaţiei trimise la Viena pentru a susţine pe lângă împărat drepturile românilor transilvăneni; contribuţii la dezvoltarea învăţământului şi a presei în limba română, precum şi la întemeierea şi activitatea societăţii ASTRA (1861), fiind primul ei preşedinte; membru de onoare al Societăţii Academice Române (n. 1808/1809, la Miskolc/Ungaria). 

- 1884: S-a născut Nicolae Dăscălescu, general român. A fost secretar general al Ministerului Apărării (1937-1938). În perioadele 12 ianuarie - 18 februarie 1945 şi 3 martie - 1 iunie 1945, generalul de corp de armată Nicolae Dăscălescu a condus Armata a IV-a.

- 1890: S-a născut Nae (Nicolae) Ionescu, logician, filosof şi publicist; unul dintre principalii reprezentanţi ai „trăirismului", curent de gândire filosofică românească interbelică.Nicolae C. Ionescu (mai cunoscut ca Nae Ionescu) (m. 15 martie 1940) a fost un filosof, logician, pedagog şi jurnalist român. Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism. A ştiut să adune în jurul său şi să eleveze o pleiadă de membri ai generaţiei de aur interbelice a literaturii şi gândirii româneşti ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran,Vasile Moisescu, George Murnu etc.

- 1897: S-a născut Georg Wittig, chimist german, laureat al Premiului Nobel (m. 1987) 

- 1890: S-a născut Stan Laurel (numele real: Arthur Stanley Jefferson), actor de film american de origine britanică, membru al celebrului cuplu de comici „Stan şi Bran".

- 1902: S-a născut Barbara McClintock, genetician american, laureată, în 1983, a Premiului Nobel pentru Medicină (m. 1992)

- 1918: A murit Bazil G. Assan, inginer şi explorator român, membru al Societăţii geografice române, primul român care a efectuat o călătorie în jurul Pământului. În 1897 a întreprins o călătorie în regiunile polare nordice, în Insula Urşilor şi insula Spitzbergen, unde a făcut cercetări geologice şi asupra florei şi faunei. În 1899 a făcut o călătorie pe ruta Constantinopol - Alexandria - Ceylon - Nagasaki - Tokyo - Yokohama - San Francisco - New York - Londra, fiind astfel prima călătorie a unui român în jurul lumii.A fost şi deţinătorul automobilului cu nr. 1 din Bucureşti.

- 1921: Constituirea, la Bucureşti, a Societăţii „Orient Radio - Rador", agenţie telegrafică de presă, în cadrul căreia statul român deţinea, prin Ministerul de Externe, totalitatea acţiunilor, prima agenţie de presă oficială a României; în timp, agenţia a fost reorganizată: prin Legea din 24.III.1926 devine „Societatea Rador - Agenţie de informaţii telegrafice"; din 20.V.1949 - „Agenţia Română de Presă - Agerpres", iar din 8.I.1990 - „Agenţia Naţională de Presă - Rompres". Din iulie 2008 „Rompres" a revenit la numele „Agerpres"

- 1925: S-a născut Jean D'Ormesson, scriitor, eseist şi publicist francez (a condus cotidianul „Le Figaro" între anii 1974 şi 1977); membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1995) 

- 1925: S-a născut Anatol Emilian Baconsky, poet, eseist şi traducător (m. 1977) 

- 1930: S-a născut actorul Ion Siminie 

- 1931: S-a născut Alexandru Vulpe, istoric şi arheolog; specialist în Epoca Bronzului şi cea a Fierului; membru al Academiei Române

- 1937: S-a născut Erich Segal, scriitor american, autor sau coautor de scenarii de film (m. 2010). A scris printre altele romanul de succes Love Story, o dramă romantică, transpusă pe ecran în filmul cu acelaşi nume.

- 1940: Al doilea război mondial: Franţa cere armistiţiu, încheiat la 22 iunie cu Germania şi, la 24 iunie, cu Italia

- 1947: S-a născut Salman Rushdie, scriitor britanic de origine indiană condamnat la moarte, în 1989, de ayatolahul Khomeiny pentru insultă adusă religiei islamice în lucrarea „Versetele satanice”

- 1947: S-a născut Ştefan Agopian, prozator şi publicist român

- 1952: S-a născut cantautorul canadian Gino Vannelli

- 1958: În noaptea de 16/17 iunie au fost condamnaţi la moarte şi executaţi organizatorii revoluţiei anticomuniste, din 1956, din Ungaria (Imre Nagy, Pal Maleter, Miclos Gimes); au fost reabilitaţi juridic în iunie 1989, iar la 16 iunie 1989 au avut loc funeraliile naţionale ale lui Imre Nagy (politician comunist, maghiar, cu orientare reformatoare, prim-ministru al Ungariei între 1953-1954 şi în octombrie 1956, a devenit unul din eroii revoluţiei anticomuniste din Ungaria din 1956)

- 1963, 16-19: A avut loc zborul navei cosmice sovietice „Vostok-6”, pilotată de Valentina Tereşkova, prima femeie care s-a aflat în spaţiu; misiunea cosmică a avut ca obiectiv efectuarea unui zbor în grup, cu nava „Vostok-5” (pilotată de Valeri Bîkovski); misiunea a durat 70 de ore şi 50 de minute, nava efectuând 48 de rotaţii în jurul Pământului; participarea la zbor a unei femei a făcut posibilă o analiză comparativă a influenţei factorilor specifici asupra organismului uman de ambele sexe

- 1964: Au fost graţiaţi deţinuţii politici din România

- 1977: A murit Wernher von Braun, inginer german. 

- 1993: Inaugurarea primului post privat de televiziune din România - S.O.T.I.

- 1995: Un măslin adus din Israel şi oferit Papei Ioan Paul al II-lea a fost plantat în gradina Vaticanului pentru a marca prima aniversare a stabilirii relaţiilor diplomatice între Sfântul Scaun şi statul evreu.

- 1997: A fost adoptat Tratatul de la Amsterdam (Maastricht II), prin care se dorea crearea – prin extinderea UE – a unei Europe unite.

- 2004: O echipă de cercetători de la Universitatea Innsbruck (Austria) a publicat, în revista de ştiinţă „Nature", un articol în care anunţa realizarea primei „teleportări"; experimentul nu presupunea deplasarea dintr-un spaţiu în altul, ci transferarea proprietăţilor fizice ale unui foton unui alt foton, instantaneu, fără a exista nici o cale de comunicare între cele două particule de lumină.

- 2005:  Premieră naţională a unei piese de teatru în limba rromani, „Zurinka", de Ziua Mondială a Limbii Rromani, stabilită de UNESCO pentru data de 16 iunie. (T eatrul „Ariel" din Târgu Mureş)

&&&

 S-a întâmplat în 14 iunie1574: În această zi, Ioan Vodă cel Viteaz era înfrânt şi apoi ucis de turci la Roșcani. 

Ioan Vodă cel Viteaz susținea că este fiul domnului Ștefăniță, deci strănepotul lui Ștefan cel Mare. Fiindcă mama sa fusese armeancă, i se mai spunea Armeanul. De o statură şi forţă impunătoare – în bătălia de la Iezerul Cahul a tras singur un tun după el – cu darul vorbirii, a fost iubit de soldaţi, care-i admirau vitejia, curajul şi deopotrivă de poporul de rând, care vedea în el un apărător. Mulți boieri și o parte din cler nu l-au sprijinit în războaiele cu turcii și de aceea în cronici l-au înfățișat „călcător de lege” și tiran, de unde a primit și supranumele de „cel Cumplit”.

În tinerețe, Ioan Vodă cel Viteaz stătuse ceva vreme prin Polonia, Crimeea, la hanul tătăresc, ajunsese și la Moscova unde își întemeiase familie, soția dăruindu-i un fiu. O perioadă se aflase și la curtea împăratului german. Într-un final se stabilește la Constantinopol. Pe timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu şi celei a lui Bogdan Lăpuşneanu, el se află în exil, în insula Rhodos. Aici, se ocupă cu negoţul de pietre preţioase de pe urma căruia strânge o mare avere. În Imperiul Otoman și-a făcut relații la dregătorii imperiali și harem. 

Cheltuind 220.000 de galbeni a reușit să obțină mazilirea lui Bogdan Lăpușneanul și să ia tronul Moldovei la sfârșitul lui februarie 1572. La scurt timp are loc o tentativă a boierilor de a-l înlătura de la domnie. Răzbunarea va fi cruntă(de unde și supranumele de „cel Cumplit”), trădătorii executați, iar averile vor intra în posesia domniei. Ce s-a întâmplat cu averile condamnaților?Domnul i-a sprijit pe micii stăpâni de ocine (proprietăți). Din 83 de acte interne, 41% sunt pentru răzeși(numiți oficial slugi domnești, cetași sau indicați nominal), 34% pentru boierii și dregătorii mijlocii sau urmași ai lor. Doar 13 % sunt pentru mănăstiri și 7% pentru dregătorii mari. Ioan Vodă cel Viteaz a fost cel dintâi care a făcut secularizarea averilor mănăstirești.

Un act din 1599 ne spune limpede: „când a luat Ioan voievod toate satele mănăstirilor”. Care era motivul? Mănăstirile prin privilegiile primite de la alți domnitori se sustrăgeau de la plata dărilor către vistieria de la Iași. Cu Biserica a avut oricum o relație tensionată.Egumenul Iacob Molodeț al mănăstirii Slatina și preotul Cozma au fost îngropați de vii, iar fostul mitropolit Gheorghe de la Neamț a fost ars pentru „vina de sodomie și patimă de bani”.De teama domnitorului, mitropolitul Theofan a fugit peste munți cu trei călugări, luând cu sine „multă avuție, ughi de aur (galben maghiar) și alți bani mulți”.Atenția domnitorului s-a îndreptat spre întărirea economiei. Deoarece negustorii moldoveni aveau de suferit de pe urma fluctuației monetare(în special la schimburile cu Polonia), a emis în 1573 o monedă de aramă, numită ”akce”, întrucât se dorea egală ca valoare cu asprul otoman, care purta denumirea respectivă în turcește. Această monedă avea pe avers chipul voievodului, cu legenda slavonă „oteț Moldovei” (părintele Moldovei). Pe revers avea anul 7081 de la facerea lumii(1573) și inscripția ”akce g(ospod) hereghie Moldovei”, adică numele monedei și sintagma ”monetăria domnească a Moldovei”.

În februarie 1574, turcii trimit la Ioan Vodă ordin să dubleze haraciul. Petru, fratele domnitorului Alexandru al Valahiei, promisese că va da 80.000 de galbeni în loc de 40.000, iar sultanul se gândise să-i ceară la rândul său tot atâta lui Ioan. Voievodul convoacă sfatul domnesc. Le spune că au de ales între dublarea haraciului- după care ar fi urmat cu siguranță alte cereri- și lupta împotriva păgânului. Domnul spune că personal nu are niciun interes, deoarece nu el plătește suma cerută, dar îl doare inima de țară. Făgăduiește să lupte până la final „Așa Ion Vodă umplând pre toți cu nădejde, cu glas mare strigară că lângă dânsul vor peri toți” și jură pe Evanghelie. În ajutorul Moldovei, conform cornicilor, au venit doar 1.200 de cazaci zaporojeni, care destul de probabil erau de fapt polonezi. La oaste e chemată toată țara care răspunde negreșit. Ioan Vodă cel Cumplit o înzestrase la nivelul marilor armate ale vremii: 30 de tunuri obișnuite, 80 de tunuri mari, aruncătoare de ghiulele. 

Pretendentul Petru Șchiopul, fratele său Alexandru și cu o oaste turcească și muntenească încep în aprilie 1574 să se îndrepte spre Moldova. În dreptul satului Jiliște, la est de Focșani, voievozii din Valahia sunt interceptați de Ioan Vodă și bătuți în chip rușinos. Domnul Moldovei îl timite pe Vintilă, fiul lui Pătrașcu cel Bun, să ocupe Bucureștiul și să ia domnia. Acesta reușește, dar după patru zile, o parte din boierii lui Alexandru Vodă se întorc, îl prind, îl ucid, iar capul său este atârnat de poarta Curții domnești. Între timp, Ioan Vodă cucerește Brăila, fără cetate însă. Armata moldoveană pornește spre Chilia și Cetatea Albă. Are loc o luptă în care turcii iar pierd, scăpând doar 1.000 dintre ei. 

Urmează cucerirea Tighinei, dar din nou, cetatea nu poate fi luată.Nici măcar un atac al tătarilor nu îi poate zădărnici planurile lui Ioan Vodă. Cetatea Albă este și ea luată din mâinile turcilor, dar la fel, fortăreața rezistă.Victoriile lui Ioan au mare răsunet la Constantinopol. Selim hotărăște o expediție de proporții împotriva rebelului. La oștile otomane se adaugă contingente muntene și tătărești, astfel că efectivul lor se ridică la cica 60.000 de războinici. Pentru a împiedica inamicul să treacă Dunărea pe la Isaccea, domnul Moldovei îl trimite pe Ieremia Cernăuțeanul, portarul Sucevei, cu o oaste. O primă tentativă de trecere a fluviului de către turci se pare că a fost respinsă de moldoveni. Intervine însă trădarea. Petru Șchiopul îl cumpără pe Ieremia cu 30.000 de galbeni.

Portarul Sucevei se întoarce în tabăra lui Ioan Vodă și dă informații mincinoase cu privire la efectivele inamice pe care le raportează la cel mult 30.000, poate chiar 10-15.000. Pe baza indicațiilor lui Ieremia, acompaniat de surle și trâmbițe, Ioan Vodă își îmbărbătează oștenii și pleacă la luptă. Lângă Iezerul Cahulului, lângă Oblucița, are loc o luptă pe 10 iunie 1574. Ghinionul a făcut ca Ioan Vodă să nu „prindă limbă”, adică prizonieri din avangarda otomană înfrântă, pe care ar fi putut să-i interogheze și să obțină informații corecte. Înainte de luptă a avut loc un episod demn de a intra în istoria militară a lumii. Moldovenii, îngrijorați de numărul mare al dușmanilor, îl întreabă pe domnitor cifra exactă a otomanilor. Acesta răspunde: „Îi vom număra în luptă”. 

În ajunul bătăliei, doi mari vornici trec în tabăra turcească. A doua zi, când se dă semnalul luptei, altă parte a boierimii, în frunte cu Ieremia portarul Sucevei, pleacă steagurile și punând cușmele în vârful sulițelor și săbiilor trec de partea dușmanului. Dacă raportul inițial era estimat de 1/1, acum era de cel puțin 3/1 în favoarea otomanilor. Turcii îi pun pe trădători în prima linie astfel încât la cel dintâi atac ei sunt secerați de artileria moldoveană. Un al doilea efort are același rezultat.„Și multă moarte s-au făcut în ambele părți, că nu era a călca pre pământ, ci pre trupuri de om. Și așa mai apoi de aproape se bătea, că și mâinile le obosiseră, și armele-și scăpau”. Lupta era atât de crâncenă, încât combatanții nici nu mai puteau ține sabia în mână de oboseală. Are loc un scurt răgaz. Se pornește însă o ploaie puternică și se udă praful de pușcă. Dacă până atunci artileria făcuse un prăpăd nemaivăzut de turci, acum otomanii atacă în plin avânt. 

Domnul moldovean nu se sperie și cu un detașament pătrunde vitejește în liniile inamice și distruge 60 de tunuri. Fapta permite oștii moldovene să se retragă în ordine. În satul Roșcani, pe vârful unui deal, voievodul își așează tabăra. Inamicul ia cu asalt poziția, dar e respins. Oastea moldoveană începe să sufere de sete. Roua culeasă cu bucăți de pânză, nu era suficientă. Ioan Vodă, vrând să-și cruțe oastea, se predă, astfel, pe 14 iunie 1574. Ahmed-Pașa, comandantul otoman, jură de șapte ori pe Coran, iar Petru pe Evanghelie că îi vor lăsa pe cei asediați să plece liberi la casele lor, iar pe voievodul lor îl vor duce nevătămat în fața sultanului.

După ce își ia rămas bun de la ai săi, domnitorul se deplasează la cortul căpeteniei otomane unde răspunde în turcește acuzațiilor aduse. Acolo, cu toată garanția jurămintelor, marele ușer împărătesc Cighaleg Zade Iusuf, un italian renegat, îl înjunghie, îl decapitează, iar trupul îi este legat de patru cămile și rupt astfel în bucăți. „Cazacii” sunt atacați, dar aceștia pier vitejeșete până la ultimul. Tătarii sunt îndemnați să prade „de n-au fost niciodată mai mare pustietate în țară decât atuncea”. Capul domnitorului a fost ținut de poarta Curții domnești alături de acela al lui Vintilă. Bucățile trupului nu se știe unde au fost duse. 

Lupta dintre Ioan Vodă cel Viteaz și Imperiul Otoman a fost asemuită de cronicarul Azarie cu o „mică păsărică lipsită de pene, care vrea să se apuce în luptă cu o pasăre cu aripi mari, zbor repede și mâncătoare de carne”. Dincolo de acțiunea nereușită și oarecum naivă (neavând aliați puternici) a lui Ioan Vodă cel Viteaz de a scutura jugul otoman, domnitorul moldovean rămâne o personalitate complexă și contradictorie, ale cărui lumini și umbre conturează aspectele eroice și tragice din istoria românilor.

După moartea lui Ioan Vodă cel Viteaz, doi frați de-ai lui după mamă și un nepot, au ajuns pe tronul Moldovei: Ioan  „Nicoară" Potcoavă (Crețul), Alexandru Sarpega și Petru Cazacul, care era fiul lui Alexandru, iar un alt frate și un alt nepot au fost doar pretendenți: Constantin (frate) și Lazăr (nepot). După domnia sa, în Moldova a fost introdusă instituția mucarerului. Mucarerul (din turcă mukarrer = confirmat) a fost un obicei introdus în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în Țara Românească și Moldova, conform căruia un domn trebuia să fie confirmat de sultanul Imperiului Otoman după trei ani de domnie, conducătorul principatului românesc fiind nevoit în acest scop să plătească o sumă de bani.

În Moldova, mucarerul a fost introdus după moartea lui Ioan Vodă cel Viteaz, iar în Muntenia în timpul lui Mihnea Turcitul Cu timpul, mucarerul s-a împărțit în mucarerul mare și mucarerul mic. Mucarerul mare consta în îndatorirea domnului de a se prezenta după trei ani de domnnie la Țarigrad pentru a plăti în persoană suma de bani. Astfel, obiceiul dobândea scopul de a testa fidelitatea domnului. Mucarerul mic desemna doar suma bănească ce trebuia plătită anual Imperiului Otoman. La începutul veacului al XVIII-lea, mucarerul mare ajunsese să fie echivalentul sumei plătite la numire. Pe vremea lui Dimitrie Cantemir, valoarea mucarerului mare era de 54.000 de taleri, în timp ce mucarerul mic era de 25.000 de taleri.

Surse:

https://www.academia.edu/9046837/IMORTALIZAREA_PERSONALITĂŢII_DOMNITORULUI_IOAN_VODĂ_CEL_VITEAZ_ÎN_JUDEŢUL_ŞI_ORAŞUL_CAHUL

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/ioan-voda-cel-cumplit-un-personaj-unic-in-istoria-romaneasca

http://digital-library.ulbsibiu.ro/dspace/bitstream/123456789/193/149/BUSibiu_Diaconovich_Enciclopedia_Romana2_859_Ioan.pdf

https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/815-ioan-voda-cel-viteaz

https://identitatea.ro/ioan-voda-cel-viteaz-stralucit-dom nitor-aproape-uitat/

&&&

 S-a întâmplat în 14 iunie1848: În această zi, Vasile Alecsandri a publicat, în revista braşoveană „Foaie pentru minte, inimă şi literatură", supliment al gazetei de Transilvania, poezia „Hora Ardealului", în fapt un „embrion” al viitoarei Hore a Unirii.

Născut în anul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, pe 14 iulie, boierul Vasile Alecsandri a devenit, încă din tinereţe, apărătorul celor oropsiţi, situându-se în tabăra celor generoşi, a celor cu înaltă simţire pentru Popor şi Ţară. Tratându-l ca pe un tovarăş de joacă pe Vasile Porojan, fiu de nomad rom, Vasile Alecsandri dă un exemplu de aleasă omenie, dezrobind familiile de robi ţigani de pe moşia proprie.

Vasile Alecsandri a trăit 79 de ani. În tot acest timp, este nu doar martor la evenimentele din viaţa poporului român, ci se implică, animat de convingerea că trebuie să fie acolo, că trebuie să acţioneze, că trebuie să vorbească. Se afirmă astfel în mişcarea de la 1848, când „poetul are un rol de frunte între intelectualii moldoveni” şi „pe întreg teritoriul românesc”. Scrie poezia „Deşteptarea României”, manifest poetic al revoluţiei paşoptiste, căruia i se răspunde de către Andrei Mureşanu de la Braşov cu „Un răsunet” („Deşteaptă-te, Române!”), poezia figurând ca o chemare entuziastă:

„Hai, copii, de-acelaşi sânge! Hai cu toţi într-o unire,

Libertate-acum sau moarte să cătăm să dobândim!”

Entuziasmul său este atât de mare, încât îmbrăţişează întrutotul curajul de a îndepărta tirania din existenţa acestui popor mult încercat:

„Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!

Care vede-n a lui ţară libertatea reînviind.

Fericit, măreţ acela care sub un falnic soare

Pentru patria sa moare,

Nemurire moştenind.”

Tot de revoluţia de la 1848 se leagă şi poezia „Hora Ardealului” (embrionul viitoarei „Hora Unirii”), entuziast salut adresat marii adunări de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, considerată un „prolog al libertăţii şi unirii tuturor românilor” .Al doilea moment, care îi marchează poetului existenţa, este Unirea de la 1859, care a instituit, sub conducerea domnului român, numele Ţării, România. „Hora Unirii”, scrisă cu trei ani înainte (1856), „a rămas ca un imn naţional în memoria posterităţii”.

Versurile din „Hora Unirii” „au prezidat poetic actul politic cel mai semnificativ din istoria României moderne”. Dincolo de ilustrarea măiastră a peisajelor din natura Patriei, de încrengătura pieselor de teatru, Vasile Alecsandri se aşează la loc de frunte, în Literatura Română, cu volumul de poezii „Ostaşii noştri”, unul din cele mai omogene şi mai durabile din întreaga sa creaţie, considerat, cu dreptate, o epopee a eroismului românilor în Războiul de Independenţă, în urma căruia turcul n-a mai călcat pământ românesc. 

Este menţionat în notele vremii că poetul aştepta pe banca de la poarta casei sale oşteni întorşi de pe front şi, acostându-i, le cerea să-i povestească întâmplări din război.Volumul de poezii „Ostaşii noştri” evocă evenimentul nimicirii visului de cucerire al otomanilor. Reproşându-i-se de către contemporani că „Peneş Curcanul” este scrisă într-un ritm cam săltăreţ, opus tragediei episodului de luptă, autorul motivează că „simplitatea, vitejia şi patriotismul poporului, umorul său neabătut în faţa căruia moartea îşi pierde puterea de înspăimântare” este o stare desprinsă din înseşi povestirile celor întorşi din luptă şi astfel versul său corespunde acestor trăiri de curaj şi avânt în înfruntarea cu moartea. Purtător de cuvânt al neamului, Vasile Alecsandri comunică mândru că lumea a aflat despre românul care are un renume, de viteaz. Se face referire la ziariştii străini prezenţi pe front care trimiteau ziarelor lor ştiri pline de entuziasm despre eroismul românilor. 

Timp de 79 de ani, Vasile Alecsandri a zidit un om complet, cu o gândire selectă, cu sufletul vibrant al unui român care şi-a împlinit cu distincţie datoria de cetăţean. Spre sfârşitul vieţii, după 60 de ani, participă la concursul de poezie latină de la Montpellier, unde câştigă premiul întâi cu „Cântecul gintei latine”. Cu toate acestea, este unul dintre cei care critică, cu aspră ironie, exagerările latinismului în vorbirea protipendadei vremii, afirmând că limba poporului trebuie să stea la baza vorbirii noastre, mai ales că, înainte de invazia romanilor, dacii aveau limba lor consolidată.

Surse:

Istoria literaturii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1968

Ion Rotaru, O istorie a literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1971

https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2012/06/18/vasile-alecsandri-hora-ardealului-publicata-in-foaie-pentru-minte-inima-si-literatura-brasov-14-iunie-1848/

https://www.dacoromania-alba.ro/nr45/al ecsandri_omagiu.htm

&&&

 S-a întâmplat în 14 iunie1929 14/15: La această dată, a murit matematicianul Traian Lalescu, unul dintre fondatorii teoriei ecuaţiilor integrale, autorul primei lucrări sintetice importante în acest domeniu din literatura ştiinţifică (a publicat în 1911 cel dintâi tratat din lume asupra ecuaţiilor integrale, intitulat Introducere la teoria ecuaţiunilor integrale); din iniţiativa sa a luat fiinţă Şcoala Politehnică din Timişoara, al cărei prim rector a fost (1920-1921); membru post-mortem al Academiei Române (1991). 

Traian Lalescu a contribuit la punerea bazelor matematicii în România, fiind unul din fondatorii teoriei ecuațiilor integrale.Traian Lalescu s-a remarcat prin studiile sale şi în trigonometrie, fizica geometrie, algebră şi istoria matematicii. Traian Lalescu este originar din comuna Cornea, judeţul Caraş-Severin, fiind fiul unui funcționar de bancă, de unde şi pasiunea pentru cifre.Traian Lalescu era fiul unui funcționar de bancă, numit tot Traian Lalescu, bănățean originar din Cornea - județul Caraș-Severin, care a scris „Agenda băncilor populare și metodul de coeficient Lalescu”. Mama sa era, după părinți, ardeleancă. Profesia tatălui face ca familia să se stabilească la diverse adrese, astfel că micul Traian parcurge clasele primare la București, două clase de gimnaziu la Craiova, apoi termină gimnaziul la Roman și Liceul Internat din Iași.

Având o situație materială precară, este ajutat financiar de profesorii Andrei Ioachimescu, Gheorghe Țițeica, Ion Ionescu-Bizeț. Indiferent de situația materială el a fost un strălucit elev și premiantul de onoare al tuturor școlilor pe care le-a frecventat. Încă elev fiind, a fost remarcat ca un real talent în matematică prin contribuția sa la Gazeta Matematică. A studiat matematicile la Iași și la București, unde i-a avut ca profesori pe: Gheorghe Țițeica, Spiru Haret, Ermil Pangrati, Anton Davidoglu și Nicolae Coculescu.

În 1900 se situează pe primul loc al candidațiilor la Școala de Poduri și Șosele din București dar la care renunță la numai trei ani și se înscrie la Facultatea de Științe a Universității din București, secția de Matematici unde studiază cu profesorii mai sus amintiți. La 17 iunie 1903 obține licența în Matematici, după care intră ca profesor suplinitor la Institutul Pompilian și se pregătește pentru specializare. În 1905 pleacă la Paris ca să studieze, cu o bursă modestă din partea filantropului Vasile Adamachi și în 1908 și-a susținut, la Sorbona, teza de doctorat cu titlul Sur l’equation de Volterra. Aceasta lucrare va fi considerată prima contribuție de seamă în domeniul ecuațiilor integrale și îi va aduce stima marelui matematician Vito Volterra. Tot la Paris a obținut și diploma de inginer la Școala Superioară de Electricitate. A militat pentru înființarea Școlii Politehnice din Timișoara al cărei prim rector (sau director) a fost în 1920.

Teza de doctorat susținută de Traian Lalescu la Sorbona, constituie prima contribuție românească importantă în domeniul ecuațiilor integrale.Traian Lalescu a predat la Facultatea de Știinţe a Universității București, a avut un rol important în apariția Gazetei Matematice și a Revistei Matematice din Timișoara.Nepotul său, care poartă aceelaşi nume – Traian Lalescu povestea că în ciuda situaţiei materiale precare, matematicianul nu a renunţat la studii, ba mai mult a fost un elev strălucit. Despre activitatea celui care a pus bazele matematicii în România, academicianul Grigore Moisil spunea că reprezintă pentru o nepreţuită moştenire ştiinţifică. Matematica şi ingineria nu au fost singurele domenii în care a excelat.Traian Lalescu picta şi cânta foarte frumos la violoncel. Era pasionat de sport, fiind primul preşedinte al Clubului Universitar Bucureşti, ulterior Sportul Studenţesc. A fost, de asemenea, deputat de Caransebeș. S-a ocupat în special de teoria ecuațiilor integrale și de aplicarea lor în rezolvarea unor probleme din teoria ecuațiilor diferențiale, aducând contribuții însemnate în acest domeniu.A publicat în 1911 cel dintâi tratat din lume asupra ecuațiilor integrale, intitulat Introducere la teoria ecuațiunilor integrale.

Ca trimis al Guvernului României la Paris a militat pentru unirea tuturor românilor, fiind deputat de Caransebeş şi raportor general al bugetului statului, pentru anul 1925, în guvernarea Brătianu. A scris numeroase cărţi, între care – Le problème ethnographique du Banat, semn că nu şi-a uitat niciodată originile. Mai mult decât atât vorbea în grai bănăţean ori de câte ori avea ocazia. A murit în noaptea de 14 spre 15 iunie 1929 la București.

Matematicianul Traian Lalescu a devenit din anul 1990 membru post-mortem al Academiei Române. În semn de recunoştiinţă, mai multe unităţi de învăţământ din ţară îi poartă numele. În comuna Cornea a fost amplasat un bust de bronz, pentru că aşa cum spunea nepotul său, Traian Lalescu… generaţia tânără trebuie să ştie că o naţiune care nu-şi preţuieşte valorile – piere!

Surse:

https://cmu-edu.eu/traian-lalescu/wp-content/uploads/sites/15/2017/04/Brosura_Traian_Lalescu.pdf

http://complexity.ro/personalitati/traian-lalescu-matematicianul-inginer

https://romanialibera.ro/aldine/history/traian-lalescu--savant-si-patriot-100992

http://www.eualegromania.ro/2015/10/02/traian-lalescu-un-matematician-de-o-originalitate -deosebita/