3$$

 A.P. Cehov, omul din spatele operei

Anton Pavlovici Cehov s-a născut la 29 ianuarie 1860, în orașul rusesc Taganrog, și a murit pe 15 iulie 1904, în Germania, la doar patruzeci și patru de ani, o viață scurtă, consumată pe jumătate de boală, tuberculoza fiind cea care l-a însoțit ani la rând și, în cele din urmă, l-a răpus, dar care nu l-a împiedicat să trăiască intens, responsabil și profund ancorat în realitatea oamenilor simpli.

Dincolo de genialitatea literară care l-a făcut unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii, există un Cehov mai puțin cunoscut, acela al faptelor tăcute, al muncii concrete și al grijii constante pentru ceilalți, un om care nu a separat niciodată scrisul de viață și nici cultura de responsabilitatea socială.

Puțini știu că, din banii săi personali, fără a cere sprijinul statului și fără a căuta recunoaștere publică, a construit patru școli, o clopotniță, o stație de pompieri și un drum pentru țăranii din satul Lopasnya, pentru că înțelegea că educația, siguranța și accesul sunt forme elementare de demnitate, fără de care orice discurs despre cultură rămâne gol.

A fondat o bibliotecă publică, a donat peste două mii de cărți și, timp de paisprezece ani, a trimis cu o regularitate exemplară titluri noi, convins că o comunitate nu poate crește fără acces liber la cunoaștere și că o carte poate schimba uneori mai mult decât o lege.

În perioada în care locuia la Melihovo, fiind medic de profesie, primea an de an peste două mii de bolnavi în fiecare vară, oameni veniți din sate îndepărtate, săraci, uitați, cărora le oferea tratament gratuit, fără să facă diferențe și fără să se plângă, iar timp de mai mulți ani a deservit, fără asistenți sau personal auxiliar, nu mai puțin de douăzeci și cinci de sate.

A ajutat financiar peste cinci mii de oameni, iar corespondența sa personală păstrează și astăzi scrisorile de mulțumire ale celor sprijiniți, dovezi discrete ale unei generozități constante, care nu urmărea aplauze, ci alinarea concretă a suferinței.

În satul Melihovo, devastat de secetă, a plantat șapte sute de vișini, iar câmpurile abandonate le-a împădurit cu brazi, pini și molizi, iar în Crimeea, arsă de soare și lipsită de apă, a sădit chiparoși, duzi, liliac și, din nou, vișini, ca și cum ar fi dorit să lase în urmă nu doar pagini scrise, ci umbră, răcoare, rod și continuitate.

Cehov nu a fost doar un mare scriitor și dramaturg, ci un om care a înțeles că valoarea reală a unei vieți se măsoară nu doar în opere, ci și în binele concret făcut celor din jur, în grija pentru oameni, pentru locuri și pentru viitor.

#Cehov #LiteraturăUniversală #Umanitate #Responsabilitate #Medicină #Cultură #OameniCareLasăUrme

Câți dintre cei pe care îi admirăm pentru talentul lor ar rămâne la fel de mari dacă le-am privi viața prin prisma faptelor tăcute și a binelui făcut, nu doar a operei?

       Asmarandi Alexandra

$$$

 Să ne amintim de un cuplu legendar de scriitori: ILEANA VULPESCU și ROMULUS VULPESCU.....

Elis RÂPEANU 

"Cei doi scriitori nu pot fi amintiți, evocați, apreciați decât împreună....

I-am cunoscut pe amîndoi și pe fiecare în parte, erau spirite apropiate de oameni, de orice condiții ar fi fost aceștia, dar îi iubeau pe cei cu idei, cu talent, cu condei. Au trăit intens. Trăiau momentele vieții lor nedreptațite, faptele lor, dar și faptele, gîndurile împărtășite de alții. Ea, la origine era olteancă, s-a născut în județul DOLJ, la BRATOVOEȘTI, la 21 mai 1932. 

El era, la origine, ardelean: se născuse la ORADEA, pe 15 aprilie și ne-a părăsit pe 18 septembrie 2012, la o lună după moartea singurului lor copil - IOANA - care-i părăsise la 41 de ani. N-au avut o bătrînețe fericită, banii nu-i dădeau afară din casă și doctorii prinseseseră meteahna să-și umple buzunarul și de la bolnavi, și de la oameni sănătoși. Lucru care se întîmplă, mai abitir, și azi, de conivență cu farmaciile, că vorba aia:

"Boală asta-i boală grea,

Nu știu ce să zic, bădie,

O să-ți spun părerea mea 

Numai după-autopsie"

Parcă-l aud spunând, așa cum a scris în prefața cărții mele" ADAM și EVA. Epigrame cu și fără frunză".

ILEANA VULPESCU se distinge ca un mare romancier,fiecare nouă carte a sa fiind nu numai un eveniment, ci și un valoros dar pentru literatura română. Surprinde prin originalitate, prin adâncire în universul uman, romanul "ARTA CONVERSAȚIEI", publicat în 1972, având mai multe reeditări. ROMULUS VULPESCU rămîne un poet cu profunzimi filosofico-sociale, dar a scris și proză, traduceri din franceză, din italiană, a scris și teatru, scenarii de film, a fost publicist.

Au fost ROMÂNI de ȚARĂ, de neam, de credință. ROMULUS VULPESCU spunea (și scria) că limba română este ISTORIA ȚĂRII, în fiecare silabă e taina unui strop de sudoare, în fiecare vorbă stau de strajă o armă și-un brăzdar, o carte scrisă în limba română e o țară.

 ILEANA VULPESCU susținea că limba română e cea mai aleasă dintre limbile romanice. Cînd zici mamă, tată, cer, pămînt, cruce și cînd te închini spunând "ÎN NUMELE TATĂLUI ȘI-AL FIULUI ȘI-AL SFÂNTULUI DUH, zici ROMÂNIA. 

Se sprijineau unul pe altul și nu rareori ILEANA VULPESCU îl încuraja pe cel cu care împărțea clipele vieții, căutând argumente pentru o atitudine sau alta față de cei care nu apreciau cultura română. Acești oameni, atît de importanți pentru cultura românească, erau primitori și săritori, gata să ajute pe oricine-i solicita. Îi vizităm la locuința lor de pe str RADU CRISTIAN nr 1. Pe el îl găseam la biroul său, abia dacă se vedea de cărțile din stînga și din dreapta, iar pe parchet se înălțau teancuri de cărți. Doamna ILEANA VULPESCU mă invita într-o cămăruță din stînga, mai îngustă, cu fereastră mare, cu un pat de o persoană, măsuță la capul patului și, în partea opusă, cu rafturi de cărți. A rămas să trăiască singură încă 9 ani, după ce, în 2012, ROMULUS VULPESCU s-a dus să se întâlnească, în ceruri, cu marii scriitori români, francezi, italieni... Sprijinul scriitoarei, pînă la moarte, gata s-o ajute, cu dragoste și credință, să organizeze gospodăria, întâlnirile, vizitele, a fost doamna profesoară de matematică ANGELA ROBU. Prin dumneaei, neuitata autoare a "ARTEI CONVERSAȚIEI", mi-a transmis niște cuvinte, despre scrierile mele, care mi-au topit sufletul: "Dac-aș putea, aș citi cărțile doamnei ELIS RÂPEANU încă 20 de ani!". Am primit, cu dedicație, pe 13 mai 2017, ultimul său roman, "PRELUDIU".

L-am citit adîncind în suflet fiecare rînd din acest "preambul" al plecării în veșnicie, de parcă ar fi fost gîndurile mele, pe care eu n-aș fi putut să le exprim cu atîta trăire și artă. Aceste este cel mai trist roman pe care l-a dăruit literaturii române, dar e și mărturia unei trăiri intense.

Vă sărut mîna, în gînd, Doamna ILEANA VULPESCU, mîna cu care âti scris atîtea valoroase cărți și cu care, cu puteri foarte slăbite, atunci, la cei 89 de ani, încă vă închinați. 

ILEANA și ROMULUS VULPESCU au trăit unul pentru altul și amîndoi pentru ȚARA în care au văzut lumina zilei, au scris, au militat pentru păstrarea neamului și a valorilor românești. Și ce putea fi mai elocvent privind dragostea lor decât mărturisirea din poeziile lui ROMULUS. Redăm doar o strofă din poemul DESTIN, în care, printre altele, declară "Noi ne iubim... dar cuplu consacrat".

"Noi ne iubim, visîndu-ne-n secret

Perechea pasională și celebră

Trăind în moarte, fără de regret,

Un scurt și iluzoriu act de febră!"

Acolo, în "viața fără de sfârșit" sunt împreună, se iubesc, o îmbrățișează și pe fiica lor Ioana și se gîndesc la neam, la Țară, la viitorul ei."

$$$

 SUPERBĂ CONFESIUNE A UNEI DOAMNE 

Prof. Univ. Dr. Doc. ZOE DUMITRESCU BUSULENGA (Maica Benedicta de la Văratec)

Cine a avut privilegiul sa o aiba profesoara de literatura universala la facultate spune despre ea: Era IMENSA!  

Si cinste ei ca a urcat, pe verticală, spre Sus. S-a calugarit. A plecat la Domnul in mai 2006.

"Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.

...Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

..Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.

....Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.

...Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...

..Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

...Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.

...Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?

  ...De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar.

...Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

...Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

...Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba. ...Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie."

     Sursa- Ion Aluneanu

$$$

 Cinci efecte secundare devastatoare ale emigrării despre care nimeni nu vorbește

„În ultimii zece ani am trăit în cinci țări diferite”, povestește Manon de Heus.

A fost o aventură extraordinară, care m-a învățat enorm, mi-a vorbit despre viață, despre iubire, despre frică și despre faptul că educația și grija față de sine sunt cele mai importante lucruri din existență.

Să-ți clădești o viață nouă departe de casă, departe de tot ceea ce ai cunoscut și în care ai crezut, este unul dintre cele mai intense și copleșitoare sentimente pe care le poți trăi.

Cei care au plecat în străinătate dau, cu siguranță, din cap aprobator.

Îți vor spune că călătoriile și emigrarea îți lărgesc orizonturile, că i-au făcut mai deschiși, mai toleranți. Și că, în fond, doar acest lucru contează în viață.

Dar nu îți vor spune că emigrarea înseamnă și singurătate, și alienare, și atacuri de panică, și un sentiment persistent de vinovăție.

Povestea de basm a emigrantului nu există. Iată cinci lucruri care se vor întâmpla inevitabil în viața ta dacă vei avea vreodată curajul să-ți părăsești casa și să fugi după un vis.

1. Cei dragi vor fi devastați

Indiferent cât de des și cât de frumos îți vei împodobi povestea noii tale vieți, ei vor fi sfâșiați pe dinăuntru. Plecarea peste hotare este, fără îndoială, un act profund egoist.

Este minunat că îți trăiești visul și că ai avut forța să începi să trăiești așa cum ai simțit dintotdeauna că îți dorești. Dar, în același timp, i-ai rănit pe cei care te iubesc.

Chiar dacă familia ta extraordinară și prietenii tăi minunați te-au binecuvântat cu sprijinul lor, ei tot se tem, tot suferă. De ce nu știi asta? Pentru că au făcut tot posibilul să-și ascundă sentimentele de tine.

Nu vor să te împovăreze cu îndoielile și fricile lor. Nu vor ca tu, acolo, pe un pământ străin, să te întrebi: „Ce caut eu, de fapt, aici?”. Toți îți spun același lucru: „Dacă tu ești fericit, și noi suntem”.

Părinții mei au făcut un efort emoțional impresionant. Prima dată când am decis să fug din Los Angeles, erau complet dezorientați. Dar eu eram mult prea preocupată de mine însămi ca să le observ durerea. În ziua în care m-au condus la aeroport, însă, am văzut în ochii lor o tristețe pe care nu o mai văzusem niciodată.

La ultima noastră despărțire, m-am întors și i-am privit. Am văzut oameni fragili, care păreau cu zece ani mai bătrâni decât vârsta lor reală.

Aventura mea a fost suferința lor.

2. Te vei simți vinovat. Tot timpul

La două luni după ce am plecat din Los Angeles, cel mai bun prieten al meu a primit un diagnostic cumplit: cancer.

Am încercat să fiu alături de el prin apeluri telefonice, prin e-mailuri. Dar știam, în adâncul meu, că nu de cuvintele mele avea nevoie, ci de umărul meu. Un umăr care nu era acolo, pentru că eu plecasem.

Când bunica mea de 80 de ani a căzut pe scări și m-a sunat din spital, era tristă și singură. „Când vii să mă vizitezi, draga mea?”, m-a întrebat. Nu am știut ce să-i răspund.

În anii în care nu am fost acasă, am lipsit de la aproape toate nunțile prietenilor mei. De la toate zilele de naștere. De la nașterea copiilor lor. De la cele mai frumoase momente din viața celor mai buni prieteni ai mei.

De fiecare dată a trebuit să mă justific, pentru că eram invitată și nu puteam veni. Când te afli la celălalt capăt al lumii, de obicei nu ai nici timpul, nici banii necesari pentru a participa la petrecerile vechilor prieteni. Dar acesta este un compromis social pe care l-ai ales singur.

O nuntă poate că nu este atât de importantă. Dar ce faci cu aniversarea de 60 de ani a tatălui tău? Ce faci cu ceremonia de absolvire a surorii tale mai mici? Ce alegi între aceste două momente? Pentru că, aproape sigur, nu vei avea nici timp, nici bani să fii prezent la amândouă.

Chiar dacă știi că viața ta îți aparține și continui să speri că cei dragi te vor înțelege, te vei simți adesea un om groaznic, teribil de vinovat. Cu timpul, acest sentiment se estompează, dar mă tem că va fi nevoie de mai mulți ani decât îți imaginezi.

3. Te vei simți extrem, extrem de singur

Am avut mereu noroc: aproape întotdeauna m-am aflat înconjurată de oameni minunați. Nu mi-a fost niciodată greu să leg noi cunoștințe. Îmi fac prieteni cu ușurință în orice oraș nou.

Și totuși, deși rareori sunt fizic singură, din când în când mă cuprinde o singurătate cum nu am cunoscut niciodată înainte de plecare.

Nu voi uita niciodată primul meu Crăciun petrecut în emigrație, alături de colegul de apartament. Amândoi aveam sentimentul că nu mai aparținem niciunei familii, niciunui neam, niciunui trib.

În anul următor, am petrecut sărbătoarea în sânul unei familii străine. Iar ceva din mine îmi șoptea că invitația fusese făcută din milă, doar ca să nu fiu singură într-o zi atât de importantă.

Pentru a construi relații autentice și bazate pe încredere este nevoie de timp. De aceea, dacă te pregătești să pleci în străinătate, ține minte: va trebui să investești mult mai mult timp decât îți imaginezi pentru a-ți crea prietenii adevărate. Iar ani la rând nu vei avea cu cine să împarți amintiri comune sau povești despre trecutul tău.

Este ca și cum ai schimba școala într-un oraș nou. Doar că mai greu: pentru că nici mama, nici tata nu mai sunt lângă tine.

4. Nu vei deveni niciodată „de-al locului”

Viața în străinătate te va transforma. Vei renunța la multe convingeri vechi, vei descoperi lucruri la care nu te-ai fi gândit niciodată și vei deveni o persoană care nu ai fost până atunci.

Aceasta este partea frumoasă. Acum urmează reversul medaliei. Oricât de mult te-ai schimba, la un nivel profund și subtil vei simți mereu o anumită distanță față de oamenii și locul în care trăiești. Este greu de explicat, dar vor exista momente în care dorința de a suna „acasă” va deveni aproape insuportabilă.

Pleci peste hotare și, desigur, nu scrie pe fruntea ta că ești străin. Însă nu ai crescut în școlile lor. Nu ai fost format în cultura lor. Iar a deveni localnic în proporție de sută la sută este, practic, imposibil.

Îți vei construi un nou „acasă” într-o țară nouă, iar acest lucru va umple parțial golul din interior. Dar rădăcinile și istoria ta îți vor lipsi mereu. Nu vei fi niciodată pe deplin „de-al lor”, indiferent cât de mult te vei strădui.

De aceea, aproape toți emigranții și nomazii pe care i-am întâlnit de-a lungul anilor de rătăcire prin lume ajung să-și pună aceleași întrebări existențiale: Cine sunt? Cărei culturi aparțin? Unde este casa mea? Unde vreau să îmbătrânesc? În ce cimitir aș vrea să fiu înmormântat?

Aceste întrebări nu au răspunsuri definitive. Ele revin iar și iar, fără încetare. Sentimentul de „acasă” este ceva ce pierzi inevitabil atunci când îți părăsești țara natală. Orice alegere are un preț.

5. Vei pierde mulți prieteni dragi

Prietenii tăi probabil nu s-au gândit niciodată că te-ar putea pierde. Sunt oameni cu care te cunoști din grădiniță sau din școală. Sunt alții alături de care ai călătorit prin Europa, deși ați crescut departe unii de alții.

Dar dacă alegi drumul emigrării, dacă decizi să-ți construiești viața definitiv în altă țară, trebuie să fii pregătit să sacrifici aceste prietenii. Desigur, veți mai păstra legătura o vreme, însă cu greu se va mai putea numi prietenie adevărată.

Nu este vina nimănui. Și, în același timp, este vina tuturor.

Uiți zilele lor de naștere pentru că ești prea prins în viața ta nouă, plimbându-te prin oraș alături de noii tăi prieteni.

Prietenii vechi te vor acuza că nu ai ajuns la nunta lor. Te vor învinui că îți vizitezi prea rar părinții.

Acele prietenii vechi se vor stinge, mai devreme sau mai târziu. Este inevitabil. Așa este viața. Nimeni nu a spus că va fi ușor. Iar pierzând prieteni, vei pierde inevitabil și o parte din tine, o parte din propria ta istorie.

Crezi că merită?

Nu regret faptul că am ales să plec și să duc o viață internațională, nomadă. Nu regret deloc. Libertatea mea a meritat cu siguranță acest preț.

Dar te îndemn să reflectezi înainte de a lua decizii atât de serioase. Pune întrebări. Fii curios. Încearcă să înțelegi experiențele altor e migranți. Gândește-te la ceea ce este cu adevărat important pentru tine.

Autor: Manon De Heus

$$$

 ,,Miroase a busuioc de Bobotează, apele sunt sfințite și sufletele noastre, primenite! 

E Ajunul Botezului Domnului , pe care orice creștin trebuie să-l petreacă în pioșenie, credință și smerenie!

O zi binecuvântată de început de săptămână! 

AGHEASMA MARE

În Ajunul Bobotezei. Se sfințește apa, care devine după sfinţire Agheasmă Mare. Cuvântul agheasmă înseamnă apă sfinţită. În Biserică avem Sfințirea cea Mică a apei și Sfințirea cea Mare a apei. 

Particularitățile Sfințirii celei Mari a apei sunt următoarele:

Agheasma Mare se săvârșește numai în legătură cu Botezul Domnului (în Ajunul și în ziua Praznicului Botezului) și este o înnoire a Botezului nostru în apă și Duh; 

Sfințirea cea Mare a apei se săvârșește în afara bisericii pentru că Mântuitorul Iisus Hristos S-a botezat, nu într-un spaţiu închis, ci în râul Iordan. De obicei, această slujbă se rânduiește lângă un râu curat sau un izvor sau în apropiere de biserică, unde sunt vase multe cu apă, pregătite cu multă grijă, pentru momentul acesta sfânt; 

În rugăciunea Sfântului Sofronie al Ierusalimului, care se citește la Sfințirea cea Mare a apei, există „două invocări ale Duhului Sfânt și fiecare de trei ori" pentru că în Iordan a intrat nu numai umanitatea lui Hristos, ci și dumnezeirea Lui și, odată cu aceasta, S-a arătat Sfânta Treime.  

Agheasma Mare sfinţește sufletele și trupurile noastre, dar si casele noastre, spaţiul în care ne desfășurăm activitatea și întreaga creație. Astăzi se sfinţește creaţia întreagă ca pregătire a ei pentru înnoire și transfigurare în cerul nou și pământul nou din Împărăţia cerurilor. Agheasma Mare este binefăcătoare pentru trup şi pentru suflet, dacă o luăm cu credinţă. Ea ne aduce vindecare de boli sufletești și trupești, ne ajută pentru eliberarea de patimi și alungarea duhurilor celor rele. Se gustă pe nemâncate timp de opt zile și la vreme de trebuinţă, cu post și rugăciune. O luăm în Ajunul Bobotezei, la Bobotează și timp de opt zile după Praznicul Botezului (5-14 ianuarie) pentru că ea ne cheamă să căutăm viaţa și bucuria veșnică în iubirea Preasfintei Treimi (cifra 8 fiind simbolul învierii și al vieții veșnice). 

Ne rugăm ca Agheasma Mare să fie, pentru cei ce vor fi stropiţi sau vor gusta din ea, „spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă!"

~Text preluat ~

@@@

 BOTEZUL DOMNULUI 

     BOBOTEAZA 

     Se înserează iară de Ajun; de peste 2000 de ani, aceeași minune se savârșeste, când Dumnezeu vestește că va trimite ,,Îngerul Său" pentru a pregăti calea pentru ,,Fiul Omului". 

     În hotarele creștinătății, cerurile se deschid, iar pământul freamătă în așteptare, căci a sosit Ziua cea Mare, când, prin Botezul Domnului, în Iordan, de către Ioan, și Glasul Părintelui, care trimite Duhul Sfânt, în chip de porumbel se întrupează Sfânta Treime. 

     În geana zorilor, bucuria creștinilor devine rugă smerită, căci apele sunt sfințite, iar ,,Cel ce predică în pustie", Sfântul Ioan Botezătorul, deși se consideră nevrednic, este chemat să boteze cu apă pe Fiul Domnului, pe care-l va boteza cu Duh Sfânt. 

     Tradiția crestină în hotarele țării noastre este reactualizată prin credința că Duhul Sfânt se coboară din nou, că ,,BOBOTEAZA" se leagănă în lacrima de agheasmă Mare și în busuiocul smerit, floare sfântă la icoana timpului, în trăirile înălțătoare de la Sfânta Liturghie a zilei. 

     Fie ca Sfânta Sărbătoare a Botezului Domnului să ne lumineze în speranță și bunătate, să ne întărească în credință! Amin!

BOBOTEAZĂ

Octavian Goga

Ieri un popă rumen mi-a venit în casă

(Lege nu-i pe lume să şi-l vrea proroc),

Şi din căldăruşe mi-a uitat pe masă

Un sfios şi galben fir de busuioc...

Busuioc cucernic, busuioc de-acasă,

Frate cu muşcata prinsă-ntre fereşti,

Floare de la ţară, floare cuvioasă,

Cum să-ţi spun eu ţie cât de drag îmi eşti?

Mi-ai adus cu tine farmecul livezii,

Mi-ai vrăjit o clipă satul meu din deal,

Taina ce-nfioară noaptea bobotezii,

În întunecimea bietului Ardeal...

Îmi răsar acuma cântece uitate.

Şi-ntr-o pribegie fără de noroc,

Eu te simt că tu eşti singurul meu frate,

Rătăcit şi galben fir de busuioc...

În străinul chiot care strig-afară,

Lângă mine-alături mi te iroseşti,

Floare cuvioasă, floare de la ţară,

Ce cătarăm, oare, noi la Bucureşti?...

$¢3$$

 IAȘI, ORAȘUL CELOR ȘAPTE COLINE....

-În nord-estul ROMÂNIEI se dezvăluie orașul îmbrățișat de cele șapte coline, un cufăr al ROMÂNIEI care vine în întâmpinarea oaspeților săi cu „BIJUTERII ” arhitecturale.

-IAȘUL este un oraș cultural și al doilea ca mărime din ROMÂNIA, iar istoria sa este fascinantă. Orașul a fost menționat pentru prima oară pe 6 octombrie 1408 de domnul MOLDOVEI, ALEXANDRU cel BUN, iar între anii 1564-1859 a fost capitala MOLDOVEI și una dintre cele două capitale ale Principatelor Unite între 1859 și 1862.

-În 1564, domnitorul Alexandru Lăpușneanu a mutat capitala Moldovei de la Suceava la Iași. Schimbarea statutului dintr-un simplu târg , în cel de curte domnească în secolul XV și apoi in capitală în secolul XVI, duce la dezvoltarea accelerată a orașului, prin atragerea de meșteșugari, negustori, cei mai mulți dintre ei străini.

-În 1640, VASILE LUPU a înființat aici prima școală în limba română și o tipografie în Mănăstirea „TREI IERARHI ”. În 1643, prima carte tipărită în MOLDOVA a apărut la IAȘI.

-Între 1565 și 1859, orașul a fost capitala MOLDOVEI, apoi, între 1859 și 1862, atât IAȘI cât și BUCUREȘTI au fost capitalele PRINCIPATELOR UNITE ale MOLDOVEI și VALAHIEI. În 1862, când uniunea celor două principate a devenit deplină sub numele de ROMÂNIA, capitala țării a fost stabilită la BUCUREȘTI.

-În timpul Primului Război Mondial, pentru doi ani, autoritățile române și familia regală s-au refugiat la Iași, timp în care orașul a fost capitala ROMÂNIEI neocupate. În perioada postbelică orașul a continuat să se dezvolte, construindu-se noi cartiere și întreprinderi industriale, continuând să fie un important centru universitar.

-Acest oraș se întinde pe 7 dealuri: Dealul CETĂȚUIA, Dealul GALATA, Dealul COPOU, Dealul BREAZU, Dealul ȘOROGARI, Dealul BUCIUM și Dealul REPEDEA. Pe fiecare dintre acestea se afla cel puțin un monument sau un edificiu religios care le poartă numele.

-O supra-denumire a orașului IAȘI este cea a „orașului celor 100 de biserici”. Un periplu religios pentru o zi îți va dezvălui CATEDRALA MITROPOLITANĂ, MĂNĂSTIREA GOLIA în care scriitorul ION CREANGĂ a fost diacon, Biserica BĂRBOI, Biserica BARNOVSCHI, dar și mănăstirile din apropierea IAȘULUI: DOBROVĂȚ, BÂRNOVA și HADÂMBU.

GEORGE TOPÎRCEANU 

SALUT, IAȘI!” 

(publicată în „Calendarul Iașului” din anul 1933)

Te salut, oraș romantic, plin de parcuri și de flori

Unde noaptea stau de vorbă trubadurii visători

Cu tăcerea de pe uliți, cu trecutul și cu luna…

Te salut, oraș istoric, oropsit ca-ntotdeauna!

Tu, oraş de harnici dascăli, de poeţi şi cărturari,

Leagănul atâtor gânduri şi-al atâtor fapte mari,

Care-ai adunat în juru-ţi, ca un jar incandescent,

Tot ce e inteligență, suflet mare şi talent.

Te salut, oraş de basme, cu conture iluzorii,

Străjuit de şapte dealuri încărcate de podgorii!

Te salut, oraş grădină cu castanii tăi feerici,

Şi cu turnurile tale – şi cu cincizeci de biserici,-

Blând oraş de odinioară, melancolic şi tăcut,

Unde fiecare piatră ne vorbeşte de trecut,

Unde vechea strălucire îngropată’n pergamente,

Se ridică mai curată din pioase monumente

Ce-n sclipirea dimineţii despre alte vremi vorbesc:

Cetăţuia…Trei Ierarhii…Sfântul Neculai Domnesc…

Te salut, oraş al păcii, al poesiei şi-al iubirii,

Unde se întrec în graţii fetele cu trandafirii,

Unde primăvara cerul e albastru ca cicoarea

Şi din fiece ogradă liliacu’şi plouă floarea

Peste ziduri învechite, peste garduri, la răscruci…

Tu, oraş cu arzătoare şi gingaşe duduci,

Care-au moştenit în zâmbet ca şi’n tremurul de gene

Frumuseţea legendară a femeii moldovene!

Te salut, oraş politic, unde vezi la Primărie

Un primar ce vrea să plece, pe când şapte vor să vie!

Te salut, oraş romantic, înzestrat cu’n Abator,

Cu o Baie comunală şi… c’un Ştrand răcoritor,

Unde se prăjeşte’n soare, pe nisip întinsă-alene,

Frumuseţea legendară a femeii moldovene!

Unde vine să se scalde orice piele năpârlită!

Unde poţi vedea conturul unei doamne de elită

Cu tricou lipit de coapse şi cu toate alea goale,

Ceiace costa pe vremuri o mulţime de parale!

Te salut cu plecăciune, biet oraș cu gura arsă,

Unde apa se oprește când Siretul se revarsă!

Unde’n fiecare curte stă la pândă o cișmea

Gata să se dea la tine când o zgândărești cumva,

Să te umple de vreo boală și să te nenorocească

Ori cu febră tifoidă ori cu tuse măgărească!

Te salut, oraş poetic, plin de visuri şi de şoapte,

Unde seara ies pe stradă păsărelele de noapte

Să propage abstinenţa şi s’o răspândească’n ţară,

După cum le porunceşte noua lege sanitară!

Unde școlile sunt pline de școlari cu caș la gură,

Care vin de dimineață și se pun pe’nvățătură,

Iar când ies pe poarta școlii, cu cerneală unși pe bot,

După fiecare babă își scot limbile de’un cot!

Unde cu hambare pline, mor de foame-agricultorii

Între cele șapte dealuri încărcate de podgorii,

Și pensionarii, bieții, n-au nici grâu pentru colivă

De când s-a iscat în lume pacostea acreditivă!

Iar morarii și brutarii umblă fără socoteală,

Să ia pielea de pe oameni, cu făină integrală!

Unu colo, chiar în Centru, e un zid pe lângă care

Nici un cetățean nu trece (ziua în amiaza mare)

Fără să-și aducă-aminte că-i dator să se oprească,

Să-i aducă un omagiu, după datina obștească!

Unde muștele’s deprinse la restaurant să vie,

Să mănânce cu clienții! din aceeași farfurie!

Te salut, oraş arhaic, plin de suveniruri sfinte!

Te salut cu toată stima, te salut şi …n’am cuvinte.