£££

 S-a întâmplat în 18 decembrie 2010: În această zi, a trecut în eternitate actriţa Rodica Tapalagă. Actriţa de teatru şi film Rodica Tapalagă s-a născut la 12 ianuarie 1939, la Dorohoi, judeţul Botoşani, fiind sora mai mică a actorului Ştefan Tapalagă.După ce a absolvit, în 1959, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti, a fost repartizată la Teatrul Naţional din Craiova. Aici a interpretat mai multe roluri, între care: Eliza Doolittle din „Pygmalion'' de G.B. Shaw (1959, regia Vlad Mugur), Eleva din „Steaua fără nume'' de M. Sebastian (1960, regia A. Moldovan), Valia din „Poveste din Irkutsk'' (1961, regia Radu Nicolae), Fata în albastru din „Celebrul 702'' (1960, regia Radu Miron).

A fost remarcată, apoi, de marea doamnă a teatrului românesc, Lucia Sturza Bulandra, care a chemat-o în 1961, să dea o probă la teatrul pe care aceasta îl conducea în Bucureşti.Dintre spectacolele în care a jucat pe scena Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra'', începând din 1961: „Copiii Soarelui'' de Maxim Gorki (1961, regia Lucian Pintilie şi Liviu Ciulei); „Proştii sub clar de lună'' de Teodor Mazilu (1962, regia Lucian Pintilie); „Comedia erorilor'' de William Shakespeare (1963, regia Lucian Giurchescu); „Opera de trei parale'' de Bertolt Brecht (1964, regia Liviu Ciulei şi Raul Serrano); „Sfântul Mitică Blajinu'' de Aurel Baranga (1966, care a semnat şi regia); „Nu sunt Turnul Eiffel'' de Ecaterina Oproiu (1966, regia Valeriu Moisescu); „D'ale carnavalului'' de I.L. Caragiale (1966, regia Lucian Pintilie); „Melodie varşoviană'' de Leonid Zorin (1968, regia Ivan Helmer); „Aceşti nebuni făţarnici'' de Teodor Mazilu (1970, regia Emil Mandric); „Trei Generaţii'' de Lucia Demetrius (1974, regia Petru Popescu); „Azilul de noapte'' de Maxim Gorki (1975, regia Liviu Ciulei).În 1964 a jucat pe scena Teatrului Nottara în spectacolul „Colombe'' de J. Anouilh (regia Sanda Manu).

Rodica Tapalagă s-a făcut remarcată în perioada 1977-1982 şi pe scena Teatrului Mic, unde a jucat în: „Unchiul Vania'' de A.P. Cehov (regia Laurenţiu Azimioara), „Pluralul englezesc'' de A. Ayckbourn (regia Sanda Manu), „Nebuna din Chaillot'' de A. Giraudoux (regia Silviu Purcărete), „Copiii lui Kennedy'' de Robert Patrick (regia Dragoş Galgoţiu).Revenită în 1983 la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra", actriţa a mai jucat în: „Rezervaţia de Pelicani'' de D.R. Popescu (1983, regia Valeriu Moisescu), „Trenurile mele'' de Tudor Muşatescu (1985, regia Petru Popescu), „O dimineaţă pierdută'' de Gabriela Adameşteanu (1986, regia Cătălina Buzoianu), „Totul în grădină'' de Edward Franklin Albee (1997, regia Tudor Mărăscu), notează acelaşi site.

După o lungă absenţă, actriţa a interpretat rolul principal - regina Charlotte - în spectacolul „Nebunia Regelui George'' de Alan Bennett, avându-l ca partener pe actorul Mircea Albulescu în rolul regelui George al III-lea. Spectacolul în regia lui Petre Bokor a avut premiera în zilele de 26 şi 27 iunie 2004. Alături de cei doi mari actori au mai jucat Petre Lupu, Radu Amzulescu, Claudiu Stănescu, Şerban Celea, Romeo Pop, Marius Chivu, Iuliana Ciugulea, Gheorghe Ifrim ş.a.Vocea inconfundabilă a Rodicăi Tapalagă a impus-o în teatrul radiofonic, unde a interpretat zeci de roluri, şi s-a remarcat în numeroase scenete şi spectacole de varietăţi TV alături de alţi mari actori precum Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Mitică Popescu, Stela Popescu, Ştefan Tapalgă.

A întruchipat personaje de neuitat şi în filme, chiar dacă au fost adesea roluri de plan doi, colaborând cu regizori precum Dan Piţa, Mircea Veroiu, Gheorghe Vitanidis, Mircea Daneliuc.Pe marele ecran a debutat în filmul „Alo?...Aţi greşit numărul!'' (1958, regia Andrei Călăraşu), în care a jucat şi fratele său, Ştefan Tapalagă. În filmografia sa se regăsesc: „Aproape de soare'' (1960, regia Savel Stiopul), „Cinci oameni la drum'' (1962, regia Gabriel Barta, Mihai Bucur), „Politică şi...delicatese'' (1963, regia Haralambie Boroş), „Tănase Scatiu'' (1976, regia Dan Piţa), „Între oglinzi paralele'' (1978, regia Mircea Veroiu), „Vis de ianuarie'' (1978, regia Nicolae Opriţescu), „Artista, dolarii şi ardelenii'' (1978, regia Mircea Veroiu), „Clipa'' (1979, regia Gheorghe Vitannidis), „De dragul tău, Anca!'' (1983, regia Cristiana Nicolae), „Dragostea şi revoluţia'' (1983, regia Gheorghe Vitanidis), „Vreau să ştiu de ce am aripi'' (1983, regia Nicu Stan).

A mai jucat în filmele „Cui i-e frică de Virginia Woolf'' (1995, regia Olimpia Arghir) şi „'Sistemul nervos" (2005, regia Mircea Daneliuc). A fost protagonista acestui ultim film, respectiv Nica, bătrâna de la ţară, şi a jucat alături de actorii Cecilia Bârbora, Dorel Vişan, Mitică Popescu.Actriţa a fost distinsă cu premiul Asociaţiei Cineaştilor din România ACIN 1976 pentru rolul din „Tănase Scatiu'' şi a primit, în 2001, premiul UNITER pentru întreaga activitate. În 2006 a primit premiul revistei „Cuvântul'' la categoria film, pentru rolul Nica din „Sistemul nervos''. S-a aflat, în decembrie 2009, printre laureaţii premiilor Municipiului Bucureşti pentru artă şi cultură, secţiunea „Artele spectacolului".În decembrie 2000 i-a fost decernat Ordinul Naţional „Pentru Merit'' în grad de Ofiţer pentru realizări artistice remarcabile şi pentru promovarea culturii

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/rodica-tapalaga-2399/

www.aarc.ro 

https://adevarul.ro/news/eveniment/moartea-actrite-rodica-tapalaga-1_50abe0687c42d5a66381b1a7/index.html

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/01/12/documentar-80-de-ani-de-la-nasterea-actritei-rodica-tapalaga--239134

https://www.ziarulmetropolis.ro/rodica-tapalaga-scena-gloria-si-cantitati-incredibile-de-aplauze/

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/arte/rodica-tapalaga

£££

 DECENEU

Nu credem că există român care să nu fi învățat sau măcar să fi auzit de Deceneu, un personaj istoric învăluit în mister – marele preot al dacilor din vremea regelui Burebista. Potrivit legendelor, acesta i-ar fi călăuzit pe daci către științele fizicii, astronomiei, zodiacului și paranormalului. Cât este mister și cât este realitate în privința lui Deceneu?

Filosof, astronom, sfătuitor al lui Burebista (82 î.e.n. – 44 î.e.n.), Deceneu ar fi fost un înțelept al neamului dacilor, care trăia retras, ca un sihastru, într-un ținut ascuns, unii cred că pe muntele sfânt al dacilor – numit Kogaionon.

Fusese sacerdot al zeului Zalmoxis, sfetnic și colaborator apropiat a lui Burebista, cel mai important personaj după rege în statul dac, Deceneu l-a ajutat considerabil pe monarh în opera de unificare și organizare a triburilor geto-dace.

A cultivat în rândul geților astronomia și agricultura. A construit altare noi și edificii sacre. E posibil să fi urmat canoanele arhitectonice din Egipt (unde trăise), precum și din Orient.

Istoricul got Iordanes, care a trăit la cinci secole după Deceneu, a oferit, susţin unii cercetători, o relatare romanţată despre personalitatea lui Deceneu.

Burebista … și-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învățând acolo unele semne profetice, datorită cărora susținea că tălmăcește voința zeilor. Ba încă, de la un timp era socotit și zeu, așa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geții, este și faptul că ei s-au lăsat înduplecați să-și stârpească viile și să traiască fără vin” (Geografia:VII,3,11)

El afirma că dacii „erau superiori tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii”, în vremea lui Deceneu.

„El i-a învăţat etica, dezvăţîndu-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcîndu-i să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează pînă astăzi, sub numele de belagines; i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dîndu-le un exemplu practic i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demostrîndu-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cît globul de foc al soarelui întrece măsura globului pămîntesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit pînă la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc”, informa Iordanes, în Getica.

Deceneu a înfăptuit o profundă reformă socială și religioasă

Deceneu a înfăptuit o profundă reformă socială și religioasă a poporului geto-dac, celebră în lumea antică.

A impus sobrietatea și cumpătarea, a cerut poporului ascultarea de porunci ca efect al educației prin dreptate, geții fiind recunoscuți, după Herodot, ca fiind cei mai drepți dintre traci.

După Iordanes, Deceneu era un om de o vastă erudiție. Relatarea istoricului got conține date deosebite privind rolul cultural și religios jucat de către Deceneu în instruirea spirituală a stratului social superior de sacerdoți și tarabostesi daci.

,, Vezi ce plăcere (este) ca niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai aveau puțin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând poziția cerului, pe altul proprietățile ierburilor și ale arbuștilor, pe acesta studiind creșterea și scăderea Lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui și cum, prin rotația cerului, Soarele vrând să atingă regiunea orientală, este adus înapoi în regiunea occidentală. Getul se linistește de îndată ce primește explicația acestor lucruri. Aceasta și multe altele, învățând Deceneu pe geți, prin știința sa, a strălucit în mijlocul lor ca o adevărată minune. (Getica;XI;69—70)

Iordanes despre Deceneu: „Împărtășindu-le cunoștințe de fizică i-a făcut să trăiască în mod natural respectând legile lor pe care ei le au în formă scrisă până astăzi și le numesc belagines.”

Lucrarea lui Iordanes nu este considerată izvor istoric de încredere, scopul său fiind acela de a atribui un trecut prestigios noii clase conducătoare a goților.

Deceneu a devenit rege al geților

După moartea lui Burebista, Deceneu a devenit rege al geților, în anul 44 î.e.n. A reformat pontificatul zamolxian. A stabilit locuința preoților lui Zamolxe pe muntele Cogeon (Kogaionon).

A împărțit pe geți în ordinul Piloforilor sau Pileaților și ordinul Capeluttilor sau Comaților.

Istoricul Hadrian Daicoviciu afirma că din sanctuarele aşezării antice dacii priveau către cerul înstelat, încercând să-i desluşească misterele.

„Legătura dintre calendarul dacic şi religia dacilor e evidentă. O subliniază însăşi prezenţa calendarului de piatră în incinta sacră, alături de alte sanctuare, o subliniază spusele lui Iordanes despre rolul hotărâtor al lui Deceneu în dezvoltarea preocupărilor astronomice la daci. Natural, astronomi erau preoţii. În cunoştinţele lor despre mişcarea corpurilor cereşti, prin reglementarea calendarului, atât de necesară agriculturii de exemplu, ei îşi sporeau autoritatea asupra maselor, apărând în faţa acestora nu ca nişte simpli cărturari, ci ca posesori ai unor puteri misterioase şi supranaturale”, scria Daicoviciu.

Deceneu ar fi murit în 27 î.e.n, iar moștenirea sa ar fi fost preluată de alți preoți, urmașul său de drept fiind considerat marele Zamolxe.

£££

 ELVIRA POPESCU

Pe vremea când frontierele erau în mare parte spiritualizate, cum ar fi spus Nicolae Titulescu, oamenii de talent, creativi, socoteau normal să se manifeste, să se desăvârşească la Bucureşti ori la Paris. Aşa a fost şi cazul Elvirei Popescu (1896- 1993), absolventă a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti.

Ar fi putut concura cu marile actriţe de la Hollywood, dar a ales să uimească Parisul. A devenit o stea în cinematografia franceză a anilor ’30. „Cea mai aristocratică dintre actriţe“, „regina teatrului din Paris“, „unica“, „extraordinara“, „inimitabila Elvira“, aşa cum o alinta presa, Elvira Popescu a cucerit publicul francez, îmblânzindu-i pe cei mai exigenţi critici. Cei mai renumiţi dramaturgi ai vremii au scris pentru ea.

Elvira Popescu (Popesco) (n. 10 mai 1894- d. 10 noiembrie 1993) s-a născut la Bucureşti şi a decedat la Paris. Unchiul ei, actorul Nicolescu, i-a dat primele lecţii de teatru. Atrasă de mirajul scenei, reuşeşte la admiterea de la Conservatorul de Artă Dramatică, unde i-a avut profesori la clasă pe Aristizza Romanescu şi C. I. Nottara. 

Debutează în 1910, înlocuind o actriţă care se îmbolnăvise subit. Înlocuirea îi deschide drumul spre o carieră strălucitoare. 

Este angajată la Teatrul Naţional din Bucureşti. În 1919, preia conducerea Teatrului Excelsior, iar între 1921 -1923 conduce Teatrul Mic alături de Iancovescu. La conducerea teatrului, Elvira Popescu e un fenomen. Ştie să gospodărească timpul, banii, se impune în faţa celor maturi. 

Optează pentru un repertoriu format din piese bulevardiere franceze. Ca actriţă, atunci când apare pe scenă, un fluid magnetic străbate sala. La final aplauzele furtunoase se opresc greu. 

„Este o imagine, aproape ca un vis, pe care o păstrez despre Elvira Popescu din anii de când eram încă la Conservator. Într-o zi de iarnă însorită, am ieşit de la şcoală, şi trecând prin Piaţa Palatului, acoperită cu un covor de zăpadă, am rămas pironită pe loc, privind la un splendid tablou. 

În faţa mea, în mijlocul acelei vaste pieţe, stătea pe loc, privind departe, o femeie înaltă, blondă de o strălucitoare fumuseţe. Trupul ei zvelt era înfăşurat într-o haină de blană scumpă, lungă până în pământ. 

Pe cap, o pălărie cu boruri late îi umbrea ochii, nu mari, dar sclipind bucuria vieţii. Ţinea în amândouă braţele un imens buchet de trandafiri roşii“, scria actriţa Leny Caler, în „Amintirile ei“. 

„Am resimţit, de multe ori, mai târziu, emoţia estetică pe care mi-a dat-o această apariţie, privind pânzele marilor pictori în muzeele pe care le-am frecventat în multele mele călătorii. Impresionată de acea arătare în mijlocul peisajului de iarnă, am povestit colegilor mei de la Conservator întâmplarea şi am aflat că acea minuantă apariţie era Elvira Popescu care tocmai înfiinţase Teatrul Mic într-o clădire în Piaţa Palatului, în asociaţie cu Iancovescu şi cu profesorul nostru Mihalescu“, îşi amintea Leny Caler. 

Leny Caler a văzut-o, apoi, în câteva spectacole: „Culcuşul miresei“, „Şcoala cocotelor“, „Triunghiul“ în care a admirat vocea ei cristalină, temperamentul vulcanic, eleganţa vestimentară. Într-un turneu pe care l-a avut la Paris, cu spectacolul „Patima roşie“, de Mihail Sorbul, Elvira Popescu a fost remarcată de un dramaturg francez. 

Louis Verneuil scria farse bulevardiere, fiind foarte cunoscut în Franţa, când a întâlnit-o pe actriţa de origine română Elvira Popescu. Dramaturgul profită de faptul că francezii nu sunt aşi în materie de cunoştinţe geografice (unii nu ştiau bine unde este Polonia pe harta Europei) şi scrie un text în care o distribuie pe actriţă în rolul Soniei, o verişoară ce venea de la Varşovia la Paris şi care vorbea franceza cu accent străin. 

Elvira Popescu va juca acest rol pe marile scene din Paris, având un succes uluitor, în spectacolul care trece de 1.000 reprezentaţii. A fost rolul vieţii ei. Fernandel şi Elvira Popescu 

„Am asistat la spectacolul «Ma cuisine de Varsovie»“, va scrie peste ani Leny Caller, „am văzut publicul francez în extaz, urmărind fermecat jocul, inventivitatea comică, temperamentul şi încântătorul ei accent, atât de pitoresc. 

Deodată, de pe scenă, am văzut-o vorbind româneşte. «Cum îţi place Călăriţă? (aşa o alinta Elvira Popescu pe Leny Caler). Băga-i-aş în mă-sa de franţuji! I-am dat gata, ce zici?». 

Am îngheţat, în primul moment gândind că francezii din sală nu ştiau ce zicea. Credeau că vorbeşte în poloneză, iar francezii au început să aplaude.“ 

„Juca de câţiva ani la Paris. Cucerise oamenii de teatru, critica, publicul francez. Dorul de casă o aducea pe Elvira Popescu la Bucureşti de câte ori avea ocazia. Într-o seară, pe când eram în scenă cu Iancovescu, jucam într-o piesă de Sacha Guitry, a apărut în fundul sălii, la Teatrul Mic, mai frumoasă şi elegantă ca oricând. 

Iancovescu o vede, nu mai poate juca, se opreşte şi începe să aplaude. S-a asociat tot publicul. Au urmat o serie de spectacole cu sala arhiplină, pentru că Elvira Popescu era nume de afiş“, mai povestea Leny Caler. 

Juca în spectacolul „Adriana cu orice preţ“ la Teatrul Mic. Obligată să se întoarcă la Paris, hotărăşte cu Iancovescu să fie dublată de actriţa Leny Caler. Îi oferă toate rochiile. Sunt prea mari pentru Leny, dar croitoresele fac modificări, apoi bijuteriile necesare, şi-i arată cum să joace. Îi trimite flori, felicitări şi sărutări de la Paris. 

Actorul N. Niculescu-Buzău îşi aminteşte că în 1928 a venit în ţară cu Louis Verneuil. Dramaturgul francez a jucat alături de actriţă în „Adriana cu orice preţ“, ea în rol principal, iar el în rol secundar. El învăţase replicile în limba română, repetând formula ca la Paris şi scoţând efectele Elvirei ca la Paris, când juca cu accent. 

„Ţin minte că aveam o scenă când jucam cu Verneuil. Eu am făcut o pauză, – pauzele sunt necesare când vrei să subliniezi ceva ce te roade pe dinăuntru sau când vrei să dai mai multă însemnătate cuvintelor ce vor urma -, dar Verneuil a crezut că uitasem rolul. Atunci s-a apropiat de mine şi mi-a suflat în franţuzeşte replica, deşi eu o ştiam, însă nu ştiam limba franceză. 

La final, când Verneuil era în culise, Elvira, care urmărise cum se descurcase, l-a luat în primire şi i-a zis câteva… dar româneşte, aşa că, el n-a înţeles o boabă. Stagiunea următoare am jucat toţi la Iancovescu. Comedia s-a reluat, dar cu Leny Caler, care avea un mare farmec, un amestec de ingenuitate şi agerime, era o actriţă plină de nerv şi foarte sprinţară“, povestea N. Niculescu Buzău în „Suveniruri teatrale”. 

Fiica unor oameni simpli, crescută într-un cartier bucureştean, Elvira Popescu devine actriţa triumfătoare pe malurile Senei. Prin vila luxoasă din Paris, unde locuia, au trecut actori celebri, ziarişti, diplomaţi şi prinţi. În toată şederea la Paris, actriţa Leny Caler locuieşte la Elvira, care o prezenta invitaţilordrept „sora mai mică de la Bucharest – la capitale de mon magnifique pays”. Elvira Popescu, alături de Fernandel 

„Am revăzut-o mai târziu, la Paris. Am fost un timp în preajma ei trăind o existenţă de vis“, scria Leny Caler, „cu generozitatea ei cunoscută m-a îmbrăcat din cap până în picioare, făcându-mi daruri. Elvira aducea şi în viaţa ei particulară neîntrecutul ei farmec, temperamentul exploziv, fermecătoarele înjurături româneşti, răsfăţul şi eleganţa ei. Eram cuceriţi toţi de frumuseţea ei de zâmbetul ei fermecător”. 

În 1929 domnea în teatrul bulevardier alături de Sacha Guitry, Rainu, Victor Boucher, Huguette Duflos şi Gagy Morlay. Juca pe scenele teatrelor: “Nouveautes”, Teatrul “Antoine”, Comedia Franceză din Paris. 

„Elvira Popescu iradiază în jurul ei o viaţă extraordinară, antrenantă, cvasimagnetică. E una dintre rarele artiste care posedă un întreg registru, fiind capabilă să treacă cu uşurinţă şi promptitudine de la burlesc la cochetărie, de la cochetărie la sentiment şi de la sentiment la pateticul cel mai violent”, scria Gabriel Boissy – “Comoedia”, 6 oct. 1932. 

Elvira Popescu a jucat alături de Alain Delon în film 

Debutează în film în 1923, în România, cu un rol în filmul mut „Ţigăncuşa din iatac”, realizat cu mijloacele modeste de atunci. Insuccesul a descurajat-o pentru multă vreme, deşi avea toate datele pentru o actriţă de film. 

În anii ‘30 la Paris, era deja o stea de cinema. A interpretat roluri în 26 de filme. Când apare sonorul, Louis Verneuil scrie scenarii de film de ficţiune pentru ea. “Verişoara din Varşovia” devine film în 1931. Urmează “Austerlitz” (1959) în regia lui Abel Gany apoi “Plain de Soleil” (În plin soare), în regia lui René Clément (1961), unde joacă alături de Alain Delon. (Revista Cinema nr. 5/1966) 

În ciuda anilor care trec, Elvira Popescu rămâne fermecătoare şi sclipitoare. În 1952 înfiinţează cu H. de Malet Théatre de Paris şi Théâtre Marigny iar în 1956 organizează turnee celebre cu France – Monde Production. 

La o vârstă foarte înaintată, fără să-şi piardă farmecul, a continuat să ţină un salon deschis în apartamentul său din Avenue Foch, frecventat de lumea literară, artistică, financiară şi politică a Parisului. 

André Roussin, Guy de Rotschild, Pierre Cardin, precum şi foştii preşedinţi ai Franţei Jaxques Chirac şi Valéry Giscard d’Estaing se numărau printre cei care o vizitau, o priveau şi o ascultau fermecaţi. 

A fost distinsă cu premiul „Molière” pentru cea mai bună actriţă, decernat de asociaţia actorilor francezi şi de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte dinstincţii ale statului francez.

Astăzi, cinematograful de la Institutul Francez din Bucureşti îi poartă numele.

£££

 EPOCA INTERBELICĂ - POVEȘTI DE DRAGOSTE

Un deceniu tumultuos, în care iubirile se trăiesc alert, iar ameninţările nu întârzie să apară pe bătrânul continent – de la criza economică, la venirea la putere a naziştilor în Germania –, surprins într-o captivantă carte de nonficţiune.

Picasso și femeile din viața lui, Zelda și F. Scott Fitzgerald, Olga și Vladimir Nabokov, Paulette Goddard, Charlie Chaplin, Erich Maria Remarque, Marlene Dietrich, Anaïs Nin, Simone de Beauvoir și Sartre, chiar și Iosif Vissarionovici Stalin și soția sa, Nadia – îi regăsim pe toți în noul volum al autorului german Florian Illies, „Dragostea în vremea urii. Cronica unui sentiment (1929-1939)”, disponibil și în limba română, la Editura Polirom (traducere de Octavian Nicolae), din care vă invităm să descoperiți o selecție de fragmente și să îi faceți loc printre lecturile din această vară. 

În 1929 nimeni nu mai speră în viitor. Și nimeni nu vrea să-și amintească de trecut. De aceea se năpustesc toți cu atâta sălbăticie asupra prezentului. 

Pe 27 martie 1929, Cole Porter pune pentru prima dată marea întrebare: „What is this thing called love?”. 

Uneori, Picasso trebuie s-o picteze și pe Olga, soția lui. Cu ani în urmă îi tot picta trupul grațios de balerină, acum însă cel mai important model al lui este Marie-Thérèse Walter. „E groaznic că o femeie își dă seama privindu-mi tablourile că am schimbat-o cu alta”, spune Picasso. Iar pe Olga acest schimb o înnebunește. Urlă, se dezlănțuie, după care cade într-o lungă depresie și se internează singură în clinici de pe malul unor lacuri îndepărtate. Mânia ei însă declanșează în Picasso forțele creatoare, stimulate de vină și de orgoliu. 

Singura scrisoare pe care viitorul mare scriitor Vladimir Nabokov, pe atunci încă necunoscut, i-o scrie soției sale în 1929 conține numai două cuvinte și un semn de exclamare: „Prins Thais!”. Poate i-a pus scrisoarea pe pat, în timp ce ea dormea, în camera însorită din Le Boulou, în Pirinei, unde își petrec prima lor vacanță adevărată într-un mic hotel. Ceea ce a prins este un fluture, un exemplar spaniol rar din familia Papilionidae, și Vera zâmbește când vede bilețelul, căci știe că soțului ei nimic nu-i place mai mult decât să colinde pajiștile, în zori, când pantofii se udă încă de rouă, și să prindă fluturi cu plasa lui albă. (…) Vera și Vladimir sunt un cuplu total neobișnuit, căci sunt fericiți împreună și așa vor rămâne. 

Când dansatoarea exotică Josephine Baker și contele italian Giuseppe Pepito Abatino vor să se căsătorească la Paris, organizează pur și simplu o conferință de presă. Toată lumea scrie despre fericita pereche și privește fotografiile care îi înfățișează chicotind; din acest moment, sunt considerați soț și soție. Este povestea Cenușăresei, născută într-un slum din St. Louis, care a cucerit inima unui conte european smart. Asta ar trebui să fie suficient, pentru că mirele preferă să nu meargă la oficiul stării civile, fiindcă astfel s-ar afla că nu e un conte italian dintr-o familie veche de secole și nici un renumit locotenent de cavalerie, ci doar un pietrar sicilian. În schimb, Baker este într-adevăr Josephine Baker, o tânără afro-americană zvăpăiată de 21 de ani, fără școală, fără falsă pudoare și fără simțul timpului, dar cu un infailibil simț al ritmului și cu un inimitabil talent de dansatoare. 

Când, în anii ‘20, Anaïs Nin și soțul ei, Hugo Guiler, se instalează în Rue Schoelcher 11 la Paris, chiar lângă cimitirul Montparnasse, nimeni nu bănuiește nici că acesta ar putea fi un eveniment major în istoria orașului iubirii, nici că 30 de ani mai târziu Simone de Beauvoir se va muta exact în aceeași locuință. În orice caz, Anaïs Nin, deziluzionată de căsnicie și de Paris, notează în jurnalul ei: „Aș vrea să nu fi venit niciodată aici. Parisul trebuie văzut cu o privire romantică, altfel e o mare decepție”. 

Pe 14 octombrie 1929, Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir petrec pentru prima dată o noapte împreună – în noua lor locuință din Paris, pe Avenue Denfert Rochereau 91, la etajul 5 pe dreapta. Tapetul e de un portocaliu cum nu s-a mai văzut. Mai ales acest lucru îl vor ține minte. 

Toată Europa este zguduită de criza economică. Toată Europa? Nu! În contul lui Erich Maria Remarque intră zi de zi mii de mărci. Romanul său antirăzboinic „Pe frontul de vest nimic nou” ajunge cel mai mare succes de la sfârșitul Republicii de la Weimar; până în iunie 1930 s-au vândut un milion de exemplare. Lui Remarque i-a trebuit un deceniu ca să-și înveșmânteze în cuvinte suferințele din Primul Război Mondial – și prin aceasta a vorbit în numele unei întregi generații, căutând să redea incurabilele răni sufletești și trupești. (…) Faptul că își adaugă prenumele Maria la numele de la naștere Erich Remark este o dovadă sigură a venerației sale pentru Rainer Maria Rilke, mort în 1926, eroul tuturor celor care, ținând seama de gravitatea propriilor experiențe, consideră că tăcerea este singura formă de comunicare adecvată cu restul lumii. 

Regizorul Josef von Sternberg își părăsește soția, pe Riza, pentru Marlene Dietrich. La sfârșitul lui ianuarie 1930, filmările la „Îngerul albastru” s-au terminat. La mijlocul lui februarie, Sternberg se întoarce singur cu vaporul Bremen la Hollywood. În cabina sa de la bord, găsește un coș cu provizii de la Marlene Dietrich. După două zile, ziarele din Berlin anunță că Marlene Dietrich îl va urma probabil curând la Hollywood. 

Cum reacționează Paul Éluard, soțul încornorat al Galei, față de obsesiile ei pentru Salvador Dalí? Într-un mod foarte neobișnuit. Le dă voie soției sale și partenerului ei chiar să locuiască în apartamentul din Montmartre pe care l-a cumpărat și l-a mobilat de fapt pentru el și pentru Gala. 

Pe 19 septembrie 1931, Zelda și F. Scott Fitzgerald părăsesc bătrânul continent. Se îmbarcă la Southampton pe Aquitania cu destinația New York. Este același vapor cu care au venit în 1921 pentru prima dată în Europa. (…) De cum ajung la New York, se grăbesc spre Montgomery, orașul ei natal. Închiriază o casă și își cumpără două animale: o pisică persană, pe care o numesc Chopin, și un teckel. Îi dau, cu toată seriozitatea, numele Trouble. 

La întrebarea cui îi aparține, Charlie Chaplin răspunde, în iulie 1932, în mod surprinzător: lui Paulette Goddard. După câteva căsătorii, câțiva copii și numeroase aventuri la Hollywood și în restul lumii, o cunboaște pe tânăra actriță de 22 de ani pe iahtul unui prieten. Ea râde când el spune bancuri: asta nu e ceva nou. Dar pe ea o interesează și inima lui; pentru el asta este ceva nou. Singurul lucru care-l deranjează este părul ei, căci urăște blondul platinat, culoarea la modă la Hollywood. După ce Paulette redevine brunetă, pe 19 septembrie o sărută în public pe aeroportul din Los Angeles, înainte de a pleca la new York. A doua zi fotografia apare în toate ziarele din lume. Cândva, mai târziu, Paulette Goddard se va căsători cu Erich Maria Remarque. 

Un singur om îl poate obliga pe Iosif Stalin să dea înapoi: Nadia, soția lui. 

Când ea se înfurie pe aventurile lui, pe aerele pe care și le dă sau fiindcă nu poate concepe ca el să lase milioane de oameni să moară de foame în Ucraina, Stalin se încuie în baia casei lor de vacanță din Soci. Se așază pe marginea căzii și o lasă să strige ca o furie: „Îți chinui soția, îți chinui fiul și chinui tot poporul rus”. Atunci el preferă să mai răsucească o dată cheia. Unul dintre cei mai mari criminali ai omenirii se baricadează în baie de frica nevestei. Când Nadia avea trei ani, a căzut în Marea Neagră și el a salvat-o. La 16 ani, s-a îndrăgostit de salvatorul ei, care tocmai se întorcea jigărit din surghiunul lui siberian. (…) O pereche imposibilă, amândoi egocentrici, cu o răceală disprețuitoare și un clocot interior. Poate că sunt prea asemănători ca să poată fi fericiți împreună pe termen lung. Dar Stalin poate să devină crud și chiar devine, iar atunci Nadia se pierde în bezna depresiei.

###

 EPOPEEA LUI GILGAMESH

„Uită de moarte și caută viața!” Cu aceste cuvinte încurajatoare, Ghilgameș, vedeta poemului epic omonim, vechi de 4000 de ani, inventează prima expresie eroică din lume.

În același timp, tânărul rege întruchipează considerațiile despre mortalitate și umanitate care se află în centrul celei mai vechi epopei din lume. Deși multe s-au schimbat de atunci, temele epopeii sunt încă remarcabil de relevante pentru cititorii moderni .

În funcție de punctul de vedere, Ghilgameș poate fi considerat o biografie legendară a unui rege, o poveste de dragoste, o comedie, o tragedie, o aventură extraordinară sau poate o antologie de povești despre origini.

Toate aceste elemente sunt prezente în narațiune, iar diversitatea textului este egalată doar de sofisticarea sa literară. Poate surprinzător, având în vedere vechimea extremă a materialului, epopeea este o îmbinare magistrală de interogări existențiale complexe, imagini bogate și personaje dinamice.

Narațiunea începe cu Ghilgameș domnind asupra orașului Uruk ca un tiran. Pentru a-l ține ocupat, zeitățile mesopotamiene îi creează un tovarăș, omul sălbatic păros Enkidu.

Gilgamesh se apucă de civilizația lui Enkidu, o performanță realizată prin mijloacele inedite ale unei săptămâni de sex cu înțeleapta preoteasă Shamhat (al cărei nume în akkadiană sugerează atât frumusețe, cât și voluptate).

Ghilgameș și Enkidu devin inseparabili și pornesc într-o căutare a faimei și gloriei durabile Acțiunile eroilor îi supără pe zei, ducând la moartea prematură a lui Enkidu.

Moartea lui Enkidu este un punct crucial în narațiune. Dragostea dintre Gilgamesh și Enkidu îl transformă pe protagonistul regal, iar moartea lui Enkidu îl lasă pe Gilgamesh lipsit de viață și îngrozit de propria mortalitate.

Eroul se îmbracă în pielea unui leu și călătorește pentru a găsi un mare supraviețuitor al potopului, Utanapishtim (adesea comparat cu Noe cel biblic). După o călătorie periculoasă peste apele morții, Ghilgameș îl întâlnește în sfârșit pe Utanapishtim și îl întreabă secretul nemuririi.

Într-unul dintre primele anticlimaxuri literare, Utanapishtim îi spune că nu o are. Povestea se încheie cu întoarcerea lui Gilgamesh acasă, în orașul Uruk.

Ghilgameș și aventurile sale nu pot fi descrise decât în termeni superlativi: în timpul călătoriilor sale legendare, eroul luptă cu zeități și monștri , descoperă (și pierde) secretul tinereții veșnice, călătorește până la marginea lumii - și dincolo de ea.

În ciuda elementelor fantastice ale narațiunii și ale protagonistului său, Gilgamesh rămâne un personaj foarte uman, care experimentează aceleași suferințe, limitări și plăceri simple care modelează calitatea universală a condiției umane.

Ghilgameș explorează natura și sensul ființei umane și pune întrebările care continuă să fie dezbătute în zilele noastre: care este sensul vieții și al iubirii ? Ce este viața cu adevărat - și oare o fac corect? Cum facem față scurtimei și incertitudinii vieții și cum gestionăm pierderea?

Textul oferă răspunsuri multiple, permițându-i cititorului să se lupte cu aceste idei alături de erou. Unele dintre cele mai clare sfaturi sunt oferite de zeitatea berii, Siduri (da, o zeiță a berii), care sugerează că Ghilgameș nu s-a hotărât atât de mult să-și prelungească viața.

În schimb, ea îl îndeamnă să se bucure de plăcerile simple ale vieții, cum ar fi compania celor dragi, mâncarea bună și hainele curate - oferind poate un exemplu de mindfulness mesopotamiană.

Epopeea oferă cititorului și un studiu de caz util despre ce nu trebuie făcut dacă cineva se află în circumstanța excepțională de a domni asupra orașului antic Uruk. În Mesopotamia antică, comportamentul corect al regelui era necesar pentru menținerea ordinii pământești și cerești.

În ciuda gravității acestei îndatoriri regale, Ghilgameș pare să facă totul greșit. Îl ucide pe Humbaba, gardianul mediului protejat de divinitate, și jefuiește prețioasa sa Pădure de Cedri. O insultă pe frumoasa zeiță a iubirii, Iștar, și îl ucide pe puternicul Taur al Cerului.

El găsește cheia tinereții veșnice , dar apoi o pierde la fel de repede în fața unui șarpe care trece pe lângă el (proces care explică „reînnoirea” șarpelui după ce își leapădă pielea). Prin aceste nefericiri, Gilgamesh aspiră la faimă și nemurire, dar în schimb găsește dragostea alături de tovarășul său, Enkidu, și o înțelegere mai profundă a limitelor umanității și a importanței comunității.

Epopeea lui Ghilgameș a fost extrem de faimoasă în antichitate, impactul său putând fi urmărit până în lumile literare ulterioare ale epopeiilor homerice și Bibliei ebraice . Cu toate acestea, în zilele noastre, chiar și cei mai erudiți cititori ai literaturii antice s-ar putea chinui să-i contureze intriga sau să-i numească protagoniștii.

Cărui fapt îi datorăm această amnezie culturală modernă care înconjoară una dintre cele mai mari opere ale literaturii antice din lume?

Răspunsul se află în istoria receptării narațiunii. În timp ce multe dintre marile opere literare ale Greciei și Romei antice au fost studiate continuu pe parcursul dezvoltării culturii occidentale, Epopeea lui Ghilgameș provine dintr-o epocă uitată.

Povestea își are originea în Mesopotamia, o zonă din Orientul Apropiat Antic despre care se crede că corespunde aproximativ cu Irakul, Kuweitul și părți din Siria, Iranul și Turcia de astăzi și este adesea considerată „leagănul civilizației” datorită agriculturii și orașelor sale timpurii.

Ghilgameș a fost scris în alfabet cuneiform, cea mai veche formă de scriere cunoscută din lume. Cele mai vechi fire ale narațiunii lui Ghilgameș pot fi găsite în cinci poeme sumeriene, iar alte versiuni includ cele scrise în elamită, hitită și hurrită. Cea mai cunoscută versiune este versiunea standard babiloniană, scrisă în akkadiană (o limbă scrisă în cuneiform care a funcționat ca limbă a diplomației în al doilea mileniu î.Hr.).

Dispariția sistemului de scriere cuneiformă în jurul secolului I d.Hr. a accelerat alunecarea bruscă a lui Ghilgameș în anonimat.

Timp de aproape două milenii, tăblițe de lut conținând povești despre Ghilgameș și tovarășii săi au zăcut pierdute și îngropate, alături de zeci de mii de alte texte cuneiforme, sub rămășițele marii Biblioteci a lui Assurbanipal .

Redescoperirea modernă a epopeii a reprezentat un moment de cotitură în înțelegerea Orientului Apropiat Antic. A unsprezecea tăbliță a Epopeii a fost tradusă pentru prima dată de către savantul cuneiform autodidact George Smith de la British Museum în 1872. Smith a descoperit prezența unei narațiuni babiloniene antice despre potop în text, cu paralele izbitoare cu povestea biblică a potopului din Cartea Genezei .

Povestea este adesea repetată (deși poate fi apocrifă) conform căreia, atunci când Smith a început să descifreze tăblița, a devenit atât de entuziasmat încât a început să se dezbrace de toate hainele. De la aceste începuturi de la mijlocul secolului al XIX-lea, procesul de recuperare a catalogului literar cuneiform continuă și astăzi.

În 2015, publicarea unui nou fragment din Tableta V de către Andrew George și Farouk Al-Rawi a făcut știri internaționale . Descoperirea fragmentului a coincis cu o sensibilitate globală sporită față de distrugerea antichităților din Orientul Mijlociu în același an. Washington Post a juxtapus „ povestea emoționantă ” a descoperirii cu distrugerile și jafurile din Siria și Irak.

Noua secțiune a Tăbliței V conține aspecte ecologice care rezonează cu preocupările moderne legate de distrugerea mediului. Desigur, există potențiale anacronisme în proiectarea preocupărilor legate de mediu asupra unui text antic compus cu mii de ani înainte de revoluția industrială.

Totuși, sensibilitatea incontestabilă în prezentarea sălbăticiei în epopee este revelatoare, având în vedere lunga istorie a interacțiunii umanității cu mediul nostru și cu locuitorii săi animali.

În Ghilgameș, sălbăticia este un loc al frumuseții și purității, precum și casa unei abundențe sălbatice. Splendoarea și grandoarea Pădurii de Cedri sunt descrise poetic în Tableta V:

Ei (Gilgamesh și Enkidu) stăteau minunându-se de pădure,

Observând înălțimea cedrilor…

Priveau Muntele Cedru, lăcașul zeilor, tronul zeițelor…

Dulce era umbra lui, plină de încântare.

Deși eroii se opresc să admire frumusețea pădurii, interesul lor nu este pur estetic. Ghilgameș și Enkidu sunt conștienți de valoarea economică a cedrilor, iar textul oferă o imagine clară a intereselor comerciale și ecologice concurente.

###

 Pe strada Lipscani din București, înghesuită între un restaurant turcesc și o bijuterie, există o vitrină de magazin întunecată pe care majoritatea oamenilor o ignoră. Vitrina aparține unui fost magazin de jucării care a fost închis în 1991, la scurt timp după căderea comunismului, când proprietarul - un bătrân pe nume Ion Vasilescu - a murit fără moștenitori. De atunci, spaațiul a rămas gol, neînchiriat, aparent uitat de toată lumea.

Dar vitrina nu este goală. În interior, vizibile prin sticla murdară și crăpată, stau aranjate jucării vechi: păpuși cu fețe de porțelan, soldățelu de plumb, ursuleți de pluș cu blana căzută, o cutie muzicală, mașinuțe de tablă ruginite. Sunt jucării din anii '60, '70, '80 - relicve dintr-o copilărie comunistă pe care generația actuală abia și-o mai amintește.

Ceea ce face vitrina ciudată nu sunt jucăriile în sine. Este faptul că aranjamentul se schimbă constant, deși nimeni nu intră vreodată în magazin. În fiecare dimineață, jucăriile sunt în pozții diferite. Păpușa care ieri stătea la stânga este acum la dreapta. Ursulețul care privea spre stradă acum este întors cu spatele. Soldățeii de plumb formează formații diferite - uneori în linie, alteori în cerc, câteodată răspândiți haotic.

Prima persoană care a remarcat fenomenul a fost proprietarul restaurantului vecin, Mehmet Özkan, un turc stabilit în București după 2000. În 2003, când și-a deschis restaurantul, a observat că vitrina alăturată conținea jucării vechi. I s-a părut nostalgică, chiar fermecătoare într-un fel trist.

Dar după câteva săptămâni, a început să observe schimbările. Inițial a crezut că proprietarul magazinului vine noaptea să rearanjeze vitrina. Dar când a întrebat vecinii, i s-a spus că magazinul este închis de ani, că nimeni nu deține chei, că proprietarul a murit demult.

Intrigat, Mehmet a început să fotografieze vitrina în fiecare dimineață. Timp de o lună, a documentat sistematic aranjamentul. Fotografiile dovedeau fără îndoială: jucăriile se mișcau. Nu dramatic, dar constant. O păpușă care zăcea culcată într-o zi era așezată în picioare a doua zi. O cutie muzicală închisă dimineața era deschisă seara.

A încercat să afle cine deține proprietatea. Arhivele au arătat că magazinul aparținea formal moștenitorilor lui Ion Vasilescu, dar nimeni nu revendicase vreodată proprietatea. Chiriașul anterior nu plătise taxe de decenii. Legal, magazinul era într-un vid administrativ - exista, dar nimeni nu era responsabil pentru el.

În 2007, Primăria a încercat să deschidă magazinul pentru a-l evalua în vederea confiscării pentru datorii. Au venit cu un lăcătuș să forțeze ușa. Lăcătușul, un bărbat practic pe nume Gheorghe Marin, a lucrat la încuietoare aproape o oră. Când în cele din urmă a reușit să deschidă ușa și să intre, a țipat și a ieșit imediat, refuzând să mai pună piciorul înăuntru.

Ce văzuse? Nu a vrut să spună la început, dar un oficial insistent l-a convins în cele din urmă. Gheorghe a descris că, în momentul în care a intrat și ochii lui s-au obișnuit cu întunericul, a văzut că întregul magazin - nu doar vitrina, ci tot interiorul - era plin de jucării. Rafturi până la tavan cu păpuși, animale de pluș, jocuri de masă, trenulețe. Mii de jucării, toate privind spre ușă, toate aparent aranjate să înfrunte oricine ar intra.

Mai tulburător, în momentul în care a făcut primul pas înăuntru, toate jucăriile cu ochi - păpușile, ursuleții, animalele de pluș - au părut să clipească simultan. Nu o iluzie de lumină, ci o mișcare fizică - pleoapele sau ochii bătând odată, ca un salut macabru.

Gheorghe a ieșit, Primăria a amânat evaluarea "din motive tehnice", și magazinul a rămas sigilat din nou. Ușa a fost sudată, de data aceasta, pentru a se asigura că nimeni nu mai intră.

Dar vitrina a continuat să se schimbe. În 2011, o studentă la arte, Ana Dumitru, fascinată de poveste, a decis să monitorizeze vitrina timp de o săptămână întreagă. A instalat o cameră video pe trotuar, îndreptată constant spre vitrină, înregistrând non-stop.

Când a revizuit înregistrările, a descoperit ceva șocant. În fiecare noapte, între orele 02:00 și 03:00, activitatea începea. Jucăriile se mișcau. Nu lent și subtil - ci deliberat și coordonat. Păpușa se ridica singură în picioare. Ursulețul se răsturna. Soldățeii de plumb mărsăliau în formații noi. Cutia muzicală se deschidea singură.

Dar cel mai tulburător aspect era că nu se mișcau aleatoriu. Păreau să joace. Păpușa "dansa" cu ursulețul. Soldățeii formau gărzi de onoare. Mașinuțele de tablă se "deplasau" în cercuri. Era ca și cum jucăriile își reluau funcția intenționată - să fie folosite de copii pentru joacă - doar că nu existau copii acolo.

Ana a încercat să publice videoclipul. A fost șters de pe YouTube pentru "conținut manipulat." Când l-a încărcat pe alte platforme, a primit amenințări legale de la "reprezentanți ai proprietarului" - deși oficial magazinul nu avea proprietar. Fișierele de pe computerul ei au fost șterse într-un hack misterios. Singura copie rămasă a fost distrusă când apartamentul ei a fost spart - dar nimic altceva nu a fost furat, doar hard disk-ul cu înregistrarea.

În 2015, un copil de șase ani, Mihai Popescu, a dispărut pe strada Lipscani. A fost văzut ultima dată stând în fața vitrinei magazinului de jucării, privind înăuntru. Mama lui, Elena, s-a uitat de la el doar câteva secunde să caute ceva în geantă. Când s-a uitat înapoi, Mihai dispăruse.

Camerele de supraveghere de pe stradă au fost verificate. Imaginile arată pe Mihai stând în fața vitrinei, privind fascinat înăuntru. Apoi, pentru exact trei secunde, înregistrarea are o interferență statică - nimic extrem, doar un glitch scurt. Când imaginea revine, Mihai nu mai este acolo. Pur și simplu dispărut.

A fost căutat cu disperare. Poliția, voluntarii, câini de urmă - toți au căutat. Nu a fost găsit niciodată. Cazul rămâne deschis, nerezolvat.

Dar o săptămână după dispariția lui Mihai, Mehmet de la restaurantul vecin a observat ceva nou în vitrină. O jucărie care nu fusese acolo înainte: un băiețel de plastic, înalt de aproximativ zece centimetri, îmbrăcat în haine moderne - blugi și tricou cu un personaj de desene animate popular în 2015. Exact genul de haine pe care Mihai le purta când a dispărut.

Mehmet a anunțat poliția. Când au venit să verifice, jucăria dispăruse. Dar fotografii făcute de Mehmet în acea dimineață arată clar: un băiat de plastic, nou, modern, total diferit de celelalte jucării vintage din vitrină, stând printre ele ca un străin.

Există o teorie, circulată în șoaptă printre cei care cunosc povestea. Că Ion Vasilescu, proprietarul original, nu era doar un vânzător de jucării. Era un colecționar obsedat care credea că jucăriile au suflet - că bucuria copiilor care se joacă cu ele imprimă jucăriile cu viață proprie. Și că el a construit magazinul nu pentru a vinde jucării, ci pentru a le păstra, a le proteja, a le da un loc unde să "trăiască" după ce copiii le abandonează.

Când a murit, se spune, ultima lui dorință - scrisă într-un jurnal găsit mai târziu - era ca magazinul să nu fie niciodată deschis din nou. "Jucăriile sunt fericite aici," scrisese. "Nu le luați. Nu le deranjați. Lasă-le să joace."

Dar ce înseamnă cu adevărat "să le lași să joace"? Și dacă jucăriile vor să aibă un copil cu care să se joace - un copil adevărat, nu doar între ele - ce ar face?

---

Astăzi, Magazinul de Jucării de pe Lipscani încă există, sigilat, uitat oficial dar nu de cei care locuiesc sau lucrează în zonă. Părinții din cartier știu să își țină copiii departe de vitrină. "Nu te uita înăuntru prea mult," le spun. "Și dacă vezi o jucărie care îți place foarte mult, nu o dori prea tare."

Pentru că există prea multe povești despre copii care au privit prea mult timp în vitrina aceea și au dorit prea intens o jucărie de acolo. Și câțiva dintre ei - nu mulți, dar câțiva - au dispărut fără urmă în zilele următoare.

Iar de fiecare dată când un copil dispare, o jucărie nouă, modernă, total nepotrivită cu colecția vintage, apare în vitrină pentru câteva zile înainte de a dispărea din nou.

Ca și cum magazinul ar colecționa nu doar jucării vechi. Ci și copiii care le-au dorit prea mult.

###

 În apropierea orașului Râșnov din județul Brașov, ascuns într-o pădure de brazi la aproximativ trei kilometri de drumul principal, există un lac mic pe care localnicii îl numesc Lacul Oglinzilor. Nu apare pe hărțile turistice, nu există indicatoare spre el, iar cei puțini care îl cunosc evită să meargă acolo, mai ales singuri.

Lacul în sine nu pare neobișnuit - aproximativ cincizeci de metri în diametru, înconjurat de brazi înalți, cu apă întunecată și liniștită chiar și când bate vântul. Nu există pești în el, nu există broaște sau insecte pe suprafață. Apa este ciudat de clară când te apropii, dar de la distanță pare aproape neagră, ca un ochi deschis în pădure.

Prima mențiune documentată despre lac apare în memoriile unui preot local din 1876, care îl descrie ca pe un "loc blestemat unde apa arată minciuni." Nu detaliază ce înseamnă asta, dar avertizează enoriașii săi să nu se uite prea mult timp în apă "pentru că s-ar putea să nu mai recunoască propriile fețe."

În anii '20, lacul a devenit brusc popular printre artiști și fotografi din Brașov. Veneau să picteze sau să fotografieze reflexiile din apă, spunând că sunt "neobișnuit de clare și dramatice." Dar fenomenul s-a oprit brusc în 1927, după ce un pictor renumit, Alexandru Ionescu, și-a rupt toate picturile făcute la lac și s-a închis în atelier pentru restul vieții, refuzând să mai picteze peisaje.

În singura sa declarație publică despre incident, a spus doar: "Am pictat ceea ce am văzut în apă. Dar când am terminat și m-am uitat din nou, reflexia se schimbase. Nu era cerul pe care îl pictam. Era... altceva. Alt cer, alt pădure. Ca și cum apa reflecta un loc care nu este aici."

Prima investigație serioasă a lacului a fost făcută în 1968 de către un grup de geologi de la Universitatea București, care studiau formațiunile geologice din zona Carpaților. Au luat probe de apă, au măsurat adâncimea (nouă metri în centru), au analizat compoziția chimică. Tot normal - apă de izvor de munte, ușor acidă din vegetația în descompunere, nimic neobișnuit.

Dar unul dintre geologi, Radu Petrescu, a făcut o observație ciudată în raportul său personal (nu în cel oficial). A scris: "Când am măsurat adâncimea cu sonda, citirea a fost de nouă metri. Dar când am privit direct în apă, părea mult mai adâncă. Am putut vedea fundul - roci și noroi - dar distanța părea gestionată. Ca și cum aș privi printr-o lupă care extinde spațiul."

Fenomenul care a făcut ca lacul să fie cunoscut în cercurile locale a început să fie raportat consistent în anii '80. Oameni care se uitau în apa lacului pentru a-și vedea reflexia raportau că, uneori, reflexia lor nu era corectă. Nu în sensul unei distorsiuni normale - ci în sensul că arăta o versiune diferită a lor înșiși.

În 1983, o tânără femeie pe nume Maria Dumitrescu s-a dus la lac să se gândească la viața ei - era într-un moment dificil, trebuind să decidă între a rămâne în România sau a emigra cu soțul în Germania. S-a așezat pe malul lacului și s-a uitat în apă.

Reflexia ei arăta pe Maria, dar mai bătrână - poate cu douăzeci de ani mai în vârstă. Părul cărunt, riduri adânci, un aer de tristețe profundă. Și în reflexie, în spatele ei, nu era pădurea din jurul lacului - ci un bloc de apartamente gri, comunist, un balcon cu rufe întinse.

Maria a clipit, s-a uitat din nou. Reflexia era normală. Ea însăși, tânără, cu pădurea în spate. A crezut că a imaginat. Dar imaginea din apă o bântuie până astăzi. A ales să rămână în România. Acum, la șaizeci de ani, locuiește într-un bloc gri comunist, singură (soțul a murit acum zece ani), cu același aer de tristețe profundă pe care l-a văzut în reflexia din lac acum patru decenii.

Ea crede că lacul nu i-a arătat o viziune. I-a arătat viitorul - fix viitorul care se va întâmpla dacă ar rămâne. Și ea a ales să rămână oricum, condamnându-se exact la destinul pe care îl văzuse.

Cel mai tulburător incident documentat a fost în 1995. Un grup de trei prieteni - Andrei, Cristina și Vlad - au mers să facă un picnic lângă lac. Era o zi frumoasă de vară. După ce au mâncat, Cristina a propus să facă fotografii. Au ales să fotografieze reflexiile lor în apă - un cadru artistic clasic.

Au făcut câteva poze, pozând împreună, privind în apă în timp ce Vlad ținea camera deasupra, capturând atât fețele lor cât și reflexiile. Când au dezvoltat filmul (era încă era fotografiei pe film), au rămas înmărmuriți.

În fotografie, chipurile lor reale - privind în jos spre apă - erau normale. Dar reflexiile din apă nu se potriveau. Reflexia Cristinei arăta pe cineva complet diferit - o femeie mai în vârstă pe care nu o recunoscuse. Reflexia lui Andrei era a lui, dar cu o cicatrice uriașă pe față pe care nu o avea în realitate. Și reflexia lui Vlad... nu exista. Locul unde ar fi trebuit să fie reflexia lui era doar apă goală, de parcă el nu ar fi fost acolo deloc.

Au încercat să explice fenomenul - eroare de film, expunere dublă, ceva. Dar fotografia era clară. Cei trei oameni reali, privind în jos. Trei reflexii greșite în apa de dedesubt.

Povestea devine și mai tulburătoare. În 2003, Cristina și-a schimbat dramatic aspectul după un accident de mașină - chirurgie reconstructivă extensivă. Când a văzut rezultatul final în oglindă, a înțeles: arăta exact ca femeia din reflexia din lac. Accidentul o transformase în versiunea ei pe care o văzuse cu opt ani înainte.

În 2007, Andrei a fost atacat de un câine și a primit o cicatrice severă pe față. Exact unde reflexia din lac arătase cicatricea cu doisprezece ani înainte.

Iar Vlad a dispărut în 2011. Nu mort - pur și simplu dispărut. A plecat la serviciu într-o dimineață și nu a mai fost văzut niciodată. Poliția nu l-a găsit, familia nu a avut niciun indiciu. Ca și cum s-ar fi șters din existență. Exact cum reflexia lui lipsise din apa lacului - ca și cum nu ar fi existat deloc.

În 2018, un cercetător independent de fenomene paranormale, doctorul Adrian Munteanu, a decis să studieze lacul sistematic. A petrecut două săptămâni acolo, făcând măsurători, luând fotografii, intervievând localnici. Teoria lui era că lacul are o proprietate fizică neobișnuită - poate o anomalie magnetică sau o structură geologică rară - care distorsionează percepția sau creează iluzii optice.

În ultima zi a cercetării sale, și-a făcut propria fotografie în apa lacului. Când a privit imaginea pe ecranul camerei digitale, a văzut ceva care l-a făcut să împacheteze echipamentul și să plece imediat: reflexia lui arăta un Adrian mult mai bătrân, slăbit dramatic, cu privirea goală a cuiva în stadii terminale de boală.

Nu a publicat niciodată cercetarea. A distrus toate notele. Șase luni mai târziu, a fost diagnosticat cu cancer pancreatic avansat. A murit în 2019, arătând exact cum îl arătase reflexia din lac.

Există o teorie printre puținii care au studiat fenomenul. Că Lacul Oglinzilor nu reflectă prezentul - reflectă destinul. Nu viitorul probabil, ci viitorul cert, imuabil, cel care se va întâmpla indiferent de alegerile pe care le faci. Este o fereastră spre inevitabil.

De aceea nu există viață în lac. De aceea apa este atât de liniștită. Pentru că locul nu aparține cu adevărat prezentului. Este un punct de intersecție între ceea ce este acum și ceea ce va fi mai târziu. Și când te uiți în acea apă, nu te vezi pe tine - vezi sfârșitul tău, versiunea finală, destinul de care nu poți scăpa.

---

Astăzi, Lacul Oglinzilor încă există, ascuns în pădurea lui de brazi, nemarcat, neîngrijit. Localnicii îl evită. Turiștii care îl găsesc din întâmplare de obicei fac fotografii rapide și pleacă, simțind instinctiv că ceva nu este în regulă, deși nu pot spune exact ce.

Dar câțiva, curioși sau disperați, se așează pe malul lacului și privesc în apă, căutând răspunsuri. Și unii dintre ei văd. Văd versiunea lor finală - bătrâni, bolnavi, singuri, fericiți, morți, transformați. Văd sfârșitul care îi așteaptă, indiferent de drumul pe care îl aleg.

Și întrebarea care îi bântuie pe toți cei care au văzut și au plecat este: dacă știi exact cum vei ajunge, dacă știi că destinul tău este deja scris în reflexia unei ape întunecate într-o pădure uitată, mai ai cu adevărat alegere? Sau doar trăiești prin mișcările mecanice ale unei vieți al cărei final a fost întotdeauna inevitabil?

Lacul nu răspunde la aceste întrebări. Reflectă doar, în tăcere, adevărul pe care majoritatea preferăm să nu îl cunoaștem: că destinul nostru este deja scris, și că singura diferență pe care o putem face este cât de conștienti suntem de el în timp ce mergem spre el, pas cu pas, zi după zi, până când reflexia din apă devine în cele din urmă chipul din oglinda reală.