$$$

 S-a întâmplat în 14 decembrie1280: La această dată, era consemnată prima atestare documentară a Sighişoarei. Anterior acestui an, conform unor mărturii, în anul 1191, pe locul în care se află Sighişoara de astăzi, se afla postul de pază militară Sandava, întemeiat de colonişti germani din regiunea Rinului de nord, care fuseseră invitaţi să se aşeze în Transilvania de către regele Ungariei, Géza al II-lea, pentru „a apăra” graniţele de est. Aici, coloniştii primesc în folosinţă „fundus regius” („pământ crăiesc”) şi se bucură de drepturi şi privilegii deosebite. Anterior acestei prime atestări documentare, în anii 1241-1242, a avut loc marea invazie tătară și distrugerile ei, pe vremea când cetatea încă nu era fortificată, urmată de o perioadă de regres a zonei.

Istoria scrisă a Sighișoarei începe abia în anul 1280, anul primei atestări documentare a cetăţii sub denumirea de „Castrum Sex”. Conform documentelor, cetatea a fost construită iniţial doar pe vârful dealului înalt de 425 metri, aşezat în mijlocul localităţii, astăzi denumit „Dealul cetăţii”. În aceeaşi perioadă, ordinul călugărilor dominicani întemeia aici o mănăstire. În anul 1298, papa Bonifaciu acorda, printr-un document, o indulgență mănăstirii, în care este menţionat pentru prima dată numele orașului, sub titulatura Schespurch. Urmează o perioadă de înflorire în care orașul capătă statut de reședință de comitat – în anul 1339, apoi se construiește biserica „Sfântul Nicolae” – în anul 1345, iar în anul 1367 este menţionat documentar pentru prima dată ca oraş – „civitas Seguswar”.

Mai apoi, în anul 1350, începea construcţia zidului cetăţii, care are o lungime de 950 metri, înălţimea iniţială fiind de patru metri, urmată, în secolul al XV-lea de o supraînălţare cu alţi patru metri, ca protecţie împotriva invaziilor otomane. În interiorul acestor ziduri s-au construit mai apoi principalele clădiri ale orașului şi, tot în această perioadă, începe să se dezvolte și Orașul de Jos al Sighişoarei. Cetatea a avut iniţial 14 turnuri, care aparţineau fiecare câte unei bresle, şi patru bastioane, însă, în prezent, aici mai există doar nouă turnuri şi trei bastioane, dintre care cel mai reprezentativ este Turnul cu Ceas (Turnul Orelor). În anul 1376, Sighişoarei îi sunt înnoite statutele meșteșugarilor breslași – existau atunci 19 bresle -, semn al dezvoltării economice a oraşului de la acest moment. Între anii 1431 – 1435, Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân, care fusese încoronat la Nürnberg de împăratul Sigismund de Luxemburg drept domn al Țării Românești îşi exercita, de la Sighișoara, autoritatea asupra sudului Transilvaniei. În această perioadă, el a bătut ducaţii noi – noua monedă munteană cu putere de circulaţie în Transilvania – şi tot de aici el se pregătea să preia puterea la sud de Munţii Carpaţi. Şi tot aici s-a născut, în noiembrie/decembrie 1431 fiul său, Vlad Ţepeş, cel supranumit Dracula, domn al Ţării Româneşti în anii 1448, 1456-1462 şi 1476.

În condiţiile în care, la finalul acelui secol, Sighișoara devine centrul întregii „Universităţii săseşti” – „Universitas Saxonum”, (adică comunitatea geografică și socială săsească din Transilvania) la data de 6 februarie 1506, la biserica din Dealul cetății s-a ținut o mare adunare a stărilor privilegiate, denumită „Unio trium nationum”, care a instituit măsuri de represiune asupra iobăgimii, măsură care avut ca finalitate, în anul 1511, o răscoală de proporţii a populației sărace, înăbuşită de voievodul Ioan Zapolya. În anul 1514, însă, a izbucnit răscoala condusă de Gheorghe Doja, eveniment care a afectat și Sighișoara, iar în luptele conduse de Ioan Secuiul, fratele lui Gheorghe Doja, ţăranii răsculaţi îl ucid pe primarul Sighişoarei, Antonius Polner. În anul 1526, după bătălia de la Mohacs, Transilvania intră sub suzeranitatea otomană, perioadă în care cetatea Sighişoarei îşi consolidează autonomia şi în care cade pradă luptelor interne pentru putere.

În anul 1528, are loc primul asediu, eşuat, al voievodului Transilvaniei Ștefan Bathory, însă „Oraşul de Jos” avea să fie distrus complet. Doi ani mai târziu, are loc asediul oştilor lui Zapolya, care preia controlul cetății, se dedică refacerii oraşului şi acordă numeroase privilegii. Este perioada în care Sighişoara cunoaşte o dezvoltare puternică, atât economică cât şi culturală şi educativă, graţie comerţului cu Ţara Românească şi Moldova, specializării în pictură şi sculptură şi construirii unei şcoli, în anul 1522. În anul 1601, trupele imperiale comandate de Giorgio Basta asediază din nou oraşul, ocupă cetatea şi devastează pur şi simplu Orașul de Jos. Doi ani mai târziu, Sighişoara este cuprinsă de o epidemie de ciumă care omoară aproape jumătate din populaţia oraşului – circa două mii de presoane. Era momentul în care avea să înceapă un şir de nenorociri care s-au abătut asupra oraşului – jafuri, ocuparea cetății de către trupele imperiale ale lui Gheorghe Raț, care la rândul lor au jefut şi batjocorit populaţia de aici – pentru ca ordinea să fie restabilită în anul 1605, când Radu Șerban aduce întraga regiune a Târnavelor sub controlul armatelor Țării Românești. Oraşul avea însă să joace şi mai departe un rol important pe scena politică a Transilvaniei, mai ales că dietele nobiliare transilvane erau ţinute în biserica din Dealul cetății. În anul 1631, aici a fost ales ca principe al Transilvaniei Gheorghe Rakoczy I, iar în anul 1658 Acaţiu Barcsai a primit jurământul de credință din partea celor trei stări, precum și firmanul de numire din partea Porții.

Însă necazurile din acest secol nu aveau să se încheie, o altă epidemie de ciumă omorând cca. 1800 de locuitori, iar un incendiu a distrus aproape mai bine de trei sferturi din oraș – cea mai mare catastrofă prin care a trecut Sighișoara în istoria existenţei sale. Finalul de secol al XVII-lea a reprezentat momentul reconstruirii Sighişoarei, cu ajutor domnesc, mai multe dintre clădirile refăcute atunci dăinuind până în zilele noastre. Au urmat perioade în care Transilvania cădea în stăpânirea habsurgilor, răscoala curuţilor condusă de Francisc Rakoczy al II-lea, asedierea cetăţii de către curuții conduși de Gutti Istvan, pentru ca în anul 1706, după distrugerile făcute aici de Rakoczy – neales principe al Transilvaniei – importanța strategică a Sighișoarei să decadă, concomitent cu o nouă serie de epidemii, incendii, inundaţii care au avut loc în perioada 1709 – 1788.

Următorul moment important din istoria oraşului îl reprezintă revoluția de la 1848, atunci când trupele generalului Bem au asediat cetatea, fiind învinse de ruşii conduşi de generalul Skariatin. Din acest moment, Sighișoara, vechea cetate, și-a pierdut definitiv rolul strategic, orașul fiind colonizat cu secui. Breslele de meșteșugari, în alte timpuri fundamentul societății, au decăzut, locul lor fiind luat de mica industrie – cu precădere textilă și alimentară. În perioada 1850 – 1860, orașul a fost legat prin șosele de Sibiu și Braşov, a urmat inaugurarea căii ferate Braşov – Arad, în 1873, iar în 1898, inaugurarea unei căi ferate înguste Sighișoara – Agnita. În anul 1903 oraşul este electrificat iar în 1936, este introdus gazul metan.

În perioada interbelică, Sighișoara este reşedinţa județului Târnava Mare, orașul cunoaşte o dezvoltare considerabilă iar populaţia, aflată în continuă creştere, devine predominant românească. La 17 februarie 1968, Sighişoara a fost declarată municipiu, iar „Oraşul de Sus” a rămas cea mai mare cetate medievală din Europa locuită fără întrerupere, devenind în anul 1999 un loc remarcabil în patrimoniul mondial al UNESCO. Cele mai interesante obiective turistice din cetate sunt:

- „Turnul cu Ceas” – este construcţia emblematică a Sighişoarei, fiind realizat în scopuri militare, pentru apărarea cetăţii, şi locul care a găzduit şi Sfatul Cetăţii până în anul 1556. Înălţimea sa este de circa 64 de metri, având o distribuţie pe cinci nivele şi adăposteşte acum Muzeul de Istorie al oraşului

- „Biserica Mănăstirii” a fost zidită în dreapta Turnului cu Ceas, a fost ridicată în secolul al XIII-lea şi făcea parte iniţial dintr-o biserică a dominicanilor, astăzi dispărută. Remarcabile sunt aici tocul din piatră sculptată în stil renascentist, precum şi numeroasele covoare orientale din secolul al XVII-lea

- „Scara Şcolarilor” sau „Scara Acoperită” construită în anul 1654, este una dintre atracţiile Sighişoarei şi unul din elementele unice care se află aici. Obiectivul a fost construit de către primarul Johann Both pentru a uşura accesul către Şcoala din Deal, iar scara avea iniţial 300 de trepte, pentru ca în zilele noastre să se mai regăsească aici doar 175 de trepte

- „Turnul Fierarilor”, aflat în apropierea Bisericii Mănăstirii, a fost construit în anul 1631, fiind unul din cele mai impunătoare şi masive turnuri ale cetăţii

- „Biserica din Deal”, aflată în zona cea mai înaltă a Dealului cetăţii, poate fi găsită doar urcând cele 175 de trepte ale „Scării Acoperite”. Lăcaşul a fost construit în anul 1345, în stil gotic, fiind cel mai important monument arhitectonic al oraşului. Se remarcă aici contraforţii exteriori cu sculpturi din piatră din secolul al XIV-lea, amvonul în stil gotic, strana mare a corului. Biserica este alcătuită dintr-o navă cu lungimea de 30 metri, cu absida semicirculară, un transept şi un turn-clopotniţă foarte înalt

-„Casa Vlad Dracul” – acum restaurant, a aparţinut, se pare, voievodului muntean Vlad Dracul, fiind locul în care s-a născut şi fiul mijlociu al acestuia, Vlad Tepeş. Casa reprezintă un punct de atracţie pentru cei interesaţi de mitul vampirului Dracula.

Surse:

http://www.ziare.com/cultura/istoria-culturii-si-civilizatiei/sighisoara-un-oras-atestat-documentar-la-14-decembrie-1280-1207023

https://a1.ro/news/inedit/sighisoara-prima-atestare-documentara-a-orasului-id423519.html

https://forum.b-zone.ro/topic/415043-14-decembrie-1280-prima-atestare-documentară-a-sighişoarei/

$$$

 S-a întâmplat în 14 decembrie1467, 14-15: La această dată, avea loc bătălia de la Baia, soldată cu victoria lui Ştefan cel Mare asupra armatelor ungare, conduse de regele Matia Corvin, oști care invadaseră Moldova. Această bătălie a fost ultima încercare importantă de restaurare, prin mijloace militare, a suzeranităţii ungare asupra Moldovei şi a prilejuit lui Ştefan cel Mare prima sa manifestare pe plan internaţional ca învingător al regelui Ungariei.

Bătălia de la Baia a fost determinată, în primul rând, de apropierea lui Ştefan de Polonia şi de faptul că Ungaria îl adăpostea din 1459 pe rivalul acestuia, fostul domn Petru Aron (1451 – 1452, 1454 – 1457); la rândul său, Ştefan atacase ţinuturile secuieşti (1461), Chilia (1462) şi sprijinise răscoala nobililor din Transilvania (1467). În aceste condiţii, Matia Corvin decide să-l pedepsească pe Ştefan şi să-l înlocuiască cu Petru Aron, pe care-l adăpostea din anul 1459 şi care-i făgăduise ascultare. 

În noiembrie 1467, regele maghiar trecea pasul Oituz, în fruntea unei armate de circa 40.000 de oameni (după alte surse, de circa 25.000), îndreptându-se spre Suceava. Poposind la Târgu Trotuş, la 19 noiembrie, iar apoi la Roman, căruia îi dă foc la 7 decembrie, Matia Corvin părăseşte Valea Siretului, pentru a înainta pe sub munţi. Înainte de ultima etapă a campaniei, care viza Suceava, regele maghiar îşi stabileşte tabăra, pentru un scurt răgaz, la Baia, unde se afla sediul unei episcopii catolice şi o colonie de saşi. După lupte de hărţuire pe traseul urmat de oastea maghiară, Ştefan decide să dea bătălia decisivă la Baia, pentru a opri înaintarea regelui maghiar. După unele surse, domnul dispunea de circa 20.000 de luptători, iar după altele, de circa 12.000. În orice caz, inferioritatea numerică a moldovenilor nu poate fi pusă la îndoială. Atacul s-a produs noaptea, iar cronicarul polon Jan Długosz povesteşte cum Ştefan, „gândind că a venit momentul în care cu puţini să-i bată pe mulţi, lăsând caii şi bagajele în tabără, a sosit la Baia doar pedestru şi uşor şi, incendiind oraşul din câteva laturi, în noaptea de 15 decembrie a năvălit peste unguri, ţinând lupta amestecată până în revărsatul zorilor, iar mulţi unguri căzând...; craiul Matiaş, rănit în trei locuri, dar nu mortal, ca să nu cadă în mâinile românilor, a fost scos din locul bătăliei. Partea cea mai mare a oştilor ungureşti revenind la munţi şi aflând drumurile înţesate cu arborii care fuseseră tăiaţi de moldoveni, a ars carele şi bogăţia şi îngropând 500 de bombarde, pentru ca moldovenii să nu se poată folosi de ele, a trecut în fugă în Ardeal... Se spune că în acea bătălie au pierit 10.000 de unguri: au fost prinse şi câteva steaguri ostăşeşti, pe care Ştefan vodă le-a trimis regelui polon Cazimir IV (1447 – 1492) prin solii săi, în semn de biruinţă”.”

Relatarea lui Jan Długosz se apropie considerabil de modul cum însuşi Ştefan a descris lupta de la Baia, într-o scrisoare adresată regelui Cazimir, fiind foarte probabil ca Długosz să fi avut acces la aceasta, pentru redactarea cronicii sale. Biruinţa lui Ştefan ar fi fost şi mai deplină, dacă o parte a oştirii, condusă de vornicul Crasneş, ar fi atacat aşa cum plănuise domnul. O posibilă trădare a unei părţi a boierimii este sugerată şi de executarea, după bătălie, a 24 de mari boieri, între care şi vornicul Crasneş, alţi 40, de rang mai mic, fiind traşi în ţeapă. Aprigi pedepse dădea Ștefan! După dezastrul din Moldova, Matia Corvin a dorit, probabil, să întreprindă o expediţie de revanşă, dar evoluţia situaţiei internaţionale, îndeosebi izbucnirea războiului ungaro-boem, nu i-a mai permis. În schimb, Ştefan a mai întreprins în anii 1468 şi 1469 două expediţii de represalii în Transilvania, în cursul cărora, în condiţii neclare, a fost prins Aron Vodă şi executat. Victoria lui Ştefan de la Baia a aşezat pe baze noi relaţiile moldo-maghiare şi a întărit prestigiul intern şi internaţional al domnului.

Surse:

George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti 2011

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-l-a-invins-stefan-cel-mare-pe-matia-corvin-la-baia

https://revista100.ro/azi-in-istorie/batalia-de-la-baia/

http://istoriamilitara.org/stiinta/articole/533-prima-mare-victorie-a-lui-stefan-cel-mare.html

https://ortodoxinfo.ro/2017/07/02/batalia-de-la-baia-1467-tradarea-care-putea-duce-la-moartea-lui-stefan-cel-mare/

$$$

 S-a întâmplat în 14 decembrie1704: La această dată, a fost înfiinţat Spitalul Colţea, primul spital laic din Bucureşti şi din Ţara Românească, ctitorit de către spătarul Mihai Cantacuzino. Este cel mai vechi spital din București (funcțional și astăzi). Fascinat de modelul italienesc de la „Ospedale di S. Lazzaro e Medicanti” din Veneția, care, la vremea aceea, era una dintre cele mai moderne instituții medicale din lume, Mihail Cantacuzino a comandat construirea unui așezământ de îngrijire a bolnavilor. Mihail Cantacuzino a rămas „de veghe” la Colțea chiar și după moartea sa. Statuia spătarului, ridicată din marmură de Carrara de sculptorul român de origine germană, Karl Storck, străjuiește spitalul din 1869.

Clădirea spitalului Colțea a adăpostit și cea mai înaltă construcție de la 1715, Turnul Colții. „Peste turlele multe și ușoare ale bisericii Sf. Gheorghe, ochiul se oprea cu admirare asupra celei mai înalte și mai tari zidiri, turnul Colții, care domina orașul și-și arăta falnic crenelurile peste nori”, povestea mândru fostul prim-ministru al României și diplomatul Ion Ghica. Tot în acea perioadă apăruse și zicala: „înalt cât Turnul Colții!”, pe care o foloseau oamenii ca să facă diverse comparații.Turnul a fost proiectat de arhitectul olandez Joseph Schiffler. Acest turn a avut peste 50 metri și a fost socotit de un călugar grec drept unul dintre cele mai impunătoare monumente europene. El se compara cu marea clopotniță din Petersburg, biserica San Marco din Veneția și mănăstirea Lavra Pecerska din Kiev. A avut și rol de foișor de foc. În anul 1802 a fost afectat de un cutremur, iar în 1888 a fost demolat. În anul 1739, Colțea a ars într-un incendiu, dar a renăscut din propria cenușă. Reconstrucția i se datorează Domnitorului Țării Românești, Constantin Mavrocordat. Clădirile au fost refăcute în 1837-1842, respectiv 1888. După ce a fost refăcută, instituția și-a extins activitatea, înființându-se noi secții și clinici.

La înființarea sa, spitalul Colțea avea să figureze printre primele spitale din Europa, alături de „Charite” din Berlin și „Guy” din Londra. La început, spitalul avea 24 de paturi: 12 pentru bărbați și 12 pentru femei, separați în două clădiri. În pavilionul de bărbați, îngrijitorii erau neapărat bărbați, iar în cel de femei, infirmierele erau tot femei Conform regulamentului spitalului, doctorul trebuia să îngrijească de pacienți, indiferent de starea lor socială. Totodată, spitalul se obliga să asigure înmormântarea celor care mureau acolo. Astfel, Cantacuzinii au creat instrucțiuni precise pentru acest spital: „Dacă vre-un boier scăpătat, petrecând în sărăcie și bolnav, or pământean de aci sau străin, fie și neguțător sau vre-un alt om cinstit, dar sarac și bolnav va voi să alerge spre ajutor la spital, să fie primit și să-și aibă hrană și îngrijirea cu îndestulare și cuvenită starei sale, fără însă ca să rămâie în spital ci în altă chilie deosebită unde și doctoru îl va cerceta la veri ce nevoe. Iar preotu cimitirului va avea grijă pentru căutarea lui cu îndestulare; și de se va întâmpla să moară, să fie îngropat și înmormântat cu toata cinstea, după cum adică s-a vorbit mai sus și despre ceilalți săraci“. Așadar, prima misiune a spitalului a fost una de natură social-medicală.

Dacă la început spitalul avea doar 24 de paturi, treptat instituția s-a extins. Numărul de paturi a crescut, s-au înființat secții și clinici care au încercat să țină pasul cu dezvoltarea medicinei pe plan european. Dacă în anul 1704 spitalul avea 24 de paturi, în 1848 ajunge la aproape 100, în 1888 la 210 și între 1957 și 1980, la 502. În acest moment, Spitalul Colțea funcționează cu 315 paturi. Printre primele performanțe chirurgicale realizate la Spitalul Colțea și documentate este menționată și o amputare practicată unui anume Costin din Metsovo, provenit dintr-un un oras armanesc din munții Pindului, Grecia.

Până pe la 1833, în Spitalul Colțea au profesat numai doctori străini. Primul român a fost Ioan Serafim. La Spitalul Colţea a profesat și una dintre personalitățiile marcante ale medicinei secolului XIX, Nicolae Crețulescu. Acesta a înființat, în anul 1842, „școala de mică chirurgie” prima școală de învățământ medical din Țara Românească. „Manualul de mică chirurgie” o noutate a vremii, a fost scris de Nicolae Crețulescu și editat din banii Spitalului Colțea în anul 1844. Tot aici s-au remarcat și alte personalități ale medicinei românești, printre care Carol Davilla, Victor Babeș, Nicolae Manolescu sau Amza Jianu. Pentru că aici au fost chemați să profeseze cei mai buni medici ai vremurilor, instituția a ținut întotdeauna pasul cu cele mai noi descoperiri științifice din domeniu. De aici au provenit și trei miniștri: Constantin Angelescu, Nicolae Crețulescu și Gheorghe Asachi. Mulți dintre conducătorii spitalului au devenit, în timp, miniștri ai Sănătății.Spitalul Coltea a fost și prima bază de învățământ. În anul 1859 s-au înființat aici primele specialități medicale: chirurgia, medicina internă și oftalmologia. 

Astăzi, în spitalul Colțea, sunt diverse secții medicale printre care Medicină Internă, Chirurgie generală, Oncologie medicala, Radioterapie, Hematologie, ORL, ATI, alături de diferite laboratoare și de ambulatoriul integrat cu cabinetele de specialitate, de colective de cercetare științifică și de o bază activă de învățământ medical. Spitalul Clinic Colțea are și un compartiment de transplant medular care și-a început activitatea în anul 2013 și continuă cu succes derularea programului național de transplant medular. Personalul spitalului cuprinde 113 medici de diverse specialități și 260 asistente medicale.

Surse:

http://www.coltea.ro

https://a1.ro/news/inedit/spitalul-coltea-310-ani-de-istorie-aici-s-au-tratat-stra-stra-bunicii-vostri-id147594.html

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/biserica-si-spitalul-la-romani-73906.html

https://www.zf.ro/eveniment/cum-arata-spitalul-coltea-primul-spital-din-romania-deschis-in-urma-cu-mai-bine-de-300-de-ani-dupa-investitii-de-63-mil-euro-galerie-foto-8559488

$$$

 S-a întâmplat în 14 decembrie 1869, 14/26: În această zi, s-a inaugurat oficial clădirea Universităţii din Bucureşti, construită, între 1857 şi 1869, după planurile arhitectului Alexandru Orăscu; la decorarea faţadelor a lucrat şi sculptorul Karl Storck, care a realizat, în 1862, basorelieful de pe frontonul corpului central (distrus în urma bombardamentului aviaţiei americane din 15.IV.1944). Universitatea din Bucureşti a fost fondată în anul1864.

Palatul Universităţii este o construcţie aflată în Piaţa Universităţii din Bucureşti, în perimetrul descris de străzile Regina Elisabeta, Academiei, Edgar Quinet, Nicolae Bălcescu, înaltă de șase etaje, construită în stil neoclasic pe fostul amplasament al Mănăstirii Sfântul Sava. Construirea viitorului sediu al celei mai mari universităţi din România, Universitatea Bucureşti, a început în data de 10 octombrie 1857, după planurile arhitectului Alexandru Orescu. Împodobirea exterioară a palatului a fost realizată de către Karl Storck. Acesta a întocmit în stil clasic relieful de pe frontonul central al palatului, din piatră de Rusciuc. Relieful, distrus la numai 80 de ani de la construcţia sa, în timpul bombardamentelor aeriene din 1944, o prezenta pe Minerva încununând artele şi ştiinţele. Parterul edificiului este construit în bosaj şi are ferestre largi în arc de cerc. Primele două etaje sunt decorate cu pilaştri dorici, cu ferestre în arc de cerc la primul etaj. Ultimele 2 etaje, la mansardă, prezintă lucarne decorate. Construcţia dispune şi de un subsol înalt care serveşte drept soclu al palatului. Colţurile construcţiei sunt realizate din corpuri rotunde îmbrăcate în coloane dorice acoperite de cupole.

Inaugurat în 14 decembrie 1869, palatul a fost la început sediul facultăţilor Universităţii Bucureşti, dar şi sediul altor instituţii de învăţământ: Senatul Universităţii, Academia Română, Biblioteca Centrală, Şcoala de Arte frumoase, Pinacoteca, Muzeul de Antichităţi şi de Istorie Naturală. În timp, odată cu creşterea numărului de studenţi, spaţiul a devenit insuficient pentru a putea adăposti toate instituţiile, motiv pentru care palatul revine la menirea iniţială, sediul facultăţilor universităţii. În 1960 în interiorul clădirii îşi aveau sediul opt facultăţi şi peste 80 de laboratoare. În prezent clădirea găzduieşte câteva din facultăţile Universităţii Bucureşti: Facultatea de Geografie, Matematică, Litere, Limbi străine, Istorie şi laboratoarele specifice facultăţilor. Facultatea de Filosofie iniţial a funcţionat în această clădire, dar după '89 a fost mutată în sediul amenajat în fosta cantină studenţească R3 din Campusul Studenţesc Regie.

Surse:

Florin Georgescu, Paul Cernovodeanu, Alexandru Cebuc. Monumente din Bucureşti. Meridiane, Bucureşti 1966

http://www.asociatiabucuresti.ro/simboluri-palatul-universitatii.htm

https://www.b1.ro/stiri/bucuresti-centenar/bucuresti-centenar-universitatea-din-bucuresti-236655.html

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/alexandru-orascu-arhitectul-universitatii-din-bucuresti-ii-de-emanuel-badescu-galerie-foto-10867860

$$$

 S-a întâmplat în 14 decembrie1911: La această dată, exploratorul polar norvegian Roald Amundsen (1872-1928) a atins, în premieră, Polul Sud (însoţit de patru coechipieri, în sănii trase de câini).Tot el este primul care a străbătut, în 1906, pasajul de Nord-Vest, din insula Groenlanda până în Alaska; în iunie 1928 a dispărut în regiunea Polului Nord, în timpul încercărilor de salvare a echipajului dirijabilului „Italia".

Toată lumea credea că Polul Nord reprezenta ţelul suprem pentru Roald Amundsen, dar acesta avea însă alte planuri. În decembrie 1911 a reuşit să atingă celalalt capat al lumii, înaintea lui Robert Scott. Pe 9 septembrie, vasul polar Fram se afla lângă Madeira în Oceanul Atlantic. Roald Amundsen şi-a chemat tot echipajul la bord, pentru că nu mai putea ţine secret scopul călătoriei. Acum toţi aveau să afle că a păcălit pe toată lumea, de la predecesorul său Fridtjof Nansen până la parlamentul norvegian. Nansen fusese de acord să îi împrumute ambarcaţiunea şi să îi finanţeze expediţia. Amundsen prezentase un plan în care ar fi trebuit să pătrundă cu vasul în marea arctică şi cu puţin noroc să continue către Polul Nord. În primăvara lui 1909 însă, a apărut în Groenlanda un explorator extenuat şi înfometat pe nume Frederick Cook care susţinea că în anul precedent ar fi atins polul nord. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, compatriotul său Robert Peary a făcut aceeaşi afirmaţie. Speranţele lui Amundsen de a fi primul s-au năruit. Prin urmare mai rămânea o singură posibilitate pentru ca un explorator să atingă culmile gloriei:expediţia la polul sud. Robert Scott deja îşi croia drum pentru a înfige acolo steagul Marii Britanii.

Amundsen însă a decis să concureze împotriva sa. Temându-se că dacă îi va dezvălui lui Nansen noul plan, acesta îl va lăsa fără vas, a ţinut totul secret până a ajuns la Madeira, în mijlocul Atlanticului. Nu era însă sigur cum va reacţiona echipajul la aflarea veştii. Nimeni însă nu a îndrăznit să dea înapoi. Amundsen îşi începuse de fapt studiile medicale cu ani în urmă, la presiunile mamei, dar când aceasta a decedat, Roald a abandonat studiul şi s-a dedicat altor ambiţii. Îl avea ca model pe Nansen, care în 1888 a explorat Groenlanda, traversând vasta întindere de gheaţă alături de cinci însoţitori. Amundsen era conştient că trebuia să dobândească experienţă dacă chiar avea de gând să scrie o pagină de istorie. A luat examenul de căpitan de vas în 1895, iar zece ani mai târziu deţinea cunostinte foarte avansate despre funcţionarea ambarcaţiunilor. În 1897 a lucrat la elaborarea modelului Belgica, primul vas care a iernat în zona Antarcticii. Experienţa l-a convis pe explorator să iniţieze el însuşi o călătorie. 

Şansa i-a surâs în 1903, când Amundsen a fost primul care să treacă prin pasajul nord-vestic dintre Atlantic şi Pacific. A petrecut aproape trei ani pe vasul Gjøa şi a învăţat multe despre supravieţuirea în gerul extrem. De la inuiţi a învătat ce fel de îmbrăcăminte şi echipament erau necesare, ca să nu mai vorbim de folosirea câinilor pentru sănii. Cunoştinţele se vor dovedi decisive în cursa pentru polul sud. Fram a poposit în Antarctica în ianuarie 1911, la zece zile după Robert Scott. Amundsen avea cu el câini şi sănii. Curajoasele şi rezistentele animale au fost cheia succesului norvegienilor în faţa englezilor care se chinuia cu ponei de Shetland prin sălbăticia îngheţată. 

Un avantaj mare l-au avut şi cu săniile mici şi uşor manevrabile, de 24 de kilograme, în vreme ce echipamentul englezesc cântărea de trei ori mai mult. Amundsen a organizat o bază expediţionară pe nume Framheim, casa lui Fram. Din acest punct aveau de parcurs un drum cu 96 de kilometri mai scurt decât cel de la baza englezeasca. Nu se ştia însă nimic despre regiunea dinspre sud. Următoarele luni le-au petrecut răspândind provizii de-a lungul itinerariului. Oamenii lui Roald au amenajat adăposturi de iarnă alese cu grijă unde au depozitat trei mii de kilograme de provizii. Steagul Norvegiei se zărea peste tot. Amundsen considera că prima săptămână din septembrie era propice pentru începerea expediţiei, pentru că se apropiau lunile de vară. Hjalmar Johansen însă, membrul cel mai experimentat al campaniei, era de părere că trebuiau sa mai aştepte. Cuvintele veteranului polar care participase şi la expediţiile lui Nansen cântăreau greu, dar nu suficient de mult încât să îl înduplece pe Amundsen să mai aibă răbdare, avântul acestuia spre necunoscut depăşind avertismentele.

Prima încercare aproape că s-a sfârşit cu un dezastru în momentul în care temperaturile au scăzut până la -55 de grade. Oamenii s-au confruntat cu degerături şi boli şi au fost nevoiţi să facă cale întoarsă. Roald s-a certat cu Johansen în continuare mai ales că încercarea eşuase, criticile la adresa sa determinându-l să îl lase la bază data următoare.Pe 19 octombrie au plecat din nou:cinci oameni, patru sănii şi 52 de câini. La plecare se aflau la 1285 de kilometri depărtare de pol şi urmau să petreacă următoarele 99 de zile în gerul sălbatic. Confraţii lui Amundsen se numeau Olav Bjaaland, Helmer Hanssen, Sverre Hassel şi Oscar Wisting. Bjaaland era unul din cei mai buni schiori ai epocii. Hanssen şi Hassel trecuseră faza selecţiei pentru că se pricepeau foarte bine la condusul săniilor. Wisting era ofiţer la marină şi, ca în cazul lui Roald, îşi făcea mari speranţe chiar şi când situaţia nu părea tocmai favorabilă.

Provocarea cea mai mare o reprezenta platoul polar pentru care exploratorii trebuiau să escaladeze un munte încă nedetaliat pe vreo hartă. Şi nu s-au lăsat descurajaţi, pornind la drum pe 17 noiembrie. Se puteau întâmpla tot felul de nenorociri, dar spre bucuria norvegienilor, gheţarul pe urma căruia mergeau era destul de drept. Trei mii de metri au urcat. O săptămână mai târziu, curajul sau nebunia i-a condus până sus pe platou. Amundsen a numit locul de campare Slakteren, „măcelul”, pentru că aici au fost nevoiţi exploratorii să se hrănească cu carne crudă pentru a nu se îmbolnăvi. A fost aşadar nevoie de sacrificiul a 24 de câini, o parte din carne fiind păstrată pentru întoarcere. Beneficiind de noi energii, trupurile erau pregătite pentru o ultimă etapă. Curiozitatea mocnea, necunoscutul atrăgea ca un magnet, perspectiva de glorie sclipea atât de tare Şi erau atât de aproape. 

Pe 14 decembrie, norvegienii şi-au împlinit misiunea. Şi la Polul Sud nu flutura niciun steag englezesc. Pentru a fi siguri că au nimerit locul, Amundsen a efectuat măsurători ale poziţiei soarelui. Scott a izbutit şi el abia după o lună, dar lupta cea mai mare avea să o trăiască la întoarcere, când din nefericire iarna grea l-a doborât. Atunci, în 1912, întreg mapamondul primise informaţia momentului: Roald Amundsen cucerise Polul Sud și a intrat în istorie.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Roald-Amundsen

https://www.south-pole.com/p0000101.htm

https://www.coolantarctica.com/Antarctica%20fact%20file/History/roald-amundsen.php

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/marea-aventura-a-exploratorului-amundsen-la-polul-sud

https://www.rmg.co.uk/discover/explore/roald-amundsen

$$$

 S-a întâmplat în 14 decembrie1918: În această zi, s-a născut Radu Beligan, actor de teatru şi film, regizor de teatru. Personalitate marcantă a teatrului românesc, membru de onoare al Academiei Române, maestrul Radu Beligan s-a născut în satul Gălbeni, judeţul Bacău.

A urmat cursurile Academiei Regale de Muzică şi Artă Dramatică de la Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1939. Aici a avut şansa de a lucra cu Lucia Sturdza Bulandra. A debutat în teatru la vârsta de 20 de ani, în spectacolul „Crimă şi pedeapsă'', după Dostoievski. În primii ani ai carierei de actor a jucat la Teatrul „Regina Maria'' (1937-1938), la „Uranus'' (1938-1939), la Teatrul din Sărindar, la Grădina „C.A. Rosetti'', la Teatrul „Tudor Muşatescu'', la Majestic, la Savoy, la Teatrul „Comedia'', la Municipal. La sfârşitul anilor '40, a existat chiar şi Compania „Radu Beligan''. La Teatrul Naţional din Bucureşti a venit pentru prima dată în 1945.Mai târziu, în 1961, a înfiinţat Teatrul de Comedie, fiind directorul acestuia timp de opt ani (1961-1969). La 5 ianuarie 1961 a fost prezentat publicului primul spectacol al acestui teatru - „Celebrul 702'' de Alexandru Mirodan, regia Moni Ghelerter, cu Radu Beligan în rolul principal. Pe această scenă, actorul a mai interpretat roluri în spectacolele „Şeful sectorului suflete'' de Alexandru Mirodan (1963), „Rinocerii'' de Eugene Ionesco (1964), „Capul de răţoi'' de George Ciprian (1966), „Opinia Publică'' de Aurel Baranga (1967), „Ucigaş fără simbrie'' de Eugene Ionesco (1968).Din 1969 până în 1990, Radu Beligan a fost directorul Teatrului Naţional Bucureşti.

De-a lungul carierei de aproape opt decenii, a realizat peste 80 de roluri în teatru şi 30 în filme. A fost Rică Venturiano din O noapte furtunoasă, Agamiţă Dandanache din O scrisoare pierdută, Catindatul din D'ale carnavalului de I.L. Caragiale, unul dintre dramaturgii români preferaţi. Celebre rămân şi rolurile Bérenger din Rinocerii lui Eugene Ionesco, Cyrano de Bergerac din piesa cu acelaşi titlu a lui Edmond Rostand, Richard al III-lea al lui Shakespeare, Actorul din Azilul de noapte de Maxim Gorki, Filipetto din Bădăranii de Carlo Goldoni, Antonio Salieri din Amadeus de Peter Schaffer sau Gulielmo din „Numele trandafirului” de Umberto Eco". A avut o activitate bogată şi la radio şi la televiziune. Primul său rol în film a fost Rică Venturiano din „O noapte furtunoasă'', în regia lui Jean Georgescu (1943), iar ultimul în „După-amiaza unui torţionar'', în regia lui Lucian Pintilie (2001). Printre alte pelicule din distribuţia cărora a făcut parte Radu Beligan pot fi amintite: „Lanţul slăbiciunilor" (1952), „Directorul nostru" (1960), „Castelanii" (1966), „Tată de duminică" (1975), „Aurel Vlaicu" (1977), „Horea" (1984), „Trahir" (1992).

Talentul regizoral al lui Radu Beligan a strălucit în „Egoistul" de Jean Anouilh, „De partea cui eşti?" de Ronald Harwood, „O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, „Poveste din Irkutsk" de Aleksei Arbuzov, „Sălbaticii" de Serghei Mihailovici Mihalkov, „Doctor fără voie" de Moliere (co-regie cu Sică Alexandrescu), „Străini în noapte" de Eric Assous. Este autorul volumelor de eseuri „Pretexte şi subtexte" (1968), „Luni, Marţi, Miercuri..." (1978), „Note de insomniac" (2001, volum reeditat în 2008), dar şi autor a nenumărate traduceri şi adaptări din dramaturgia franceză, engleză şi italiană. La fel de bogată a fost şi activitatea sa didactică, profesională şi academică: profesor la Institutul de Teatru şi Film (1950-1965); membru al cartelului Internaţional al Teatrului (1967); preşedinte activ (1971) şi preşedinte de onoare pe viaţă (1979) al Institutului Internaţional de Teatru; co-preşedinte, cu Yehudi Menuhin, al Festivalurilor Internaţionale de Teatru şi Muzică organizate de UNESCO (1971-1978); membru în Consiliul Superior al Teatrului Naţiunilor, sub preşedinţia lui Pierre Moinet; membru al Academiei „Le Muse'' din Florenţa, societar de onoare al Teatrului Naţional „I.L.Caragiale'' (2001), membru al Uniunii Scriitorilor din România (2008).

În 2004, Radu Beligan a devenit membru de onoare al Academiei Române. Cartea sa de vizită este impresionantă la capitolul premii şi distincţii: Artist Emerit (1953), Artist al Poporului (1962), Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967), Premiul Academiei „Le Muse" din Florenţa (1980), Premiul Galei UNITER - Trofeul Dionysos (1995-1996), Premiul Academiei Române (1999), Premiul „14 Juillet" al Ministerului de Externe al Franţei (1998), Trofeul „Eugene Ionesco'' (1999), Premiul Revistei „Flacăra" (2000), Marele Premiu acordat de Guvernul României, în cadrul Premiilor Naţionale de Teatru (2002), Ordinul Drapelul Iugoslav cu steaua de aur şi colan (2003), Premiul de Excelenţă al Festivalului Teatrului de Comedie (2006), Premiul de excelenţă al Galei UNITER (2007-2008).

A fost Doctor Honoris Causa al Academiei de Arte „George Enescu" din Iaşi (1994) şi al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" (2003). La 5 aprilie 2002, Radu Beligan a fost numit în grad de Ofiţer al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare franceze, fiind primul actor român căruia i s-a acordat această prestigioasă distincţie.Pentru meritele profesionale şi artistice, Preşedinţia României i-a acordat Ordinul Naţional „Serviciul Credincios" în grad de Mare Ofiţer (2004) şi Ordinul Naţional „Steaua României" în grad de Mare Cruce (2008). Actorul Radu Beligan a primit în 2011 o stea pe Aleea Celebrităţilor. Tot atunci, maestrul a primit titlul de cel mai longeviv actor încă în activitate pe scena unui teatru, din partea Guinness World Records. Radu Beligan a murit la 20 iulie 2016, la vârsta de 97 de ani.

Surse:

https://www.tnb.ro/ro/radu-beligan

http://www.academiaromana.ro

http://www.ziare.com/radu-beligan/biografie

https://adevarul.ro/cultura/teatru/centenarul-nasterii-radu-beligan-sarbatorit-bucuresti-filipesti-comuna-marele-actor-s-a-nascut-1_5c0cf848df52022f75469566/index.html

https://www.cinemagia.ro/actori/radu-beligan-2678/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/12/14/documentar-100-de-ani-de-la-nasterea-actorului-radu-beligan--227509

$$$$

 S-a întâmplat în 14 decembrie1946: În această zi, s-a născut cântăreaţa de muzică uşoară şi jazz Aura Urziceanu. Este cunoscută pentru dueturile sale muzicale cu Duke Elington, Quincy Jones sau Ella Fitzgerald; stabilită în Canada, Aura Urziceanu este singura solistă de naţionalitate română care a fost inclusă în prestigioasa publicaţie „The Grove International Encyclopedia of Jazz”.

Aura Urziceanu s-a născut în Bucureşti, într-o familie de muzicieni. A început să studieze vioara cu tatăl ei, Nelu Urziceanu, fost violonist în Orchestra Radio şi profesor de vioară, iar la vârsta de opt ani deja îşi dorea să cânte ca solist vocal. La 14 ani, dirijorul secund al Orchestrei de Estradă Radio, violonistul Jean Ionescu, a dus-o pe Aura în Studioul 4 al Radioului, unde a ascultat orchestraţia imprimată a piesei americane, cu titlu şi versuri româneşti, „Vreau să cânt şi eu la televizor'', lansându-se astfel la radio. Câteva luni mai târziu a lansat, la televiziune, melodia „Soarele e îndrăgostit de Mamaia'', prezentată anterior la prima ediţie (1963) a Festivalului de Muzică Uşoară de la Mamaia.

A absolvit clasa de canto de muzică uşoară, condusă de profesoara Florica Orăscu, la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti. În primii ani, Aura Urziceanu interpreta muzică uşoară în case de cultură şi s-a făcut remarcată în cadrul unui concert cuprins în programul ediţiei 1965 a Festivalului de la Mamaia, unde a cântat într-o manieră proprie piesa „La tine mi-e gândul'', semnată de compozitorul Petre Firulescu. În acelaşi an, a avut prima apariţie pe o scenă mare, la Sala Palatului din Bucureşti, unde a interpretat două numere dintr-un spectacol de revistă al Teatrului Satiric-Muzical „Constantin Tănase'' - „Zâmbiţi, vă rog'' şi „Oglinda dragostei'', ambele compuse de Edmond Deda.La vârsta de 16 ani, a fost distribuită în spectacolul „Jazz-jazz-jazz'', la Teatrul Evreiesc de Stat, alături de pianistul Iancsi Korossy, contrabasistul Johnny Răducanu, bateristul Miki Mănăilă şi balerinele Miriam Răducanu şi Cecilia Hoppe. S-a făcut remarcată în jazz, cu o adaptare a Rapsodiei române nr. 1 de George Enescu.

Peste un an, a plecat într-un turneu în Rusia, tot cu trio-ul condus de Iancsi Korossy, apoi a plecat în Israel cu Teatrul „Ion Vasilescu''. A urmat, la scurt timp, un turneu în Germania, cu formaţia lui Horia Ropcea, unde a fost ascultată de un reprezentant al unei agenţii care a angajat-o cu contract, să cânte jazz cu un trio german la cluburile militarilor americani.Tot în Germania, după o emisiune televizată, unde a cântat o piesă de jazz, un producător de la CBC (televiziunea canadiană) i-a oferit un contract pentru televiziune şi un show la radio, pe care Aura le-a semnat şi a ajuns în Canada.La ediţia din 1969 a Festivalului de la Mamaia, a primit premiul al doilea pentru interpretare. Aura Urziceanu a colaborat cu ansamblul condus de Richard Oschanitzky, atât pe scenă, cât şi în studiourile de înregistrare, împreună realizând şi muzică de film.

După ce au auzit-o cei de la televiziunea canadiană, au continuat să-i ofere contracte la show-uri radio-TV în limba franceză şi engleză. Patronul unicului club de jazz din Winnipeg a invitat-o să vadă clubul şi orchestra, după care Aura Urziceanu a semnat contractul care s-a prelungit cu două luni. Cântând seară de seară, câte două show-uri, la un moment dat a văzut afişe cu sosirea lui Duke Ellington şi orchestra sa, în concert. A hotărât să meargă la concert, iar seara, după ce Duke Ellington şi-a terminat concertul, a venit în clubul în care cânta Aura. După ce programul ei s-a încheiat, Duke Ellington a felicitat-o şi i-a propus să se reîntâlnească la club să cânte împreună. Aura a acceptat, iar câteva zile mai târziu Duke Ellington i-a oferit un bilet de avion, propunându-i să vină la New York, la agenţia lui de impresariat, pentru a semna un contract pe şase ani. Astfel a început, în 1970, colaborarea cu Ellington, alături de care a cântat pe aceeaşi scenă, împreună cu Ella Fitzgerald, Quincy Jones, Mel Lewis, Sarah Vaughn.

În 1971, o echipă alcătuită din Aura Urziceanu, Aurelian Andreescu şi Mihaela Mihai a reprezentat România la Festivalul Internaţional de Muzică Uşoară de la Knocke, Belgia, unde datorită Aurei, care a primit nota 10 pe linie de la cei zece membri ai juriului, o premieră a festivalului, România a câştigat „Cupa Europei'', iar Aura a primit premiul presei, fiind aleasă „Cântăreaţa festivalului''. A continuat turneele în întreaga lume, alături de orchestra lui Duke Ellington, până în 1974, când artistul american a murit. Ulterior, Quincy Jones a invitat-o pe Aura Urziceanu să cânte cu el şi cu orchestra sa. Ea acceptă, semnează contractul şi începe să cânte cu orchestra lui Quincy Jones şi Ray Brown la bass, având timp de doi ani turnee în Statele Unite şi în Japonia, după care renunţă şi semnează un contract cu orchestra condusă de Thad Jones, dar şi cu Mel Levis Orchestra, cântând astfel la clubul de jazz Village Vanguard din New York şi efectuând turnee în SUA şi în Europa. În anii '80, Aura Urziceanu a început un nou format de concerte şi turnee în lume: Aura cu format de trio, cvintet personal şi format simfonic, pentru fiecare ţară şi oraş din turneu. În toţi aceşti ani, artista revine în România o dată la 2-3 ani, împreună cu soţul ei, Ron Rully, unde are apariţii la televiziune, concerte şi imprimări la Radio şi Electrecord, cântând muzică uşoară, jazz şi folclor, atât compoziţii proprii cât şi ale compozitorilor români.

Aura Urziceanu a compus o serie de piese de muzică uşoară, în colaborare cu textierii Eugen Rotaru, Dan V. Dumitriu şi Andreea Andrei, pe care le înregistrează la Radio şi televiziune. Melodia „Vreau să vii în viaţa mea'' a fost aleasă de public ca fiind melodia anului 1986, când a avut o colaborare de mare succes cu instrumentistul, compozitorul şi orchestratorul Doru Căplescu. De asemenea, a compus şi a lansat melodiile „Dor de viaţă'' şi „Crez''. A urmat o serie de noi compoziţii: „Matahari Russian Girl'' şi „Zihronot mi Israel'', cu versuri în ebraică, semnate Eugen Rotaru, „Dragoste'', „Let Him Be Mine'' şi „Atâta dor'', colaborând cu pianistul-orchestrator George Natsis şi cu Ionel Tudor.În decembrie 1989, Aura Urziceanu a venit în România, pentru a organiza un concert extraordinar la Sala Radio, programat pentru 29 decembrie. Evenimentele din 21-22 decembrie o prind în ţară. Artista rămâne în România doi ani, organizează două concerte de binefacere pentru copii orfani, pentru persoane cu dizabilităţi şi pentru bătrâni. În 1992, s-a întors în SUA şi a continuat seria concertelor.

A revenit în România după 11 ani, pentru a participa la o emisiune de televiziune. În 2004, a primit invitaţia şi a acceptat să fie membru al juriului, la Festivalul „Cerbul de aur'' de la Braşov. În 2005, Aura Urziceanu a scos albumul „The best of Aura", care conţine 14 piese, interpretate în şapte limbi: română, engleză, franceză, italiană, spaniolă, portugheză şi ebraică. În decembrie 2005, a susţinut un concert extraordinar aniversar (45 de ani de carieră), cu participare internaţională: Ron Rully (Canada), Elia & Band (Anglia), George Urziceanu (Germania), Falvius & Eurosound (Germania). Ionel Tudor a condus Big Band-ul Radio, dar a fost chemat şi Mădălin Voicu să-şi folosească bagheta de dirijor.Tot în 2005, a înfiinţat, la Bucureşti, fundaţia culturală care îi poartă numele. A organizat concerte împreună cu profesionişti şi tineri cu mare talent în toate genurile de muzică, solişti vocali şi instrumentişti, cu dansuri populare româneşti, reprezentând toate regiunile de folclor, cu muzică uşoară, pop şi jazz, aceste concerte fiind susţinute în ţară şi în străinătate, în ambasadele române şi in institutele culturale române din ţările europene şi de pe teritoriul Americii de Nord.

În 2006, a oferit tinerilor interesaţi două zile de audiţii muzicale gratuite. S-au prezentat peste 300 de tineri de toate vârstele, chiar şi de peste hotare. Audiţia muzicală a avut loc la Centrul Naţional de Artă „Tinerimea Română''. Aura Urziceanu a ales 20 de tineri pentru care, în vara anului 2007, a organizat o conferinţă de presă şi i-a prezentat presei şi publicului, într-un concert cu muzică folclorică, uşoară, pop, clasică, de operetă, instrumentală şi de operă. În 2009, a organizat lecţii de canto pentru începători, avansati şi profesionişti, inclusiv master classes în cadrul fundaţiei.

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009.

auraurziceanu.wordpress.com

https://www.unica.ro/vedete/cum-arata-si-ce-mai-face-aura-urziceanu-la-40-de-ani-dupa-ce-parasit-romania-257305

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Aura_Urziceanu

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/12/14/documentar-marea-artista-aura-urziceanu-implineste-70-de-ani-08-25-00

http://www.ziare.com/articole/aura+urziceanu+biografie