$$_

 25 ianuarie 1941 – S-a născut poetul Cătălin Ciolca.

Cătălin Ciolca (25 ianuarie 1941, Urziceni, Ialomița – 25 februarie 2016, Iași) a fost un poet, editor și ziarist.

Licenţiat în litere, promoţia 1966, la Universitatea Bucureşti, cu o tezã despre Anton Holban. Primele versuri, în octombrie 1964, în revistele „Luceafãrul” şi „Steaua”. Publicã versuri, eseuri, reportaje, articole de criticã şi istorie literarã în „Steaua”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Timpul”, „Literaturã şi artã” – Chişinãu ş.a. Între 1966-1968, redacteazã, împreunã cu George Sidorovici, Platon Pardãu, Lucian Valea, Radu Mareş, Alexei Rudeanu, revista literarã „Suceava”, supliment al ziarului „Zori noi”. Între 1970-1973, redacteazã, la Vaslui, „Vremea Nouã literarã si artisticã”. În 1995, fondeazã, dupã un proiect propriu, „Revista Românã” (sub egida ASTRA – Iaşi), pe care o conduce, efectiv, pânã în 1997. Din 1994, conduce o modestã editură, OMNIA. În volum, debuteazã în 1968, la Editura pentru Literaturã, col. Luceafãrul, cu Versuri; referatul extern al cãrţii, de Nicolae Manolescu, va fi reluat, parţial, în „Contemporanul” din 28.06.1968: „… Autorul este un sentimental incurabil, evocând peisaje, întâmplãri, atmosfere cu o tehnicã ireproşabilã, dar şi cu o anume monotonie. Poeziile au curgerea leneşã a râurilor de la şes, rãsfirate în braţe de egalã adâncime.” Volumul a mai fost comentat în „Viaţa Româneascã”, „România literarã”, „Tribuna”, „Ateneu”, „Scânteia”, „Clopotul” – Botoşani, „Amfiteatru” (Mihai Vornicu: „Poezia lui Cãtãlin Ciolca (…) este în fond o biografie purificatã de epic, dar cu conştiinţa unor momente unice, irepetabile. Fundamental e, deci, sentimentul timpului, poate singura stare poeticã purã. De unde tensiunea tragicã, de dincolo de cuvinte, a unei meditaţii neexprimate aforistic, totul într-o atmosferã de cãutare a timpului pierdut şi zãdãrnicie…”). Despre volumul următor, Discursuri şi peisaje (Cartea Româneascã, 1983), Mihail Iordache scria: „ Vocaţia de eremit, însoţitã de cea, voluptoasã, a suferinţei şi umilinţei, se leagã nemijlocit de asumarea conştientã a misiunii de comunicare orficã a esenţei lumii, aprioric imposibilã… Cãtãlin Ciolca este poet dintr-o stirpe aproape stinsã în zilele noastre. („Convorbiri literare-Pagini bucovinene”, 1983). „Discursuri şi peisaje este cartea unui poet deplin, sigur pe cuvinte, având un pronunţat simţ al nuanţelor, pânã la infinitezimal şi, deopotrivã, vocaţia comunicãrii, a descifrãrii unor taine de suflet, împãrtãşite cu o desãvârşitã gravitate şi simplitate a spunerii. O luminã neînţeleasã mã întovãrãşeşte, spune poetul, şi aceastã luminã din nimic urcãtoare, când sãgetând violent, când ca o transparentã cortinã este marca distinctivã a poeziei lui Cãtãlin Ciolca.” (Nicolae Turtureanu, „Cronica”,1983) Alte apariţii: Versuri pentru Ala (Junimea,1984), În memoria lui Gr.T. Popa. Studii, documente, mãrturii (ediţie alcãtuitã, cu un eseu de C.C., 1999), Cartea Fãlticenilor, de la A la Z (ediţia I, 2006, ediţia a II-a, 2010).

$$$

 25 ianuarie 1944: S-a născut Ion Dolănescu, cântăreț român de muzică populară.

Ion Dolănescu (25 ianuarie 1944, Perșinari, Dâmbovița – 19 martie 2009, București) a fost un cântăreț român de muzică populară și deputat în legislatura 2000-2004, ales în județul Ilfov pe listele partidului PRM.

BIOGRAFIE

Ion Dolănescu s-a născut în satul Perșinari, județul Dâmbovița.

În 1961 a urmat-o pe Maria Tănase într-un turneu de două-trei săptămâni prin județul Dâmbovița. A debutat la 18 ani, la Casa de Cultură din Târgoviște. În 1966 a absolvit Liceul Ienăchiță Văcărescu din Târgoviște și a urmat cursurile Școlii Populare de Artă. În 1966 devine solist la ansamblul „Ciocârlia”.

A fost căsătorit întâi cu Iustina Băluțeanu, iar apoi cu Maria Ciobanu, cu aceasta din urmă nefiind căsătorit și în acte. Cu a doua soție are un fiu, Ionuț Dolănescu, însă căsătoria nu a durat. În 1975 i se naște al doilea copil, Dragoș Carlos, a cărui mamă este Margarita Valenciano, din Costa Rica care atunci era studentă la Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu din Cluj. Ionuț este și el un cunoscut cântăreț de muzică populară, iar Dragoș Carlos și-a făcut și el studiile în România, actual fiind psiholog în Costa Rica și având doi copii, nepoți ai lui Ion Dolănescu: Maria de Isus, născută în 2001 și Ioan Angel Dolănescu-Bravul, născut în 2005. Din partea lui Ionuț are un nepot, pe Vlad, născut în 2008.

A fost deputat în legislatura 2000-2004, ales în județul Ilfov pe listele PRM. În cadrul activității sale parlamentare, a fost membru în grupurile parlamentare de prietenie cu Slovacia și Lituania. A renunțat la activitatea politică deoarece a considerat că n-a reușit să facă prea mult pentru artiști.

La începutul anului 2006, Ion Dolănescu s-a declarat dezamăgit de cele lumești și a spus că va renunța la (aproape) toate lucrurile efemere pentru a-și închina viața lui Dumnezeu.

A încetat din viață la data de 19 martie 2009 la ora 16:05 în urma unei afecțiuni cardiace. Este înmormântat la cimitirul Bellu din București.

Pentru activitatea sa, Ion Dolănescu va fi numit, post mortem, cetățean de onoare al comunei sale natale, Perșinari, iar Căminul Cultural din localitate îi va purta numele.

CONTROVERSE

Înainte de 1989 a fost acuzat de câștiguri ilicite, Ioana Radu intervenind la Nicolae Ceaușescu în favoarea lui, însă o perioadă de timp a fost considerat persona non-grata. Acest episod a inspirat celebrul șlagăr „Banii mei munciți cu gura mi i-a luat Procuratura”.

O perioadă de timp relațiile dintre el și Ionuț Dolănescu au fost foarte reci, deoarece acesta se împăcase cu mama sa și refuzase să se căsătorească cu Irinuca Loghin.

MOȘTENIREA ARTISTICĂ

Ion Dolănescu a înregistrat, de-a lungul carierei sale, nu mai puțin de 50 de albume, pe discuri de vinil și CD. A fost un interpret cu o discografie semnificativă, cu numeroase înregistrări la radio și televiziune și cu o bogată activitate concertistică. Multe melodii le-a interpretat în duet cu Ionuț Dolănescu și cu Maria Ciobanu, atât mai demult, cât și în ultimul timp, în care se împăcase și el cu ea. A mai colaborat și cu Ionela Prodan și Elena Merișoreanu.

Câteva cunoscute piese muzicale ale lui Ion Dolănescu:

- „M-am născut lângă Carpați-.-”anul 1977

- „Gorjule, grădină dulce”

- „De când sunt pe-acest pământ”

- „Mândro, când ne iubeam noi”

- „Să-mi trăiască nevăstuica”

- „Neuitata mea, Maria”

- „Au, lele, vino-ncoa” (duet cu Maria Ciobanu)

- „Face-m-aș privighetoare” (duet cu Maria Ciobanu)

- „Pe sub dealul cu izvorul” (duet cu Maria Ciobanu)

- „Mi-e dor de baiatul meu”

DISCOGRAFIE PARȚIALĂ

DISCURI 7 INCH

- „Spune, maică, adevărat” - Electrecord, EPC 964

- „Ion Dolănescu” - Electrecord, EPC 904

- „Au, Lele, Vino-ncoa” (cu Maria Ciobanu) - Electrecord, EPC 10.087

- „Ion Dolănescu” - Electrecord, EPC 10.014

- „Prin Pădurea Cu Flori Multe” (cu Maria Ciobanu) - Electrecord, EPC 10.120

Albume

- „Ion Dolănescu -.-” - Electrecord, EPD 1229

- „Ion Dolănescu” - Electrecord, EPD 1270

- „Maria Ciobanu și Ion Dolănescu” (cu Maria Ciobanu) - Electrecord, STM-EPE 0828

- „Gorjule, grădina dulce” - Electrecord, STM-EPE 0990

- „Cîntece și balade din țara novacilor” - Electrecord, STM-EPE 01096

- „Pe drumul căruțelor” - Electrecord, STM-EPE 01520

- „Româncuța mea” - Electrecord, ST-EPE 01689

- „Romanțe și cîntece de petrecere” - Electrecord, ST-EPE 01743

- „Doi voinici din lumea mare” (cu Tiberiu Ceia) - Electrecord, ST-EPE 02016

- „Mîndro, cînd ne iubeam noi” - Electrecord, ST-EPE 02286

- „Romanțe și Cîntece Îndrăgite” - Electrecord, ST-EPE 02571

- „Am cîntat și-o să mai cînt” (cu Ionuț Dolănescu) - Electrecord, ST-EPE 03835

- „Cântece de nuntă” (cu Ionuț Dolănescu) - Electrecord, EPE 04414

- „Hăulite”

- „Astăzi e ziua ta” (cu Maria Ciobanu).

- Călătorule Din Drum-Electrecord,EDC 409

- Gorjule Grădina Dulce-Electrecord,EDC 421

- M-am Născut Lângă Carpați-Electrecord,EDC 734

- Dacă M-aș Mai Naște Odată Romanțe Și Melodii De Petrecere-Electrecord,EDC 364

Maria Ciobanu ȘI Ion Dolănescu-Electrecord,EDC 612

COMPILAȚII

- „Ion Dolănescu” - Electrecord, STC 00223

- „Ion Dolănescu” - Electrecord, STC 00265

- „Discul De Aur” 2009 - Intercont Music, Jurnalul Național

- A primit Discul de aur 1970/1996 pentru întreaga activitate.

PREMII ȘI DISTINCȚII

Președintele României Ion Iliescu i-a conferit artistului Ion Dolănescu la 7 februarie 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofițer, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”.

&&&

 25 ianuarie 1946: S-a născut Radu Ulmeanu, scriitor român.

Radu Ulmeanu (25 ianuarie 1946, Ulmeni, județul Maramureș) este un poet și scriitor român contemporan.

BIOGRAFIE

A urmat studiile la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj. El a acționat ca profesor de limbă și literatură română, director fondator al Casei de Editură Pleiade și al revistelor de literatură „Pleiade” și „Acolada”, precum și al revistei săptămânale de divertisment „Arena” din Satu Mare. Este și fondator al Societății CATV SAMTEL Satu Mare, împreună cu un grup de asociați. A condus ca director studioul TV și Radio Samtel Satu Mare, Radio 1 Satu Mare. A debutat cu o pagină de poezii cu o prezentare („Radu Ulmeanu: O dimineață frenetică”) de Geo Dumitrescu în revista „Contemporanul” (1966). Prezent în volumul colectiv Eu port această ființă, Antologie de poezie tânără de Nicolae Prelipceanu, apărută la Editura Dacia în 1972. Debutul editorial propriu-zis: Patinoar, versuri, Editura Cartea Românească, 1979. A colaborat la revistele „Contemporanul”, „România literară”, „Viața Românească”, „Luceafărul”, „Tribuna”, „Pleiade”, „Acolada”, „Dacia literară” etc. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Asociația Scriitorilor București și membru al PEN Club Român.

VOLUME

- Patinoar, versuri, Ed. Cartea Românească, București, 1979.

- Un domeniu al meu, versuri, Ed. Cartea Românească, București, 1982.

- Astrele negre, versuri, Ed. Albatros, București, 1983.

- Sintagmele nopții, versuri, Ed. Eminescu, București, 1987.

- Sonete din Nord, versuri, Ed. Eminescu, București, 1990.

- Ce mai e nou cu Apocalipsa, versuri, Ed. Helicon, Timișoara, 1997.

- Climatul fulgerului. Poeme regăsite, Ed. Dacia, Cluj, 2001.

- Laptele negru. Antologie de versuri în selecția autorului, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Ed. Brumar, Timișoara, 2008.

- Prăpastia numelui, versuri, Ed. Pleiade, Satu Mare, 2009.

- Chermeza sinucigașilor, roman, Ed. Pleiade, Satu Mare, 2010.

- Politica, o comedie cu final cunoscut, articole, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011.

- Ospețele iubirii, antologie de poezii cu prefețe de Barbu Cioculescu și Alex. Ștefănescu, Ed. Tipo Moldova, colecția Opera Omnia, Iași, 2013.

- Ceea ce suntem, versuri, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Ed. Pleiade, 2016.

- Chermeza sinucigașilor, roman, ediția a II-a, cu ilustrații de Mihai Olos, Ed. Grinta, Cluj-Napoca.

- Siberii, roman, cu o prefață de Ion Cristofor, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2017.

- Sonete, cu o prefață de C.D. Zeletin, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018.

- Ab Urbe condita, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2020.

ANTOLOGII

- Eu port această ființă, antologie de poezie tânără, Ed. Dacia, 1972.

- Antologia poeților tineri (George Alboiu), Ed. Cartea Românească, 1982.

- Ierarhiile pergamentelor, Casa de Editură Panteon, 1995.

- O mie și una de poezii românești, antologie de Laurențiu Ulici, Ed. DU Style, București, 1997.

- Streiflicht – Eine Auswahl zeitgenössischer rumänischer Lyrik (81 rumänische Autoren), - "Lumina piezișă", antologie bilingvă cuprinzând 81 de autori români în traducerea lui Christian W. Schenk, Dionysos Verlag 1994, ISBN 3980387119;

- Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, trad. Christian W. Schenk, Dionysos, Boppard, 2018, ISBN 9781977075666;

- ROSARIEN: Rumänische Gegenwartslyrik 2020, 444 Seiten, trad. Christian W. Schenk Dionysos Boppard 2020, ISBN 979-8649287029;

$$$

 Cea mai sănătoasă tigaie nu este cea modernă, cu înveliș de „piatră” sau teflon care se zgârie și ajunge în mâncarea ta, ci cea a bunicilor: tigaia de fontă (tuci). O tigaie de fontă bine întreținută devine antiaderentă în mod natural prin polimerizarea grăsimilor („asezonare”). Mai mult, atunci când gătești în ea alimente acide (cum ar fi sosul de roșii), tigaia eliberează cantități mici de fier în mâncare, ajutând la combaterea anemiei. Este singurul vas de gătit care, în loc să se degradeze, devine mai bun cu fiecare utilizare și poate fi lăsat moștenire nepoților, fiind practic indestructibil.

Procesul chimic care transformă acest metal brut într-o suprafață neagră și lucioasă este fascinant. Uleiul încălzit la punctul său de fumare nu doar că acoperă metalul, ci își schimbă structura moleculară, legându-se fizic de fier. Stratul rezultat nu este o simplă peliculă de grăsime, ci un polimer dur, similar cu un plastic natural, extrem de rezistent. Cu cât gătești mai des cu uleiuri sau grăsimi, cu atât acest strat devine mai gros și mai alunecos, oferind o performanță superioară în bucătărie fără substanțe sintetice.

Unul dintre marile avantaje fizice ale fontei este capacitatea sa termică uriașă. Deși se încălzește mai lent decât aluminiul sau cuprul, odată ce a acumulat căldura, o reține și o radiază cu o intensitate constantă. Această proprietate este critică pentru a obține o crustă perfectă pe o friptură sau pe legume. Când pui o bucată de carne rece într-o tigaie subțire, temperatura vasului scade brusc, iar carnea începe să fiarbă în suc propriu. Fonta, având o masă termică mare, își menține temperatura ridicată, caramelizând imediat exteriorul alimentului prin reacția Maillard.

Versatilitatea acestui vas este neegalată de ustensilele moderne sensibile. O tigaie de fontă poate trece fără probleme de pe ochiul aragazului direct în cuptorul încins, fiind ideală pentru preparate care necesită coacere finală, precum frittata sau prăjiturile. De asemenea, este perfect compatibilă cu plitele cu inducție, dar și cu focul deschis în natură. Poți găti cu ea la camping, direct pe jar, fără teama că se va topi mânerul sau că se va exfolia stratul protector.

Întreținerea fontei este înconjurată de mituri, cel mai faimos fiind interdicția totală a săpunului. În realitate, detergenții de vase moderni sunt blânzi și nu conțin leșia dură folosită în trecut, așa că o spălare rapidă cu puțin detergent nu va distruge asezonarea polimerizată. Inamicul real al fontei este apa lăsată să stea pe suprafață. Regula de aur este uscarea imediată după spălare, preferabil prin încălzirea ușoară pe foc, pentru a evapora orice urmă de umiditate care ar putea provoca rugină.

Spre deosebire de tigăile antiaderente comerciale, care au o durată de viață limitată de câțiva ani, fonta este complet regenerabilă. Chiar dacă o tigaie a fost neglijată și a ruginit complet, ea nu este gunoi. Prin curățarea mecanică a ruginii (folosind lână de oțel) și reluarea procesului de asezonare cu ulei la cuptor, vasul revine la starea inițială de funcționare. Această capacitate de a fi salvată la infinit o face una dintre cele mai ecologice opțiuni de gătit existente.

Siguranța chimică la temperaturi înalte este un alt argument solid. Multe tigăi moderne cu straturi sintetice încep să se degradeze și să emită vapori toxici dacă sunt uitate pe foc și depășesc 260 de grade Celsius. Fonta, fiind un metal simplu, poate suporta temperaturi mult mai mari fără a emana compuși nocivi. Singurul lucru care se poate întâmpla dacă o supraîncălzești extrem de tare este arderea stratului de asezonare, care se poate reface ulterior.

Distribuția fierului în dietă este un beneficiu documentat științific, dar variază în funcție de ce gătești. Alimentele cu un conținut ridicat de umiditate și aciditate, fierte lent (cum ar fi un sos bolognez sau o tocană de mere), absorb cel mai mult mineral. Studiile au arătat că un sos de roșii gătit în fontă poate avea de câteva ori mai mult fier decât unul gătit în sticlă. Totuși, pentru alimentele prăjite rapid și uscate, transferul de fier este neglijabil.

Textura suprafeței contează și ea în ecuația calității. Tigăile de fontă vechi (vintage) au adesea o suprafață fină ca sticla, deoarece erau șlefuite manual în fabrici. Cele moderne au o textură mai poroasă, similară cu șmirghelul fin, rezultată din procesul de turnare în nisip. Deși cele fine sunt mai apreciate de colecționari, cele moderne funcționează la fel de bine odată ce straturile de asezonare umplu acele mici imperfecțiuni, creând o suprafață netedă în timp.

În final, gătitul în fontă este un exercițiu de răbdare și conexiune. Necesită un ritual scurt de îngrijire după fiecare masă, spre deosebire de aruncarea vasului în mașina de spălat vase. Această mică investiție de timp creează o legătură între bucătar și unealtă. Greutatea ei fizică îți amintește constant că folosești un obiect serios, durabil, care a hrănit generații întregi înaintea ta și care, cu puțină grijă, va continua să hrănească și generațiile care vor veni.

$$$

 Există un studiu fascinant numit „Mind over Milkshake” (Mintea bate Milkshake-ul), care demonstrează că atitudinea ta față de mâncare schimbă felul în care o metabolizezi. Participanții au primit același milkshake de 380 de calorii. Unora li s-a spus că este un „shake de lux, plin de grăsimi”, iar altora că este un „shake dietetic”. Cei care au crezut că beau ceva „păcătos” și consistent au avut o scădere bruscă a hormonului foamei (grelina), simțindu-se sătui și metabolizându-l rapid. Cei care au crezut că beau ceva „dietetic” au rămas flămânzi, iar metabolismul lor a încetinit, încercând să conserve energia. Concluzia? Dacă mănânci o prăjitură simțindu-te vinovată și stresată, corpul o va depune mai ușor. Dacă o mănânci cu bucurie și savurare, biochimia digestiei tale se schimbă. Gândul dictează digestia.

Protagonista acestui experiment revoluționar a fost Alia Crum, psiholog la Universitatea Columbia, care a dorit să investigheze dacă etichetele nutriționale influențează biologia reală, nu doar percepția psihologică. Studiul a implicat măsurarea nivelului de grelină din sânge la intervale regulate: înainte de consum, în timp ce participanții citeau eticheta și după ce au băut shake-ul. Grelina este hormonul care semnalează creierului că stomacul este gol; când nivelul ei este ridicat, metabolismul încetinește pentru a conserva resursele, iar când scade, corpul începe să ardă energie, simțindu-se satisfăcut.

În prima sesiune a experimentului, participanților li s-a prezentat un „Shake Indulgent” de 620 de calorii. Eticheta promitea o experiență decadentă, bogată în grăsimi și zahăr, descriind produsul ca fiind un răsfăț suprem. Subiecții au citit descrierea, anticipând gustul bogat, iar creierul lor a pregătit organismul pentru un aport caloric masiv. După consum, analizele de sânge au arătat o prăbușire drastică a nivelului de grelină, de trei ori mai mare decât în cazul opus, semn că organismul a fost convins că a primit o masă copioasă și s-a relaxat metabolic.

O săptămână mai târziu, aceleași persoane au revenit pentru a doua parte a testului. De data aceasta, li s-a oferit un „Sensi-Shake” de 140 de calorii, etichetat ca fiind sănătos, fără grăsimi și fără zahăr adăugat. Participanții l-au băut cu mentalitatea de sacrificiu și reținere specifică dietelor. Rezultatul a fost surprinzător: nivelul de grelină a rămas aproape neschimbat, scăzând foarte puțin. Corpul lor a reacționat ca și cum ar fi băut un pahar cu apă, rămânând într-o stare de alertă de foame și conservare a energiei, deși, în realitate, shake-ul era identic cu cel de săptămâna trecută.

Mecanismul din spatele acestui fenomen este legat de faza cefalică a digestiei. Digestia nu începe în stomac, ci în creier, în momentul în care vedem, mirosim sau ne gândim la mâncare. Nervul vag face legătura între sistemul nervos central și sistemul digestiv. Dacă mintea este convinsă că urmează o masă sățioasă, ea trimite semnale stomacului să secrete sucuri gastrice și să se pregătească pentru digestie intensă. Dacă mintea crede că primește „mâncare de regim”, semnalele sunt slabe, iar procesul digestiv este mai puțin eficient.

Acest studiu aruncă o lumină nouă asupra eșecului dietelor restrictive. Atunci când oamenii consumă produse etichetate „light”, „diet” sau „zero calorii”, ei tind să se simtă mai puțin satisfăcuți psihologic. Această insatisfacție se traduce biologic printr-un nivel ridicat de grelină. Rezultatul este că, deși au mâncat, ei se simt în continuare flămânzi și au un metabolism încetinit, ceea ce duce adesea la supraalimentare ulterioară sau la incapacitatea de a pierde în greutate pe termen lung.

Implicațiile sunt profunde și pentru modul în care ne raportăm la plăcerile culinare. Sentimentul de vinovăție asociat cu mâncarea este perceput de corp ca un factor de stres. Stresul crește nivelul de cortizol, care, combinat cu o digestie incompletă cauzată de mentalitatea restrictivă, favorizează depunerea grăsimii viscerale. Astfel, paradoxal, îngrijorarea excesivă că un aliment te va îngrășa poate contribui chiar la procesul de îngrășare, prin alterarea răspunsului hormonal.

Savoarea și plăcerea nu sunt doar mofturi, ci elemente funcționale ale nutriției. Culturile care pun accent pe bucuria mesei, pe socializare și pe calitatea mâncării (cum ar fi cea franceză sau italiană) au adesea rate mai mici de obezitate, în ciuda unui consum ridicat de grăsimi și carbohidrați. Diferența constă în lipsa vinovăției și în prezența satisfacției reale. Când mănânci cu plăcere, semnalul de sațietate ajunge mai repede și mai clar la creier.

Cercetarea subliniază importanța conștientizării (mindfulness) în timpul mesei. A mânca pe fugă, fără a fi atent la gust și textură, sau a mânca alimente considerate „interzise” cu sentimentul de culpabilitate, privează corpul de faza cefalică completă. Pentru a optimiza metabolismul, este esențial să ne convingem mintea că suntem hrăniți corespunzător. Eticheta mentală pe care o punem pe farfuria noastră („asta mă hrănește și e delicioasă” vs. „asta e doar iarbă fadă”) devine o profeție auto-împlinită.

În final, lecția studiului este că suntem mai mult decât simple mașinării de calculat calorii. Nutriția nu este matematică pură, ci biochimie influențată de psihologie. Mâncarea are efectul pe care crezi tu că îl va avea. Așadar, data viitoare când alegi să te bucuri de un desert, fă-o total, fără rezerve și fără remușcări. Savurează-l ca pe un „shake de lux”, iar corpul tău va ști, înțelept, să oprească foamea și să folosească energia eficient.

$$$

 Pinguinii Adelie au un ritual de curtare care este considerat unul dintre cele mai umane din regnul animal. Masculii caută pe plajă cea mai perfectă, netedă și rotundă pietricică pe care o pot găsi. Odată găsită, o aduc femelei alese și o depun la picioarele ei, ca o cerere în căsătorie. Dacă femela ridică piatra și o pune în cuib, înseamnă că a acceptat „propunerea”. Aceste pietre sunt moneda lor forte; uneori, pinguinii sustrag pietrele vecinilor, ceea ce duce la certuri zgomotoase, dovedind că și în Antarctica, „imobiliarele” și inelele de logodnă sunt motiv de conflict.

Importanța acestor pietricele depășește simplul romantism; ele sunt o necesitate inginerească vitală pentru supraviețuirea speciei. Pinguinii Adelie își construiesc cuiburile pe țărmurile stâncoase ale Antarcticii, unde gheața și zăpada se topesc periodic. Dacă ouăle ar fi depuse direct pe sol, ar risca să fie scufundate în apa rece de topire, ceea ce ar ucide embrionul. Platforma de pietre ridică ouăle cu câțiva centimetri deasupra pericolului, funcționând ca un sistem de drenaj care menține viitorii pui uscați și calzi.

Competiția pentru resurse a dezvoltat la acești pinguini o inteligență socială remarcabilă, dar și un comportament de „hoț” oportunist. Cercetătorii au observat adesea cum un mascul așteaptă ca vecinul său să plece după hrană sau să fie distras, pentru a se furișa rapid, a lua o piatră din cuibul acestuia și a o muta în al său. Dacă este prins asupra faptului, situația degenerează în strigăte și ciupituri, dar fără violență letală, fiind mai degrabă o dispută teritorială zgomotoasă.

Un aspect fascinant, documentat de cercetătoarea Fiona Hunter, este comportamentul tranzacțional al unor femele. În cazurile în care pietrele sunt extrem de rare, unele femele se îndepărtează de partenerul lor oficial și se apropie de masculi singuri care au stocuri bogate de pietre. După o scurtă interacțiune, care poate include împerecherea, femela ia o piatră și o duce la cuibul partenerului ei real. Este unul dintre puținele exemple din natură în care resursele materiale sunt schimbate direct pentru favoruri biologice.

Procesul de selecție al pietrei nu este deloc aleatoriu. Pinguinii preferă pietrele de o anumită dimensiune, care pot fi prinse ușor în cioc, dar care nu sunt atât de mici încât să fie înghițite sau pierdute. O piatră prea colțuroasă ar putea fi inconfortabilă pentru părintele care clocește, așa că netezimea este un criteriu de calitate. Masculii pot parcurge distanțe considerabile pentru a găsi „bijuteria” perfectă, efortul depus fiind un indicator al calității lor genetice și al capacității de a fi un tată bun.

Construcția cuibului este un efort continuu care durează pe tot parcursul perioadei de incubație. Chiar și după ce ouăle au fost depuse, părinții continuă să aducă pietre pentru a consolida structura și a o proteja de vânt. Cuibul are forma unui bol, iar pinguinii își folosesc picioarele și abdomenul pentru a aranja pietrele într-o formă care să se muleze perfect pe corpul lor, asigurând transferul optim de căldură către ouă.

Fidelitatea la pinguinii Adelie este sezonieră, dar extrem de puternică pe durata creșterii puilor. Odată formată perechea prin ritualul pietrei, cei doi rămân împreună pentru a împărți responsabilitățile. În timp ce unul stă pe cuib pentru a proteja ouăle de prădători precum păsările Skua, celălalt merge în ocean să se hrănească. Recunoașterea partenerului în colonia aglomerată, care poate număra zeci de mii de indivizi, se face printr-o vocalizare unică, un sunet specific pe care doar perechea îl identifică.

Schimbările climatice au crescut valoarea acestor pietre în ultimii ani. Deoarece temperaturile în peninsula antarctică au crescut, zăpada se topește mai rapid și mai imprevizibil, creând șuvoaie de apă care pot inunda coloniile. Pinguinii care reușesc să construiască turnuri de pietre mai înalte au rate de succes reproductiv mult mai mari. Astfel, „averea” în pietre a devenit direct proporțională cu șansa de a avea urmași vii.

Există și cazuri amuzante de eroare în acest ritual. Tinerii masculi, lipsiți de experiență, pot aduce uneori bucăți de gheață în loc de pietre. Deși intenția este bună, gheața se topește rapid, lăsând cuibul ud și femela nemulțumită. Învățarea diferenței dintre un obiect durabil și unul efemer este o lecție dură pe care adolescenții pinguini o învață prin refuzul repetat al partenerelor.

În esență, micul pinguin Adelie ne arată că gesturile simbolice susținute de pragmatism sunt universale. Ceea ce pentru noi pare o scenă comică cu o pasăre care cară o piatră în cioc, este de fapt o manifestare complexă a grijii, a planificării și a instinctului de conservare. Într-un mediu ostil și înghețat, o simplă piatră oferită la momentul potrivit devine fundația vieții și a continuității.

$$$

 Dacă ai luat vreodată o monedă în mână și ai simțit acel miros specific metalic, ai trăit o iluzie olfactivă. Metalul în sine nu are miros (gândește-te că nu miroși nimic dacă ții în mână o furculiță de inox curată). Mirosul acela de „bani” este creat de o reacție chimică rapidă între uleiurile de pe pielea ta și atomii de cupru sau fier din monedă. Practic, metalul descompune transpirația ta, creând un compus numit 1-octen-3-ona. Ceea ce miroși nu este banul, ci propria ta piele care reacționează chimic la atingerea metalului.

Această reacție fascinantă are loc aproape instantaneu. În momentul în care degetele tale, care sunt acoperite în mod natural de un strat fin de sebum și transpirație acidă, ating suprafața de cupru sau alamă, ionii metalici intră în acțiune. Ei funcționează ca un catalizator puternic, accelerând descompunerea uleiurilor pielii. În mod specific, ionii de metal cauzează oxidarea rapidă a lipidelor, un proces care în mod normal ar dura mult timp, dar care în prezența cuprului se întâmplă în câteva secunde.

Compusul rezultat, 1-octen-3-ona, este o cetonă cu un miros extrem de potent. Nasul uman a evoluat să fie incredibil de sensibil la această substanță specifică. Suntem capabili să o detectăm în concentrații infime, chiar și atunci când este extrem de diluată. Oamenii de știință compară această sensibilitate cu capacitatea de a simți o singură picătură de parfum într-un bazin olimpic, ceea ce explică de ce chiar și o atingere scurtă a unei monede lasă un miros persistent pe mâini.

Acest fenomen explică și de ce bijuteriile de calitate sau tacâmurile nu au miros. Aurul și argintul pur sunt metale mult mai puțin reactive din punct de vedere chimic și nu oxidează lipidele de pe piele în același mod agresiv. De asemenea, oțelul inoxidabil are un strat protector de oxid de crom care blochează interacțiunea dintre fier și piele. Fără acești ioni liberi de fier sau cupru care să declanșeze reacția, pielea rămâne intactă chimic și nu se generează niciun miros.

Un detaliu interesant este legătura dintre acest miros și sânge. Multă lume descrie mirosul sângelui ca fiind „metalic”. Motivul este exact același: sângele conține fier (în hemoglobină). Când sângele ajunge pe piele, fierul reacționează cu aceleași grăsimi cutanate, producând compuși volatili similari cu cei generați de monede. Practic, mirosul „de fier” este, în realitate, tot mirosul reacției pielii noastre la contactul cu mineralul.

Pentru ca această „magie” olfactivă să aibă loc, este nevoie de umiditate și aciditate. Dacă ai spăla o monedă extrem de bine, ai usca-o și ai atinge-o cu mănuși sterile sau cu o pensetă, nu ai simți absolut nimic. Reacția este dependentă în totalitate de "ingredientele" biologice pe care le aduce corpul uman la întâlnire. Moneda este doar scânteia, dar combustibilul este furnizat de glandele tale sudoripare.

Cercetătorul care a elucidat acest mister este Dietmar Glindemann, care a publicat un studiu celebru în 2006. Până la el, se credea că mirosul vine de la oxidarea metalului în sine sau de la bacteriile de pe bani. Glindemann a captat vaporii emanați de pielea care atingea fierul și i-a analizat prin cromatografie, demonstrând definitiv că sursa mirosului este organică (umană), nu minerală (metalică), schimbând percepția asupra modului în care interacționăm cu obiectele anorganice.

Mirosul rezultat este adesea descris de chimiști ca având o notă „de ciuperci” sau de „mucegai” atunci când este izolat în laborator. Totuși, în combinație cu alte substanțe volatile de pe piele, creierul nostru îl interpretează ca fiind „metalic”. Este o asociere învățată: pentru că simțim acest miros doar când atingem metale, creierul a etichetat mirosul ca aparținând obiectului, nu reacției chimice de pe suprafața corpului.

Această descoperire are implicații și în alte domenii, cum ar fi tratarea apei. Uneori, apa de la robinet poate avea un gust sau miros metalic. De multe ori, acest lucru nu înseamnă că apa este plină de rugină, ci că o cantitate mică de fier din țevi reacționează cu saliva sau cu lipidele din gură, creând aceeași iluzie senzorială direct în cavitatea bucală. Este un exemplu perfect despre cum chimia invizibilă ne modelează percepția asupra calității vieții.

În concluzie, data viitoare când numeri restul de la magazin, amintește-ți că ești un laborator chimic umblător. Monedele sunt inerte și inodore până în secunda în care interacționează cu tine. Mirosul specific nu este o proprietate a banilor, ci rezultatul unei colaborări intime între biologie și metalurgie, o dovadă că suntem mult mai conectați chimic cu mediul înconjurător decât ne dăm seama.