$$$

 În școlile din Japonia nu există femei de serviciu, pentru că elevii fac curățenie. 

Aceasta este o tradiție numită O-soji. De la clasa întâi până la liceu, elevii își curăță singuri clasele, holurile și băile, zilnic. Nu este o formă de pedeapsă, ci o lecție de viață: dacă tu faci mizerie, tu trebuie să cureți. Acest obicei îi învață respectul pentru spațiul public și responsabilitatea socială, transformându-i în cetățeni care nu aruncă niciodată gunoi pe stradă.

Momentul dedicat curățeniei are loc, de obicei, imediat după masa de prânz și durează aproximativ 15-20 de minute. Întreaga școală se mobilizează la sunetul unui anumit cântec sau semnal sonor. Profesorii nu stau deoparte să supravegheze, ci participă activ alături de elevi, măturând sau ștergând praful, oferind astfel un exemplu personal de smerenie și spirit de echipă, demonstrând că nicio muncă nu este înjositoare.

Organizarea este meticuloasă și se bazează pe rotația sarcinilor. Clasa este împărțită în mici grupuri numite „han”, iar responsabilitățile se schimbă săptămânal sau lunar. Un elev care săptămâna aceasta șterge tabla, săptămâna viitoare poate fi responsabil cu măturatul holului sau cu servirea prânzului colegilor. Această rotație asigură că toți elevii experimentează fiecare tip de muncă și nimeni nu este discriminat sau blocat într-o sarcină neplăcută.

Instrumentele folosite sunt simple, dar eficiente. Elevii folosesc mături clasice și cârpe speciale numite „zokin”, pe care le aduc adesea de acasă. Un obicei comun în școlile primare este curățarea podelelor lungi de lemn prin așezarea mâinilor pe cârpă și împingerea ei în timp ce aleargă aplecați. Aceasta este adesea transformată într-o cursă amuzantă, combinând efortul fizic cu utilul.

Inclusiv toaletele sunt curățate de către elevi, un aspect care uimește adesea vizitatorii occidentali. În cultura japoneză, curățarea băii nu este văzută ca ceva degradant, ci ca o necesitate igienică de bază. Elevii mai mari îi învață pe cei mai mici cum să folosească periile și soluțiile de curățare, creându-se astfel un sistem de mentorat și transmitere a valorilor de la o generație la alta.

Această practică are rădăcini adânci în filozofia educațională japoneză, care pune accent pe dezvoltarea holistică a copilului, nu doar pe performanța academică. Conceptul de „educație morală” este o materie de sine stătătoare, iar O-soji este partea practică a acesteia. Copiii învață că școala nu este doar o clădire unde vin să ia notițe, ci o comunitate de care trebuie să aibă grijă împreună.

Rezultatul psihologic al acestui obicei este formarea unui sentiment puternic de proprietate și respect. Este mult mai puțin probabil ca un elev să lipească gumă de mestecat sub bancă sau să scrijelească pereții, știind că tot el va fi cel care va trebui să curețe mizeria câteva ore mai târziu. Vandalismul în școlile japoneze este extrem de rar tocmai datorită acestei conștientizări cauză-efect.

Influențele religioase și culturale joacă, de asemenea, un rol important. În shintoism, religia nativă a Japoniei, puritatea fizică este strâns legată de puritatea spirituală. De asemenea, în budismul Zen, activitățile cotidiene precum gătitul sau curățenia sunt considerate exerciții spirituale meditative. Astfel, curățarea clasei devine un moment de calmare și de „curățare a minții” înainte de orele de după-amiază.

Efectele pe termen lung se văd în societatea japoneză adultă. Celebrele imagini cu suporterii japonezi care rămân după meciurile de la Cupa Mondială pentru a strânge gunoiul din tribune, deși nu este datoria lor, sunt rezultatul direct al anilor de O-soji. Pentru ei, a lăsa un loc mai curat decât l-au găsit este un reflex automat, un standard de comportament civilizat.

Deși există personal administrativ în școli, numit „yomushuji”, rolul acestora este diferit de cel al femeilor de serviciu din alte țări. Ei se ocupă de reparații tehnice, grădinărit, securitate sau sarcini care implică substanțe periculoase ori echipamente grele. Întreținerea zilnică, igiena curentă și ordinea rămân, însă, datoria sacră a elevilor și profesorilor, o tradiție care definește caracterul național nipon.

$$$

 Gazul de la aragaz nu are niciun miros; mirosul este adăugat artificial pentru a-ți salva viața. 

Gazul metan natural este complet inodor și incolor. Dacă ar exista o scurgere, ai muri intoxicat sau în explozie fără să simți nimic. Companiile de gaze adaugă o substanță chimică numită mercaptan (care conține sulf), care miroase a ouă clocite sau varză stricată, special pentru ca nasul uman să detecteze imediat pericolul.

Procesul de adăugare a mirosului se numește odorizare și este o măsură de siguranță obligatorie prin lege în majoritatea țărilor din lume. Gazul natural, deși este un combustibil excelent, este extrem de periculos în stare necontrolată. El poate provoca asfixierea (prin înlocuirea oxigenului din aer) sau, mult mai frecvent, poate crea o atmosferă explozivă atunci când se acumulează într-un spațiu închis și intră în contact cu o scânteie sau o sursă de căldură.

Substanța chimică folosită cel mai des în acest scop este etil-mercaptanul, cunoscut și sub denumirea de etantiol C2H6S. 

Această moleculă este renumită pentru mirosul său dezagreabil, care este perceput de nasul uman chiar și în concentrații extrem de mici. Oamenii sunt capabili să detecteze mirosul de mercaptan la niveluri mult sub limita inferioară de explozie a gazului, oferind timp suficient pentru a deschide ferestrele și a evacua zona.

Odorizarea gazului se face, de obicei, la stațiile de distribuție, înainte ca gazul să ajungă în rețeaua de conducte care alimentează casele și întreprinderile. Lichidul de mercaptan este introdus în conducta de gaz printr-un sistem controlat automat, asigurând o concentrație constantă și uniformă pe tot parcursul rețelei de distribuție.

Fără acest miros artificial de avertizare, scurgerile de gaze ar fi mult mai frecvente și mai letale. În istorie, înainte de implementarea standardelor de odorizare, au existat numeroase tragedii în care scurgerile din mine sau din rețelele de distribuție au dus la pierderi masive de vieți omenești și distrugeri materiale extinse, tocmai pentru că pericolul era invizibil și imperceptibil.

Concentrația de mercaptan adăugată în gaz este strict reglementată de standardele industriale. Obiectivul este de a asigura că mirosul este detectabil atunci când gazul atinge o concentrație în aer de cel mult o cincime din limita inferioară de explozie (L.I.E.). Dacă gazul ar fi lăsat să ajungă la L.I.E., riscul ca o mică scânteie de la un întrerupător electric să declanșeze o explozie ar fi iminent.

Mirosul mercaptanului nu se aseamănă doar cu ouăle stricate; în funcție de sensibilitatea olfactivă a fiecărui om, el poate fi descris și ca un miros de usturoi putrezit, ceapă alterată sau chiar de fecale. Această putere a mirosului este esențială pentru a declanșa o reacție de respingere și alarmă la nivel instinctiv, forțând oamenii să acționeze rapid pentru a identifica sursa scurgerii.

Odorizarea nu se aplică doar gazului natural (metan), ci și propanului și butanului (GPL), care, deși sunt mai grele decât aerul și tind să se acumuleze la nivelul solului, sunt de asemenea inodore în stare pură și necesită aceeași măsură de siguranță pentru a preveni intoxicațiile și exploziile.

Există situații rare când mirosul nu este perceput, fenomen numit „stingere olfactivă” sau oboseală olfactivă, care apare când o persoană este expusă la mirosul persistent pentru o perioadă lungă. Totuși, cel mai mare risc este pentru persoanele care suferă de anosmie (pierderea totală sau parțială a simțului mirosului), motiv pentru care detectoarele automate de gaz sunt esențiale ca metodă secundară de protecție.

Așadar, de fiecare dată când simțim mirosul neplăcut specific gazului de la aragaz, ar trebui să ne reamintim că acel miros nu este o neplăcere, ci rezultatul unei decizii de inginerie a siguranței. Este un semnal chimic creat deliberat pentru a ne avertiza cu privire la un pericol care altfel ar fi tăcut, invizibil și adesea fatal.

$$$

 Când o albină simte că i se apropie sfârșitul, părăsește stupul voluntar într-un ultim act de sacrificiu. 

Albinele sunt programate genetic pentru igiena coloniei. Dacă o albină este bătrână sau bolnavă, ea nu moare în interiorul stupului, pentru a nu răspândi boli și a nu le da de muncă celorlalte albine (care ar trebui să-i scoată corpul). Ea zboară cât mai departe posibil de casă și moare singură în câmp, protejând astfel viitorul familiei sale.

Acest fenomen este un exemplu uimitor de altruism biologic, unde supraviețuirea grupului primează în fața instinctului individual de conservare. Albina nu așteaptă ca puterile să o părăsească definitiv în interiorul locuinței colective, ci își folosește ultimele resurse de energie pentru un zbor fără întoarcere. Prin această plecare deliberată, ea elimină riscul ca descompunerea corpului său să devină o sursă de contaminare pentru larve sau pentru matcă.

Mecanismul din spatele acestei decizii este legat de sensibilitatea albinei la propriile semnale fiziologice. Pe măsură ce sistemul său imunitar slăbește sau aripile i se uzează după mii de kilometri parcurși, individul resimte o schimbare în compoziția chimică a corpului. Aceste schimbări funcționează ca un declanșator biologic care o îndeamnă să se distanțeze de restul comunității, evitând astfel povara pe care ar reprezenta-o prezența sa neînsuflețită.

Efortul depus de o albină bătrână pentru a părăsi stupul este unul considerabil. Deși zborul este greoi, iar coordonarea îi scade, ea persistă în direcția opusă intrării principale. Acest gest asigură faptul că nicio altă albină nu va trebui să consume timp și energie pentru a-i transporta rămășițele în afara stupului, sarcina de „curățător” fiind una epuizantă pentru membrii tineri ai coloniei.

Odată ajunsă într-un loc izolat, de cele mai multe ori pe o floare sau direct pe solul pădurii, albina se oprește definitiv. Alegerea de a muri în singurătate este o strategie evolutivă care reduce drastic transmiterea paraziților interni. Dacă ar rămâne în stup, microorganismele care i-au grăbit sfârșitul s-ar putea răspândi rapid prin contact direct, punând în pericol integritatea întregului „superorganism”.

Acest act de sacrificiu este cu atât mai remarcabil cu cât albinele sunt ființe profund sociale, care depind de interacțiunea cu semenii lor pentru a funcționa. Totuși, în pragul morții, această legătură este întreruptă voluntar. Izolarea auto-impusă este metoda prin care albina își demonstrează loialitatea finală față de matcă și față de generațiile viitoare care încă nu au eclozat.

Procesul de plecare este adesea precedat de o perioadă în care albina devine mai puțin activă în interiorul stupului, evitând contactul cu zonele de creștere a puietului. Aceasta este o primă etapă de izolare voluntară. Când simte că momentul critic este aproape, ea se îndreaptă spre ieșire, ignorând orice sursă de hrană sau interacțiune, concentrându-se doar pe îndepărtarea geografică de casa sa.

Biologii au observat că acest comportament de auto-izolare este mai accentuat în perioadele de stres al coloniei. În momentele în care stupul este vulnerabil, albinele sunt și mai drastice în decizia lor de a pleca. Această responsabilitate individuală face ca stupul să rămână unul dintre cele mai curate locuri din natură, în ciuda densității uriașe de indivizi care trăiesc într-un spațiu atât de restrâns.

Sacrificiul singuratic al albinei reprezintă o formă pură de moștenire biologică. Deși nu lasă în urmă urmași direcți, contribuția sa la curățenia stupului permite surorilor sale să trăiască mai mult și să colecteze mai mult nectar. Moartea sa discretă, departe de ochii coloniei, este piesa finală dintr-un puzzle al eficienței care a permis acestei specii să supraviețuiască și să prospere timp de milioane de ani.

În final, zborul solitar al albinei bătrâne este un simbol al ordinii naturale perfecte. Ea pleacă în liniște, fără a lăsa urme, transformându-se în nutrienți pentru pământ, în timp ce stupul continuă să zumzăie de viață în urma ei. Această capacitate de a alege binele colectiv în locul confortului individual este ceea ce face din biologia albinei un subiect de admirație constantă pentru oamenii de știință.

$$$

 Somnul este „balena” apelor dulci din România, fiind capabil să creeze un vacuum uriaș pentru a-și înghiți prada instantaneu. 

Silurus glanis (Somnul) este cel mai mare pește de apă dulce din Europa. Gura sa enormă nu este făcută pentru a mușca, ci funcționează ca un aspirator puternic. Când își deschide brusc gura, apa năvălește înăuntru cu o forță atât de mare încât trage după ea rațe, pești mari sau mamifere mici care înoată la suprafață, fără ca acestea să aibă timp de reacție.

Această metodă de hrănire, numită tehnic „alimentație prin aspirație”, se bazează pe expansiunea rapidă a cavității bucale. Somnul își coboară brusc mandibula și își lărgește operculele (capacele branhiilor), creând o presiune negativă masivă în interior. Diferența de presiune față de exterior face ca un volum mare de apă să fie absorbit instantaneu, antrenând prada în interiorul gurii înainte ca aceasta să poată înota în sens opus.

Din punct de vedere anatomic, somnul este adaptat perfect pentru viața pe fundul apelor tulburi. Corpul său nu are solzi, fiind acoperit de un strat protector de mucus, ceea ce îi permite să alunece ușor prin vegetație sau mâl. Lipsa solzilor îi oferă o flexibilitate remarcabilă pentru un pește de asemenea dimensiuni, permițându-i să se răsucească rapid în spații înguste sau să vâneze în zone cu curenți slabi, cum sunt gropile adânci ale Dunării.

O caracteristică definitorie sunt cele șase mustăți lungi, dispuse în jurul gurii, care servesc drept organe senzoriale complexe. Deoarece somnul are ochii foarte mici și o vedere slabă, mustățile acționează ca niște receptori chimici și tactili. Acestea detectează vibrațiile de frecvență joasă și substanțele chimice eliminate de pradă, permițându-i peștelui să vâneze cu precizie matematică chiar și în întuneric total sau în apă extrem de mâloasă.

Somnul posedă, de asemenea, un aparat Weber, o structură osoasă care conectează vezica înotătoare de urechea internă. Acest sistem amplifică sunetele și vibrațiile subacvatice, oferindu-i peștelui un auz extrem de fin. Această hipersensibilitate la vibrații este motivul pentru care pescarii sportivi folosesc „clonc-ul”, un instrument din lemn care, lovit de apă, produce un sunet specific ce imită activitatea la suprafață, scoțând somnul din gropile sale de odihnă.

Longevitatea și rata de creștere a acestui pește sunt impresionante. Un somn poate trăi peste 60 de ani, iar în condiții optime de hrană și temperatură, poate depăși lungimea de 2,5 metri și greutatea de 100 de kilograme. Istoria consemnează exemplare uriașe capturate în Delta Dunării, care serveau drept hrană pentru comunități întregi, fiind prețuit nu doar pentru dimensiune, ci și pentru carnea sa grasă, lipsită de oase mici.

În perioada reproducerii, care are loc primăvara, somnul manifestă un comportament parental rar întâlnit la pești. Masculul construiește un „cuib” din rădăcini și vegetație acvatică, unde femela depune icrele. După fertilizare, masculul rămâne să păzească cuibul, ventilând icrele cu înotătoarele pentru a le asigura oxigenarea și îndepărtând orice potențial intrus până la eclozare.

Dieta somnului se schimbă pe măsură ce acesta crește. Dacă puietul se hrănește cu nevertebrate și crustacee, adulții devin prădători oportuniști. Ei nu se limitează la alți pești; s-au documentat cazuri în care somni mari au învățat să prindă porumbei care se apropiau de mal sau au înghițit rozătoare și broaște țestoase. Această capacitate de adaptare la diverse surse de proteine îi asigură supraviețuirea în ecosisteme variate.

Somnul joacă un rol ecologic esențial de „sanitar” al apelor dulci. Fiind un pește care consumă adesea exemplare bolnave sau resturi organice de pe fundul albiei, el ajută la menținerea echilibrului biologic și la prevenirea răspândirii unor boli în rândul populațiilor de pești. Prezența somnilor mari într-un râu este, de obicei, un indicator al unui ecosistem sănătos și al unei biodiversități bogate.

Deși este un prădător de temut în regnul acvatic, somnul nu reprezintă un pericol pentru oameni în mod natural. Legendele despre somni care ar fi înghițit înotători sunt, în marea lor majoritate, folclor exagerat. Somnul este un gigant liniștit care preferă să rămână ascuns în adâncuri, fiind una dintre cele mai fascinante și misterioase creaturi care populează bazinele hidrografice ale României.

$$$

 S-a întâmplat în 16 decembrie1770: În această zi, s-a născut Ludwig van Beethoven, compozitor german. Ludwig van Beethoven (n. Bonn - d. 26 martie 1827, Viena) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Beethoven este considerat un compozitor de tranziţie între perioadele clasică şi romantică ale muzicii.

Ludwig van Beethoven s-a născut la Bonn, Germania, ca fiu al lui Johann van Beethoven (1740-1792), de origine flamandă şi al Magdalenei Keverich van Beethoven (1744-1787). Până relativ recent ziua de 16 decembrie este considerată, în multe lucrări de referinţă, ca fiind data de naştere a lui Beethoven deoarece se ştie că el a fost botezat pe 17 decembrie, ori la vremea respectivă copiii erau botezaţi la o zi după naştere. Oricum această presupunere este încă privită cu rezerve la ora actuală.

Mediul familial nu îi era tocmai favorabil, sub autoritatea capricioasă a tatălui, un cântăreţ de curte mediocru, alcoolic notoriu. Observând însă talentul muzical precoce al fiului său, acesta a încercat să facă, fără succes, din micul Ludwig un copil-minune, asemenea lui Wolfgang Amadeus Mozart. Beethoven a început să ia lecţii de muzică, în jurul vârstei de 10 ani, cu organistul Christian Gottlob Neefe. Acesta recunoaşte dotarea muzicală excepţională a tânărului Beethoven şi, cu sprijinul Arhiepiscopului din Bonn, Maximilian Franz, îi facilitează în 1787 o călătorie la Viena. Aici ia probabil câteva lecţii cu Mozart, dar trebuie să se întoarcă după scurt timp la Bonn, din cauza înbolnăvirii şi morţii mamei sale. În următorii patru ani lucrează cu capela curţii şi cu orchestra teatrului din Bonn, având astfel prilejul să-şi îmbogăţească cunoştinţele muzicale cu operele aflate în circulaţie în acel timp. În această perioadă compune o Cantată cu ocazia morţii împăratului Iosif al II-lea.

În noiembrie 1792, Beethoven pleacă pentru a doua oară la Viena, unde devine elevul lui Joseph Haydn, mai târziu şi al lui Antonio Salieri. În capitala imperiului habsburgic, Beethoven reuşeşte să câştige favorurile aristocraţiei vieneze prin concerte private, cu care ocazie capătă faima de virtuos pianist şi de compozitor. Graţie acestor relaţii şi a contactelor cu casele de editură, care îi publică unele compoziţii, Beethoven reuşeşte să dobândească o independenţă, pe care şi-a dorit-o cândva şi Mozart. În martie 1795 apare pentru prima dată în faţa publicului vienez executând primul său concert pentru pian şi orchestră. Urmează o serie de concerte la Praga, Dresda, Berlin şi Preßburg (Bratislava). După primele sonate pentru pian - printre care sonata op. 13 „Patetica" - , Beethoven deschide, începând cu anul 1798, seria cvartetelor de coarde, compune şi prima lui simfonie, în Do-major. 

În acelaşi timp apar primele semne ale scăderii auzului, ceea ce îl face să se izoleze tot mai mult de societate. În celebrul „Testament de la Heiligenstadt" (1802) Beethoven se adresează fratelui său, înspăimântat de surzenia sa tot mai accentuată. Totuşi, tocmai în aceşti ani, Beethoven compune o serie de opere desăvârşite ale stilului clasic de maturitate, cum sunt cele trei sonate pentru pian op. 31, simfonia III-a „Eroica", apoi sonata pentru pian op. 57 „Appassionata", concertul pentru vioară şi orchestră, simfoniile a V-a (a „Destinului") şi a VI-a („Pastorala"). În aceste compoziţii se observă deosebirile faţă de operele compuse în primii săi ani în Viena: orchestra devine principalul „instrument" al lui Beethoven, chiar şi operele compuse pentru instrumente soliste au un caracter orchestral. Prin anul 1818, Beethoven devine complet surd, singura modalitate de a comunica cu interlocutorii erau „caietele de conversaţii", în care aceştia scriau în loc să vorbească. Surditatea nu i-a întrerupt însă creaţia artistică, în 1819 compune „Variaţiile-Diabelli" pentru pian, în 1820 se execută prima versiune a „Missei Solemnis", realizează ultimele sale sonate pentru pian şi cvartetele de coarde, în sfârşit, Simfonia a IX-a. În ziua de 7 mai 1824 a avut loc la Viena prima audiţie a Simfoniei a IX-a. Succesul a fost triumfal, s-ar putea spune revoluţionar. Beethoven a fost întâmpinat cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăşi familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve. Simfonia a dezlănţuit un entuziasm delirant, multă lume plângea. Beethoven, care se găsea pe scenă cu faţa la orchestră, nu percepea nimic din cele ce se petreceau în sală, unde lumea ridicată în picioare striga şi îşi agita pălăriile. Una din soliste l-a întors pe Beethoven cu faţa la public, putând astfel să-şi trăiască triumful.

Tot mai bolnav, fiind ţintuit la pat încă din decembrie 1826, Beethoven moare la 26 martie 1827, în urma unei boli de ficat. La înmormântarea în cimitirul Währinger au luat parte mii de locuitori ai Vienei, cuvântul de adio l-a rostit poetul Franz Grillparzer. A fost ulterior de două ori exhumat şi reîngropat in Cimitirul Central (Zentralfriedhof) din Viena.

Producţia muzicală a lui Beethoven este considerată în mod tradiţional ca o punte între Clasicism şi Romantism şi se poate împărţi în trei perioade:

- Prima perioadă (1790-1802), cuprinzând compoziţiile din tinereţe de la Bonn şi primii ani în Viena, reprezintă continuarea stilului lui Haydn şi Mozart, şi desăvârşesc clasicismul vienez ajuns la maturitate. Un exemplu îl constitue cvartetul de coarde în La-major op. 18, foarte apropiat de compoziţiile similare ale lui Mozart.

- A doua perioadă (1807-1812), aşa zisul „ciclu eroic", cuprinde compoziţii ca simfonia III-a (Eroica), concertele pentru pian şi orchestră nr.4 şi 5 (Imperialul), sonata pentru pian Appassionata. În toate aceste opere se remarcă profunzimea temelor, contrastele dramatice şi noutăţile armonice, neîntâlnite încă la predecesorii săi.supranumit „titanicul de la Bonn”.

- A treia perioadă se profilează din anul 1813. Compoziţiile din această perioadă nu mai pot fi grupate pe cicluri, fiecare din ele se prezintă cu o proprie şi puternică individualitate, eliberate de convenţiile tradiţionale. În muzica instrumentală introduce recitative şi arii, în fugi, variaţiuni şi elemente lirice, mereu în căutare de noi moduri de expresie. Cele două opere importante din această ultimă perioadă, a 9-a şiMissa solemnis, se depărtează complet de genul tradiţional: astfel în finalul simfoniei se introduce o partitură pentru solişti vocali şi cor, în timp ce Missa solemnis iese din tiparele messelor liturgice, devenind o confruntare subiectivă cu divinitatea.

El a lăsat posterităţii opere nemuritoare, printre care:

-9 simfonii ( a 3-a Eroica, a 5-a a Destinului, a 6-a Pastorala, a 9-a cu finalul Odă bucuriei pe versuri de Friedrich von Schiller, adoptată ca imn oficial al Uniunii Europene)

-5 concerte pentru pian şi orchestră (remarcabile al 4-lea şi al 5-lea Imperialul)

-Un concert pentru vioară şi orchestră

-Missa solemnis

-32 Sonate pentru pian (printre care a 8-a Patetica, a 14-a Sonata Lunii, a 23-a Appassionata)

-Sonate pentru vioară şi pian (mai cunoscută Sonata Kreutzer)

-16 cvartete pentru coarde

- Opera Fidelio

Surse:

http://www.romania-muzical.ro/emisiuni/portret-de-compozitor-ludwig-van-beethoven/218

https://www.biography.com/musician/ludwig-van-beethoven

https://www.britannica.com/biography/Ludwig-van-Beethoven

https://editiadedimineata.ro/ludwig-van-beethoven-o-viata-dedicata-marilor-simfonii/

https://www.bbc.co.uk/music/artists/1f9df192-a621-4f54-8850-2c5373b7eac9

http://www.ziare.com/cultura/istoria-culturii-si-civilizatiei/beethoven-un-monstru-sacru-la-aniversare-1061695

https://www.societateamuzicala.ro/societateaculturala/beethoven-ludwig-van-beethoven

$$$

 S-a întâmplat în 16 decembrie1775: În această zi, s-a născut romanciera engleză Jane Austen. Jane Austen (n. Steventon, Hampshire, Anglia, d. 18 iulie 1817, Winchester, Hampshire, Anglia) a fost o romancieră engleză realistă din perioada romantică pre-victoriană. Datorită viziunii sale complex-realiste a vieţii interioare a femeilor şi nu numai, Austen a devenit fără îndoială cea mai notabilă scriitoare a epocii sale, cu o influenţă deosebită asupra tuturor cititorilor săi. 

S-a născut într-o familie mare şi unită alături de care şi-a trăit toată viaţa. La început educaţia şi-a primit-o de la tatăl şi de la fraţii ei, dar şi prin intermediul cititului. Educaţia sa formală a luat sfârşit când a părăsit şcoala Mânăstirii din Reading după un an şi jumatate, cu puţin înainte de a împlini unsprezece ani. Cam pe atunci a început să scrie ceea ce tatăl ei numea „Povestiri într-un stil cu totul nou”. Când avea optsprezece sau nouăsprezece ani a scris primul său roman, Elinor şi Marianne. Apoi s-a îndrăgostit. Jane l-a întalnit pe Tom Lefroy la Hampshire în anul 1795. La jumătatea lunii ianuarie, el a plecat la Londra pentru a studia dreptul. Jane l-a văzut din nou la Londra în august, însa nu se mai cunoaşte nimic despre relaţia lor până în toamna lui 1798 când s-au despărţit. Aceşti doi ani s-au numarat printre cei mai fructuoşi din viaţa lui Jane. După ce s-a întors de la Londra a scris Mândrie şi prejudecată, apoi a rescris Elinor şi Marianne sub titlul de Raţiune şi simţire şi, în final, Mânăstirea Northanger, pe care l-a terminat în 1799. 

Nu a mai scris vreun roman timp de peste zece ani. Apoi, în decembrie 1802 un tânăr bogat o cere de soţie pe Jane şi ea acceptă. A doua zi, işi retrage acceptul. La câteva luni mai târziu vinde Mânăstirea Northanger unui editor pentru 10 £ dar aşteapta în zadar publicarea cărţii. Tatăl ei moare în 1805. În 1809 se muta în Chawton, satul Hampshire unde îşi lansează în sfârşit, cariera de romancieră. A terminat Persuasiune cam la un an înainte de moartea sa provocată de boala Addison pe 18 iulie 1817. Suportul stabil al familiei sale a fost esenţial în dezvoltarea lui Austen într-un scriitor profesionist. Perioada în care Jane şi-a dezvoltat capacităţile artistice au început în adolescenţă şi a durat până la vârsta de treizeci şi cinci de ani.

În această perioadă, ea a scris trei romane importante şi l-a început pe al patrulea. Din 1811 până în 1815, prin apariţia romanelor „Raţiune şi simţire”(1811), „Mândrie şi prejudecată”(1813), „Parcul Mansfield” (1814) şi „Emma”(1815), ea a obţinut success ca scriitor. A mai scris alte două romane, „Mănăstirea Northanger” (scris între anii 1798 - 1799 şi revizuit mai târziu) şi „Persuasiune”, ambele publicate după moartea sa în 1817, şi l-a început pe un al treilea (denumit eventual „Sanditon”), dar a decedat înaintea finalizării sale.

Surse:

https://www.ro.biography.name/scriitori/9-anglia-uk/458-jane-austen-1775-1817

https://www.britannica.com/biography/Jane-Austen

https://serialreaders.com/3382-biografie-jane-austen.html

https://www.scribd.com/doc/287248403/Jane-Austen

https://www.bzi.ro/jane-austen-romanciera-engleza-realista-din-perioada-romantica-pre-victoriana-769450

https://www.ziuaconstanta.ro/divertisment/stiati-ca/stiati-ca-jane-austen-cea-care-a-deschis-calea-urmatoarei-generatii-de-femei-scriitoare-576087.html

$$$

 S-a întâmplat în 16 decembrie1859: În această zi, s-a născut profesorul Vasile Tarnavschi, unul dintre teologii de seamă ai Ortodoxiei române, specializat în „Vechiul Testament"; decan al Facultăţii de Teologie, rector al Universităţii din Cernăuţi (1918-1920) (d. 1945). A urmat liceul în oraşul Suceava. Este licenţiat al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi. Aceeaşi instituţie îi conferă şi titlul de Doctor în Teologie în 1884. Îşi continuă studiile postuniversitare în vederea specializării pentru exegeza biblică şi limbi semitice, la Viena, Breslau (Wroclaw) şi Berlin (1898-1900). 

A funcţionat ca preot în Stroieşti-Suceava şi la Cernăuţi. Este profesor docent, profesor extraordinar şi apoi titular la Catedra de Studiul Biblic al Vechiului Testament şi Limba ebraică de la Facultatea de Teologie din Cernăuţi. În cadrul aceleaşi facultăţi a suplinit pentru o vreme şi Catedra de Teologie Practică şi a predat cursuri opţionale de aramaică, siriană şi arabă.În cinci rânduri a îndeplinit funcţia de decan al Facultăţii de Teologie, în perioada 1912-1920, şi apoi pe cea de rector al Universităţii din Cernăuţi. Ca director şi redactor al revistei „Candela” şi preşedinte al Asociaţiei Clerului din Bucovina 1923-1924, ca profesor şi teolog, Vasile Tarnavschi s-a impus ca un exeget de referinţă al secolului trecut. Cercetările sale de exegeză şi teologie biblică s-au concretizat prin publicarea cunoscutelor volume de Introducere în sfintele cărţi ale Testamentului Vechi (Cernăuţi, 1928, 656 p.) şi Arheologie biblică (Cernăuţi, 1930, 710 p.). Cel de-al doilea volum, pentru elementele generale, deşi au trecut opt decenii, nu şi-a pierdut cu totul actualitatea. 

Considerat de către specialiştii în domeniu ca un exeget de referinţă pentru teologia şi exegeza biblică vechi testamentară, Vasile Tarnavschi a încetat din viaţă în Bucureşti pe 4 februarie 1945.

Surse:

http://biserica.org/WhosWho/DTR/T/VasileTarnavschi.html

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/foiadiecesana/1945/BCUCLUJ_FP_279423_1945_060_013.pdf

https://www.mvu.ro/index.php/2018/09/17/vasile-tarnavschi-1858-1945/

https://basilica.ro/16-decembrie-1859-s-a-nascut-in-mihoveni-jud-suceava-preotul-profesor-vasile-tarnavschi/

https://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/vasile-tarnavschi-84761.html