&&&

 Ștefan Bănică Senior – viața boemă, marile iubiri și destinul unei familii încercate

 

Ștefan Bănică Senior a fost unul dintre acei artiști rari care au trăit scena cu o intensitate totală, transformând fiecare apariție într-un moment memorabil pentru public.

Fiu de lăutar

Ștefan Bănică Senior rămâne unul dintre cei mai talentați artiști ai României. A văzut lumina zilei în Bărăgan, într-o căsuță modestă din târgul de pe malul Borcei. Locuința există și astăzi la Călărași, însă aproape nimeni nu știe că acolo s-a născut Ștefan Bănică Senior. Dragostea sa pentru muzică s-a transmis în familie, din generație în generație. Tatăl său a fost celebrul lăutar Drăgan Costandache Bănică, iar talentul moștenit de la tată s-a transmis și fiului său, Ștefan Bănică Junior. Mereu vesel, molipsitor și veșnic boem, viața sa a fost presărată cu numeroase drame și suferințe.

Nimeni din familia actorului nu mai trăiește în orașul Călărași, iar locuința a fost vândută de mai multe ori, după ce familia Bănică s-a mutat la București. În semn de cinstire, călărășenii i-au ridicat un frumos bust în oraș, iar pe peretele casei în care s-a născut a fost amplasată o placă comemorativă, ambele dezvelite în prezența lui Ștefan Bănică Jr. De asemenea, anual, la Călărași se desfășoară Festivalul teatrelor de amatori „Ștefan Bănică”. O stradă din cartierul Livada din oraș poartă numele marelui actor.

După ce familia sa s-a mutat la București, a cântat în Corul de copii Radio și a participat, tot la radio, la emisiuni dedicate copiilor. A absolvit Liceul „Dimitrie Cantemir” din București, apoi, în anul 1955, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, la clasa profesorului Alexandru Finți.

O viață boemă și agitată

Talentul său actoricesc a fost remarcat rapid de Radu Beligan, care i-a deschis drumul spre scena Teatrului Giulești și apoi la Teatrul Bulandra. „Sunt un om care n-ar supăra pe nimeni niciodată și care înțelege să dăruiască tuturor oamenilor un surâs, o glumă, o butadă. În tinerețe am fost un vagabond, mai bine zis un hoinar. Am iubit oamenii, vinul, fetele frumoase și la fel de nătângi ca mine și voi rămâne în acest lanț vrăjit toată viața”, spunea în trecut Ștefan Bănică Senior.

Fiul său junior adăuga că: „Tata era un tip care iubea viața și asta se simțea cel mai tare la el. Era un bonviveur, dar știa să-și ascundă necazurile, atunci când apăreau. De multe ori, viața lui n-a fost tocmai roz”. „Problemele lui de sănătate au fost tributul pe care l-a plătit pentru eforturile pe care le făcea, pentru credința pe care a avut-o în profesie. Tata era un tip care iubea viața și asta se simțea cel mai tare la el. Era un bonviveur, dar știa să-și ascundă necazurile, atunci când apăreau. De multe ori, viața lui n-a fost tocmai roz.”, declara în urmă cu ceva timp Ștefan Bănică Jr., într-un interviu acordat pentru Formula AS.

Ștefan Bănică a fost însurat de două ori și a avut doi copii. Din păcate, unul dintre ei a murit. Întâi, s-a căsătorit pe data de 18 octombrie 1967 cu Sandra Vlad-Liteanu, mama lui Ștefan Bănică Jr., un artist atât de cunoscut și apreciat în zilele noastre. Cei doi au avut o relație specială, chiar dacă Ștefan Bănică Senior va divorța destul de repede. Din nefericire, povestea lor de dragoste s-a terminat încă de când juniorul era doar un copil. Ștefan a rămas alături de mama lui, fiind crescut de bunici. Mama sa a stat întotdeauna în spatele camerei și l-a sprijinit pe fiul ei: „Tu știi cât de mândră sunt de tine!!”, spunea mai mereu distinsa doamnă. Puțini știu însă cu ce s-a ocupat, de fapt, distinsa doamnă Liteanu: jurnalist la Agerpres.

Bănică Senior și-a refăcut viața, s-a recăsătorit, devenind din nou părinte. Despre Iulia, a doua soție a lui Ștefan Bănică Sr., informațiile publice sunt surprinzător de puține, semn că a fost o persoană foarte discretă și în afara lumii mondene. Totuși, din fragmentele biografice existente se pot reconstitui câteva lucruri importante. Iulia era creatoare de modă la întreprinderea „Mătasea Populară”, iar cu ea Ștefan Bănică Sr. a avut al doilea fiu, Alexandru Silviu Bănică.

Spre deosebire de prima soție, Sandra Vlad-Liteanu, care era cunoscută în mediul publicistic, Iulia a rămas o prezență discretă, legată mai degrabă de viața privată a actorului decât de lumea artistică. Alexandru Silviu Bănică, fiul lui Ștefan Bănică Sr. și al Iuliei, a murit pe 13 ianuarie 2001, într-un accident rutier, la vârsta de 25 de ani. În doar câțiva ani, familia lui a fost „decimată”, după ce a doua lui soție, fratele, dar și un fiu au decedat. Iulia a murit în 1985, cu aproximativ 10 ani înaintea actorului.

Un actor de excepție

Deși a iubit muzica de mic (fiind fiu de lăutar), a strălucit ca actor atât pe scenele teatrelor, cât și în cinematografie. Rămâne celebru pentru interpretările sale de pe scena Teatrului Bulandra, dar și pentru aparițiile efervescente în scheciurile de televiziune sau vocea caldă de interpret. A fost recunoscut pentru capacitatea sa de a aduce zâmbetul pe buze publicului, afișând mereu o energie debordantă și o jovialitate molipsitoare.

Pe scena Teatrului Bulandra a evoluat alături de mari nume ale scenei românești, realizând creații actoricești de excepție în „D’ale carnavalului” (Iordache), „O scrisoare pierdută” (Ghiță Pristanda), „Revizorul”, „Furtuna”, „Victimele datoriei”. Roluri memorabile a făcut, de asemenea, și pe scena Teatrului de Revistă. Ștefan Bănică a jucat, de asemenea, în piese pentru Teatrul Național Radiofonic, între acestea numărându-se „Anecdota provincială”, „Bărbierul din Sevilla”, „Districtul celălalt”, „Visul unei nopți de iarnă” etc.

În cinematografie și-a făcut debutul în 1965, fiind distribuit în filmul „Dincolo de barieră” (regia Francisc Munteanu). A mai jucat în filmele: „Golgota” (regia Mircea Drăgan, 1966), „Tunelul” (regia Francisc Munteanu, 1966), „Împușcături pe portativ” (regia Cezar Grigoriu, 1967), „Zile de vară” (regia Ion Niță, 1967), „Vin cicliștii” (regia Aurel Miheleș, 1968), „Brigada Diverse intră în acțiune” (regia Mircea Drăgan, 1970), „Cântecele mării” (regia Francisc Munteanu, 1971), „Brigada Diverse în alertă!” (regia Mircea Drăgan, 1971), „Proprietarii” (regia Șerban Creangă, 1973), „Păcală” (regia Geo Saizescu, 1974), „Fair Play” (regia Alexandru Danciu Sătmari, 1977), „Septembrie” (regia Timotei Ursu, 1977), „Cianura și picătura de ploaie” (regia Manole Marcus, 1978), „Singur printre prieteni” (regia Cornel Todea, 1979), „Nea Mărin miliardar” (regia Sergiu Nicolaescu, 1979), „De ce trag clopotele, Mitică?” (regia Lucian Pintilie, 1982), „Harababura” (regia Geo Saizescu, 1990), „Cel mai iubit dintre pământeni” (regia Șerban Marinescu, 1993), potrivit volumului „1234 cineaști români” (Editura Științifică, București, 1996).

În teatrul de revistă, Bănică Senior a alcătuit un cuplu memorabil cu Stela Popescu, înainte ca actrița să joace alături de Alexandru Arșinel. Împreună cu Stela Popescu a interpretat roluri în spectacole de revistă și divertisment, în duet. Au cântat împreună la Grădina Boema în „Duete… cu vedete”, au jucat în „Punctuație cu… bucluc”. Ștefan Bănică avea o voce foarte frumoasă și a interpretat melodii de neuitat, precum: „Îmi acordați un dans”, „Cum am ajuns să te iubesc”, „Gioconda se mărită”, „Cine umblă prin vecini”, „Astă seară mă fac praf”, „Of, inimioară”, „Altădată”, „Știu de mult”, „Spune-mi mie București” ș.a. Vocea i-a apărut pe 8 discuri apărute la Electrecord.

O iubire neîmpărtășită a fost cea pe care i-a purtat-o Cristina Stamate. „Unul dintre primele suspine de amor, cred că mă îndrăgostisem într-un fel de Ștefan Bănică Senior și cred că odată i-am trimis o carte poștală. Viața a făcut să ne întâlnim și să jucăm în aceleași spectacole și i-am mărturisit lui Ștefan. De atunci, de câte ori ne vedeam în spectacole, venea lângă mine și îmi șoptea la ureche: «Vaporul e afară. Când terminăm, te iau și fugim în lume»”, mărturisea Cristina Stamate. Cristina s-a măritat la vârsta de 20 de ani și a fost căsătorită cu actorul Dan Ivănescu, mai mare ca ea cu șapte ani, timp de 11 ani.

I s-a oprit inima

A plecat mult prea devreme din această lume. Inima lui avea să se oprească de mai multe ori, ca urmare a efortului intens depus pe scenă și pentru publicul pe care îl iubea. Marele actor a murit la doar 61 de ani, la data de 27 mai 1995, la o vârstă la care ar mai fi avut multe de oferit cinematografiei și teatrului românesc.

„ În ’83 jucam în două teatre: Bulandra şi GiuIeşti, duceam în spinare 12 spectacole pe săptămână… şi ce spectacole, cu tone de text! Pe 18 ianuarie, jucam „Escu”, în sală erau 3-4 grade, publicul cu paltoane şi căciuli pe cap. Nu m-a durut, atât, am transpirat şi mi s-a făcut rău. Am ajuns la doctorul Pompiliu Popescu. Zice: „Ce-ai făcut, Fane?” Ce-am făcut? „Ai făcut un infarct!“ În ’90 terminasem filmul lui Pintilie „De ce bat clopotele Mitică?“ Pe 7 iunie, vine o mașină să mă ducă la post-sincron în Buftea, atunci l-am făcut pe-al doilea… În august ’91, eram la Covasna, mă sună fiu-meu Alexandru: „Tată, nu vor să mă lase să dau treapta la „Tonitza”. Am făcut de trei ori drumul ca să-l conving pe un inspector să-l lase, atunci l-am făcut pe-al treilea…”           ”

Dincolo de roluri și aplauze, a rămas imaginea unui om care a iubit viața cu toată forța lui și care a lăsat în urmă nu doar amintiri, ci o emoție care nu se stinge.

Surse bibliografice:

CORCICOVESCU, Cristina, RÂPEANU, Bujor T., 1234 cineaşti români, Editura Științifică, Bucureşti, 1996, p. 32.

TUDOR, Constantin, Județul Călărași, Editura ”Pământul”, Călărași, 1995, p. 122.

ŢARĂLUNGĂ, Ecaterina, Enciclopedia identității românești. Personalităţi, Editura Litera, București, 2011, p. 79.

SCĂUNAȘ, Nicolae, Municipiul Călăraşi în literatură (Antologia personalităţilor şi textelor literare legate de municipiul Călăraşi), vol. II,  [s.n.], [Călăraşi],  [2005], pp. 21.

MUNCACIU, Ileana, ”Teatrul Magazine”, XXX, nr. 9, September 1985, back cover (http://www.cimec.ro/teatre/revista/1985/Nr.9.anul.XXX.septembrie.1985/originalimages/19043.1985.09.coperta2.jpg)

Surse website:

[https://www.ro.biography.name/actori/112-romania/527-stefan-banica-sr-1933-1995](https://www.ro.biography.name/actori/112-romania/527-stefan-banica-sr-1933-1995) (15 februarie 2015, articol scris de Ionuț Vornicu și postat în ”Actori din România”)

[https://en.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_B%C4%83nic%C4%83_Sr](https://en.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_B%C4%83nic%C4%83_Sr)

[https://adevarul.ro/locale/calarasi/Stefan-banica-senior-vazut-lumina-zilei-calarasi-arata-casa-s-a-nascut-marele-artist-1_54e5de22448e03c0fdc6165a/index.html](https://adevarul.ro/locale/calarasi/Stefan-banica-senior-vazut-lumina-zilei-calarasi-arata-casa-s-a-nascut-marele-artist-1_54e5de22448e03c0fdc6165a/index.html) (3 martie 2015, articol scris de Ionela Stănilă)

[https://okmagazine.ro/uite-cum-arata-acum-mama-lui-stefan-banica-jr-video/a18584736](https://okmagazine.ro/uite-cum-arata-acum-mama-lui-stefan-banica-jr-video/a18584736)

[http://www.primariacalarasi.ro/index.php/despre-calarasi/galeria-cetatenilor-de-onoare](http://www.primariaca larasi.ro/index.php/despre-calarasi/galeria-cetatenilor-de-onoare)

&&&

 Puține nume au rămas atât de puternic întipărite în istoria creștinismului precum Constantin și Elena. Pentru milioane de oameni, ei nu sunt doar doi sfinți pomeniți în calendar, ci figurile care au schimbat pentru totdeauna destinul unei religii persecutate și au transformat creștinismul într una dintre cele mai puternice forțe spirituale ale lumii.

Povestea lor începe într o epocă brutală, în care Imperiul Roman era dominat de războaie, lupte pentru putere și persecuții cumplite împotriva creștinilor. În acei ani, oamenii care își mărturiseau credința riscau tortura sau moartea.

Și totuși, exact din inima acestui imperiu avea să apară omul care va schimba totul.

Constantin cel Mare s a născut în jurul anului 272, în orașul Naissus, actualul Niš din Serbia. Era fiul generalului roman Constanțiu Chlorus și al Elenei, o femeie despre care istoricii spun că provenea dintr o familie modestă. Unele surse afirmă chiar că Elena ar fi fost hangiță înainte să ajungă la curtea imperială.

Dar destinul ei avea să fie extraordinar.

Deși în lumea romană originea socială conta enorm, Elena devine una dintre cele mai influente femei din istoria creștinismului. Despre ea se spune că avea o credință profundă, o bunătate rară și o preocupare sinceră pentru oamenii săraci și bolnavi.

Fiul ei, Constantin, crește într o lume dominată de ambiție și violență politică. Încă din tinerețe devine un strateg militar remarcabil și urcă rapid în ierarhia imperială. Însă momentul care îi schimbă pentru totdeauna viața și istoria lumii are loc în anul 312.

Înaintea unei bătălii decisive pentru controlul Imperiului Roman, Constantin ar fi avut o viziune misterioasă.

Potrivit cronicarilor vremii, pe cer apare semnul crucii însoțit de mesajul: „Prin acest semn vei învinge”. În acea noapte, Constantin ar fi visat că trebuie să pună simbolul creștin pe scuturile soldaților săi.

A doua zi câștigă bătălia de la Podul Milvius.

Pentru mulți istorici și teologi, acesta este momentul care schimbă cursul civilizației europene.

La puțin timp după victorie, Constantin emite celebrul Edict de la Milano din anul 313, prin care creștinismul devine religie permisă în Imperiul Roman. După aproape trei secole de persecuții sângeroase, creștinii pot în sfârșit să și practice credința liber.

A fost una dintre cele mai importante decizii din istoria omenirii.

Constantin începe să construiască biserici impresionante, sprijină comunitățile creștine și convoacă primul Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325, unde sunt stabilite multe dintre bazele doctrinei creștine.

Dar în spatele lui se afla mereu Elena.

Mama împăratului devine una dintre cele mai respectate figuri religioase ale epocii. La bătrânețe, Elena pleacă într un pelerinaj impresionant în Țara Sfântă, la Ierusalim. Acolo avea să se nască una dintre cele mai cunoscute legende creștine.

Potrivit tradiției, Elena descoperă lemnul Sfintei Cruci pe care fusese răstignit Iisus Hristos.

Legenda spune că săpăturile au scos la iveală trei cruci, iar pentru a afla care era cea adevărată, acestea au fost atinse de o femeie grav bolnavă. Când femeia s a vindecat la atingerea uneia dintre ele, oamenii au considerat că aceea era Crucea lui Hristos.

Descoperirea a avut un impact uriaș asupra lumii creștine.

Elena ordonă construirea mai multor biserici importante în locurile considerate sfinte, inclusiv Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și Biserica Nașterii Domnului din Betleem.

În multe icoane ortodoxe, Constantin și Elena apar ținând împreună crucea între ei. Imaginea simbolizează nu doar credința lor, ci și rolul uriaș pe care l au avut în răspândirea creștinismului.

Și totuși, dincolo de gloria istorică, viața lui Constantin nu a fost lipsită de controverse.

Istoricii vorbesc despre decizii dure, execuții politice și chiar despre moartea tragică a propriului său fiu, Crispus. Ca orice mare conducător al Antichității, Constantin a rămas o figură complexă, aflată permanent între putere, credință și violența epocii în care a trăit.

A murit în anul 337, fiind botezat chiar înainte de moarte.

Biserica l a numit ulterior „cel întocmai cu apostolii”, un titlu extrem de rar acordat conducătorilor politici.

Astăzi, Sfinții Constantin și Elena sunt sărbătoriți pe 21 mai și poartă numele lor milioane de oameni din întreaga lume. În România, această zi are o încărcătură aparte, fiind una dintre cele mai importante sărbători din calendarul ortodox.

Pentru mulți credincioși, ei rămân simbolul momentului în care creștinismul a ieșit din catacombe și a început să schimbe lumea.

Iar povestea lor continuă să fascineze după aproape două mii de ani tocmai pentru că nu vorbește doar despre religie sau imperii, ci despre felul în care cred ința poate modifica destinul unei întregi civilizații.

&&&

 Puțini oameni care trec astăzi prin Parcul Carol mai știu că una dintre cele mai spectaculoase construcții culturale ale Bucureștiului s a născut dintr un vis uriaș al României moderne. Arenele Romane nu au fost construite doar ca un loc pentru spectacole. Ele au fost gândite ca simbol al unei țări care încerca să demonstreze Europei că poate avea cultură, arhitectură și ambiții la nivel occidental.

Iar povestea lor începe într o perioadă în care Bucureștiul se transforma rapid într un oraș elegant și cosmopolit.

La începutul anilor 1900, România se pregătea pentru unul dintre cele mai importante evenimente din istoria sa modernă: Expoziția Generală Română din 1906. Evenimentul fusese organizat pentru a celebra 40 de ani de domnie ai regelui Carol I și 25 de ani de la proclamarea Regatului României.

Pentru această expoziție grandioasă urma să fie amenajat actualul Parc Carol.

Autoritățile vremii își doreau un spațiu impresionant, inspirat din marile expoziții europene. Bucureștiul trebuia să arate lumii că România nu mai era un mic principat balcanic, ci un stat modern, ambițios și aflat în plină dezvoltare.

Așa apar și Arenele Romane.

Construcția a fost realizată după planurile arhitectului Leonida Negrescu și inspirată de amfiteatrele antice romane. De aici vine și numele care s a păstrat până astăzi.

Clădirea era spectaculoasă pentru epocă.

Avea o formă semicirculară elegantă, cu coloane și arcade inspirate din arhitectura clasică, iar scena era concepută pentru concerte, reprezentații teatrale și mari evenimente culturale. În perioada inaugurării, Arenele Romane puteau găzdui câteva mii de spectatori, lucru impresionant pentru Bucureștiul acelor ani.

Dar ceea ce fascina cel mai mult era atmosfera.

În România începutului de secol XX, foarte puține spații aveau aerul monumental și occidental al Arenelor Romane. Seara, în timpul concertelor și spectacolelor, elitele Bucureștiului veneau îmbrăcate elegant în Parcul Carol, iar zona devenea unul dintre cele mai sofisticate centre culturale ale orașului.

Mulți istorici spun că Arenele Romane simbolizau dorința României de a se conecta cultural la Europa.

Și nu era doar o impresie.

La expoziția din 1906 au participat mii de oameni din țară și din străinătate. Bucureștiul era plin de pavilioane, iluminat electric modern și construcții spectaculoase pentru acea vreme. Arenele deveniseră rapid unul dintre punctele centrale ale întregului ansamblu.

În perioada interbelică, locul capătă și mai multă importanță.

Aici se organizează concerte, serbări, manifestații culturale și spectacole populare. În multe fotografii vechi, Arenele apar pline de oameni veniți să asculte muzică sau să participe la evenimente importante ale Capitalei.

Dar destinul lor avea să fie complicat.

După instaurarea regimului comunist, multe dintre simbolurile vechii Românii regale sunt transformate sau lăsate în umbră. Și Arenele Romane intră într o perioadă de degradare lentă. Deși spațiul continuă să fie folosit pentru diverse manifestări, farmecul aristocratic și eleganța de altădată dispar treptat.

Ani întregi, construcția a fost aproape uitată.

În unele perioade, bucureștenii ajunseseră să privească Arenele mai degrabă ca pe o ruină nostalgică decât ca pe un monument istoric important. Tencuiala cădea, structura se deteriora, iar multe dintre detaliile originale se pierdeau.

Și totuși, locul nu a murit niciodată complet.

După anii 2000, Arenele Romane revin treptat la viață. Încep din nou concertele mari, festivalurile și evenimentele culturale. Pentru noile generații, spațiul devine unul dintre cele mai iubite locuri pentru muzică live din București.

Iar poate cel mai fascinant lucru este contrastul dintre epoci.

Puțini dintre cei care merg astăzi la concerte rock, jazz sau electronice în Arenele Romane realizează că se află într o construcție ridicată acum mai bine de un secol pentru elita elegantă a României regale.

Aceeași scenă pe care odinioară urcau orchestre clasice și artiști ai începutului de secol XX găzduiește astăzi mii de oameni care dansează sub luminile moderne ale concertelor contemporane.

Dar spiritul locului a rămas același.

Arenele Romane continuă să fie unul dintre puținele spații din București unde trecutul și prezentul coexistă aproape perfect. Un loc construit din ambiția unei Românii care voia să impresioneze Europa și care, după mai bine de o sută de ani, încă reușește să adune oamenii împreună în jurul muzicii și al emoției.

 

&&&

 Povestea dintre Ileana Ciuculete și Cornel Galeș a fost una dintre acele iubiri care au părut, pentru multă lume, imposibil de destrămat. Timp de aproape trei decenii, el a fost omul care i a stat alături artistei în culisele succesului, în turnee, în momentele de glorie, dar și în anii grei ai bolii care avea să o răpună mult prea devreme.

Iar finalul lor avea să fie atât de tragic, încât mulți au spus că destinul nu i a lăsat niciodată să se despartă cu adevărat.

Ileana Ciuculete s a născut pe 20 septembrie 1952, în satul Văgiulești din județul Gorj, într o familie extrem de săracă, cu paisprezece copii. Copilăria ei a fost marcată de lipsuri cumplite. Artista povestea adesea că mergea desculță, că muncea de mică și că uneori nu aveau nici măcar ce pune pe masă.

Dar vocea ei ieșea în evidență încă din copilărie.

Avea acel timbru cald și sfâșietor care avea să o transforme, ani mai târziu, într una dintre cele mai iubite interprete de muzică populară din România. Publicul o adora pentru naturalețea ei, pentru felul simplu și sincer în care cânta despre dor, iubire și suferință.

Înainte de Cornel Galeș, Ileana fusese căsătorită și avea doi băieți. Însă mariajul ei se destramă, iar în viața artistei apare Cornel Galeș, un bărbat cu aproape douăzeci de ani mai tânăr decât ea.

Diferența de vârstă provoacă imediat comentarii și răutăți.

Mulți nu credeau că relația va rezista. Existau voci care spuneau că Galeș este interesat doar de faima și banii artistei. Alții susțineau că era imposibil ca un bărbat atât de tânăr să rămână lângă o femeie mai matură și mereu plecată prin spectacole.

Dar Cornel Galeș rămâne.

Și nu doar că rămâne, ci devine omul care își organizează întreaga viață în jurul Ilenei Ciuculete.

Ani la rând îi este impresar, șofer, confident și sprijin permanent. Cei apropiați spuneau că rar erau văzuți separat. Mergea cu ea la concerte, îi pregătea costumele, îi organiza programul și încerca să o protejeze de oboseala uriașă pe care artista o acumula.

Pentru Ileana, Cornel devenise centrul vieții ei.

În interviuri, interpreta vorbea despre el cu o tandrețe rară. Spunea că a găsit în Cornel liniștea pe care nu o avusese niciodată și că relația lor funcționa tocmai pentru că el o iubea fără să încerce să o schimbe.

Dar în spatele imaginii lor de cuplu unit se ascundea și multă suferință.

Ani la rând, Ileana Ciuculete a muncit aproape fără oprire. Concerte, turnee, emisiuni, drumuri interminabile prin țară. Cei apropiați spun că artista își neglija sănătatea și că rar accepta să se odihnească.

În 2017, totul se prăbușește brusc.

Artista ajunge la spital în stare gravă. La început, apropiații credeau că este vorba despre o răceală severă sau probleme digestive. În realitate însă, starea ei era mult mai gravă. Ileana Ciuculete suferea de ciroză hepatică și hepatită C, boli care îi afectaseră organismul ani întregi.

Moartea ei din 14 martie 2017 șochează întreaga Românie.

Pentru public, dispariția Ilenei Ciuculete a fost una dintre cele mai dureroase pierderi din muzica populară românească. La funeralii, sute de oameni au venit să și ia rămas bun de la artista care le cântase decenii întregi durerile și iubirile.

Iar lângă sicriu, aproape distrus de durere, stătea Cornel Galeș.

După moartea Ilenei, el pare că nu și mai găsește locul.

Apropiații spuneau că trăia aproape exclusiv din amintiri, că vorbea constant despre ea și că păstra obsesiv lucrurile artistei exact așa cum le lăsase. În interviuri, Galeș mărturisea că nu poate accepta pierderea și că simte că o parte din el a murit odată cu Ileana.

Și poate cel mai tulburător lucru este că destinul lor avea să capete încă o turnură tragică.

În noiembrie 2019, Cornel Galeș moare într un accident rutier în Spania. Mașina în care se afla se răstoarnă violent pe o autostradă, iar impactul îi este fatal.

Moartea lui provoacă din nou un val uriaș de emoție în România. Pentru mulți oameni, dispariția lui Cornel Galeș la doar doi ani după Ileana Ciuculete a părut aproape simbolică.

Ca și cum omul care trăise ani întregi în umbra artistei nu mai reușise să trăiască fără ea.

Povestea lor a rămas una dintre cele mai triste și mai intense povești de iubire din lumea muzicii populare românești. O relație care a supraviețuit prejudecăților, diferenței de vârstă și presiunii publice, dar care a fost zdrobită, în final, de boală și de destin.

Iar pentru mulți români, Ileana Ciuculete și Cornel Galeș au rămas imagi nea unei iubiri care nu s a terminat nici după moarte.

&&&

 Puține povești de iubire din istoria României au fost atât de intense, elegante și controversate precum relația dintre Regina Maria și Barbu Știrbey. În spatele balurilor fastuoase, al fotografiilor oficiale și al imaginii impecabile a monarhiei românești, s a ascuns timp de zeci de ani o legătură care a alimentat bârfe, pasiuni și speculații în întreaga Europă.

Pentru mulți istorici, Barbu Știrbey nu a fost doar marele confident al Reginei Maria. A fost adevărata iubire a vieții ei.

Maria Alexandra Victoria de Edinburgh, viitoarea Regină Maria a României, s a născut în 1875 în familia regală britanică. Era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii și una dintre cele mai admirate prințese ale Europei. Frumoasă, carismatică și extrem de inteligentă, Maria avea un temperament vulcanic și o nevoie aproape disperată de afecțiune.

În 1893 se căsătorește cu prințul Ferdinand al României.

La început, mariajul părea promițător. Dar foarte repede, Maria realizează că soțul ei era opusul ei aproape perfect. Ferdinand era timid, introvertit și rigid, în timp ce Maria era expansivă, pasională și fascinată de viață.

Singurătatea ei devine tot mai evidentă.

În cercurile aristocratice ale vremii începe să fie remarcat un alt bărbat: Barbu Alexandru Știrbey, supranumit ulterior „Prințul Alb”. Provenea din una dintre cele mai importante familii boierești din România și avea exact ceea ce lipsea multora de la curtea regală: eleganță naturală, inteligență politică, calm și un farmec discret.

Știrbey nu era genul de bărbat extravagant care domina încăperile prin zgomot. Fascina prin prezență, rafinament și prin capacitatea rară de a o înțelege pe Maria.

Relația dintre cei doi începe în jurul anilor 1900 și devine rapid unul dintre cele mai comentate secrete ale Europei regale.

La curtea regală, aproape toată lumea bănuia adevărul. Maria și Știrbey petreceau enorm de mult timp împreună, călătoreau, schimbau scrisori pasionale și aveau o apropiere imposibil de ignorat.

Există mărturii care spun că Barbu Știrbey intra în camerele reginei fără protocolul rigid impus celorlalți membri ai curții și că era unul dintre puținii oameni care o puteau calma atunci când izbucnea emoțional. Între ei exista o intimitate evidentă, greu de ascuns într o lume în care fiecare gest regal era atent observat.

Istoricii spun că Barbu Știrbey devenise omul în care Regina avea cea mai mare încredere.

În multe momente importante din viața ei, el era prezent discret în spatele scenei. Nu doar ca iubit, ci și ca sfătuitor politic extrem de influent.

Și poate tocmai asta face povestea lor atât de fascinantă.

Nu a fost doar o pasiune romantică, ci și un parteneriat profund între două personalități extrem de puternice.

În timpul Primului Război Mondial, când România trecea prin una dintre cele mai dramatice perioade din istoria sa, Barbu Știrbey devine practic mâna dreaptă a Reginei Maria. El intermediază contacte diplomatice, organizează negocieri și o sprijină constant în eforturile sale politice și umanitare.

Mulți istorici consideră că influența lui asupra reginei a fost uriașă.

Iar zvonurile devin și mai puternice atunci când apar speculații privind paternitatea unora dintre copiii reginei. De a lungul timpului au existat numeroase bârfe potrivit cărora prințul Mircea sau chiar prințesa Ileana ar fi fost, în realitate, copiii lui Barbu Știrbey. Nimic nu a fost demonstrat oficial vreodată, însă aceste zvonuri au circulat obsesiv în presa și aristocrația europeană.

În cercurile mondene ale epocii, relația lor devenise aproape imposibil de ascuns. Se spune că inclusiv Regele Ferdinand știa despre legătura dintre cei doi și a ales să o tolereze, în parte pentru a evita un scandal public care ar fi zguduit monarhia românească.

Și totuși, în mod surprinzător, relația lor a supraviețuit deceniilor.

Deși România era o societate profund conservatoare, iar scandalul putea deveni devastator pentru monarhie, Maria și Știrbey au continuat să fie apropiați până la sfârșitul vieții reginei.

Există scrisori și mărturii care arată cât de profundă era legătura dintre ei.

În jurnalul său, Regina Maria îl descria pe Știrbey ca pe omul care îi aducea liniște, echilibru și înțelegere. Într o lume dominată de reguli rigide și aparențe, Barbu Știrbey părea unul dintre puținii oameni în fața căruia Maria putea fi ea însăși.

În unele scrisori private, tonul devine extrem de intim. Regina îi scria cu o tandrețe care depășea cu mult convențiile epocii, iar într una dintre formulele devenite celebre apărea fraza „Te iubesc, Maria mea”, detaliu care avea să alimenteze și mai mult legenda relației lor.

Relația lor a fost însă privită diferit de contemporani.

Unii o considerau o mare poveste de iubire. Alții vedeau în ea un scandal uriaș mascat de eticheta regală. Existau inclusiv voci care susțineau că influența lui Știrbey asupra reginei și asupra politicii românești devenise prea mare.

Dar indiferent de controverse, un lucru pare cert: Barbu Știrbey a fost probabil cel mai important bărbat din viața Reginei Maria după Ferdinand.

Când Maria moare în 1938, Știrbey este devastat.

Iar finalul poveștii lor are ceva profund amar.

După dispariția reginei, Barbu Știrbey se retrage treptat din prim planul vieții publice. Omul care fusese una dintre cele mai influente figuri ale României interbelice rămâne cu imaginea unei iubiri pe care nu a putut niciodată să o trăiască pe deplin liber.

Și poate tocmai această imposibilitate a făcut ca povestea lor să rămână atât de fascinantă până astăzi.

Pentru că nu vorbește doar despre pasiune, ci despre sacrificiul emoțional al unor oameni obligați să și ascundă sentimentele în spatele coroanei, protocolului și al aparențelor.

&&&

 O blondă urcă în tren și se așază la clasa întâi, deși ea avea bilet pentru clasa a doua. Controlorul vine, îi verifică biletul și îi spune politicos:

– Domnișoară, aveți bilet de clasa a doua, trebuie să vă mutați în vagonul celălalt.

– Nu mă mut nicăieri! Sunt blondă, sunt frumoasă și merg la Constanța!

Disperat, controlorul se duce la șeful de tren, care vine și el, dar primește același răspuns. În final, apelează la mecanicul de tren, care le spune: „Lăsați, că sunt însurat cu o blondă, știu eu cum să vorbesc cu ele”.

Mecanicul se duce la blondă, îi șoptește ceva la ureche, iar aceasta se ridică imediat, își ia bagajele și fuge în vagonul de clasa a doua. Uluiți, controlorul și șeful de tren îl întreabă:

– Ce i-ai spus, domnule?!

– I-am zis doar că vagonul de clasa întâi nu merge la Cons tanța.

&&&

 Un bătrânel ușor gârbovit de ani intră în cabinetul medical, se așază încet pe scaun, își pune pălăria pe genunchi și oftează îngrijorat:

— Domnu' doctor, am venit la dumneavoastră pentru că am o mare problemă cu rezistența...

Medicul, un tip destul de tânăr și plin de energie, îl privește cu atenție și îl încurajează:

— Ia zi, tatăie, despre ce-i vorba?! Ce te supără?

— Păi, uite cum stă treaba: când mă urc pe prima, este foarte bine, n-am nicio treabă. Când mă urc pe a doua, merge, nu-i rău deloc. Însă când ajung să mă urc pe a treia, deja încep să simt probleme mari, mă ia cu transpirații... iar pe a patra, vă jur, nu mai pot deloc, mă lasă puterile de tot!

Doctorul rămâne mască. Îl măsoară de sus până jos cu o privire plină de uimire și un respect profund, apoi îl întreabă curios:

— Tătăiță, dar ia spune-mi... ce vârstă ai dumneata?

— Păi, fac 77 acuși, bat la ușa sutașilor... spune bătrânelul cu mândrie.

Auzind cifra, medicul se lasă pe spătarul scaunului, își dă ochii peste cap și oftează resemnat:

— Ei, tatăie, și de ce te plângi atunci?! Uită-te la mine: eu am abia 36 de ani și îți jur că deja după a doua nu mai am niciun strop de putere, sunt terminat! Fii fericit cu performanțele tale!

Bătrânelul încrețește din sprâncene, se uită la doctor complet nedumerit, își potrivește ochelarii pe nas și întreabă:

— Domnu' doctor... dar despre ce vorbiți dumneavoastră acolo? Despre femei?

— Păi da, normal! Dar dumneata?

— Păi... eu vă ziceam de treptele de la intrarea în bloc!