$$$

 S-a întâmplat în 22 aprilie1850: În această zi, s-a născut Veronica Micle. Veronica Micle (n. Ana Câmpeanu, Năsăud– d. 3 august 1889, Văratec, România) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. Este cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu. Ea a fost al doilea copil al cizmarului Ilie Câmpeanu, care a murit înainte de nașterea fiicei sale, și al moașei Ana. După moartea soțului din anul 1849, Ana s-a mutat, împreună cu cei doi copii, la Târgu Neamț. Fratele său Radu moare nu mult după aceea. În anul 1853 se mută la Iași, unde se și stabilesc. După cursurile primare, Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863, cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani.

La 7 august 1864, are loc căsătoria Veronicăi cu Ștefan Micle, oficiată la Biserica Bob din Cluj. La data căsătoriei Ștefan Micle era profesor universitar, iar mai târziu a devenit rector al Universității din Iași. În anii 1864 și 1865, Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva membri ai facțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu, pe atunci profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlar. I se impută „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință. În anul 1866 se naște primul copil al soților Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în 1868 se naște Virginia Livia, alintată „Fluture”. În 1869, ea contribuie la înființarea și bunul mers al unei școli profesionale de fete, se implică în îndrumarea unor școli de fete din Iași și începe să fie activă în viața literară. În primăvara anului 1872, ea face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu. Tot în 1872 debutează în revista „Noul curier român” cu două scrieri în proză.

La 1 septembrie 1874, Eminescu era numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Va locui în Iași până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relație tumultoasă. În 1875, Ștefan Micle era îndepărtat de la conducerea Universității și numit director al Școlii de Arte și Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia. În timpul Războiului de Independență, ea a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul ostașilor români răniți” și i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor. La 6 august 1879, moare soțul ei, Ștefan Micle. Urmează un lung șir de demersuri pe lângă oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei și fetelor ei, o pensie de urmaș (în ciuda promisiunilor, nici în 1883, forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia). Rămasă văduvă, Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie.

În 1886, Veronica locuiește la București, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservatorul din București. Cealaltă fiică îmbrățișează cariera tatălui său și devine profesoară de fizică. Veronica donează casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec. La 3 august 1889, ea moare la Mănăstirea Văratec din cauza unei congestii cerebrale în urma otrăvirii cu arsenic. În ciuda surselor vremii care afirma că s-ar fi sinucis, aceasta a fost înhumată religios lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec, lucru de care nu beneficiază persoanele care comit suicid. Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: „viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. Sau în poezia „Lumea îmi părea o cifră” mărturisește că până când a întâlnit-o „n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”. O descriere obiectivă a evoluției relației dintre ei se poate obține prin urmărirea cronologică a informațiilor din scrisorile lor și din textele manuscriselor eminesciene. Datarea poeziilor nepublicate și a ciornelor de scrisori este cea din „Opere”, Editura Academiei.

Ea a debutat în 1872 în „Noul curier român”, sub pseudonimul Corina, cu două lucrări în proză: Rendez-vous și Plimbarea de mai în Iași. Majoritatea poeziilor sunt publicate în Convorbiri literare. Mai colaborează la Columna lui Traian, Familia, Literatorul, Universul literar. În 1887 apare volumul de poezii care cuprinde poezii originale, prelucrări după Théophile Gautier și Lamartine și aforisme. Eminescu: „Cartea ei e veșnic nouă pentru mine … Ce frumoase versuri întâlnești în cărticica asta. Citește-le și o să vezi câtă dreptate am!”. Delavrancea considera volumul de poezii o palidă imitație a liricii lui Eminescu iar pe Veronica Micle „poet mic, neînsemnat, fără temperament, fără originalitate, fără chemare de a spune ceva pe lume”.Iorga considera că viața și opera Veronicăi Micle „sunt ca una din acele drame antice, în care se cuprind trei piese deosebite, reprezentând cele trei faze ale aceleași acțiuni: greșeala, efectele ei înainte de expirare și pedeapsa”.

George Sanda spunea despre Veronica Micle: „Dramei creatorului neînțeles din erotica eminesciană, Veronica Micle i-a opus drama femeii neînțelese: pentru o astfel de femeie, dragostea nu este și condiția creației, ci numai a vieții; femeia care capătă conștiința personalității sale răzbună nu un sentiment jerfit, ci o viață pierdută.”

Surse:

Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, București, Editura Academiei Române și Editura GUNIVAS, București, 2008

http://www.neamt.ro/cmj/memoriale/micle/biografie.html

https://www.artline.ro/Veronica-Micle-30187-1-n.html

http://www.formula-as.ro/2008/836/asul-de-inima-45/un-destin-tragic-veronica-micle-10187

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_veronica_micle.htm

http://www.istorie-pe-scurt.ro/sinuciderea-veronicai-micle/

$$$

 S-a întâmplat în 22 aprilie1867, 22 aprilie / 4 mai: La această dată, a fost promulgată prima lege monetară a României. Toţi susţinătorii instituirii sistemului monetar naţional ştiau că numai moneda de aur şi de argint era expresia independenţei politice şi economice. Ulterior, într-o zi de marți, la 24 februarie/ 8 martie 1870, în timpul guvernului Al. G. Golescu, s-a inaugurat, la Bucureşti, Monetăria Statului, fabricându-se din rondele importate din Franţa monede din aur (20 LEI) şi din argint (1 LEU), care aveau efigia principelui Carol I pe avers.

La 22 aprilie/ 4 mai 1867, s-a adoptat prima lege monetară din România. Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale prin care „Leul” a fost desemnat unitatea monetară a Statului Român. Un leu era subdivizat în o sută de bani. Legea monetară din 22 apr./4 mai 1867 prevedea emisiunea de monede din aur (20, 10 şi 5 lei), argint (2 şi 1 lei, precum şi 50 bani) şi bronz (10, 5, 2, 1 bani). Baterea monedei din aur şi argint a fost întârziată nu numai de lipsa mijloacelor financiare, dar şi de natura relaţiilor de dependenţă a statului român faţă de Imperiul Otoman. Luând în consideraţie aceste dificultăţi, legea monetară din anul 1867 prevedea ca, pentru început, să se bată doar monede de bronz. Astfel, până la înfiinţarea efectivă a Monetăriei Statului în anul 1870, a fost comandată baterea de monede la fabricile Watt & Co. şi Heaton din Birmingham, precum şi la monetăria din Bruxelles.

În primul deceniu de la legea monetară au fost bătute monede din aur în cantităţi mici (102 000 lei), faţă de cele din bronz (patru mil. lei doar la prima comandă din 1867) şi de cele din argint (cca 14 mil. lei între 1873-1876). Până atunci, în Romania, nu exista cu adevărat un sistem monetar. Principele Alexandru Ioan Cuza a încercat să facă o monedă naţională, numită „român” sau „romanat”, un „român”, având cinci grame şi fiind din argint, dar nu a reuşit din cauza piedicilor puse de Imperiul Otoman, care nu a acceptat ca un stat vasal să aibă monedă naţională... Lui nu i-a reușit și din cauza unor „tălpi” puse de unii cvasi-apropiați și dușmani de-ai săi!

Până în secolul al XVII-lea, inclusiv, pe teritoriul principatelor circulau multe monede străine, iar leul era o unitate de cont, cu ajutorul careia se aduceau la acelaşi numitor celelalte monede străine. Leul era o fostă monedă olandeză de argint, numită talerul – leu, sau Lowenthaler, care avea imprimat pe revers un leu ridicat în două labe. Această monedă avea o largă circulaţie pe teritoriul ţării noastre, datorită comerţului dintre Imperiul Otoman şi Vestul Europei. Prin legea din 1867 s-a introdus, practic, bimetalismul aur – argint. Unitatea monetară era leul de argint de cinci grame. S-au bătut apoi monedele de argint de doi lei, de un leu şi de 50 de bani. S-au mai bătut monede de aur de cinci, de zece şi de douăzeci de lei, şi monede de cupru de unu, de doi, de cinci şi de zece bani. Prima Monetărie a fost înfiinţată într-un sediu de pe Şoseaua Kisselef, eveniment desfăşurat în prezenţa domnitorului Carol I, a prim- ministrului Alexandru Golescu şi a lui I.C. Brătianu.

Surse:

http://www.bnr.ro/Epoca-moderna-13754.aspx

http://monetariastatului.ro/prima-lege-monetara/

http://monetariastatului.ro/istorie/

https://www.unitischimbam.ro/prima-lege-monetara-din-romania/

$$$

 S-a întâmplat în 22 aprilie1915: La această dată, avea loc primul atac cu gaze asfixiante folosite de către germani pe frontul din Flandra, în timpul Primului Război Mondial. Am spus „de către germani” pentru că, surprinzător, nu germanii au fost primii care au folosit gazele, în general, ca arme în Primul Război Mondial, ci francezii. Ei au utilizat, încă din august 1914, gaze lacrimogene, mai precis două substanţe chimice: bromidă de xylil şi bromoacetat de etil, ambele cu un miros plăcut, aromatic, fructat. Gazele erau dispersate ca nişte spray-uri, ele provocând iritarea căilor lacrimale şi a ochilor, iritarea căilor respiratorii, greaţă şi vomă. Simptomele dispar după circa o jumătate de oră. Evident că în afara unui disconfort acut, aceste gaze nu aveau cum să fie eficiente pe câmpul de luptă.

Germanii vor folosi şi ei o cantitate enormă de gaze lacrimogene (peste 18.000 de proiectile chimice) împotriva ruşilor staţionaţi la Bolimov, lângă râul Rawka, la vest de Varşovia, la 31 ianuarie 1915. În octombrie 1915, germanii au atacat Neuve Chapelle cu aceleaşi gaze iritante. Însă odată cu Fritz Haber, şeful armelor chimice al armatei germane, lucrurile se schimbă radical. El iniţiază, la 22 aprilie 1915, folosirea clorului ca gaz de luptă, la Ypres, în Belgia. La orele cinci după amiază, germanii au deschis peste șase mii de canistre, aruncând în aer 168 de tone de clor înspre zona unde se aflau poziţionate Diviziile franceze 45 şi 87. Clorul, un gaz de vreo două ori şi jumătate mai dens decât aerul, are o culoare pal verzuie şi o aromă exotică, ce te descumpăneşte: de ananas şi piper. Foarte reactiv, în contact cu apa, acest gaz generează acid clorhidric care, odată ajuns pe căile respiratorii, este mortal, provocând arderea chimică a plămânilor. În cantităţi reduse, dă tuse convulsivă, vomismente şi iritaţia ochilor. Efectul? Soldaţii neprotejaţi mureau imediat. Se pare că circa o mie de soldaţi şi-au pierdut viaţa în timpul primului atac cu clor de la Ypres!

Numai că efectul strategic scontat de Haber a fost unul minor, pentru că la început, nici soldaţii germani nu erau protejaţi. Mai mult, clorul sub presiune era eliberat din canistre şi „aruncat” sub forma unui nor în aer, ori schimbarea direcţiei vântului putea schimba radical situaţia. Clorul nu este invizibil, iar până la folosirea măştilor de gaze, soldaţii improvizau, apărându-şi faţa cu batiste sau cârpe umede, adesea îmbibate cu propria urină. Britanicii vor folosi şi ei clorul, în luptele de la Loos, la 25 septembrie 1915, dar cu rezultate dezastruoase, pentru că norul toxic „s-a plimbat” în ambele tabere. A venit apoi rândul francezilor să riposteze. Victor Grignard (1871-1935), laureat Nobel pentru chimie în 1912, şi însărcinat cu armele chimice în numele Franţei, a fost „omologul” lui Fritz Haber. El este cunoscut pentru o reacţie chimică care-i poartă numele, şi care leagă chimia organică de compuşii metalici. Grignard a produs în timpul războiului, şi la scară industrială, un al doilea gaz de luptă: fosgenul – clorura de carbonil. Este un gaz complet incolor, cu iz de fân sau iarbă proaspăt tăiată. În clipa însă în care gazul capătă miros, el are deja o concentraţie extrem de toxică. Se dizolvă greu în apă, iar odată inspirat, el ajunge în plămâni până la nivelul alveolelor, unde se transformă lent în dioxid de carbon şi acid clorhidric, care arde treptat ţesutul alveolar şi provoacă edem pulmonar. După circa trei ore de la inhalare apare o tuse înecăcioasă, chinuitoare, urmată de cianoză şi asfixie, iar până în clipa morţii, intoxicatul, fără să-şi piardă cunoştinţa, are parte de o agonie îngrozitoare: o sufocare prelungită timp de câteva zile. Dozele mari de fosgen produc moartea în secunde sau minute. 

Se pare că gazul a fost folosit prima dată, în asociere cu clorul, în decembrie 1915, tot în apropiere de Ypres, la Wieltje – o asociere mult mai letală, concepută de acelaşi Fritz Haber. Fosgenul şi un alt compus asemănător, difosgenul (triclorometan cloroformat), sunt răspunzătoare de circa 85% din cei peste 90.000 care au murit asfixiaţi în timpul Primului Război Mondial. Efectele sale tardive, chiar dacă sunt teribile, nu-l fac foarte eficient pe câmpul de luptă, pentru că nu se obţine moartea imediată a adversarului.

Considerat însă gazul de luptă cel mai sinistru, şi care a avut parte de o „mediatizare” pe măsură, este „gazul muştar” pe bază de sulf, sau iperita (un nume cu trimitere la acelaşi loc damnat din Belgia, Ypres). Gazul muştar (sulfură dietil diclorică) – şi variantele sale – a fost cea mai răspândită armă chimică a Marelui Război. În stare pură, este un lichid incolor şi generează un gaz care se colorează foarte discret în galben şi are un miros pronunţat de usturoi sau hrean. Ca şi celelalte substanţe chimice, gazul nu este letal decât în cantităţi mari. Dar produce arsuri chimice, mai întâi o iritaţie masivă la nivelul pielii şi a căilor respiratorii, urmată de apariţia unor bule, a unor vezicule mari pe corp, pline cu un lichid gălbui de inflamaţie. La nivelul plămânilor produce distrugerea membranelor mucoase şi edem pulmonar şi, în funcţie de contaminare, poate genera arsuri şi infecţii cutanate masive, cu desfigurări permanente, orbire şi apariţia tardivă a cancerului de piele.  

Gazul a fost folosit prima oară de germani la 12 iulie 1917, în bătălia de la Passchendaele (astăzi, Passendale) de lângă Ypres. Deşi rata deceselor a fost una mică, de doar 2-3%, imaginile cu soldaţii mutilaţi de gazul muştar au făcut înconjurul globului. Lista gazelor de luptă folosite în primul război mondial rămâne şi astăzi şocantă: de ambele părţi beligerante s-au folosit 20 de substanţe chimice distincte, unele de o toxicitate enormă, precum acidul cianhdric, hidrogenul sulfurat sau hidrura de staniu, adesea combinate între ele. Din circa 16 milioane de morţi ai primului război mondial, doar un număr de peste 90.000 au murit din pricina armelor chimice (au fost în total afectate un milion de persoane). Artileria rămânea ucigaşul principal al războiului, cu un procent de 60% din fatalităţi. Însă folosirea acestor arme, şi ororile pe care le-au creat, au oripilat întreaga lume. Impactul psihologic şi social al acestor arme a fost unul major.

Gazele de luptă au fost folosite şi pe frontul din România, la Mărăşeşti (în intervalul 6-13 august 1917) şi pe Valea Oituzului (8 august 1917).Trebuie spus că atacuri chimice au avut loc de ambele părţi, dar este discutabil dacă au avut amploarea celor de pe fronturile din Vest sau a celor din Polonia. Bătălia de la Mărăşeşti a început la 6 august 1917 cu un atac german cu gaze asfixiante (cel mai probabil fosgen) pe frontul Diviziei 34 Infanterie rusă, în zona pădurii Neagra, la sud de Mărăşeşti. Infanteria rusă a trebuit să părăsească poziţiile, iar din cauza morţii (a sufocării) cailor, nu au mai putut fi retrase tunurile. În perioada 8-13 august, Armata a 9-a Germană şi-a mobilizat toate rezervele înspre direcţia Clipiceşti-Panciu, prin salve de artilerie grea şi proiectile cu substanţe toxice. Eduard Buchner, aflat în plină mişcare cu bateria sa de artilerie, se găsea exact acolo, la locul şi momentul „potrivit”. Artileria română a fost foarte activă atunci: în cursul zilei de 8 august 1917, „artileria noastră a executat trageri de baraj bătând satul Doaga cu obuze chimice”. Astfel de evenimente au dus la înfiinţarea Serviciului de gaze al armatei române, la 26 octombrie 1917, prin parafa generalului de corp de armată şi mareşalul de mai târziu Constantin Prezan.

Surse:

https://revista.unap.ro/index.php/revista/article/download/110-117/605

http://stiri.tvr.ro/ypres-despre-gaze-toxice-mari-batalii-si-turul-frantei_46962.html#view

https://webcache.googleusercontent.com/search?q=cach

http://www.rador.ro/2015/04/22/documentar-remember-ypres-100-de-ani-de-la-primul-atac-cu-gaze-chimice-letale/

https://www.academia.edu/3635325/Primul_Razboi_Mondial

$$$

 S-a întâmplat în 22 aprilie1915: La această dată, avea loc primul atac cu gaze asfixiante folosite de către germani pe frontul din Flandra, în timpul Primului Război Mondial. Am spus „de către germani” pentru că, surprinzător, nu germanii au fost primii care au folosit gazele, în general, ca arme în Primul Război Mondial, ci francezii. Ei au utilizat, încă din august 1914, gaze lacrimogene, mai precis două substanţe chimice: bromidă de xylil şi bromoacetat de etil, ambele cu un miros plăcut, aromatic, fructat. Gazele erau dispersate ca nişte spray-uri, ele provocând iritarea căilor lacrimale şi a ochilor, iritarea căilor respiratorii, greaţă şi vomă. Simptomele dispar după circa o jumătate de oră. Evident că în afara unui disconfort acut, aceste gaze nu aveau cum să fie eficiente pe câmpul de luptă.

Germanii vor folosi şi ei o cantitate enormă de gaze lacrimogene (peste 18.000 de proiectile chimice) împotriva ruşilor staţionaţi la Bolimov, lângă râul Rawka, la vest de Varşovia, la 31 ianuarie 1915. În octombrie 1915, germanii au atacat Neuve Chapelle cu aceleaşi gaze iritante. Însă odată cu Fritz Haber, şeful armelor chimice al armatei germane, lucrurile se schimbă radical. El iniţiază, la 22 aprilie 1915, folosirea clorului ca gaz de luptă, la Ypres, în Belgia. La orele cinci după amiază, germanii au deschis peste șase mii de canistre, aruncând în aer 168 de tone de clor înspre zona unde se aflau poziţionate Diviziile franceze 45 şi 87. Clorul, un gaz de vreo două ori şi jumătate mai dens decât aerul, are o culoare pal verzuie şi o aromă exotică, ce te descumpăneşte: de ananas şi piper. Foarte reactiv, în contact cu apa, acest gaz generează acid clorhidric care, odată ajuns pe căile respiratorii, este mortal, provocând arderea chimică a plămânilor. În cantităţi reduse, dă tuse convulsivă, vomismente şi iritaţia ochilor. Efectul? Soldaţii neprotejaţi mureau imediat. Se pare că circa o mie de soldaţi şi-au pierdut viaţa în timpul primului atac cu clor de la Ypres!

Numai că efectul strategic scontat de Haber a fost unul minor, pentru că la început, nici soldaţii germani nu erau protejaţi. Mai mult, clorul sub presiune era eliberat din canistre şi „aruncat” sub forma unui nor în aer, ori schimbarea direcţiei vântului putea schimba radical situaţia. Clorul nu este invizibil, iar până la folosirea măştilor de gaze, soldaţii improvizau, apărându-şi faţa cu batiste sau cârpe umede, adesea îmbibate cu propria urină. Britanicii vor folosi şi ei clorul, în luptele de la Loos, la 25 septembrie 1915, dar cu rezultate dezastruoase, pentru că norul toxic „s-a plimbat” în ambele tabere. A venit apoi rândul francezilor să riposteze. Victor Grignard (1871-1935), laureat Nobel pentru chimie în 1912, şi însărcinat cu armele chimice în numele Franţei, a fost „omologul” lui Fritz Haber. El este cunoscut pentru o reacţie chimică care-i poartă numele, şi care leagă chimia organică de compuşii metalici. Grignard a produs în timpul războiului, şi la scară industrială, un al doilea gaz de luptă: fosgenul – clorura de carbonil. Este un gaz complet incolor, cu iz de fân sau iarbă proaspăt tăiată. În clipa însă în care gazul capătă miros, el are deja o concentraţie extrem de toxică. Se dizolvă greu în apă, iar odată inspirat, el ajunge în plămâni până la nivelul alveolelor, unde se transformă lent în dioxid de carbon şi acid clorhidric, care arde treptat ţesutul alveolar şi provoacă edem pulmonar. După circa trei ore de la inhalare apare o tuse înecăcioasă, chinuitoare, urmată de cianoză şi asfixie, iar până în clipa morţii, intoxicatul, fără să-şi piardă cunoştinţa, are parte de o agonie îngrozitoare: o sufocare prelungită timp de câteva zile. Dozele mari de fosgen produc moartea în secunde sau minute. 

Se pare că gazul a fost folosit prima dată, în asociere cu clorul, în decembrie 1915, tot în apropiere de Ypres, la Wieltje – o asociere mult mai letală, concepută de acelaşi Fritz Haber. Fosgenul şi un alt compus asemănător, difosgenul (triclorometan cloroformat), sunt răspunzătoare de circa 85% din cei peste 90.000 care au murit asfixiaţi în timpul Primului Război Mondial. Efectele sale tardive, chiar dacă sunt teribile, nu-l fac foarte eficient pe câmpul de luptă, pentru că nu se obţine moartea imediată a adversarului.

Considerat însă gazul de luptă cel mai sinistru, şi care a avut parte de o „mediatizare” pe măsură, este „gazul muştar” pe bază de sulf, sau iperita (un nume cu trimitere la acelaşi loc damnat din Belgia, Ypres). Gazul muştar (sulfură dietil diclorică) – şi variantele sale – a fost cea mai răspândită armă chimică a Marelui Război. În stare pură, este un lichid incolor şi generează un gaz care se colorează foarte discret în galben şi are un miros pronunţat de usturoi sau hrean. Ca şi celelalte substanţe chimice, gazul nu este letal decât în cantităţi mari. Dar produce arsuri chimice, mai întâi o iritaţie masivă la nivelul pielii şi a căilor respiratorii, urmată de apariţia unor bule, a unor vezicule mari pe corp, pline cu un lichid gălbui de inflamaţie. La nivelul plămânilor produce distrugerea membranelor mucoase şi edem pulmonar şi, în funcţie de contaminare, poate genera arsuri şi infecţii cutanate masive, cu desfigurări permanente, orbire şi apariţia tardivă a cancerului de piele.  

Gazul a fost folosit prima oară de germani la 12 iulie 1917, în bătălia de la Passchendaele (astăzi, Passendale) de lângă Ypres. Deşi rata deceselor a fost una mică, de doar 2-3%, imaginile cu soldaţii mutilaţi de gazul muştar au făcut înconjurul globului. Lista gazelor de luptă folosite în primul război mondial rămâne şi astăzi şocantă: de ambele părţi beligerante s-au folosit 20 de substanţe chimice distincte, unele de o toxicitate enormă, precum acidul cianhdric, hidrogenul sulfurat sau hidrura de staniu, adesea combinate între ele. Din circa 16 milioane de morţi ai primului război mondial, doar un număr de peste 90.000 au murit din pricina armelor chimice (au fost în total afectate un milion de persoane). Artileria rămânea ucigaşul principal al războiului, cu un procent de 60% din fatalităţi. Însă folosirea acestor arme, şi ororile pe care le-au creat, au oripilat întreaga lume. Impactul psihologic şi social al acestor arme a fost unul major.

Gazele de luptă au fost folosite şi pe frontul din România, la Mărăşeşti (în intervalul 6-13 august 1917) şi pe Valea Oituzului (8 august 1917).Trebuie spus că atacuri chimice au avut loc de ambele părţi, dar este discutabil dacă au avut amploarea celor de pe fronturile din Vest sau a celor din Polonia. Bătălia de la Mărăşeşti a început la 6 august 1917 cu un atac german cu gaze asfixiante (cel mai probabil fosgen) pe frontul Diviziei 34 Infanterie rusă, în zona pădurii Neagra, la sud de Mărăşeşti. Infanteria rusă a trebuit să părăsească poziţiile, iar din cauza morţii (a sufocării) cailor, nu au mai putut fi retrase tunurile. În perioada 8-13 august, Armata a 9-a Germană şi-a mobilizat toate rezervele înspre direcţia Clipiceşti-Panciu, prin salve de artilerie grea şi proiectile cu substanţe toxice. Eduard Buchner, aflat în plină mişcare cu bateria sa de artilerie, se găsea exact acolo, la locul şi momentul „potrivit”. Artileria română a fost foarte activă atunci: în cursul zilei de 8 august 1917, „artileria noastră a executat trageri de baraj bătând satul Doaga cu obuze chimice”. Astfel de evenimente au dus la înfiinţarea Serviciului de gaze al armatei române, la 26 octombrie 1917, prin parafa generalului de corp de armată şi mareşalul de mai târziu Constantin Prezan.

Surse:

https://revista.unap.ro/index.php/revista/article/download/110-117/605

http://stiri.tvr.ro/ypres-despre-gaze-toxice-mari-batalii-si-turul-frantei_46962.html#view

https://webcache.googleusercontent.com/search?q=cach

http://www.rador.ro/2015/04/22/documentar-remember-ypres-100-de-ani-de-la-primul-atac-cu-gaze-chimice-letale/

https://www.academia.edu/3635325/Primul_Razboi_Mondial

$$$

 S-a întâmplat în 22 aprilie1915: La această dată, avea loc primul atac cu gaze asfixiante folosite de către germani pe frontul din Flandra, în timpul Primului Război Mondial. Am spus „de către germani” pentru că, surprinzător, nu germanii au fost primii care au folosit gazele, în general, ca arme în Primul Război Mondial, ci francezii. Ei au utilizat, încă din august 1914, gaze lacrimogene, mai precis două substanţe chimice: bromidă de xylil şi bromoacetat de etil, ambele cu un miros plăcut, aromatic, fructat. Gazele erau dispersate ca nişte spray-uri, ele provocând iritarea căilor lacrimale şi a ochilor, iritarea căilor respiratorii, greaţă şi vomă. Simptomele dispar după circa o jumătate de oră. Evident că în afara unui disconfort acut, aceste gaze nu aveau cum să fie eficiente pe câmpul de luptă.

Germanii vor folosi şi ei o cantitate enormă de gaze lacrimogene (peste 18.000 de proiectile chimice) împotriva ruşilor staţionaţi la Bolimov, lângă râul Rawka, la vest de Varşovia, la 31 ianuarie 1915. În octombrie 1915, germanii au atacat Neuve Chapelle cu aceleaşi gaze iritante. Însă odată cu Fritz Haber, şeful armelor chimice al armatei germane, lucrurile se schimbă radical. El iniţiază, la 22 aprilie 1915, folosirea clorului ca gaz de luptă, la Ypres, în Belgia. La orele cinci după amiază, germanii au deschis peste șase mii de canistre, aruncând în aer 168 de tone de clor înspre zona unde se aflau poziţionate Diviziile franceze 45 şi 87. Clorul, un gaz de vreo două ori şi jumătate mai dens decât aerul, are o culoare pal verzuie şi o aromă exotică, ce te descumpăneşte: de ananas şi piper. Foarte reactiv, în contact cu apa, acest gaz generează acid clorhidric care, odată ajuns pe căile respiratorii, este mortal, provocând arderea chimică a plămânilor. În cantităţi reduse, dă tuse convulsivă, vomismente şi iritaţia ochilor. Efectul? Soldaţii neprotejaţi mureau imediat. Se pare că circa o mie de soldaţi şi-au pierdut viaţa în timpul primului atac cu clor de la Ypres!

Numai că efectul strategic scontat de Haber a fost unul minor, pentru că la început, nici soldaţii germani nu erau protejaţi. Mai mult, clorul sub presiune era eliberat din canistre şi „aruncat” sub forma unui nor în aer, ori schimbarea direcţiei vântului putea schimba radical situaţia. Clorul nu este invizibil, iar până la folosirea măştilor de gaze, soldaţii improvizau, apărându-şi faţa cu batiste sau cârpe umede, adesea îmbibate cu propria urină. Britanicii vor folosi şi ei clorul, în luptele de la Loos, la 25 septembrie 1915, dar cu rezultate dezastruoase, pentru că norul toxic „s-a plimbat” în ambele tabere. A venit apoi rândul francezilor să riposteze. Victor Grignard (1871-1935), laureat Nobel pentru chimie în 1912, şi însărcinat cu armele chimice în numele Franţei, a fost „omologul” lui Fritz Haber. El este cunoscut pentru o reacţie chimică care-i poartă numele, şi care leagă chimia organică de compuşii metalici. Grignard a produs în timpul războiului, şi la scară industrială, un al doilea gaz de luptă: fosgenul – clorura de carbonil. Este un gaz complet incolor, cu iz de fân sau iarbă proaspăt tăiată. În clipa însă în care gazul capătă miros, el are deja o concentraţie extrem de toxică. Se dizolvă greu în apă, iar odată inspirat, el ajunge în plămâni până la nivelul alveolelor, unde se transformă lent în dioxid de carbon şi acid clorhidric, care arde treptat ţesutul alveolar şi provoacă edem pulmonar. După circa trei ore de la inhalare apare o tuse înecăcioasă, chinuitoare, urmată de cianoză şi asfixie, iar până în clipa morţii, intoxicatul, fără să-şi piardă cunoştinţa, are parte de o agonie îngrozitoare: o sufocare prelungită timp de câteva zile. Dozele mari de fosgen produc moartea în secunde sau minute. 

Se pare că gazul a fost folosit prima dată, în asociere cu clorul, în decembrie 1915, tot în apropiere de Ypres, la Wieltje – o asociere mult mai letală, concepută de acelaşi Fritz Haber. Fosgenul şi un alt compus asemănător, difosgenul (triclorometan cloroformat), sunt răspunzătoare de circa 85% din cei peste 90.000 care au murit asfixiaţi în timpul Primului Război Mondial. Efectele sale tardive, chiar dacă sunt teribile, nu-l fac foarte eficient pe câmpul de luptă, pentru că nu se obţine moartea imediată a adversarului.

Considerat însă gazul de luptă cel mai sinistru, şi care a avut parte de o „mediatizare” pe măsură, este „gazul muştar” pe bază de sulf, sau iperita (un nume cu trimitere la acelaşi loc damnat din Belgia, Ypres). Gazul muştar (sulfură dietil diclorică) – şi variantele sale – a fost cea mai răspândită armă chimică a Marelui Război. În stare pură, este un lichid incolor şi generează un gaz care se colorează foarte discret în galben şi are un miros pronunţat de usturoi sau hrean. Ca şi celelalte substanţe chimice, gazul nu este letal decât în cantităţi mari. Dar produce arsuri chimice, mai întâi o iritaţie masivă la nivelul pielii şi a căilor respiratorii, urmată de apariţia unor bule, a unor vezicule mari pe corp, pline cu un lichid gălbui de inflamaţie. La nivelul plămânilor produce distrugerea membranelor mucoase şi edem pulmonar şi, în funcţie de contaminare, poate genera arsuri şi infecţii cutanate masive, cu desfigurări permanente, orbire şi apariţia tardivă a cancerului de piele.  

Gazul a fost folosit prima oară de germani la 12 iulie 1917, în bătălia de la Passchendaele (astăzi, Passendale) de lângă Ypres. Deşi rata deceselor a fost una mică, de doar 2-3%, imaginile cu soldaţii mutilaţi de gazul muştar au făcut înconjurul globului. Lista gazelor de luptă folosite în primul război mondial rămâne şi astăzi şocantă: de ambele părţi beligerante s-au folosit 20 de substanţe chimice distincte, unele de o toxicitate enormă, precum acidul cianhdric, hidrogenul sulfurat sau hidrura de staniu, adesea combinate între ele. Din circa 16 milioane de morţi ai primului război mondial, doar un număr de peste 90.000 au murit din pricina armelor chimice (au fost în total afectate un milion de persoane). Artileria rămânea ucigaşul principal al războiului, cu un procent de 60% din fatalităţi. Însă folosirea acestor arme, şi ororile pe care le-au creat, au oripilat întreaga lume. Impactul psihologic şi social al acestor arme a fost unul major.

Gazele de luptă au fost folosite şi pe frontul din România, la Mărăşeşti (în intervalul 6-13 august 1917) şi pe Valea Oituzului (8 august 1917).Trebuie spus că atacuri chimice au avut loc de ambele părţi, dar este discutabil dacă au avut amploarea celor de pe fronturile din Vest sau a celor din Polonia. Bătălia de la Mărăşeşti a început la 6 august 1917 cu un atac german cu gaze asfixiante (cel mai probabil fosgen) pe frontul Diviziei 34 Infanterie rusă, în zona pădurii Neagra, la sud de Mărăşeşti. Infanteria rusă a trebuit să părăsească poziţiile, iar din cauza morţii (a sufocării) cailor, nu au mai putut fi retrase tunurile. În perioada 8-13 august, Armata a 9-a Germană şi-a mobilizat toate rezervele înspre direcţia Clipiceşti-Panciu, prin salve de artilerie grea şi proiectile cu substanţe toxice. Eduard Buchner, aflat în plină mişcare cu bateria sa de artilerie, se găsea exact acolo, la locul şi momentul „potrivit”. Artileria română a fost foarte activă atunci: în cursul zilei de 8 august 1917, „artileria noastră a executat trageri de baraj bătând satul Doaga cu obuze chimice”. Astfel de evenimente au dus la înfiinţarea Serviciului de gaze al armatei române, la 26 octombrie 1917, prin parafa generalului de corp de armată şi mareşalul de mai târziu Constantin Prezan.

Surse:

https://revista.unap.ro/index.php/revista/article/download/110-117/605

http://stiri.tvr.ro/ypres-despre-gaze-toxice-mari-batalii-si-turul-frantei_46962.html#view

https://webcache.googleusercontent.com/search?q=cach

http://www.rador.ro/2015/04/22/documentar-remember-ypres-100-de-ani-de-la-primul-atac-cu-gaze-chimice-letale/

https://www.academia.edu/3635325/Primul_Razboi_Mondial

$$$

 S-a întâmplat în 22 aprilie1915: La această dată, avea loc primul atac cu gaze asfixiante folosite de către germani pe frontul din Flandra, în timpul Primului Război Mondial. Am spus „de către germani” pentru că, surprinzător, nu germanii au fost primii care au folosit gazele, în general, ca arme în Primul Război Mondial, ci francezii. Ei au utilizat, încă din august 1914, gaze lacrimogene, mai precis două substanţe chimice: bromidă de xylil şi bromoacetat de etil, ambele cu un miros plăcut, aromatic, fructat. Gazele erau dispersate ca nişte spray-uri, ele provocând iritarea căilor lacrimale şi a ochilor, iritarea căilor respiratorii, greaţă şi vomă. Simptomele dispar după circa o jumătate de oră. Evident că în afara unui disconfort acut, aceste gaze nu aveau cum să fie eficiente pe câmpul de luptă.

Germanii vor folosi şi ei o cantitate enormă de gaze lacrimogene (peste 18.000 de proiectile chimice) împotriva ruşilor staţionaţi la Bolimov, lângă râul Rawka, la vest de Varşovia, la 31 ianuarie 1915. În octombrie 1915, germanii au atacat Neuve Chapelle cu aceleaşi gaze iritante. Însă odată cu Fritz Haber, şeful armelor chimice al armatei germane, lucrurile se schimbă radical. El iniţiază, la 22 aprilie 1915, folosirea clorului ca gaz de luptă, la Ypres, în Belgia. La orele cinci după amiază, germanii au deschis peste șase mii de canistre, aruncând în aer 168 de tone de clor înspre zona unde se aflau poziţionate Diviziile franceze 45 şi 87. Clorul, un gaz de vreo două ori şi jumătate mai dens decât aerul, are o culoare pal verzuie şi o aromă exotică, ce te descumpăneşte: de ananas şi piper. Foarte reactiv, în contact cu apa, acest gaz generează acid clorhidric care, odată ajuns pe căile respiratorii, este mortal, provocând arderea chimică a plămânilor. În cantităţi reduse, dă tuse convulsivă, vomismente şi iritaţia ochilor. Efectul? Soldaţii neprotejaţi mureau imediat. Se pare că circa o mie de soldaţi şi-au pierdut viaţa în timpul primului atac cu clor de la Ypres!

Numai că efectul strategic scontat de Haber a fost unul minor, pentru că la început, nici soldaţii germani nu erau protejaţi. Mai mult, clorul sub presiune era eliberat din canistre şi „aruncat” sub forma unui nor în aer, ori schimbarea direcţiei vântului putea schimba radical situaţia. Clorul nu este invizibil, iar până la folosirea măştilor de gaze, soldaţii improvizau, apărându-şi faţa cu batiste sau cârpe umede, adesea îmbibate cu propria urină. Britanicii vor folosi şi ei clorul, în luptele de la Loos, la 25 septembrie 1915, dar cu rezultate dezastruoase, pentru că norul toxic „s-a plimbat” în ambele tabere. A venit apoi rândul francezilor să riposteze. Victor Grignard (1871-1935), laureat Nobel pentru chimie în 1912, şi însărcinat cu armele chimice în numele Franţei, a fost „omologul” lui Fritz Haber. El este cunoscut pentru o reacţie chimică care-i poartă numele, şi care leagă chimia organică de compuşii metalici. Grignard a produs în timpul războiului, şi la scară industrială, un al doilea gaz de luptă: fosgenul – clorura de carbonil. Este un gaz complet incolor, cu iz de fân sau iarbă proaspăt tăiată. În clipa însă în care gazul capătă miros, el are deja o concentraţie extrem de toxică. Se dizolvă greu în apă, iar odată inspirat, el ajunge în plămâni până la nivelul alveolelor, unde se transformă lent în dioxid de carbon şi acid clorhidric, care arde treptat ţesutul alveolar şi provoacă edem pulmonar. După circa trei ore de la inhalare apare o tuse înecăcioasă, chinuitoare, urmată de cianoză şi asfixie, iar până în clipa morţii, intoxicatul, fără să-şi piardă cunoştinţa, are parte de o agonie îngrozitoare: o sufocare prelungită timp de câteva zile. Dozele mari de fosgen produc moartea în secunde sau minute. 

Se pare că gazul a fost folosit prima dată, în asociere cu clorul, în decembrie 1915, tot în apropiere de Ypres, la Wieltje – o asociere mult mai letală, concepută de acelaşi Fritz Haber. Fosgenul şi un alt compus asemănător, difosgenul (triclorometan cloroformat), sunt răspunzătoare de circa 85% din cei peste 90.000 care au murit asfixiaţi în timpul Primului Război Mondial. Efectele sale tardive, chiar dacă sunt teribile, nu-l fac foarte eficient pe câmpul de luptă, pentru că nu se obţine moartea imediată a adversarului.

Considerat însă gazul de luptă cel mai sinistru, şi care a avut parte de o „mediatizare” pe măsură, este „gazul muştar” pe bază de sulf, sau iperita (un nume cu trimitere la acelaşi loc damnat din Belgia, Ypres). Gazul muştar (sulfură dietil diclorică) – şi variantele sale – a fost cea mai răspândită armă chimică a Marelui Război. În stare pură, este un lichid incolor şi generează un gaz care se colorează foarte discret în galben şi are un miros pronunţat de usturoi sau hrean. Ca şi celelalte substanţe chimice, gazul nu este letal decât în cantităţi mari. Dar produce arsuri chimice, mai întâi o iritaţie masivă la nivelul pielii şi a căilor respiratorii, urmată de apariţia unor bule, a unor vezicule mari pe corp, pline cu un lichid gălbui de inflamaţie. La nivelul plămânilor produce distrugerea membranelor mucoase şi edem pulmonar şi, în funcţie de contaminare, poate genera arsuri şi infecţii cutanate masive, cu desfigurări permanente, orbire şi apariţia tardivă a cancerului de piele.  

Gazul a fost folosit prima oară de germani la 12 iulie 1917, în bătălia de la Passchendaele (astăzi, Passendale) de lângă Ypres. Deşi rata deceselor a fost una mică, de doar 2-3%, imaginile cu soldaţii mutilaţi de gazul muştar au făcut înconjurul globului. Lista gazelor de luptă folosite în primul război mondial rămâne şi astăzi şocantă: de ambele părţi beligerante s-au folosit 20 de substanţe chimice distincte, unele de o toxicitate enormă, precum acidul cianhdric, hidrogenul sulfurat sau hidrura de staniu, adesea combinate între ele. Din circa 16 milioane de morţi ai primului război mondial, doar un număr de peste 90.000 au murit din pricina armelor chimice (au fost în total afectate un milion de persoane). Artileria rămânea ucigaşul principal al războiului, cu un procent de 60% din fatalităţi. Însă folosirea acestor arme, şi ororile pe care le-au creat, au oripilat întreaga lume. Impactul psihologic şi social al acestor arme a fost unul major.

Gazele de luptă au fost folosite şi pe frontul din România, la Mărăşeşti (în intervalul 6-13 august 1917) şi pe Valea Oituzului (8 august 1917).Trebuie spus că atacuri chimice au avut loc de ambele părţi, dar este discutabil dacă au avut amploarea celor de pe fronturile din Vest sau a celor din Polonia. Bătălia de la Mărăşeşti a început la 6 august 1917 cu un atac german cu gaze asfixiante (cel mai probabil fosgen) pe frontul Diviziei 34 Infanterie rusă, în zona pădurii Neagra, la sud de Mărăşeşti. Infanteria rusă a trebuit să părăsească poziţiile, iar din cauza morţii (a sufocării) cailor, nu au mai putut fi retrase tunurile. În perioada 8-13 august, Armata a 9-a Germană şi-a mobilizat toate rezervele înspre direcţia Clipiceşti-Panciu, prin salve de artilerie grea şi proiectile cu substanţe toxice. Eduard Buchner, aflat în plină mişcare cu bateria sa de artilerie, se găsea exact acolo, la locul şi momentul „potrivit”. Artileria română a fost foarte activă atunci: în cursul zilei de 8 august 1917, „artileria noastră a executat trageri de baraj bătând satul Doaga cu obuze chimice”. Astfel de evenimente au dus la înfiinţarea Serviciului de gaze al armatei române, la 26 octombrie 1917, prin parafa generalului de corp de armată şi mareşalul de mai târziu Constantin Prezan.

Surse:

https://revista.unap.ro/index.php/revista/article/download/110-117/605

http://stiri.tvr.ro/ypres-despre-gaze-toxice-mari-batalii-si-turul-frantei_46962.html#view

https://webcache.googleusercontent.com/search?q=cach

http://www.rador.ro/2015/04/22/documentar-remember-ypres-100-de-ani-de-la-primul-atac-cu-gaze-chimice-letale/

https://www.academia.edu/3635325/Primul_Razboi_Mondial

$$$

 S-a întâmplat în 22 aprilie 1924: În această zi, s-a născut Ion Lucian, actor, regizor de teatru şi scenarist. Ion Lucian (n. București - d. 31 martie 2012, București) a fost un mare actor român de comedie în film, radio, teatru, televiziune și voce, dramaturg, epigramist, director al teatrului Excelsior, societar de onoare al Teatrului Național București.

Actorul obișnuia să glumească, afirmând că s-a născut „în aceeași zi cu Shakespeare. E drept că nu în același an, el fiind ceva mai grăbit”. Părinții săi proveneau din regiunea Moldovei: mama, Ana, era din zona Neamțului, iar tatăl, Gheorghe, din zona Romanului. Ion Lucian a urmat cursurile Liceului „Matei Basarab”, susținând un bacalaureat științific în 1942. În școală a fost un elev silitor, uneori premiant, și, spre dezamăgirea părinților și a profesorilor, a refuzat cariera de inginer și a dat admitere la Academia de Artă Dramatică.

În 1940, din pricina faptului că tatăl său rămăsese să administreze uzinele electrice din Dobrogea, iar banii familiei erau tot mai puțini, Ion Lucian a început să dea meditații la matematici și să realizeze desene colegilor, apoi a făcut figurație la Teatrul Național. Elevii nu aveau voie la acea vreme să frecventeze teatrele și cinematografele, așa că Lucian a dat admitere la Academia de Artă Dramatică în 1941 (când era încă elev în ultimul an de liceu) și a fost admis, deși nu avea bacalaureat, după ce a recitat poezia „Oltul” de Octavian Goga. A frecventat timp de un an liceul și academia, iar în toamna anului 1942, după bacalaureat, a dat concurs (cu dispensă) pentru unul din cele cinci posturi de actor la Teatrul Național și a fost admis, deși erau 163 de candidați. 

Primul său rol ca actor a fost în piesa Castiliana de Lope de Vega. I-a avut ca profesori la academie pe Ion Manolescu (pe care-l considera părintele său spiritual), Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Marietta Sadova și Gheorghe Timică, iar actorul George Calboreanu a exercitat o influență puternică în formarea sa etică prin exemplul personal de conștiinciozitate. Ion Lucian a fost, pe rând, actor la Teatrul Național București (1942-1945), Teatrul de Operetă Alhambra (1945-1947), Teatrul Municipal din București (1947-1952), Teatrul Actorului de film „C. Nottara” (1952-1956), Teatrul Municipal din București (1956-1960) și Teatrul de Comedie (1960-1964), director fondator al Teatrului „Ion Creangă” (1964-1972), actor la Teatrul de Comedie (1972-1990), director fondator și actor al Teatrului Excelsior (1990) și societar de onoare la Teatrul Național (cumul cu Excelsior) (din 2002). A fost internat pe 11 martie 2012 la Spitalul de Urgență Floreasca din București cu suspiciune de bronhopneumonie și anemie. Pe 31 martie 2012, el a trecut la cele veşnice.

În cursul carierei sale a interpretat numeroase roluri, mai ales în comedii, dintre care cele mai importante au fost Guliță în Coana Chirița, Hlestacov în Revizorul, Tristan în Câinele grădinarului, Nae Girimea în D-ale carnavalului, Bulinger în Șweik în al II-lea război mondial, Jean în Rinocerii, Mr. Jourdain în Burghezul gentilom, avarul în Harpagon, Mosca în Volpone ș.a. A jucat, de asemenea, în piese puse în scenă la operetă și la teatrul de revistă. S-a remarcat și ca autor dramatic. Piesa de debut, Din cauza unui punct, a fost jucată, pe rând, la Teatrul Municipal, Studioul C.I. Nottara și Teatrul de Comedie și Televiziune. Prima piesă pentru copii, Cocoșelul neascultător, a fost scrisă în patru nopți la comanda Luciei Sturdza Bulandra, și s-a jucat timp de 17 ani în diferite teatre din România. A mai scris Mușchetarii …Măgăriei Sale, Drumul e liber, Snoave cu măști, Cenușăreasa, Nemaipomenitele aventuri ale lui Nils ș.a.

Prozatorul și dramaturgul Alecu Popovici, care i-a succedat la conducerea Teatrului „Ion Creangă” (1974-1983), îl descria astfel: „Ion Lucian! Așa, cu ochi ca ai lui, ca niște farfurioare de ceai, mi-i imaginam, în copilărie, pe dulăii din Amnarul lui Andersen. Ochi atotștiutori, exprimând, demonstrând, înduioșând, amuzând, o voce „unicat”, o eleganță scenică de „veche gardă”, o precizie a compoziție de o tehnică ireproșabilă. Ironic, dar și „melo”, violent și sarcastic, Ion Lucian e unul din actorii cei mai interesanți, mai complecși, mai moderni în disponibilitățile sale artistice”.

Ion Lucian a fost un mare actor, distins cu titlul de „Artist emerit” și cu numeroase premii naționale. A fost un reputat regizor, director de scena, cu activitate națională și internațională. A fost şi scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Societații Autorilor și Compozitorilor Dramatici de la Paris (S.A.C.D.). A fost profesor la Academia de Teatru și Film - 1952-1956şi profesor la Universitatea Hyperion - 1998-2012.

Câteva dintre premiile care i-au jalonat cariera:

- Premiul Național UNITER pentru întreaga activitate 2001

- Premiul Național UNITER pentru întreaga cariera dedicată tânărului public 2002

- Premiul pentru interpretare Brașov 1982

- Premiul pentru interpretare Bacău 1983

- Premiul pentru cel mai bun spectacol Israel 2002

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/ion-lucian-3649/

https://www.teatrul-excelsior.ro/remember-ion-lucian/

https://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Social/57641/Ion-Lucian-angajat-in-teatru-de-Liviu-Rebreanu.html

https://adevarul.ro/news/eveniment/a-murit-actorul-ion-lucian-1_50aec58e7c42d5a663a033dd/index.html

https://revistatango.ro/celebritati/interviuri/ion-lucian-teatrul-a-fost-pentru-mine-mai-mult-decat-viata-3389.html