$$$

 13 decembrie 1961: S-a născut Mihnea Constantinescu, înalt funcționar și diplomat român.

Mihnea Constantinescu (13 decembrie 1961 – 18 noiembrie 2018, Nisa, Franța) a fost un înalt funcționar și diplomat român.

BIOGRAFIE

Mihnea Constantinescu s-a născut într-o casă de pe Strada Livada cu Duzi din fosta Mahala a Cărămidarilor (astăzi demolată, situată în actualul Cartier al Tineretului), ca fiu al unui maistru petrolist, George, și al Petruței, casnică, într-o familie care mai număra doi frați. A absolvit Școala Generală nr. 100 din București, unde s-a distins de la început prin rezultate foarte bune la învățătură, și Liceul de informatică. În 1981, a fost admis la Facultatea de Energetică a Institutului Politehnic din București, pe care a absolvit-o cu media de 10.50, care lua în calcul și cele 50 de sutimi oferite pentru activitate în Asociația Studenților Comuniști. În timpul facultății, a obținut un singur 9, la Desen, în anul al doilea, și 58 de note de 10. Media obținută i-a conferit statutul de Șef de promoție absolut (pe toate facultățile Institutului Politehnic de la vremea respectivă). În aceeași perioadă, a condus Revista "ING", publicație studențească a Politehnicii. După absolvire, a fost repartizat la Centrala nucleară de la Cernavodă, dar s-a transferat la București, iar din 16 noiembrie 1989, a fost cooptat de Petre Roman în echipa didactică a Politehnicii.

Mihnea Constantinescu a fost, pe rând, asistent personal al premierului Petre Roman, șef de cabinet al premierului Theodor Stolojan (1991-1992), purtător de cuvânt al Guvernului (1990-1991), iar după Alegerile parlamentare din România din 1992, șef de cabinet al lui Mișu Negrițoiu, la vremea respectivă ministru de stat pentru coordonare, strategie și reformă în Guvernul Văcăroiu. A părăsit Guvernul Văcăroiu odată cu Mișu Negrițoiu, la demisia acestuia din 1993, după care a făcut un stagiu de studii în SUA, la Knoxville, Tennessee.

În paralel, și-a luat doctoratul în energie nucleară la Universitatea Politehnică, unde va rămâne asistent și lector universitar până în 2005.

În 1996, a fost cooptat de Adrian Severin în echipa Ministerului Afacerilor Externe din noul Guvern al Convenției Democrate și al Partidului Democrat. A îndeplinit funcțiile de șef de cabinet și director politic al MAE sub mai mulți miniștri de externe, până în 2004, când a fost numit șef de cancelarie al premierului Adrian Năstase (2004) și apoi al premierului Călin Popescu-Tăriceanu (2005-2008), dată după care îndeplinește funcția de ambasador cu însărcinări speciale în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, specializat în probleme de energie.

În 2012 a fost numit de premierul Victor Ponta în postul de consilier de stat, desfășurându-și activitatea în aparatul propriu de lucru al primului-ministru.

De asemenea, a câștigat respectul și încrederea regelui Mihai și a moștenitoarei lui, prințesa Margareta, prin eforturile susținute în favoarea Casei Regale Române. Constantinescu a deținut calitatea de liaison diplomatic pentru Casa Regală în Ministerul Afacerilor Interne din 2001, iar în 2010, a fost invitat să facă parte din Consiliul Regal.

REALIZĂRI

Mihnea Constantinescu și-a legat numele de o serie întreagă de proiecte de importanță capitală pentru România, printre care:

- Parteneriatul strategic România-SUA

- Intrarea României în NATO

- Intrarea României în Uniunea Europeană

- Integrarea romilor

- Reconstrucția Ministerului de Externe al Irakului după primul război din Irak, la care a participat în calitate de consilier

- Prezența remarcabilă a României în fruntea Asociației Internaționale pentru Memoria Holocaustului (IHRA), în timpul căreia IHRA a adoptat o definiție unanim acceptată a holocaustului

- Gazoductul BRUA.

DISTINCȚII

A fost decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de Comandor, cu Decorația Regală „Nihil Sine Deo” și cu Crucea Casei Regale a României.

La 28 octombrie 2013 a primit distincția de Cavaler al Ordinului Legiunii de Onoare, înmânată de către ambasadorul Franței la București, Philippe Gustin.

Pe 17 decembrie 2014 intra în galeria marilor personalități omagiate de Statul Israel, fiind înscris în „Cartea de Aur” a organizației Jewish National Fund (Keren Kayemeth LeIsrael) pentru remarcabila activitate în planul relațiilor diplomatice și al parteneriatelor bilaterale, ca și pentru contribuția la formarea tinerilor elevi români în domeniul diplomației și afacerilor internaționale.

$$$

 13 decembrie 1983: S-a stins din viață Nichita Stănescu, poet, eseist român, laureat al Premiului Herder.

Nichita Stănescu (31 martie 1933, Ploiești – 13 decembrie 1983, București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române.

Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neomodernismului românesc din anii 1960 - 1970. Nichita Stănescu a fost considerat de către unii critici literari, precum Alexandru Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.

A fost laureat al Premiului Herder.

FAMILIA

Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut la 19 aprilie 1908. Linia sa genealogică are la origine țărani prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800. Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor țesături grele de tipul abalei.

Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și generalul Nikita Cereaciuchin.

Ca urmare a Revoluției din Octombrie, generalul Cereaciuchin se refugiază discret și rapid împreună cu familia sa, formată din soție și două fete, în România, inițial în Constanța și ulterior la Ploiești, unde se stabilesc.

Aici, în orașul petroliștilor dar și al lui Ion Luca Caragiale, viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6 decembrie 1931.

Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului român, Nichita (și) Hristea Stănescu.

EDUCAȚIE

În perioada 1944 - 1952, a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar între 1952 - 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.

VIAȚA PERSONALĂ

În 1952, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărți după un an. În 1962, s-a căsătorit cu poeta și eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului O viziune a sentimentelor. Ulterior, fiind împreună cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie și a construi universuri abstracte. În 1982, se căsătorește cu Todorița (Dora) Tărâță.

Din spusele lui Ștefan Augustin Doinaș, în vara lui 1977, atunci când s-a împrietenit cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool, mai precis, de vodcă. Crizele hepatice ale poetului s-au înrăutățit spre 1981, când a și fost internat la Spitalul Fundeni. Doi ani mai târziu, s-a stins din viață în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983.

ACTIVITATEA LITERARĂ

- 1955 - Nichita și-a adunat poeziile sale „bășcălioase” într-un volum numit Argotice — cântece la drumul mare și publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea

- 1957 - În luna martie, Nichita Stănescu debutează simultan în revistele „Tribuna” din Cluj și în „Gazeta literară” cu trei poezii.

- 1957-1958 - Este, pentru scurt timp, corector și apoi redactor la secția de poezie a Gazetei literare (director, Zaharia Stancu).

- 1960 - La sfârșitul anului, debutează cu volumul Sensul iubirii.

- 1963 - Are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia.

- 1964 - Apare, la începutul anului, O viziune a sentimentelor, un volum cu care poetul primește Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaște pe poeta Gabriela Melinescu și, în tensiunea relației lor, poetul creează cele mai explozive poeme ale sale.

- 1965 - Apare, în martie, volumul de poezii Dreptul la timp.

- 1966 - Publică, la Editura Tineretului, volumul 11 elegii. Elegiile vor apărea integral însă abia în anul următor, în prima sa antologie, Alfa.

- 1967 - Trei volume ale sale sunt tipărite: Roșu vertical, antologia Alfa și volumul de poezii Oul și sfera.

- 1969 - Tipărește Necuvintele, care primește Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare și volumul de poezii Un pământ numit România. Este numit redactor-șef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu.

- 1970-1973 - Este redactor-șef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban.

- 1970 - Publică volumul În dulcele stil clasic și a doua antologie din opera sa cu un titlu neutru, Poezii. Susține o rubrică lunară în revista „Argeș”.

- 1971 - Apar, în Iugoslavia, două cărți traduse: Belgradul în cinci prieteni, ediție bilingvă de poezii inedite și Nereci (Necuvintele).

- 1972 - Publică două noi volume de poezii: Belgradul în cinci prieteni și Măreția frigului. Pentru volumul de eseuri Cartea de recitire, obține, pentru a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor.

- 1973 - Scoate o antologie de poezii de dragoste Clar de inimă.

- 1974 - În martie, de ziua lui, are o revelație a morții sub forma unui îngrozitor tunel oranj.

- 1975 - Obține, pentru ultima oară, Premiul Uniunii Scriitorilor și i se atribuie Premiul internațional „Johann Gottfried von Herder”. Tipărește cea de-a patra antologie a sa, Starea poeziei, în colecție Biblioteca pentru toți. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuință, din Str. Piața Amzei, nr. 9.

- 1977 - La 4 martie, poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ștefănescu, și este lovit de un zid care s-a prăbușit după cutremur. În urma șocului, suferă o paralizie de scurtă durată a părții stângi a corpului, care va lăsa ceva sechele și după vindecare.

Scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaților la Premiul Nobel.

- 1978 - Publică volumul de poezii Epica Magna, care primește, în același an, premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române

- 1979 - Lansează volumul de poezii Operele imperfecte.

Editura Narodna Kultura, din Bulgaria, îi publică volumul Bazorelief cu îndrăgostiți, traducător Ognean Stamboliev.

Se presupune că a fost nominalizat de Academia Suedeză la Premiul Nobel pentru Literatură, alături de Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Laureatul va fi poetul grec Odysseas Elytis. De obicei, sunt nominalizați într-un singur an, în etapa finală, trei sau patru scriitori, dar nu se cunoaște acest lucru decât după desecretizarea voturilor, care este dezvăluită după 50 de ani. Deci nu știm dacă Nichita Stănescu a fost nominalizat la premiul Nobel sau doar propus, cum sunt, de altfel, mulți scriitori.

- 1980 - Discul „Nichita Stănescu - o recitare”, realizat de Constantin Crișan în colaborare cu Augustin Frățilă, este pus în vânzare de Casa de discuri Electrecord. Vizitează Satu Mare, fiind acompaniat de scriitorii Gheorghe Pituț, Petre Got, Ion Iuga, Mihai Olos, George Vulturescu, Radu Ulmeanu, Alexandru Pintescu.

- 1981 - În august are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă și poetul se internează la spitalul Fundeni.

- 1982 - În februarie moare tatăl poetului. Volumul Noduri și semne, subintitulat Recviem pentru moartea tatălui este o selecție din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariție editorială.

În iulie se căsătorește cu ultima sa soție, Todorița Tărâță (Dora). Călătorește prin Macedonia și Iugoslavia, înainte să-și fractureze piciorul stâng în luna noiembrie în Vrancea, accident care-l va imobiliza în casă timp de șase luni.

- 1983 - La finele lunii ianuarie, Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu solicită directorului Editurii Albatros, Mircea Sântimbreanu, publicarea între coperte a lucrării Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu.

- 1983 - La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viață, poetului i se organizează o sărbătorire națională.

Continuă să-i apară traduceri ale poeziilor peste hotare, în special în Iugoslavia. În timpul unei călătorii în această țară va avea o criză foarte gravă, ce necesită intervenția medicilor.

- 1985 - Apare volumul inedit Antimetafizica, Nichita Stănescu însoțit de Aurelian Titu Dumitrescu, Editura Cartea Românească, 1985, (inițial Nichita Stănescu și Aurelian Titu Dumitrescu au publicat în întregime Antimetafizica în suplimentul literar al „Scânteii Tineretului”, în 1983).

- 1992 - Este editată Argotice — cântece la drumul mare, subintitulată „poezii”, ediție alcătuită, îngrijită și prefațată de Doina Ciurea, București, Editura Românul, 1992.

- 2001 - În Bulgaria, la Editura Zaharie Stoyanov,Sofia - colectia Ars Poetika apare O viziune a sentimentelor, traducere și prefață Ognean Stamboliev. Volum premiat de Uniunea traducătorilor din Bulgaria și Soros.

- 2012 - Reprezentat cu trei poeme (maximum) în Testament - Anthology of Modern Romanian Verse - Bilingual Edition (English/Romanian) - Testament - Antologie de Poezie Română Modernă - Ediție Bilingvă (Engleză/Română) - (antolog și traducător Daniel Ioniță, Editura Minerva 2012 - ISBN 978-973-21-0847-5)

- 2013 - Ordinea cuvintelor - 300 poeme - traducerea,prefata si tabel cronologic de Ognean Stamboliev, ed Avangardprint, Bulgaria

PREMII LITERARE

- 1964 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii O viziune a sentimentelor

- 1969 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de poezii Necuvintele

- 1972 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul de eseuri Cartea de recitire

- 1975 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru antologia de poezie “Starea poeziei” (selecție de autor)

- 1975 Premiul Internațional „Gottfried von Herder”

- 1978 Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române pentru volumul de poezii Epica Magna

- 1982 Premiul „Cununa de Aur” al Festivalului internațional Serile de Poezie de la Struga (Macedonia iugoslavă)

OPERELE LUI NICHITA STĂNESCU

•Volume antume publicate cronologic:

- Sensul iubirii, 1960, Editura de Stat pentru Literatură și Artă

- O viziune a sentimentelor, 1964, Editura pentru Literatură

- Dreptul la timp, 1965, Editura Tineretului

11 elegii, 1966, Editura Tineretului

- Roșu vertical, 1967

- Alfa, 1967, Editura Tineretului

- Oul și sfera, 1967, Editura pentru Literatură

- Laus Ptolemaei, 1968, Editura Tineretului

- Necuvintele, 1969, Editura Tineretului

- Un pământ numit România, 1969, Editura Militară

- În dulcele stil clasic, 1970, Editura Eminescu

- Poezii, 1970, Editura Albatros

- Belgradul în cinci prieteni, 1972, Editura Dacia

- Cartea de recitire, 1972, Editura Dacia

- Măreția frigului. Romanul unui sentiment, 1972, Editura Junimea

- Clar de inimă, 1973, Editura Junimea

- Starea poeziei, 1975, Editura Minerva

- Epica Magna, 1978, Editura Junimea

- Operele imperfecte, 1979, Editura Albatros

- Carte de citire, carte de iubire, 1980, Editura Facla

- Noduri și semne, 1982, Editura Cartea Românească

- Oase plîngînd, 1982

- Respirări, 1982, Editura Sport-Turism

- Strigarea numelui, 1983, Editura Facla

Antimetafizica

PREZENȚĂ ÎN ANTOLOGII

- Testament - Antologie de Poezie Română Modernă / Testament – Anthology of Modern Romanian Verse – Versiune bilingvă română/engleză – Daniel Ioniță (editor și traducător principal) asistat de Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews – Editura Minerva 2012 și 2015 (ediția a doua) - ISBN 978-973-21-1006-5

- Testament - Anthology of Romanian Verse - American Edition - monolingual English language edition - Daniel Ionita (editor and principal translator) with Eva Foster, Daniel Reynaud and Rochelle Bews - Australian-Romanian Academy for Culture - 2017 - ISBN 978-0-9953502-0-5

- Pieta - Eine Auswahl rumänischer Lyrik, Dionysos, Boppard, 2018, în traducerea și selectarea lui Christian W. Schenk, ISBN 9781977075666

CITATE REFERITOARE LA CONDIȚIA POETULUI

- „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală.” 

- „Schimbă-te în cuvinte, precum îți zic.” 

- „Este foarte greu să translezi în noțiune ceea ce nu are caracter noțional. Poezia nu are caracter noțional, deși folosește noțiunea ca și cărămidă în construcție. Sensul ei final este un sens emoțional, metaforic și vizionar. A confunda materialul cu sensul materialului este un lucru foarte la îndemână și foarte păgubitor.” 

- „A vorbi despre limba în care gîndești, a gîndi - gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă - în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumusețea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numește iarbă, pentru mine arborele se numește arbore, malul se numește mal, iar norul se numește nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanță aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observație, această relevație am avut-o abia atunci cînd am învățat o altă limbă".

- „Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atît de proprie, atît de familiară, atît de intimă îmi este limba în care m-am născut, încît nu o pot considera altfel decît iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pămînt și de piatră și încă odată este numele patriei de pămînt și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește.”

APRECIERI CRITICE DESPRE NICHITA STĂNESCU

•Ștefan Augustin Doinaș

“ Nichita Stănescu se mișca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea știa ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea ... doct, aș zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situațiilor, pentru a căror substanță tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârșită față de sine însuși: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exercițiu al spiritului.

„Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei.”

•Alexandru Condeescu

“ Poezia stănesciană reia tradiția liricii interbelice, făcând totodată, printr-o sinteză unică neomodernă, trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol spre postmodernismul sfârșitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut în poezia romanească, după întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutație a structurilor limbajului și viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor.

Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluție a limbajului poetic, în jurul cărților sale dându-se o adevărată „bătălie a (neo)modernității”.

•Eugen Barbu

“ În acest bâlci al deșertăciunilor care este poezia, peisajul nostru liric ar fi lipsit de unitate fără poezia lui Nichita Stănescu. Lângă răzvrătitul Ion Gheorghe, gânditorul melancolic Ioan Alexandru și jongleri al cuvintelor cu Sorescu și Dimov, iată un paranimf blond din Vizanț, poet limbut, plin de amenințări, gelos pe orice laudă ce-i scapă, încărcat de diplomații ca o Triplă Alianță, adolescent firav, îmbătrânit în imaginea purității, de un talent remarcabil și de un meșteșug și mai și. Ca și autorul lui Iona, are adoratori fanatici, discipoli și exegeți neîndurați, ce nu suferă contrazicerea. De fapt, nu trebuie dată aici o bătălie în jurul operei sale, pentru că ea este limpede, străvezie, încărcată doar de artificii copilărești, ici și colo, iute depistabilă pentru un ochi agil. Defoliată de excese arbitrare cu iz filozofic, de o răceală impusă de teoreticieni ce au denaturat-o, poezia lui Nichita Stănescu... rezistă vremii. ”

IN MEMORIAM

- Școala Gimnazială din Baia Mare, strada Iza nr.2, este numită Nichita Stănescu 

- Școala Gimnazială din comuna Mereni, Constanța, se numește Nichita Stănescu

- Școala Gimnazială din comuna Ceptura, Prahova poartă numele marelui poet 

- Școala Gimnazială nr. 17, din Galați poartă numele lui Nichita Stănescu 

- În anul 1990, un liceu bucureștean primește numele poetului 

- În anul 1999, Parcul din Piața Victoriei, Ploiești primește numele marelui poet 

- În anul 1999, în centrul Ploieștiului este dezvelit un bust al poetului.

- În anul 2000, strada din Ploiești, pe care se află casa natală a poetului este redenumită Nichita Stănescu 

- În anul 2002, se inaugurează Muzeul Memorial Nichita Stănescu.

- În anul 2009, un prestigios colegiu ploieștean primește numele marelui poet.

- În anul 2012, la Școala Gimnazială din comuna Ceptura este dezvelit un bust al poetului.

- În anul 2019, Nichita Stănescu a fost declarat, post-mortem, cetățean de onoare al Ploieștiului.

NUMISMATICĂ

Banca Națională a României a pus în circulație, la 24 aprilie 2023, în atenția colecționarilor, o monedă comemorativă, cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu. Moneda este de argint, cu titlul de 999‰, este rotundă, cu valoarea nominală de 10 lei, are greutatea de 31,103 grame, diametrul de 37 mm, iar marginea este zimțată. Toate monedele din această emisiune, cu un tiraj de 5.000 de exemplare, sunt de calitate proof.

$$$

 13 decembrie 2002: S-a stins din viață economistul Costin C. Kirițescu.

Costin Kirițescu (25 mai 1908, București – 13 decembrie 2002) a fost un economist român, membru titular (1992) al Academiei Române.

A fost membru corespondent al Academiei de Științe din România începând cu 28 mai 1938.

Părinții săi erau intelectuali, tatăl fiind profesorul Constantin Kirițescu, mâna dreaptă a marelui om de școală Spiru Haret.

După absolvirea claselor secundare la Liceul “Matei Basarab” din Capitală, s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității bucureștene, al cărei licențiat a devenit în 1929. Concomitent, a urmat cursurile Academiei de Înalte Studii Industriale și Comerciale, pe care le-a terminat în anul 1930.

Imediat după finalizarea acestor studii, a făcut practică bancară la sediul central al Băncii Românești, precum și la două sucursale ale acesteia.

În același timp, a urmat cursurile Conservatorului de Muzică din București. Însă, se simțea atras de problemele financiare și bancare, orientându-și preocupările și eforturile în mod sistematic în acest sens. În toamna anului 1930 s-a hotărât să plece la Berlin, capitala Germaniei, unul dintre cele mai mari centre financiare ale Europei din acel timp, pentru a obține doctoratul în economie.

Era greu să se descurce la Berlin fără o bursă, numai cu un mic ajutor bănesc din partea tatălui său. S-a înscris la cantina universității, unde masa de prânz costa 60 de pfenigi. Rezultatul a fost o boală de stomac și a trebuit să schimbe cantina studențească cu un restaurant unde masa de prânz costa o marcă și jumătate. Golul în pungă era prea mare pentru veniturile sale, dar n-a avut încotro. Norocul său a fost publicarea unui anunț pentru ocuparea unui post în orchestra societății producătoare de filme UFA. A reușit la concurs și aceasta i-a fost salvarea, care s-a datorat faptului că în bagaje avea și vioara.

Între timp s-a înscris la cursurile de doctorat ale Universității berlineze. Concomitent, a făcut practică la Camera de Comerț Germano-Română din Berlin (1931-1934) și la una dintre cele mai însemnate bănci germane – Dresdner Bank (1932-1934).

După absolvirea cursurilor de 4 ani (1930-1934) la Universitatea “Friedrich Wilhelm” din Berlin, în cadrul unei ședințe solemne i s-a înmânat diploma de doctor – în economie și filozofie - al acestei universități.

După acest succes, s-a întors acasă și la puțină vreme a început războiul. În anul 1934, fiind proaspăt doctor al reputatei universități europene, a bătut cu încredere la porțile Băncii Naționale a României, însă ele au rămas ferecate, și a trebuit să aștepte doi ani ca să se deschidă. Între timp și-a început cariera universitară la Facultatea de Drept, unde a parcurs toate treptele didactice (1934-1952).

În anul 1936 s-a înscris la concursul pentru ocuparea unuia dintre cele opt posturi devenite vacante la Banca Națională a României. În urma acestui examen, din 200 de candidați, a fost admis al doilea, fiind numit impiegat clasa a VIII-a. A fost surprins de aceasta numire, dar ulterior a considerat ca o instituție care are opt posturi de impiegat, trebuie să fie foarte serioasa. A parcurs relativ repede treptele ierarhiei bancare și a devenit referent I la Serviciul de studii al Băncii, unde a lucrat până în anul 1952, când comuniștii au epurat personalul băncii, desfăcând contractele de munca a 200 de salariați. A fost învinuit atunci de deviaționism de dreapta și i-a fost desfăcut contractul de muncă, atât de la Banca Națională, cât și de la catedră.

După câteva luni de șomaj a fost angajat ca pontator, apoi ca șef al Serviciului planificare la un atelier de tâmplărie, mecanică și prefabricate din șoseaua Pantelimon. Aici a lucrat timp de cinci ani (1952-1957). În anul 1957 a fost chemat la Institutul de Cercetări Economice al Academiei Române, unde a activat cu jumătate de normă până în anul 1958.

După această perioada, s-a întors la Ministerul Finanțelor și la Banca Națională a României, unde a fost solicitat. A lucrat ca specialist în cadrul acestor instituții din 1958 și până la pensionare (1987).

În anul 1958 a revenit în învățământ, de data aceasta la Catedra de Finanțe a Academiei de Studii Economice. De-a lungul timpului, în calitate de specialist al Ministerului Finanțelor, a luat parte, de pilda în 1971-1972, la lucrările de aderare a României la Fondul Monetar Internațional și la Banca Mondială, iar apoi, ca membru al delegației române, la o serie de sesiuni anuale ale acestor instituții. A fost, de asemenea, invitat să țină prelegeri la o serie de universități și institute din Mannheim, Heidelberg, Dusseldorf, Viena, Linz, Washington, ca ambasador al școlii românești de economie.

În anul 1981 a obținut o bursă de trei luni la sediul Institutului Fondului Monetar Internațional de la Washington. A realizat diverse studii într-o serie de state, printre care Kenya (la Nord) și Jamaica (la Sud).

Întors în Europa, a fost invitat de Institutul Dunărean-European de la Viena și de Institutul Federal pentru Colaborare Internațională de la Belgrad la manifestările internaționale organizate între anii 1975-1988. Pentru meritele științifice și contribuția în cercetarea economică românească, a fost ales, în decembrie 1991, membru corespondent al Academiei Române, iar în noiembrie 1992 membru titular al Academiei.

În perioada 1991-1998 a ocupat funcția de membru al Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României. De-a lungul carierei sale, a îndeplinit și alte funcții, precum: consilier la Institutul Național de Cercetări Economice, membru al Societății Ateneului Român, președinte de onoare al Societății Române a Economiștilor (SOREC), membru al Asociației Române pentru Clubul de la Roma.

În anul 2001, la decernarea premiilor Băncii Naționale a României, i s-a acordat “Premiul special pentru întreaga activitate”.

În data de 1 decembrie 2000, de ziua națională a României, i-a fost oferit, de către președintele statului roman, Ordinul Național "Serviciul Credincios" în grad de Mare Cruce, pentru merite deosebite în cercetarea proceselor economice și în elaborarea strategiei de dezvoltare economică.

De-a lungul timpului, a scris peste 400 de studii și articole apărute atât în publicații românești, cât și străine: Geneza monedei, Inflația, Politica de credit, Aspecte ale problemei monetare contemporane, Relațiile valutar-financiare contemporane, Moneda - mica enciclopedie, Un secol de frământări monetare, Idei contemporane în acțiune, Călător prin secolul XX (Memoriile unui bancher fără bani), Lumea în care și-a croit drumul Banca Națională a României etc.

Lucrarea sa capitală este “Sistemul bănesc al leului și precursorii lui”, în trei volume, apărute între anii 1964-1971. Aceasta reprezintă o istorie a antecedentelor, a genezei și a funcționării sistemului monetar național al României până în zilele noastre.

OPERE

- Inflația și combaterea ei, 1943

- Geneza monedei, 1945

- Aspecte ale problemelor monetare contemporane, 1946

- Sistemul bănesc al leului și precursorii lui, 3 volume 1964-1971

- Relațiile valutar-financiare internaționale, 1978

- Moneda - mică enciclopedie, 1980

- Un secol de frământări monetare, 1996

- Idei contemporane în acțiune, 1996

$$$

 13 decembrie: Ziua Etniei Tătare.

A fost stabilită prin lege a Parlamentului României în 2006; data a fost aleasă datorită faptului că pe 13 decembrie 1917, parlamentul tătarilor crimeeni a proclamat Republica Populară Crimeea și a aprobat constituția. Republica tătarilor crimeeni a fost cea dintâi republică din întreaga lume islamică. Tătarii care s-au stabilit în România, în urmă cu mai bine de 800 de ani, sunt originari din Crimeea.

Tătarii, un grup etnic vorbitor de limba tătară, sunt prezenți pe teritoriul actual al României din secolul al XIII-lea. Conform recensământului din 2011, 19.006 de oameni s-au declarat tătari, majoritatea acestora fiind tătari crimeeni din județul Constanța. Tătarii sunt principalii reprezentați ai islamului în România.

ÎNCEPUTUL ISTORIEI

Tătarii au ajuns prima dată la gura de vărsare a Dunării la mijlocul secolului XIII, la apogeul Hoardei de Aur. În anul 1241, sub conducerea hanului Kadan, tătarii au traversat Dunărea, cucerind și jefuind regiunea Dobrogea. Probabil că regiunea nu a fost sub controlul direct al Hoardei, ci mai degrabă sub conducerea unui vasal al hanului din Bahciîsarai.

Se cunoaște, din sursele arabe, că la sfârșitul secolului XIII și începutul celui XIV, unii descendenți ai Hoardei Nogai s-au stabilit în Isaccea. Despre Sari Saltuk Baba, dervișul venit cu misiunea de a răspândi religia islamică, se spune că ar fi descălecat în Dobrogea în anul 1262. Dobrogea era pe atunci un teritoriu al nimănui, aproape nepopulat, stăpânit la sud de Imperiul Bizantin, dar ocupat la nord de Hoarda de Aur.

Un alt explorator arab, Ibn Battuta, care a călătorit în zonă în anii 1330-1331, scrie despre Baba Saltuk (Babadag) ca fiind cel mai sudic oraș al tătarilor. Hoarda de Aur a început să își piardă influența după războaiele dintre anii 1352-1359; la acea vreme un jupân local creștin presupus tătar, Demetrius, este citat ca apărând orașele de la gurile de vărsare ale Dunării.

Spre sfârșitul secolului XVI, grupuri de tătari nogai s-au stabilit în Dobrogea, provenind din Hanatul Crimeei (care cuprindea atunci Bugeacul și Edisanul). În perioada 1809-1820, consecutiv războiului Ruso-Turc din 1806–1812 și a tratatului de la București ce a urmat, în jur de 30.000 de tătari crimeeni au fost aduși în Dobrogea din Bugeacul devenit parte a Imperiului rusesc, fiind înlocuiți de coloniști Găgăuzi și Bulgari. În perioada 1850-1878 așezarea Çatal-Osman a fost centrul unui mic hanat autonom al acestor tătari.

PERSONALITĂȚI

- Murat Iusuf, muftiu al Cultului Musulman din România;

- Gelil Eserghep, politician, Președinte Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România;

- Negiat Sali, deputat

- Varol Amet, deputat.

- Aihan Omer, antrenor handbal

- Geavit Musa Velulla, profesor universitar, doctor în fizică nucleară, cercetător fizica plasmei

- Güner Akmolla, poetă, prozatoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România

- Selim Abdulakim, senator și deputat tătar în legislativele Partidului Liberal din perioada interbelică

- Abdul Agi Kerim, primar al localității Medgidia în perioada 1878-1886.

- Kemal Agi Amet, primar al localității Medgidia în perioada 1886-1898

- Melek Amet, model

- Denis Alibec, fotbalist

- Mehmet Niyazi, poet

- Sebat Husein, compozitor, tenor

- Negip Hagi Fazîl, poet, prozator, dramaturg, erou național

- Deniz Giafer, fotbalist

- Edris Fetisleam, tenismen

- Kadriye Nurmambet, cântăreață

TĂTARII CRIMEENI

Tătarii crimeeni au fost aduși în Dobrogea de către otomani, după creșterea puterii Rusiei și ulterior a anexării Crimeei în anul 1783. Totuși, după Independența României din 1877-1878, între 80.000-100.000 de tătari crimeeni s-au mutat în Anatolia, o migrație ce a continuat ulterior. Prin urmare, ponderea tătarilor din Dobrogea de Nord a scăzut de la 21% în 1880 la 5,6% în 1912. În anul 2002 aceștia formau 2,4% din populație.

TĂTARII NOGAI

Tătarii nogai nu sunt enumerați separat în recensămintele României. Majoritatea lor a emigrat în Turcia, dar se estimează că încă mai trăiesc câteva mii de tătari nogai în Dobrogea, în special în localitățile Mihail Kogălniceanu, Medgidia, Lumina și Cobadin.

$$$

 13 decembrie 2015: S-a stins din viață Florin Manolescu, critic, istoric literar și prozator român.

Florin Manolescu (11 ianuarie 1943, București – 13 decembrie 2015, București) a fost un critic, istoric literar și prozator român.

BIOGRAFIE

Absolvent în 1961 al Liceului Gheorghe Șincai din București. A studiat filologie română și germană la Facultatea de Litere a Universității din București între anii 1963 și 1968. Din 1968 până în 1990 a fost asistent la Catedra de literatură română a aceleiași facultăți, iar din 1990 a devenit conferențiar. În 1993 a fost invitat și angajat ca lector, iar în 1995 a fost numit profesor la Seminarul de romanistică al Universității Ruhr din Bochum, Germania. În 2010-2014, profesor invitat la Facultatea de Litere a Universității din București. Autor, în 1978, al primei teze de doctorat din România despre literatura S.F.

Domenii speciale de activitate profesională : interferenţe culturale româno-germane, clasicii literaturii române, literatura exilului românesc, imagologie, antropologie literară, teoria textului, paraliteratura.

Rubrici permanente sau cronici literare în Amfiteatru (1967–1968), România literară (1969), Argeș (1969–1971), Flacăra (1976–1977), Contemporanul (1982–1983), Caietele Teatrului Naţional (1987–1989), Luceafărul (1990–1993) și Viața Românească (2012–2015, rubrica „Istorie și literatură. Scriitori români în exil”).

Alte colaborări cu studii, articole, polemici, interviuri și proză la Analele Universității București, Limbă și literatură, Cahiers roumains d’études littéraires, Euresis. Cahiers roumains d’études littéraires (serie nouă), Revista de istorie şi teorie literară, Rumänische Rundschau, Manuscriptum, Caitete critice, Viața Românească, România literară (proză, polemici, interviu), Convorbiri literare, Tomis (interviu), Flacăra (rubrica „Scriitori români de azi“), Luceafărul, Contrapunct (interviu), Formula AS (interviu), Apostrof (proză), Vatra (proză), Colecţia Povestiri Ştiinţifico Fantastice (serie nouă, nr. 28, 2015, proză şi prezentare a autorului).   

Membru în Colegiul de redacţie al revistei Caitete critice (de unde s-a retras în 1992).

Membru în Colegiul de redacţie al revistei Vatra.

Premiul anual pentru critică literară –1967 (Premiul Junimea), acordat de revista Amfiteatru. A fost membru activ și critic literar al fandom -ului din România. A condus, alături de Ovid S. Crohmălniceanu, Cenaclul „Junimea” al Facultății de Litere din București în ultima fază de activitate a acestuia (1986-1989). Principalii membri din această perioadă : Mircea Nedelciu, Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Alex. Leo Șerban, Ioana Pârvulescu, Simona Popescu, Ion Manolescu (scriitor), Ara Șeptilici, Cristian Tudor Popescu, Ion Bogdan Lefter, Hanibal Stănciulescu, Emil Paraschivoiu, Alexandru Pleșcan, Cătălin Țârlea. La începutul anilor ’90 a fǎcut parte din juriul care a acordat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” și din juriile care au acordat premiile Uniunii Scriitorilor.

VOLUME PUBLICATE

- Poezia criticilor, Editura Eminescu, 1971 (Premiul Uniunii Scriitorilor).

- Literatura S.F., Editura Univers, 1980. Ultimul capitol din acest volum, Condiția literaturii S.F., a fost inclus ca materie de studiu în manualul de Limba și literatura româna pentru clasa a IX-a, editat în 2004 de Editura Humanitas. Volum accesibil în Internet, la adresa http://www.scribd.com/doc/213273308/Florin-Manolescu-Literatura-S-F#scribd

- Caragiale și Caragiale, Jocuri cu mai multe strategii, Editura Cartea Românească, 1983, reeditare la Editura Humanitas, 2002.

- Litere în tranziție, Editura Cartea Românească, 1998.

- Misterul camerei închise. Nouă povestiri incredibile, Editura Humanitas, 2002. Volum accesibil în Internet, la adresa https://archive.org/details/Florin_Manolescu-Misterul_Camerei_Inchise_09__ Povestirea O conferință de pomină, tradusă în Serbia de Đura Miočinović, a fost publicată în revista Mostovi (nr. 163–164, 2015).

- Enciclopedia exilului literar românesc, 1945-1989. Scriitori, reviste, instituții, organizații, Editura Compania, 2003 (Premiul Salonului de carte Constanța, Premiul Institutului Cultural Român). Ediția a doua revizuită și adăugită, Editura Compania, 2010 (Premiul Șerban Cioculescu pentru istorie literară, acordat de Muzeul Național al Literaturii Române, Premiul Titu Maiorescu, acordat de Academia Română).

- Mentaliștii. Alte nouă povestiri incredibile (Premiul Societății Române de Science Fiction și Fantasy), Editura Cartea Românească, 2009. - Două povestiri din ciclul Motaș (Magicianul și O poveste de Crăciun) au fost traduse în limba italiană, comentate și publicate de Angela Tarantino în Romània orientale, XXIV, Roma, 2011. Povestirea Serendipity a fost tradusă în limba engleză de Silvia Cora și Nigel Walker și publicată în Translation Café (nr. 130, august 2012), revistă online a Universității București.

- Cu ochii pe mine. Jurnal român-german, 1995, Editura Cartea Românească, 2010.

- Il gatto e l'astronomo (traducere în limba italiană și postfață de Angela Tarantino), Editura Mobydick, Faenza, 2013.

VOLUME COLECTIVE

- Este autor (selecție, introducere, cronologie, note biobibliografice) al antologiei The Phantom Church and Other Stories from Romania, University of Pittsburgh Press, 1996.

- Drumuri și zări (Antologia prozei românești de călătorie),↵București, 1982.Rumänisch-deutsche Interferenzen, Heidelberg, 1986.

- Rumänische Exilliteratur 1945-1989, München, 1999.

- Im Dialog: Rumänische Kultur und Literatur, Leipzig, 2000.

- Cele 10 porunci, Cluj, 2007.

- Wortgeburten. Zu Ehren von Karl Maurer, Heidelberg, 2009.

- Rumänien und Europa. Transversale, Berlin, 2009.

- Geografia e storia della civilità letteraria romena nel contesto europeo, vol. II, Pisa, 2011.

- A tradus un volum de studii de imagologie româno-germană de Klaus Heitman (Oglinzi paralele, Editura Fundației Culturale Române, 1996).

- A colaborat cu articole de sinteză la Dicționar de literatură română (Editura Univers, 1979) și la Dicționarul scriitorilor români (Editura Fundației Culturale Române, 1995).

TRADUCERI

- Nabou de Günther Krupkat, Colecția Fantastic Club, Editura Albatros, Buc., 1979

AFILIERI

- Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1987).

- Membru al PEN-Clubului român (din 1991).

- Membru al Consiliului științific al Institutului Național pentru Memoria Exilului Românesc (din 2003 până în 2010).

$$$

 13 decembrie 2020: S-a stins din viață Dumitru Dobrescu, medic român.

Dumitru Dobrescu (12 martie 1927, București – 13 decembrie 2020, București) a fost un farmacolog român, membru corespondent (1992) al Academiei Române.

Dumitru Dobrescu este medic și farmacist, practician alopat și homeopat, profesor de farmacologie și membru corespondent (1992) al Academiei Romane.

•Pregătire universitară și postuniversitară

- Facultatea de Farmacie București (1949); Facultatea de Medicină București (1958); doctor în medicină (1965); cursuri de perfecționare în farmacologie la Praga, Bratislava (1963); specializare în farmacologie la Bruxelles (1965-1966); instruire în farmacologie în cadrul unui program de fellowship la Washington (1973).

•Domeniul de activitate

Rezidențiat la Spitalul Brâncovenesc și la Spitalul de Urgență, București (1947-1949); farmacist și șeful laboratorului clinic, Spitalul Militar din Brașov (1950-1951); asistent universitar (1955-1963); conferențiar (1963-1967), catedra de farmacologie, Facultatea de Medicină, București; profesor asociat (1967-1973); profesor, catedra de farmacologie, Facultatea de Farmacie, București (1973-1997); medic specialist (1961); medic primar (1969); medic homeopat (1981); farmacolog clinician, Spitalul Colțea (1959-1963), Spitalul Brâncovenesc (1963-1983), Spitalul Constructorilor (1983-1992); decanul Facultății de Farmacie București (1972-1981, 1990); directorul Institutului pentru Controlul de Stat al Medicamentelor și Cercetării Farmaceutice (1990-1993; 1997-1998); membru (1968-1973), vicepreședinte (1973-1977) și președinte (1977-1993; 1997-1998) al Comisiei pentru Medicamente a Ministerului Sănătății din România, transformată ulterior în Agenția Medicamentului.

Co-fondator al Centrului Național de Farmacovigilență (1973) și șeful activităților desfășurate în domeniu. Redactor-șef al publicației Farmacovigilența. Expert al Comisiei Internationale de Sănătate în medicație (1973-1998); reprezentantul României în cadrul UN Comission on Narcotic Drugs (1973-1978); fondatorul primului comitet de etică în domeniul cercetării biomedicale din România, sub auspiciile Academiei de Științe Medicale (1992); fondatorul și șeful primului Serviciu Clinic de Farmacologie din România (1981-1992); autorul Proiectului de Ordonanță Guvernamentală și inițiatorul structurii organizaționale și a principiilor Agenției Naționale a Medicamentului (1989).

•Experiența profesională

Autorul unor concepte originale, precum farmacotoxicologia (1977), farmacoepidemiologia (1981) și farmacologia ecologică (1993); autorul "Metodologiei de introducere a unor medicamente noi în terapeutică" (1979) și al "Ghidului de autorizare, înregistrare și supraveghere a medicamentelor" (1991), ambele aprobate ca documente normative de către Ministerul Sănătății din România; autorul a 220 de lucrări științifice (175 publicate în România, alte 27 fiind apărute în publicații internaționale importante, a 18 cursuri); descoperitorul a 20 de medicamente originale, deținătorul a 12 patente de invenții. Autorul a 33 de cărți despre medicamente (autorul unic a 10 dintre ele, considerate premiere internaționale și coautor la alte 16, dintre care una este apărută în premieră internațională). Autorul primei cărți din lume despre farmacologia homeopată și fondatorul unei noi științe medicale cu acest nume.

•Afilieri și asociații profesionale

Vicepreședinte al Uniunii Societății Medicale de Științe (1973-1987); vicepreședinte (1973-1987) și președinte (1987-1999) al Societății de Farmacie; membru deplin (1991) și vicepreședinte (1991-1995) al Academiei de Științe Medicale; membru corespondent al Academiei Române (1992); membru al Academiei Regale de Farmacie din Spania (1987), al Academiei Naționale de Farmacie din Franța (1998), al Societății Europene de Farmacie Clinică (1990); președintele edițiilor a IX-a, a X-a, a XI-a a Congresului National de Farmacie, al Comisiei Superioare de Diplome și al Comisiei Superioare de Validare a Ministerului Educației (1981-1998).

PREMII ȘI DISTINCȚII ONORIFICE

- Premiul Academiei Române (1981);

- titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Medicină și Farmacie din Iași (1994);

- titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Medicină și Farmacie din Cluj-Napoca (1997);

- "Omul anului 2002" (Institutul American pentru Biografii),

- Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler (2002).

CĂRȚI

- Metodologiei de introducere a unor medicamente noi în terapeutică (1979),

- Farmacoterapie practică vol.I-II. (1989)

- Ghidului de autorizare, înregistrare și supraveghere a medicamentelor (1991),

- Gerontoframacologie (1995)

- Farmacologie Homeopat vol.2 , Aparatul Respirator, (2009),

- Întoarcere la natură (2010),

- Memomed (2012/2013) - Memorator de farmacologie si ghid farmacoterapic.

$$$

 13 decembrie 2023: S-a stins din viață actrița Anda Caropol.

Anda Caropol (9 aprilie 1939, București – 13 decembrie 2023) a fost o actriță de teatru și film. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, promoția 1960, la clasa A. Pop Marțian. 

A jucat pe scena Teatrului „Nottara” peste 50 de ani. A debutat în Sonet pentru o păpușă de Sergiu Fărcășan, în regia lui Lucian Giurchescu, iar în piesa Hamlet, în regia lui Dinu Cernescu, a fost Ofelia unui Hamlet celebru, interpretat de Ștefan Iordache. A mai jucat în Au fost odată două orfeline, în regia Sandei Manu, Henric al IV-lea de Luigi Pirandello, în regia lui Lucian Giurchescu și O casă onorabilă de Horia Lovinescu, O lună la țară de Turgheniev, Bună seara, domnule Wilde! și multe alte roluri. În privința carierei cinematografice a debutat în filmul Cerul n-are gratii din 1962 și a mai realizat încă șapte roluri secundare. A fost soția actorului Ion Marinescu.