sâmbătă, 6 iunie 2026

$$$$

 S-a întâmplat în 6 iunie1716, 6/7: La această dată, a murit, fiind ucis de turci, Constantin Cantacuzino, stolnic, diplomat, istoric şi geograf; reprezentant de seamă al umanismului în Ţările Române; adept al unei politici antiotomane; a întocmit o hartă a Ţării Româneşti (prima lucrare cartografică românească, tipărită în greceşte la Padova, în anul 1700); autor al unei „Istorii a Ţării Româneşti" (neterminată), în care susţine, cu o argumentaţie solidă, originea romanică, unitatea şi continuitatea poporului român pe teritoriul Daciei.

Constantin Cantacuzino stolnicul (n. 1639 – d. 6/7 iunie 1716) a fost un mare boier din Țara Românească, recunoscut drept un reprezentat de seamă al umanismului în spațiul cultural român, cu aplecare spre domenii precum istoria și geografia. A făcut studii la Universitatea din Padova. Un izvor important pentru istoria românilor este harta Valahiei, realizată de el împreună cu Ion Comnen. Cantacuzino este și autorul unei istorii a Țării Românești, în care a încercat să umple lacuna de cunoștințe despre istoria timpurie a românilor.

A avut, de asemenea, multă influență în politică, fiind mentorul nepotului său de soră Constantin Brâncoveanu, în timpul domniei căruia a condus multă vreme din umbră politica externă. În numele voievodului, dar și în nume personal, stolnicul a purtat corespondență cu cancelariile importante ale vremii. În 1707, un conflict latent cu Brâncoveanu a escaladat, ceea ce a dus la retragerea lui Cantacuzino pe moșiile sale. Stolnicul și familia Cantacuzino au contribuit la mazilirea și uciderea lui Brâncoveanu în 1714. Succesor la domnie a fost Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului, însă pentru scurt timp, întrucât amândoi au suferit în 1716 soarta lui Brâncoveanu.

Stolnicul Cantacuzino era fiul postelnicului Constantin Cantacuzino și al Elenei, fiica domnului Radu Șerban. Fratele Șerban Cantacuzino, nepotul Constantin Brâncoveanu și fiul său Ștefan Cantacuzino au fost domni ai Țării Românești. Prin studiile începute, după uciderea tatălui în 1663, la Adrianopol și Constantinopol și desăvârșite începând cu 1667 la Universitatea din Padova, el devine un excelent cunoscător al culturii italiene, având cunoștințe temeinice de limbă italiană și latină, și al sferei culturii grecești. S-a păstrat un jurnal al învățăcelului din timpul studiului la Padova, care îl menționează pe un instructor de origine albaneză, Caludi. Tânărul a dobândit renumele unui om erudit în Italia, el este menționat ca învățat din Louvain de către scriitorul Antonio Lupis. Ulterior el a fost consultat cu privire la istoria Țării Românești de către generalul austriac Ferdinand Marsigli (1658-1730, originar din Bologna), care se va remarca printr-o monumentală descriere geografică și istorică a ținuturilor cursului mijlociu și inferior al Dunării. În 1672 Cantacuzino este întemnițat din ordinul lui Grigore I Ghica, cel care dispusese în 1663 uciderea postelnicului Cantacuzino. Fratele său Șerban reuși să-l aducă la Constantinopol prin relațiile pe care le avea la Înalta Poartă și-l învesti odată ajuns domnitor, în 1678, cu dregătorii neînsemnate. Influența politică a stolnicului a fost totuși importantă, fiind exercitată mai ales prin membri ai familiei.

Pe plan politic, Constantin Cantacuzino a fost adeptul unei linii antiotomane și a pledat pentru apropierea de Rusia și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. El a contribuit în mod hotărâtor la răsturnarea lui Constantin Brâncoveanu, probabil pentru a sprijini pretențiile la tron ale propriului fiu, Ștefan Cantacuzino. Alături de acesta el este executat în noaptea de 6 spre 7 iunie 1716 la Constantinopol, sub acuzația colaborării cu austriecii.

Pe lângă corespondența cu renumite personalități politice, diplomați și cărturari ca Gherasim Cretanul, Antonio dall'Acqua, Albano Albanese sau Bonvicinius, stolnicul Cantacuzino a lăsat posterității caiete de note istorice și o operă istorică fundamentală, Istoria Țării Rumânești dintru început (1716), care analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici, bizantini și occidentali. Lucrarea este redactată la inițiativa lui Ferdinand Marsigli și susține cu multă fervență, combătând opiniile contrare, originea romană a poporului român și continuitatea sa pe teritoriul Daciei, acumulând mărturii despre teritoriul și locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-romane și romanizarea Daciei. 

Cantacuzino subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea lor de a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menținerea structurilor politice proprii.Implicațiile politice nu i-au lăsat răgaz să-și definitiveze scrierea, care aplică metode de cercetare caracteristice istoriografiei moderne și conține prime elemente de critică a istoriei. Stolnicul este și autorul unei hărți a Țării Românești, tipărită în 1700 în limba greacă la Padova și folosită apoi în 1715 de Anton Maria Del Chiaro în a sa „Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia”, apărută la Veneția, precum și al prefeței unui liturghier din 1680, care a circulat în toate ținuturile locuite de români.

Un document valoros pentru cultura română îl constituie catalogul bibliotecii lui Constantin Cantacuzino, care conține printre altele și o listă a cărților tipărite în principatele române la sfârșitul veacului al XVII-lea. Frumusețea bibliotecii Mănăstirii Mărgineni (din jud. Prahova), întemeiată cu o parte a bibliotecii postelnicului Constantin Cantacuzino de la Mironești, este menționată deja la Del Chiaro. Se pare însă că puține cărți din acel patrimoniu au trecut în posesia stolnicului Cantacuzino. Era vorba mai ales de literatură religioasă, chiar și de sorginte protestantă. 

În timpul studiilor, tânărul Cantacuzino a întocmit un prim catalog al cărților achiziționate de el însuși, care au constituit baza bibliotecii sale. Printre acestea se aflau, pe lângă epopeile homerice, opere ale clasicilor greci și latini, scrierile filosofice și cosmografice ale lui Aristotel și comentariile la opera aristotelică de Alexandru din Afrodisia. Ulterior biblioteca a fost îmbogățită de numeroase lucrări istoriografice, calendare, almanahuri, precum și de cărți aduse de oștenii români care participaseră în 1683 la asediul Vienei. De-a lungul vieții, Cantacuzino a colecționat manuscrisele cărturarlor care trecuseră pe la Mărgineni și periodice de limbă italiană. Biblioteca a fost destrămată după moartea stolnicului, ajungând parțial în posesia lui Nicolae Mavrocordat. Un catalog al bibliotecii consemnează în anul 1839 un număr de 263 de titluri de carte care erau încă păstrate la Mărgineni.

Surse:

George Călinescu: Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. a II-a, București 1981.

Radu-Stefan Ciobanu (Vergatti), „Pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino", Bucuresti, 1982.

Corneliu Dima-Drăgan: Biblioteca unui umanist român. C. Cantacuzino-Stolnicul, București : Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă 1967.

Mario Ruffini: Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino, trad. din limba ital. de D. D. Panaitescu și Titus Pârvulescu. Pref. de Virgil Cândea, București : Ed. Minerva 1973.

Constantin Șerban: Recenzii Mario Ruffini: Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino, în: Revue Roumaine d'Histoire, 1974

Vezi și

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/29-constantin-cantacuzino-1640-1716

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/pri ntul-si-stolnicul

&&&

 S-a întâmplat în 6 iunie1835: În această zi, s-a născut Ştefan Fălcoianu, general (şef al Statului Major al Armatei Române de Operaţii în Războiul de Independenţă/1877-1878), matematician şi istoric; membru al Societăţii Academice Române, vicepreşedinte al Academiei Române în mai multe rânduri între anii 1886 şi 1899. Ştefan Fălcoianu (n. Bucureşti - d. 22 ianuarie 1905, Bucureşti) a fost un general, matematician, istoric şi politician român.

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri din Bucureşti (1856), după care, în perioada 1860-1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a trimis în Franţa pentru a urma cursurile Şcolii Imperiale de Aplicaţii de Stat Major şi ale Şcolii Politehnice din Paris, fiind ataşat pe lângă Statul Major al Armatei Franceze. Întors în ţară, este numit în anul 1864 şef de cabinet al ministrului de Razboi Savel Manu. 

A îndeplinit numeroase alte funcţii de răspundere în cadrul armatei române: profesor la Şcoala Militară de Ofiţeri, ajutor al şefului Directiei Stabilimentelor de Artilerie, şef de stat major al Diviziei 1 Militare Teritoriale. În ianuarie 1869 este pus în neactivitate de serviciu şi este numit secretar general al Ministerului Lucrărilor Publice, iar în perioada 5 mai 1876 - 5 aprilie 1877 este director general al Poştelor si Telegrafului. În timpul Razboiului de Independenţă de la 1877, revine în rândurile armatei şi îndeplineşte funcţia de director general al Administraţiei Centrale a Ministerului de Război, iar la data de 20 octombrie 1877 este numit şef al Statului Major al Armatei Române de Operaţii. 

În anul 1883, el este avansat la gradul de general de brigadă. Ulterior, ca şef al Marelui Stat Major şi ministru de Război (1884-1886), a avut un rol semnificativ în perfecţionarea sistemului de apărare a Romaniei, în elaborarea şi aplicarea Legii asupra organizării comandamentelor militare (1882), în elaborarea şi aplicarea Legii asupra administraţiei militare (1883), înfiintarea celor patru corpuri de armată în locul diviziilor militare teritoriale (1882-1884), demararea lucrărilor pentru Cetatea Bucureştilor şi a regiunii fortificate Focşani-Nămoloasa-Galaţi, înfiinţarea Consiliului Superior al Armatei (1878), înfiinţarea Comitetului Consultativ de Stat Major. 

Sub mandatul său s-a adoptat Decretul de organizare a Marelui Stat Major, pe baza normelor moderne, de tip prusian, şi a învăţămintelor din 1877-1878. Din 1894, Marele Stat Major a devenit direcţie specială în cadrul Ministerului de Război subordonată direct ministrului. Printre preocuparile sale se numără şi perfecţionarea instrucţiei şi a pregătirii de luptă. Astfel, au fost revizuite, după 1879, principalele acte regulamentare destinate forţelor terestre, şi anume Regulamentul de luptă al infanteriei. Opera vieţii sale rămâne Şcoala Superioară de Război, astăzi Universitatea Naţională de Apărare, înfiinţată la 8 august 1889, unde el însuşi a activat. A fost şi fondator al revistei „România Militară". De la Ştefan Fălcoianu s-a păstrat „Istoria războiului din 1877-1878, ruso-româno-turc”, concepută şi predată sub formă de lecţii la Şcoala Superioară de Război. Ca senator, de mai multe ori a luat poziţie în problemele întăririi capacităţii defensive a României, combătând ideea cu privire la inutilitatea şi periculozitatea fortificaţiilor ce se executau pentru apărarea ţării la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.

Surse:

Dr. Rusu, Dorina N. – Membrii Academiei Române 1866-1996. Mic dicţionar, Fundaţia Academică “Petre Andrei”, Editura A92, Iaşi, 1996

Predescu, Lucian – Enciclopedia României – Cugetarea – Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Editura Saeculum I.O.&Ed. Vestfala, Bucureşti, 1999 

Oroianu, T., Nicolescu, G., Dobrinescu, V.-F., Oşca, A., Nicolescu, A.,– Şefii Statului Major General Român (1859 - 2000), Editor Fundaţia “General Ştefan Guşă” , Ed. Europa Nova, Bucureşti, 2001

Gheorghe, Florian, Popescu, Mihai, conf.univ. dr. Rotaru, Ion, – Prezenţe militare în ştiinţa şi cultura românească. Mic dicţionar, Editura Militară, Bucureşti, 1982, 

Mamina, Ion, Bulei, Ion – Guverne şi guvernanţi (1866-1916), Silex-Casă de Editură şi Impresariat S.R.L., Bucur eşti, 1994

&&&

 S-a întâmplat în 6 iunie1893: În această zi, a murit Iuliu Popper, inginer şi explorator, considerat drept cel mai mare explorator român al Americii de Sud; între anii 1886 şi 1893 a explorat Patagonia şi Ţara de Foc; zona cercetată era necartografiată, aşa că a dat nume româneşti unor locuri descoperite de el (râuri, munţi şi capuri). 

Julius s-a născut pe 15 decembrie 1857 la București, ca fiu al unui profesor de la Școala israelito-română. Diploma de inginer o obține la Paris, în 1879. Lucrează scurt timp pentru compania Canalului de Suez. Fiind animat de spiritul de aventură, călătorește intens în Orientul Mijlociu, ajungând apoi în India, China și Japonia. În 1883 trece în America de Nord. Se stabilește în New Orleans pentru a lucra la sistematizarea canalizărilor orașului, de unde pleacă apoi în Cuba, unde contribuie la planificarea orașului Havana și a portului său. Între 1884-1885, ocupă funcția de redactor al ziarului emigranților din Ciudad de Mexico, Diario de Los Forastero.

La fel ca majoritatea evreilor din România de după obținerea independenței de stat, lui Popper nu îi fusese acordată cetățenia română, însă această discriminare evidentă nu-l împiedică să întrețină legături constante cu țara în care se născuse, corespondând asiduu cu personalitățile ei culturale. Într-o scrisoare trimisă lui V.A. Urechia - membru fondator al Academiei Române - Popper mărturisește acest atașament pentru România. „Ce schimbare se va fi petrecut în mintea-mi când mi-am întors privirile spre pajiștile atât de pitorești ale patriei mele? Greu e să descrii plăcerea pe care o simți când respiri mireasma codrilor noștri, după ce ai suferit din cauza funestelor degajări de vapori din pădurile tropicale ale Americii Centrale sau când asculți trilurile armonioase ale privighetorilor noastre, după ce ai auzit țipătul jalnic al papagalilor din Sumatera (...) Dacă există cineva din țara mea care nu-și iubește plaiurile natale, să pornească într-o călătorie în jurul lumii și va fi în mod sigur în câștig: va învăța să-și îndrăgească patria, să iubească ceea ce are”, scria Popper.

Foarte des în secolul al XIX-lea, descoperirile întâmplătoare de zăcăminte de aur în diverse colțuri ale lumii declanșau isteria colectivă ce a rămas în istorie sub numele de „febră a aurului”. Teritorii întregi până atunci neprimitoare, populate doar de grupuri răzlețe de nativi, erau luate cu asalt de coloniști veniți cu precădere din Europa pentru a scăpa de sărăcia de acasă și a se căpătui.Printre ei se aflau adesea mulți aventurieri dornici de senzații tari în metropolele de frontieră apărute peste noapte și adesea abandonate la scurt timp după ce febra aurului trecea. În 1879, căpitanul chilian Ramón Serrano Montaner semnalează prezența de nisipuri aurifere în zona Capului Fecioarelor aflat la extremitatea sudică a Patagoniei. Descoperirea a fost confirmată patru ani mai târziu de echipajul unei nave franceze. La acel moment, Popper se afla în Brazilia și la scurt timp după ce vestea a ajuns la el, românul a pornit spre Buenos Aires unde reușește să convingă câțiva oameni de afaceri să-i finanțeze o expediție în ținuturile ostile ale Țării de Foc.

Expediția compusă din 18 persoane și condusă de Popper pleacă din portul Boca pe 7 septembrie 1886.Vasul face escală la Montevideo, apoi se îndreaptă spre Punta Arenas de Maggaellanes. Este traversată strâmtoarea și se debarcă pe țărmul golfului Povenir. Expediția își continuă traseul de-a lungul țărmului de est al Insulei Mari, până la Capul San Sebastian, la Rio Grande, la Capul Panas și Capul Sunday. Întors în Buenos Aires în primăvara anului următor, Popper ține o conferință electrizantă la Institutul Geografic al Republicii Argentina în care relatează rezultatele expediței.

La scurt timp trimite textul conferinței și în țară – lui V.A. Urechia – alături de un magnific album cu 95 de fotografii originale îmbrăcat „în pielea unei foci, a cărei grăsime ne-a servit un timp drept hrană, iar placa pe care stă scris titlul este confecționată din aurul cules de pe plaja Punta Sinaia”.Textul a fost publicat în același an la editura condusă de tatăl său. Cu toate că Popper se arată reticent ca Țara de Foc să fie un adevărat El Dorado, el notează în raportul său că sunt condiții pentru exploatarea aurului.„Trecând în revistă caracterul general al țării, îmi vine a crede că viitorul ei depinde de dezvoltarea a două industrii importante. Una, mai puțin productivă și cea mai atrăgătoare, consistă în exploatarea gismentelor aurifere și va servi de introducție unei alteia, mai pozitivă și fecundă, a creșterii vitelor.”

Popper se întoarce în toamna aceluiași an în Argentina în fruntea unei expediții mult mai mari. Pune bazele mai multor colonii miniere, între care cea mai importantă este El Páramo (Pustiul), de unde timp de șapte ani pornește în explorarea Țării de Foc. Aici inventează un sistem de recoltare a aurului, construiește o cale ferată și concepe un sistem original de utilizare a fluxului și refluxului pentru spălarea nisipului aurifer.

Contactele sale cu Buenos Aires fiind sporadice, Popper își consolidează neîngrădit stăpânirea. Înființează un corp de jandarmi condus de fratele său Maximilian, tocmește o mini-armată de mercenari recrutați în special dintre emigranții balcanici de pe coasta dalmată și bate chiar monedă proprie și marcă poștală cu numele său. Coloniile peste care Popper stăpânea erau tipice civilizațiilor de frontieră, pline de baruri și de bordeluri sordide populate de aventurieri veniți din toate colțurile lumii. Curând, ambiția lui Popper de a controla discreționar toată această regiune intră în conflict cu autoritățile argentiniene și chiliene. Și cu dorința de a accede la resurse a acelor autorități, că doar nu era să le lase „pe mâna străinilor”!

În postura de veritabil rege al Țării Focului, Popper își arată latura întunecată a personalității sale complexe. Coloniștii atrași de febra aurului în aceste ținuturi dezolante au găsit aici o populație de nativi care număra cam patru mii de suflete. Cultura indigenă Ona sau Selk'nam era una de tip comunitar, neavând simțul posesiei private. Popper notează cum indienii se aprovizionau din fermele coloniștilor cu oi și cu cai, fără a considera asta un furt. Inevitabil,Popper și oamenii săi intră în conflict deschis cu indienii ona. Românul va fi ulterior acuzat că a angajat vânători de capete pentru a-i extermina sistematic pe băștinași. Pentru a-i alunga pe băștinași din teritoriile râvnite de el, Popper obține concesionarea din partea statului argentinian a 80 mii de hectare unde intenționa să-i stabilească. Își păstrează pentru sine 55 mii de hectare, iar pe restul de pământ rămas mută circa 250 de familii de indieni ona. Vânătoarea sistematică de ona a făcut ca această populație să se reducă de la patru mii în 1880, la doar o sută de persoane în anii `30 ai secolului următor. Ultimul vorbitor fluent al limbii Selk'nam a murit în anii `80.

Cantitatea de aur exploatată nu s-a dovedit cea la care spera Popper și finanțatorii săi din Buenos Aires. Curând, coloniile sale încep să se depopuleze, iar Popper devine ținta campaniilor de defăimare ca fiind un „ucigaș de indieni”. Confruntat cu un proces care devine de interes public, Popper începe să plănuiască o expediție la Polul Sud. Dacă n-ar fi intervenit moartea sa subită și suspectă, l-ar fi devansat pe biologul Emil Racoviță cu cinci ani ca primul român care a pus piciorul pe cel mai sudic continent al planetei. De pe urma sa nu s-a păstrat nici o comoară în aur, însă au rămas mai multe toponime românești ale Țării de Foc. Printre acestea, Punta Sinaia, Rio Ureche, Rio Rosetti, munții Lahovary, Rio Carmen Sylva, dar și toponimul Țara Popper dat promontoriului sudic al estuarului Rio Grande.

Surse:

Iacob Popper: Estrellita și regele Țării de Foc, Sibiu, 1996.

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/julius-popper-a-fost-stapan-in-tara-de-foc-64324.html

https://adevarul.ro/locale/suceava/romanul-devenitstapan-Tarii-foc-julius-popper-globe-trotter-ul-numit-conchistadorul-roman-alpatagoniei-1_598ffcc05ab6550cb8f5dbc6/index.html

https://www.vice.com/ro/article/439zzb/exploratorul-roman-care-a-ajuns-rege-in-patagonia

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/cei-mai-bogati-romani-din-lume-64323.html

https://evz.ro/iuliu-popper-regele-t arii-de-foc.html

&&&

 S-a întâmplat în 6 iunie1930: La această dată, avea loc restauraţia carlistă. Carol al II-lea s-a reîntors în ţară, intrând ilegal, cu paşaport fals. Carol al II-lea (n. 15 octombrie 1893 - d. 4 aprilie 1953) a fost rege al României între 8 iunie 1930 şi 6 septembrie 1940, când a trecut prerogativele sale regale în favoarea fiului său Mihai. Cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume ales de tatăl său Ferdinand şi folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală a României (între 1925 şi 1930) în urma renunţării lui Carol la calitatea de Prinţ Moştenitor. Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale Regina Maria.

Pe 27 mai 1930, la castelul Coesmes, aflat la 180 de km de Paris, Carol a convocat trei ataşaţi din Franţa cu care au pus la punct planul revenirii sale în ţară. Carol urma să părăsească Franţa cu un automobil spre München, unde trebuia să urce la bordul unui avion, care ateriza la Bucureşti pe platoul din preajma palatului regal de la Cotroceni. Conform celor stabilite, pe 3 iunie, Carol şi doi apropiaţi au plecat de la Paris la München, unde au ajuns două zile mai târziu.În dimineaţa zilei de 6 iunie, aceeaşi trei s-au îmbarcat într-un avion închiriat de unul dintre consfătuitorii de la castelul Coesmes. După mai multe peripeţii generate de o serie de defecţiuni apărute la avion, aceştia au ajuns deasupra spaţiului aerian al Capitalei abia spre seară.

Pilotul nu a riscat o aterizare în plină noapte pe platoul de la Cotroceni şi s-a îndreptat spre aerodromul Băneasa care avea instalaţie pentru iluminatul pistei. La ora 22:05, comandantul aerodromului, care tocmai se pregătea să plece, a înregistrat semnalul unui avion care dorea să aterizeze. Când a coborât, Carol avea faţa acoperită cu o eşarfă neagră. Când a aflat cine este misterioasa persoană, comandantul l-a însoţit personal la cazărmile Regimentelor 2 şi 9 Vânători, pentru a-l pune în contact cu coloneii Paul Teodorescu şi Gabriel Marinescu. Aceştia „l-au luat sub protecţia lor” şi s-au îndreptat spre Palatul Cotroceni. Aici a fost întâmpinat de principele Nicolae care l-a îmbrăţişat cu bucurie. Carol i-a telefonat lui Iuliu Maniu, care i s-a adresat cu „Bine aţi venit Alteţă”! Din discuţia avută, Maniu i-a propus principelui numirea în cadrul Regenţei, urmată de abrogarea legilor din 4 ianuarie 1926, dar a ridicat din nou problema renunţării la relaţia cu Elena Lupescu şi refacerii căsătoriei cu principesa Elena. Toate acestea au fost respinse de Carol, dar a înţeles că fruntaşul naţional-ţărănist nu se va opune restauraţiei dacă îşi va atrage de partea sa majoritatea liderilor politici.

În acest sens, pe parcursul zilei de 7 iunie, Carol a avut întâlniri cu diverşi lideri politici, toţi exprimându-se pentru anularea actului de la 4 ianuarie.Majoritatea fruntaşilor naţional-ţărănişti nici nu au mai ridicat problema relaţiei dintre Carol şi Elena Lupescu spre deosebire de şeful lor. Principele a reuşit să îşi atragă şi o parte din tinerii liberali conduşi de Gheorghe Brătianu. PNL a fost singurul care s-a opus, adoptând rapid o rezoluţie prin care condamna energic atitudinea principelui şi afirma că acest partid rămânea cu „nestrămutată hotărâre” la punctul de vedere fixat în legile din 4 ianuarie 1926. Duca aprecia: „Fapta de astă noapte este cea mai primejdioasă consolidării noastre naţionale şi situaţiunii ţării în toate privinţele”. Potrivit unor surse, acesta ar fi declarat că „preferă să i se taie mâna decât s-o întindă aventurierului”.

Deşi nu s-a opus anulării actelor ce au instituit Regenţa, Maniu a prezentat demisia guvernului pe 7 iunie, la ora 18, invocând considerente de ordin moral şi anume că nu putea contribui la detronarea regelui Mihai I, căruia îi jurase credinţă. Regenţa l-a numit în funcţie pe Gheorghe Mironescu, care a anunţat convocarea Reprezentanţei Naţionale în ziua de duminică, 8 iunie 1930, „pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale”.În ziua de 8 iunie cele două Corpuri legislative au votat numirea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea ca rege al României. 

Fiul său Mihai a primit titlul onorific de Mare Voievod de Alba Iulia  Acest act a îmbrăcat forma unei adevărate lovituri de stat. Constituţia prevedea clar că regele domneşte până la moarte sau până la abdicare, iar regele Mihai era în viaţă şi nici nu abdicase. De asemenea, dacă un membru al Regenţei demisiona sau devenea indisponibil, trebuia ales un alt regent, aşa cum se procedase în octombrie 1929.

Carol venise în România prin încălcarea unui angajament scris, confirmat de Parlament şi de regele Ferdinand. Fără îndoială, elementele subiective au jucat un rol important la reuşita restauraţiei, dar factorul determinant al succesului l-a constituit necesitatea resimţită de societatea românească de a avea un regim monarhic stabil. Din acest punct de vedere, Parlamentul a preferat un rege tânăr şi viguros unei Regenţe lipsite de prestigiu şi autoritate. Principele Carol a ştiut să profite de contradicţiile dintre partidele politice şi din sânul lor, manipulându-le, pentru a deveni printr-o temerară acţiune personală, regele Carol al II-lea. După depunerea jurământului, a rostit un discurs în care a ţinut să menţioneze că nu venea cu gânduri de răzbunare şi că a şters din inimă „şi cea din urmă umbră de mâhnire”. Totodată, a precizat că el nu a renunţat de bună voie la drepturile şi obligaţiile care îi reveneau ca moştenitor al tronului, ci a fost silit să plece în pribegie de „de aceea care au încercat prin acţiunea lor nechibzuită să rupă legătura indisolubilă dintre mine şi tot ce simte româneşte”. Carol şi-a declarat hotărârea de a strânge „într-un mănunchi pe toţi cei care au voinţa şi puterea de a colabora pentru propăşirea patriei” şi a lansat un apel către toţi românii „fără deosebire de opinie politică” să se strângă în jurul tronului.

Domnia sa în următorul deceniu va sta sub semnul camarilei, grup de influenţă implicat in acte de corupţie, cel mai faimos fiind Afacerea Skoda. Carol a încercat să influenţeze cursul vieţii politice româneşti, în primul rând prin manipularea partidelor Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc şi a unor grupări anti-semite şi din ianuarie 1938 prin alegerea de către el a a miniştrilor. Pe 10 februarie 1938 a desfiinţat partidele politice, ceea ce îi asigura puterea supremă. Tot în 1938 a iniţiat o reformă administrativă de inspiraţie fascistă, prin care a împărţit teritoriul României în zece ţinuturi. Doi ani mai târziu, în anul 1940, forţat de presiunea politică a Uniunii Sovietice, Germaniei hitleriste, Bulgariei şi a Ungariei horthyste să cedeze părţi din teritoriul României Întregite, Carol a acceptat în consiliul de coroană cedarea teritoriilor şi a fost obligat de opoziţie să abdice în favoarea administraţiei pro-germană a generalului Ion Antonescu şi în favoarea fiului său Mihai, stabilindu-se în final în Portugalia. 

Carol şi Elena Lupescu s-au căsătorit la Rio de Janeiro, Brazilia, pe 3 iunie 1947, transformând-o pe aceasta în Prinţesa Elena de Hohenzollern. Carol a rămas în exil tot restul vieţii sale. Se pare că atât în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cât şi în perioada post-belică, Carol a făcut anumite încercări de a-şi recupera tronul, dar nu a avut nici un sprijin politic intern sau extern. Carol a murit în Portugalia, fiind îngropat la capela regilor Portugaliei din Estoril, iar în 2003 rămăşiţele sale au fost aduse în România, fiind reînhumat la Mănăstirea Curtea de Argeş, în afara bisericii în care se odihnesc regii României. Regele Mihai nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de principesa Margareta şi principele Radu.

Surse:

Scurtu, Ioan, Criza dinastică din România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996 

Scurtu, Ioan, Monarhia în România, Bucureşti, Editura Danubius, 1991

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-descria-presa-interbelica-restauratia-carlista-din-iunie-1930

http://www.ziare.com/cultura/documentar/lovitura-de-stat-tatal-isi-detroneaza-fiul-si-se-declara-regele-romaniei-1302982

https://evz.ro/regele-carol-mai-bine-sa-va-calcati-domniile-voastre-juramantul-decat-sa-mi-l-calc-eu.html

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/12/restaura%C8%9Bia-carlista-i/

$$$

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/12/restaura%C8%9 Bia-carlista-i/

&&&

 S-a întâmplat în 6 iunie1944: În timpul celui de-al doilea război mondial, sub comanda generalului american Eisenhower, era declanşată Operaţia Overlord, însemnând debarcarea aliaţilor în Normandia. Bătălia pentru Normandia a fost purtată în 1944 între forţele germane şi forţele Aliaţilor ca parte a celui de-al Doilea Război Mondial. Numele de cod al invaziei aliate a fost Operaţia Overlord şi s-a desfăşurat între 6 iunie – 19 august 1944, când Aliaţii au traversat Sena, sau, după alţi autori, 25 august, când a fost eliberat Parisul. 

Debarcarea din Normandia rămâne până în zilele noastre cea mai mare operaţie amfibie din istorie, care a implicat participarea a aproape trei milioane de soldaţi, care au traversat Canalul Mânecii din Anglia în Normandia. Faza iniţială a Operaţiunii Overlord a purtat numele de cod Operaţiunea Neptun. În faza iniţială a invaziei, aliaţii au trebuit să pună ferm piciorul pe continent, obiectiv îndeplinit între 6 – 30 iunie. Primele forţe aliate care au intrat în luptă în Normandia au fost din Canada, Regatul Unit şi Statele Unite. 

După primul val de invazie, au fost debarcate forţe substanţiale ale Franţei Libere şi Poloniei plus contingente mai mici din Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Olanda şi Norvegia. Invazia din Normandia a început cu acţiunile aeropurtate ale trupelor de paraşutişti şi ale infanteriei transportate cu planoare şi cu atacuri masive ale aviaţiei, artileriei navale, din noaptea de 5/6 iunie.În dimineaţa zilei de 6 iunie a fost declanşată acţiunea amfibie de debarcare pe plajele Normandiei. 

Forţele destinate acţiunii au început deplasarea în Ziua Z din porturile de pe coastele sudice ale Angliei, cel mai important dintre ele fiind Portsmouth. Bătălia din Normandia a continuat pentru mai mult de două luni, trecând prin fazele de stabilire, extindere a capetelor de pod şi mai apoi de eliberare a teritoriului Normandiei. Bătălia din Normandia a fost descrisă de Adolf Hitler astfel: „În răsărit, imensitatea spaţiilor ne va .... permite o pierdere de teritoriu ... fără ca şansele de supravieţuire ale Germaniei să sufere o lovitură mortală. Nu acelaşi lucru se întâmplă în occident! Dacă inamicul va avea succes aici ... vor urma consecinţe de proporţii uriaşe în foarte scurt timp”.

Debarcările din Normandia au fost primele operaţii militare de acest tip de peste Canalul Mânecii care s-au încheiat cu succes în timp de război. Deşi aliaţii au pierdut un mare număr de oameni în primele faze ale debarcării, odată ajunşi pe plaje, ei au reuşit să producă o serie de înfrângeri, care a dus în final la pierderea poziţiei dominante a Germaniei în Franţa şi formarea unui al doilea front important. 

Până în septembrie, cele şapte armate aliate (dintre care două erau venite din sudul Franţei prin Operaţia Dragon), s-au apropiat de graniţele Germaniei. La obţinerea acestei victorii au contribuit nu numai calitatea şi cantitatea materialelor folosite în timpul debarcării, dar în egală măsură şi operaţiunile de diversiune şi acţiunile serviciilor de spionaj. Amplasarea trupelor germane şi calitatea conducerii au lăsat de dorit, spre deosebire de dârzenia şi vitejia arătate la nivelul unităţilor şi comandanţilor de nivel inferior, implicaţi direct în lupte.  În condiţiile mai largi ale luptelor din Europa, debarcările din Normandia au ajutat Armata Roşie pe frontul de răsărit, prin scăderea rezistenţei germanilor în faţa presiunii sovieticilor, toate aceste eforturi ducând la scurtarea războiului şi la victoria aliată.

Surse:

Ambrose, Stephen E. (1994). D-Day (ed. First). New York: Simon & Schuster. 

Ambrose, Stephen (1995). D-Day June 6, 1944: The Climactic Battle of World War II. Simon & Schuster

Buckley, John (2006) [2004]. British Armour in the Normandy Campaign 1944. Taylor & Francis. 

Churchill, Winston (1940) „Dieu Protege (sic) la France”. London: The Churchill Society. 

Churchill, Winston (1951) [1st. pub. 1948]. Closing the Ring. The Second World War, Book 5. Boston: Houghton Mifflin. OCLC 396150.

https://www.scribd.com/doc/87956555/Al-Doilea-Razboi-Mondial

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/debarcarea-din-normandia-si-rolul-sau-in-cel-de-al-doilea-r azboi-mondial

&&&

 S-a întâmplat în 6 iunie…

- 1436: S-a născut Regiomontanus, astronom şi matematician german (m. 1476).

- 1599: La această dată a fost botezat pictorul spaniol Diego (Rodriguez de Silva) Velázquez, unul din cei mai cunoscuţi pictori spanioli din secolul al XVII-lea. Reprezentant al stilului baroc, s-a remarcat în special ca portretist la curtea regelui Filip al IV-lea al Spaniei. În acelaşi timp, Velázquez este creatorul unei noi viziuni şi al unui nou mod de zugrăvire a naturii. Acest lucru a determinat ca, la sfârşitul secolului al XIX-lea, majoritatea impresioniştilor să valorifice în pictura lor moştenirea lui Velázquez. Diego Rodríguez de Silva y Velázquez (n. Sevilla - d. 6 august 1660, Madrid), unul din cei mai cunoscuţi pictori spanioli din sec. XVII-lea. Reprezentant al stilului baroc, s-a remarcat în special ca portretist la curtea regelui Filip al IV-lea al Spaniei. În acelaşi timp, Velázquez este creatorul unei noi viziuni şi al unui nou mod de zugrăvire a naturii. Acest lucru a determinat ca, la sfârşitul secolului al XIX-lea, majoritatea impresioniştilor să valorifice în pictura lor moştenirea lui Velázquez.

- 1606: S-a născut poetul dramatic francez Pierre Corneille, unul dintre cei trei mari dramaturgi francezi ai secolului al XVII-lea, alături de Molière şi Racine. Supranumit „fondatorul tragediei fanceze",Corneille a scris piese timp de aproape 40 de ani (m. 1684). 

- 1716, 6/7: A murit (ucis de turci) Constantin Cantacuzino, stolnic, diplomat, istoric şi geograf; reprezentant de seamă al umanismului în Ţările Române; adept al unei politici antiotomane; a întocmit o hartă a Ţării Româneşti (prima lucrare cartografică românească, tipărită în greceşte la Padova, în anul 1700); autor al unei „Istorii a Ţării Româneşti" (neterminată), în care susţine, cu o argumentaţie solidă, originea romanică, unitatea şi continuitatea poporului român pe teritoriul Daciei (n. ~1650)

- 1812, 6/18: S-a născut scriitorul rus Ivan Goncearov, cunoscut mai ales pentru romanul său, „Oblomov" (m. 1891) 

- 1835: S-a născut Ştefan Fălcoianu, general (şef al Statului Major în Războiul de Independenţă/1877-1878), matematician şi istoric; membru al Societăţii Academice Române, vicepreşedinte al Academiei Române în mai multe rânduri între anii 1886 şi 1899 (m. 1905)   

- 1850: S-a născut Karl Ferdinand Braun, fizician şi inventator german, laureat al Premiului Nobel.Karl Ferdinand Braun (n. Fulda, Hesse-Kassel - d. 20 aprilie 1918, Brooklyn, New York) a fost fizician şi inventator german, profesor universitar la Strasbourg, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică pe anul 1909 împreună cu Guglielmo Marconi, pentru contribuţiile lor în dezvoltarea telegrafiei fără fir.

- 1868: S-a născut Robert Falcon Scott, explorator englez..Robert Falcon Scott (d. 29 martie 1912) a fost un ofiţer englez, explorator al Antarcticii.Cuoscut şi datorită faptului că a pierdut întrecerea cu Roald Amundsen de ajunge primul la Polul Sud, murind la întoarcere cu cei 4 membri ai expediţiei.Jurnalul cu Mesajul către public al lui Robert Falcon Scott, cǎpitan englez care plecase într-o expediţie ştiinţifica in Antarctida la sfarşitul anului 1911, a fost găsit langa cadavrul sau de către o echipa de căutare britanică, la 12 noiembrie 1912 (la vreo 8 luni dupa moartea lui Scott). Ştirea despre sfarşitul tragic al exploratorului şi a echipei sale a ajuns in Europa peste alte cateva luni, în februarie 1913, când se ştia deja de ceva timp ca Polul Sud fusese cucerit de norvegianul Roald Engelbert Amundsen, la 15 noiembrie 1911. Pentru Scott, provocarea continentului ingheţat data de mult, din 1900, când fusese ales pentru a conduce expediţia ştiinţifica la Cercul Polar. În momentul plecării, in iulie 1901, nu era pregătit să înfrunte un mediu ostil cum era cel de pe banchiza polară. Până atunci fusese căpitan de marină, priceput încă din tinereţe să conducă navele, dar fără experienţă in ceea ce priveşte dotările şi metodele cele mai bune pentru înfruntarea Polului. In ciuda acestor impedimente, călătoria s-a dovedit un succes incredibil. Scott ajunsese destul de vestit, insă simţea ca mai avea un cont de reglat cu Anctarctida, aşa că, la sfârşitul anului 1909, după ce obţinuse fondurile necesare, a organizat o a doua expediţie. De data asta nu dorea să se limiteze numai la cercetarea ştiinţifică (la care nu a renunţat nici măcar atunci când ştia deja că nu avea să se mai întoarcă niciodată în tabăra de bază), ci să şi ajungă la Polul Sud. Drumul lung şi extenuant pe jos, care s-a dovedit până la urmă fatal, a început în noiembrie 1911. La jumătatea drumului a descoperit că Amundsen i-o luase înainte. În timpul călătoriei de intoarcere spre tabara de baza, cu toate că era profund dezamăgit, s-a angajat activ împreună cu insoţitorii săi în ceea ce era de fapt sarcina principală a misiunii: recoltarea de material biologic si geologic. La 17 kilometri de depozitul de provizii, unde ar fi putut gasi combustibil şi alimente de primă necesitate pentru a se salva, a fost oprit de o furtuna cumplită. Moartea s-a produs in cateva zile din cauza îngheţului în luna martie 1912.

- 1843: A murit Friedrich Hölderlin, poet german.Friedrich Hölderlin (n. 20 martie 1770) a fost un poet german, unul din principalii reprezentanţi airomantismului în literatura europeană. Opera sa are ca teme: elogierea patriei ca entitate spirituală, nostalgia vârstei de aur, tristeţea însingurării individului, integrarea eului în armonia cosmică. De asemenea, a combinat teme de inspiraţie creştină şi greco-romană. În lucrarea sa principala, romanul în versuri Hypérion (1797-99), idealizează Grecia antică.

- 1875: S-a născut scriitorul german Thomas Mann; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1929 pentru romanul „Casa Buddenbrook".

- 1893: A murit Iuliu Popper, inginer şi explorator; considerat drept cel mai mare explorator român al Americii de Sud; între anii 1886 şi 1893 a explorat Patagonia şi Ţara de Foc; zona cercetată era necartografiată, aşa că a dat nume româneşti unor locuri descoperite de el (râuri, munţi şi capuri) (n. 1857). 

- 1903: S-a născut Aram Haciaturian, compozitor rus (d. 1978). Printre primele sale creaţii se numără: baletul „Fericirea”, „Concertul pentru pian”.„Concertul pentru vioară”, muzica la drama „Bal mascat”.În anii de război compune un şir de cântece patriotice, marşuri pentru orchestra de fanfare, baletul „Gayaneh”(cu premiera în 1942). Tot atunci compune „Simfonia nr. 2” numită şi „Simfonia cu clopot”, în care sunt redate suferinţele oamenilor în anii de război.În anii ’50–’60 începe cariera de dirijor, apoi de profesor la Conservatorul din Moscova. Concertează în ţară şi peste hotare. În 1954, înfiinţează baletul „Spartacus” (cu premiera în 1956 la Leningrad). În 1960 compune patru suite orchestrale în care sunt incluse numerele din balet. În anii ’60–’70 compune trei sonate, şi trei concerte-rapsodii: unul pentru vioară şi orchestră, altul pentru violoncel şi orchestră, şi celălalt pentru pian şi orchestră.

- 1906: S-a născut chimistul Petru George Spacu; lucrări în domeniul chimiei anorganice, al combinaţiilor complexe şi al chimiei analitice; membru titular al Academiei Române din 1936 (m. 1995)

- 1917: S-a născut Ion Raţiu, scriitor, gazetar, avocat, om politic ţărănist (membru marcant al PNŢCD, vicepreşedinte al partidului); a locuit la Londra din 1940; s-a repatriat în ianuarie 1990; candidat la alegerile pentru funcţia de preşedinte al României în anul 1990 (m. 2000) 

- 1925: A fost fondată compania americană producătoare de automobile „Chrysler".Compania a fost formata de Walter Percy Chrysler pe 6 iunie 1925.

- 1930: Restauraţia carlistă. Carol al II-lea s-a reîntors în ţară, intrând ilegal, cu paşaport fals.

- 1933: S-a născut Heinrich Rohrer, fizician elveţian. Heinrich Rohrer (n. 6 iunie 1933, St. Gallen, Elveţia) este un fizician elveţian, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, în1986, împreună cu Gerd Binnig, pentru proiectarea microscopului electronic cu scanare şi tunelare. Cei doi au împărţit o jumătate din premiu, cealaltă fiindu-i acordată lui Ernst Ruska, cel care a construit primul microscop electronic. 

- 1934: S-a născut Albert al II-lea, regele Belgiei (din august 1993)

- 1939: S-a născut istoricul ieşean Gheorghe Buzatu; fost senator de Iaşi în legislatura 2000 – 2004 din partea Partidului România Mare; coordonator al prestigioasei colecţii „Românii în istoria universală”, care a ajuns la peste 140 de volume (m. 2013) 

- 1940: S-a născut artistul plastic Şerban Gabrea; lucrează pictură, grafică, gravură şi tapiserie; frate cu regizorul de film Radu Gabrea

- 1941: S-a născut filosoful Ilie Pârvu; contribuţii în filosofia ştiinţei şi în metafizică; membru corespondent al Academiei Române din 1992

- 1942: Al doilea război mondial: SUA a declarat război României şi Bulgariei, declanşându-se, în zilele următoare, expediţiile aeriene americane asupra ţării noastre, în special asupra Prahovei

- 1944: Al doilea război mondial: Sub comanda generalului american Eisenhower, este declanşată Operaţia Overlord, însemnând debarcarea aliaţilor în Normandia. Bătălia pentru Normandia a fost purtată în 1944 între forţele germane şi forţele Aliaţilor ca parte a celui de-al Doilea Război Mondial.

- 1946: S-a născut jurnalista Jeana Gheorghiu, moderator şi realizator de emisiuni de televiziune; a lucrat la Televiziunea Română şi înainte de 1989, dar a devenit foarte cunoscută după Revoluţie, tocmai datorită reportajelor referitoare la aceasta; a lucrat o perioadă şi în SRR (m. 2007)

- 1946: A murit Gerhart Hauptmann, dramaturg şi romancier german; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1912 (n. 1862)

- 1948: A murit Louis Lumière, inventator şi producător de filme francez; împreună cu fratele său, Auguste (1862-1954), a brevetat, în 1895, "cinematograful Lumiere" (n. 1864) - un aparat servind la obţinerea şi vizionarea probelor cronofotografice" (de fapt, primul aparat de filmat şi primul aparat de proiecţie) (n. 1864)

- 1954: Debutează programele emise de Studioul Teritorial Craiova al Radiodifuziunii Române; între anii 1985 şi 1989 este închis, ca şi celelalte studiouri din ţară, de către regimul comunist; din 22 decembrie 1989 Radio Craiova îşi reia activitatea, alături de celelalte studiouri teritoriale din epocă (Cluj, Iaşi, Tg. Mureş, Timişoara)

- 1956: S-a născut Björn Borg, jucător suedez de tenis de câmp; câştigător a numeroase mari turnee internaţionale (Roland Garros - 1974, 1975, 1978-1981; Wimbledon - cinci titluri consecutive, între anii 1976 şi 1980; Turneul Campionilor - 1979 şi 1980; Cupa Davis, cu echipa Suediei, în 1975); s-a retras din viaţa sportivă în 1983; a fost căsătorit cu jucătoarea română de tenis de câmp Mariana Simionescu

- 1957: S-a născut actriţa Victoria Cociaş 

 - 1960: Bucureşti: Atleta Iolanda Balaş a stabilit un nou record mondial la săritura în înălţime: 1,85 m. Iolanda Balaş Sőtér (Balázs Jolán) (n. 12 decembrie 1936, Timişoara) a fost o campioană olimpică română de etnie româno-maghiară (tatăl român şi mama maghiară), care a dominat proba de săritura în înălţime timp de un deceniu. Din 1988 până în 2005 a fost preşedinta Federaţiei Române de Atletism.

- 1960: S-a născut Steve Vai (numele real: Steven Siro Vai), interpret de muzică rock, chitarist, compozitor, producător şi actor american

- 1961: A murit Carl Gustav Jung, psiholog şi psihiatru elveţian; întemeietorul psihologiei analitice (n. 1875)

- 1961: Primul titlu de campion mondial cucerit de un luptător român (Valeriu Bularca la Campionatul mondial de lupte greco-romane de la Yokohama)

- 1963: S-a născut actorul Adrian Titieni; rector al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti (din marie 2012)  

- 1971: A fost lansată nava sovietică „Soiuz-11", prima navă cosmică de transport; a fost utilizată numai pentru echipa de lucru destinată să ia în primire staţia „Saliut", echipă care a desfăşurat activităţi ştiinţifice şi utilitare la bordul staţiei

- 1987: A fost dat în folosinţă pasajul rutier subteran „Unirea" din Bucureşti, în lungime de 900 de metri, din care 600 acoperiţi 

- 1991: A murit Gheorghe Pituţ, poet şi prozator (n. 1940)

- 1996: A murit geneticianul american George Snell; a descoperit factorii ereditari care reglează posibilitatea efectuării homogrefelor; Premiul Nobel pentru Medicină pe 1980, împreună cu conaţionalul său Baruj Benacerraf şi francezul Jean Dausset (n. 1903)

- 2008: A murit muzicologul Jean Barnea; a fost regizor muzical la Radiodifuziunea Română (n. 1924)

- 2011: La Anvers, în Belgia, a fost inaugurat primul tunel de cale ferată alimentat cu energie solară din Europa. Tunelul are o lungime de 3,3 kilometri şi face parte din traseul feroviar de mare viteză care va lega Parisul de Amsterdam

- 2012: A murit Pavel Proca, critic  de teatru din Republica Moldova (n. 1947)

$$$

 Balenele își hrănesc puii cu un lapte care are consistența pastei de dinți sau a untului moale. Având un conținut de grăsime de până la 50%...