$$$

 Pe ruta București-Brașov există o gară despre care CFR-ul refuză oficial să vorbească. Nu apare pe niciun orar, nu este marcată pe hărți, nu există documente oficiale despre ea. Dar mecanicii de locomotivă care fac cursa de noapte o știu cu toții. Și toți se roagă să nu trebuiască să oprească acolo.

Se numește Gara Vâlsan, deși nu există niciun sat cu acest nume în zonă. Este undeva între Câmpina și Sinaia, într-o porțiune de cale ferată care traversează o pădure deasă de molizi, pe un sector înghețat în întuneric chiar și în zilele cu soare. Dacă treci cu trenul prin acea zonă după ora 23:00, și te uiți pe geam în momentul potrivit, o poți vedea.

Un peron de beton crăpat, o clădire joasă cu ferestre sparte, un felinar singuratic care licărește cu o lumină gălbuie, deși nu există curent electric pe kilometri întregi în jur. Și uneori, dacă ești foarte "norocos", vei vedea oameni așteptând pe peron.

Prima dată când cineva a vorbit public despre asta a fost în 2003, când un mecanic pe nume Vasile Dumitrescu a dat un interviu pentru un ziar local. Povestea lui părea deliruri de om obosit, dar a fost confirmată independent de alți șase mecanici în anii următori.

Dumitrescu spunea că într-o noapte de noiembrie, în jurul orei 23:45, trenul accelerat București-Brașov a avut o defecțiune mecanică exact în dreptul acelui sector. Trenul s-a oprit brusc, chiar în fața unui peron pe care el nu-l văzuse niciodată în cei douăzeci de ani de când făcea ruta aceea.

Pe peron stăteau aproximativ cincisprezece persoane. Bărbați, femei, copii - toți îmbrăcați ciudat. Unii în haine din anii '50, alții în costume de început de secol XX, câțiva chiar în straie țărănești vechi. Dar cel mai tulburător era că toți purtau valize. Nu genți moderne, ci cufere de lemn și piele, legate cu curele, așa cum se călătorea cu un secol în urmă.

Când trenul s-a oprit, oamenii de pe peron au început să se apropie de vagoane. Dumitrescu a văzut cum câțiva au pus mâna pe mânerele ușilor, încercând să deschidă. Unul dintre călători, o doamnă în vârstă din vagonul doi, a deschis geamul și a strigat: "E undeva loc liber? Unde mergem?"

Răspunsul pe care l-a primit a înghețat-o. Un bărbat de pe peron, îmbrăcat într-un costum elegant din anii '40, s-a apropiat de geam și a spus calm, cu o voce fără inflexiuni: "Spre Brașov. Întotdeauna spre Brașov. Dar niciodată nu ajungem."

În acel moment, locomotiva a pornit brusc înainte, fără ca Dumitrescu să fi apăsat ceva. Trenul a accelerat rapid, părăsind gara. Când Dumitrescu s-a uitat în urmă, peronul era gol. Felinar stingea încet, ca o lumânare sufocată.

A raportat incidentul. A fost trimis la evaluare psihologică. Diagnosticat cu "epuizare profesională" și suspendat timp de o lună. Dar problema era că nu fusese singurul. Șase călători din trenul acela au depus plângeri la CFR, cerând explicații despre "gara neautorizată" și "vagabonzii" care încercaseră să urce în tren în mijlocul pădurii.

CFR a răspuns standardizat: "Nu există nicio gară în acel sector. Călătorii au confundat întunericul pădurii cu o structură."

Dar arhivele spun altceva. În 1946, într-adevăr exista o gară mică numită "Halta Vâlsan" pe acel sector. Era un punct de oprire pentru muncitorii forestieri și pentru câteva cătune izolate. În noaptea de 12 noiembrie 1946, trenul accelerat București-Brașov, supraaglomerat cu refugiați care fugeau din zona sovietizată a Moldovei, a deraiat exact în dreptul halei. Cauza oficială: șine sabotate de "elemente reacționare."

Optzeci și trei de oameni au murit. Mulți dintre ei au rămas prinși în vagoane, incapabili să iasă, în timp ce structurile metalice s-au transformat în capcane mortale. Recuperarea trupurilor a durat trei zile. Gara a fost închisă imediat după, considerată "blestemată" de localnici, și a fost ștearsă din toate documentele oficiale în perioada comunistă.

Dar povestea nu se termină aici. În anii '70, un grup de studenți la geologie de la Universitatea București a plecat într-o expediție în acea zonă, căutând exact locul fostei gări. Au găsit ruinele: fundații de beton, resturi de șine ruginite, bucăți din fosta clădire. Au făcut fotografii, au cartografiat locul.

Când s-au întors la București și au dezvoltat filmele, au avut un șoc. Pe una dintre poze, în fundal, se vedea clar clădirea gării intactă, cu ferestre întregi, cu felinarul aprins. Dar când fuseseră acolo, văzuseră doar ruine. Fotografia arăta altceva - arăta gara așa cum fusese în 1946, înainte de tragedie.

Mai tulburător, în prim-plan, lângă studenții care pozau zâmbind, se vedea vag silueta unui bărbat în costum vechi, care nu făcuse parte din grup. Nimeni nu-l observase când făceau poza.

Fotografia a fost confiscată de Securitate când au încercat s-o publice într-o revistă științifică studențească. Explicația oficială: "Material care promovează superstiții retrograde și subminează încrederea în transportul feroviar socialist."

În 2019, un YouTuber de urbex, Andrei Georgescu, a decis să filmeze acea zonă noaptea, voind să demonteze "mitul" gării fantomă. A mers cu o cameră profesională și echipament de iluminat. A filmat ore întregi, metodic, fiecare metru de cale ferată din acel sector.

Când a revăzut înregistrările acasă, a găsit ceva pe care nu-l văzuse în timp real. La ora 23:47, pentru exact doisprezece secunde, pe fundal, în spatele cadrului principal, se vede clar: peronul, clădirea, felinarul aprins. Și doi oameni stând nemișcați, privind direct spre cameră.

Andrei nu a publicat niciodată videoclipul. L-a șters și a închis canalul de YouTube. Singurul lui comentariu, făcut pe un forum privat: "Unele lucruri nu vor să fie dezvăluite. Am simțit asta acolo. Era o prezență care spunea clar: nu suntem pentru voi. Nu încă."

Mecanicii care fac cursa de noapte au o înțelegere tacită. Dacă locomotiva începe să încetinească fără motiv în acel sector, dacă sistemul electric clipește fără explicație, dacă pe șine apare o rezistență inexplicabilă - forțează accelerarea. Nu te uiți pe geam. Nu oprești. Niciodată. Pentru că există povești despre un mecanic care a oprit din curiozitate în 1987 și a coborât să verifice șinele.

Nu s-a mai întors. Locomotiva a fost găsită a doua zi dimineață, în mers, fără nimeni la bord, deplasându-se încet pe șine goale. În cabina mecanicului, pe tabloul de comandă, cineva scrisese cu degetul în praful acumulat: "Au nevoie de un mecanic aici. Trenul trebuie să plece."

$$$

 

În Muzeul Județean din Iași există o cameră la care turiștii nu au acces. Oficial, pentru "lucrări de conservare permanente." Neoficial, pentru că nimeni nu vrea să fie responsabil pentru ce s-ar putea întâmpla dacă oamenii ar vedea ce se află acolo.

În acea cameră, acoperită cu un cearșaf negru gros, se află Oglinda Dospinescu - o oglindă venețiană uriașă, înaltă de doi metri, cu rama sculptată în lemn de nuc, datând din 1782. La prima vedere, pare doar un obiect de mobilier luxos dintr-o epocă apusă. Dar această oglindă are o proprietate pe care nicio știință nu a reușit încă s-o explice: nu reflectă prezentul. Reflectă viitorul apropiat. Mai precis, reflectă moartea.

Oglinda a aparținut familiei Dospinescu, boieri moldoveni cu moșii întinse în jurul Iașului. Constantin Dospinescu a adus-o din Veneția în 1782, după un Grand Tour prin Italia. Era un cadou pentru soția sa, Elena, pasionată de artă și frumusețe. Oglinda a fost montată în Salonul Mare al conacului, într-o poziție centrală unde toată familia și invitații o puteau admira.

Prima dată când s-a observat anomalia a fost în toamna lui 1783. Elena Dospinescu se pregătea pentru un bal, stând în fața oglinzii pentru a-și aranja părul. Dar când s-a privit în reflexie, a țipat de groază. În loc să vadă propria imagine în rochia de bal albastră pe care o purta, oglinda îi arăta pe ea însăși îmbrăcată în negru, cu fața palidă, cu pânză neagră pe cap - în haine de doliu. Pe fundalul reflexiei, sicriul ei deschis.

A fugit din cameră în isterie. Familia a crezut că a avut o criză nervoasă. Dar cinci zile mai târziu, Elena a căzut de pe cal în timpul unei plimbări. A murit pe loc, cu gâtul rupt. La înmormântare, familia a îmbrăcat-o exact cum o văzuse în oglindă - în rochie neagră de doliu, așa cum era obiceiul pentru femei care mureau tinere, fără să fi născut moștenitor.

Constantin, devastat, a vrut să distrugă oglinda. Dar înainte să o facă, a privit el însuși în ea. Și ce a văzut l-a paralizat: propria lui reflexie, mult mai bătrână, cu barba albă, într-un fotoliu cu rotile, privind fix înapoi la el cu o expresie de resemnare profundă. A înțeles atunci că oglinda nu minți niciodată - arată moartea care vine.

În loc să o distrugă, a acoperit-o cu un cearșaf și a interzis oricui să se uite în ea. Dar curiozitatea umană este mai puternică decât orice ordin. De-a lungul anilor, membrii familiei, servitorii, invitații - toți au privit pe furiș sub cearșaf, sperând să vadă... ce anume?

Fiecare dintre ei și-a văzut propria moarte. Unii s-au văzut bătrâni în pat, alții au văzut accidente violente, boli, scene de pe câmpul de luptă. Ceea ce era constant era precizia. Oglinda nu arăta simboluri vagi sau alegorie - arăta scena exactă a morții, inclusiv hainele purtate, locul, chiar și poziția corpului.

În 1831, în timpul revoltei conduse de Tudor Vladimirescu, soldații au jefuit conacul. Unul dintre ei, un tânăr pe nume Matei Ionescu, a smuls cearșaful de pe oglindă din pură curiozitate. S-a privit în ea și a văzut ceva atât de înfricoșător încât a alergat afară urlând și s-a aruncat în râul Bahlui. Camarazii lui care l-au scos, l-au întrebat ce a văzut. A putut să scoată doar câteva cuvinte înainte să moară de hipotermie: "Nu era acolo. Nu mă vedeam deloc. Oglinda era goală."

Experții în folklore susțin că aceasta este cea mai rea viziune posibilă - când oglinda nu îți arată moartea, înseamnă că nu vei avea una. Nu vei muri în mod normal. Vei dispărea. Vei fi șters din existență fără urmă, fără corp, fără înmormântare. Nimeni nu va ști ce s-a întâmplat cu tine.

În 1920, oglinda a fost donată Muzeului de către ultimul descendent Dospinescu, care nu mai avea copii și vroia să scape de povara ei. A venit cu o singură condiție: să nu fie niciodată expusă publicului și să fie păzită permanent acoperită.

Muzeul a respectat cerința, dar în 1952, în perioada comunistă, un director nou, Ion Popescu, a considerat că toată povestea este superstiție burgheză. A ordonat ca oglinda să fie curățată și pregătită pentru expoziție. Restauratorul care a lucrat la ea, Gheorghe Marin, și-a văzut reflexia în timpul procesului de curățare. S-a văzut pe sine într-un spital, conectat la aparate, cu familia în jurul patului plângând.

A demisionat a doua zi și a plecat din Iași. Trei ani mai târziu, în 1955, a fost internat pentru cancer pulmonar. A murit exact în configurația pe care o văzuse: același spital, aceleași aparate, familia în aceeași poziție în jurul patului. Ultima lui voință a fost să se întoarcă certificatul său de naștere la Iași cu o notă scrisă de mână: "Oglinda nu minte. Nu o deschideți niciodată."

Din acel moment, oglinda a rămas permanent acoperită și păzită. Dar există o practică neoficială, un ritual tăcut printre personalul muzeului: niciodată să nu te uiți în geamurile sau în suprafețele reflectorizante din camera unde este păstrată oglinda. Pentru că unii susțin că puterea ei s-a extins, că a "contaminat" totul din jur, că orice suprafață reflectorizantă din acea cameră poate arăta, pentru o fracțiune de secundă, nu prezentul - ci finalul.

În 2008, o echipă de parapaicologi din București a cerut permisiunea să studieze oglinda. Au fost refuzați. Dar unul dintre ei, profesorul Andrei Munteanu, a reușit să convingă un paznic să-i permită doar să ridice cearșaful pentru câteva secunde, fără să se uite direct în ea, doar să o fotografieze.

Fotografia, făcută cu un aparat digital modern, a fost normală. Dar când au revăzut imaginea acasă, în fundal, în reflexia slabă vizibilă în suprafața oglinzii, apărea ceva care nu fusese în cameră în momentul fotografierii: o siluetă umană, în picioare, privind direct spre cameră. Nimeni nu a putut identifica cui aparține silueta, pentru că nu avea chip definit - era doar o formă întunecată, așteptând.

Profesorul Munteanu a murit în 2011, într-un accident banal de mașină. Dar prietenii lui susțin că, în ultimii doi ani de viață, era obsedat de ideea că "cineva îl așteaptă" și că "a văzut deja cum se termină." Nu a vrut niciodată să detalieze ce înseamnă asta.

$$_

 BING BANG

Universul a început cu o vastă explozie care a generat spațiu și timp și a creat toată materia și energia din univers. În momentul Big Bang-ului, se crede că universul avea dimensiunea zero, prin urmare, ar fi trebuit să fie infinit de fierbinte. Astronomii cred că Big Bang-ul a implicat un proces scăpat de sub control numit „inflație”, în care un tip particular de energie care exista în vidul spațiului a fost mobilizat brusc. Expansiunea inflaționistă s-a încheiat doar atunci când această energie a fost transformată în forme mai familiare de materie și energie.

 

După ce inflația s-a încheiat în prima mică fracțiune de secundă, universul a continuat să se extindă, dar nu la fel de repede. Pe măsură ce universul s-a extins, temperatura radiației a scăzut. La o secundă după Big Bang, aceasta ar fi scăzut la aproximativ zece mii de milioane de grade. În acest moment, universul ar fi conținut în mare parte fotoni, electroni, neutrini și antiparticulele lor, împreună cu câțiva protoni și neutroni.

 

În următoarele câteva minute, universul așa cum îl știm a prins contur. Pe măsură ce universul continua să se extindă și temperatura scădea, rata la care perechile electron/antielectron erau produse în coliziuni ar fi scăzut sub rata la care acestea erau distruse prin anihilare. Protonii și neutronii ar fi început să se combine pentru a produce nucleele atomilor de deuteriu, care conțin un proton și un neutron. Nucleele de deuteriu s-ar fi combinat cu mai mulți protoni și neutroni pentru a forma nuclee de heliu.

 

În unele regiuni, puțin mai dense decât media, expansiunea ar fi fost încetinită de atracția gravitațională suplimentară. Acest lucru ar fi oprit în cele din urmă expansiunea în unele regiuni și le-ar fi determinat să înceapă să se colapseze din nou. În cele din urmă, când o regiune ar fi devenit suficient de mică, s-ar fi rotit pentru a echilibra gravitația (s-au format galaxii asemănătoare discului). Alte regiuni care nu și-ar fi ales rotația ar fi devenit de formă ovală (galaxii eliptice).

 

Gazul de hidrogen și heliu din galaxii s-ar destrăma în nori mici care s-ar prăbuși sub propria gravitație. Pe măsură ce aceștia se contractă și atomii din interiorul lor se ciocnesc unii cu alții, temperatura gazului va crește, până când, în cele din urmă, va deveni suficient de fierbinte pentru a declanșa reacții de fuziune nucleară. S-au născut stelele.

 

De la un miliard la trei miliarde de ani după Big Bang, multe galaxii mai mici s-au unit cu galaxii mai mari, formând o serie de forme asemănătoare spiralelor și sferelor (cunoscute sub numele de galaxii eliptice). Adesea, fuziunea a fost atât de violentă încât stelele și gazul s-au prăbușit într-un centru comun, devenind atât de dense încât au format găuri negre gigantice. Gazul care curgea în aceste găuri negre a devenit suficient de fierbinte pentru a străluci puternic înainte de a dispărea. Lumina acestor „quasari” poate fi văzută din adâncurile universului.

 

În interiorul galaxiilor, pe măsură ce stelele se nășteau, altele mureau... adesea în explozii cataclismice enorme. Aceste explozii, numite supernove, sunt importante pentru evoluția galaxiilor, deoarece distribuie toate elementele comune, cum ar fi oxigenul, carbonul, azotul, calciul și fierul, în spațiul interstelar. Aceste elemente vor forma ulterior elementele constitutive ale vieții.

 

Soarele s-a format în interiorul unui nor de gaz dintr-un braț spiralat al galaxiei Calea Lactee. Un disc vast de gaz și resturi care se învârtea în jurul acestei noi stele s-a unit în planete, luni și asteroizi. În timp, pe una dintre aceste planete, din praful stelar a evoluat viața. S-a născut Homo Sapiens. Tu și cu mine...

 

În această eră, care va dura de la 100 de milioane de ani până la un trilion de ani după Big Bang (și este era în care ne aflăm în prezent), cea mai mare parte a energiei generate de univers va fi sub forma stelelor care ard hidrogen și alte elemente în nucleele lor. Această perioadă lungă va da loc unei morți și mai lungi și prelungite pentru universul nostru.

Această eră se extinde până la zece trilioane de trilioane de trilioane de ani după Big Bang. Cea mai mare parte a masei pe care o putem vedea în prezent în univers va fi conținută în stele care au explodat și s-au prăbușit în găuri negre și stele neutronice. Sau va fi blocată în pitice brune și planete care nu au declanșat niciodată fuziunea nucleară sau în stele care s-au ofilit în pitice albe. Întrucât stelele nu mai ard activ, energia din această eră este generată prin dezintegrarea protonilor și anihilarea particulelor.

 Această eră se extinde până la zece mii de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de trilioane de ani după Big Bang. După epoca dezintegrării protonilor, singurele obiecte asemănătoare stelelor care au rămas sunt găurile negre cu mase foarte variabile. Energia lor se evaporă constant.

 În această etapă târzie, protonii se vor fi dezintegrat, iar găurile negre se vor fi evaporat aproape complet. Au mai rămas doar produsele secundare ale acestor procese: în mare parte neutrini, electroni, pozitroni și fotoni cu lungimi de undă enorme. Practic, universul așa cum îl știm va fi ajuns la sfârșit.

$$$

 ARTHUR MILLER

S-au împlinit în acest an 17 ani de la dispariţia genialului dramaturg Arthur Miller. O viaţă ca un roman, o existenţă trăită adesea pe muchie de cuţit.

„Întoarceri în timp”. O poveste de viață extraordinară, cu suișuri și coborâșuri, o copilărie complicată, un destin complicat, căsătoria cu Marilyn Monroe, vânătoarea de vrăjitoare din complicatul secol 20… Cinci gânduri, cinci momente, cinci amintiri din viața lui Arthur Miller. 

1. 

O perspectivă și mai târzie: în casa mică din Brooklyn, unde se învârte prin cameră târșâindu-și papucii, oftând, blestemând cu un rânjet pe buze, izbucnind brusc în plâns, pentru ca apoi să se controleze, iarna aruncând pe foc cu lopata cărbuni cât să nu se stingă focul, câștigând bani de mâncare la partide de bridge cu miză mare pe unde putea prin Midwood sau Flatbush, zone în care polițiștii făceau uneori razii, iar ea reușea să îi convingă să o lase să se ducă acasă, ca să pregătească cina. Era în perioada cea mai neagră a Marii Crize Economice, când, dacă erai arestat încercând să câștigi un sfanț, nu mai riscai să-ți pierzi complet onorabilitatea așa cum se întâmpla până nu demult. Mama era în pas cu vremurile.” 

2. 

Mult mai târziu aveam să înțeleg că valul care ne purta, inconștienți, în anii aceia de încredere sublimă, avea o anumită direcție. Tata, adâncit în somnul său de duminică după-amiază, pe canapea, spre a cărui față blândă îmi ridicam privirea de pe podea, văzându-l ca pe un bizon albinos ce clipea ușor la cele mai puternice din țipetele mele și se mișca ritmic, regulat, în vreme ce toți ceilalți se îngrămădeau isterici în jurul meu, ajunsese la New York singur, venind din Polonia, înainte să împlinească șapte ani. Acum avea un automobil National și șofer care îl așteptau la trotuar în fiecare dimineață ca să îl ducă în centru, în cartierul industriei de îmbrăcăminte de pe Seventh Avenue. O asemenea transformare nu avea nimic straniu, nici măcar ceva demn de luat în seamă pe vremea aceea și nici în mulți dintre anii ce vor urma, viața era percepută drept ceva ce se desfășoară neîntrerupt, un fel de rulou al cărui mesaj reprezintă o surpriză și care e, în esență, constituit din vești bune. 

3. 

De fapt, tocmai acest sentiment al absenței părinților pare să fi fost motivul pentru care a doua mea soție, Marilyn Monroe, a simțit întotdeauna o afecțiune specială pentru el; dacă intra într-o încăpere plină de lume, era capabilă să identifice pe oricine aflat acolo care își pierduse părinții de când era copil sau trăise prin orfelinate și am deprins și eu cu vremea această capacitate, dar nu am avut niciodată acuratețea ei. În ochii unui orfan se poate citi întrebarea „Mă placi?”, un apel sfâșietor venit dintr-o singurătate fără margini pe care doar cine nu a avut părinți o poate cunoaște cu adevărat. 

4. 

Peste vreo patruzeci și cinci de ani exact acea masă din sufragerie avea să apară pe scenă pentru prima producție pe Broadway a piesei mele Prețul. În 1968, nici nu-mi trecea prin cap că vechea noastră masă din sufragerie mai exista și de-abia dacă îmi aminteam cum arăta. Dar scenografului, vechiul meu prieten Boris Aronson, îi plăcea să se inspire din realitate și tot insista să îi descriu fiecare obiect de mobilier ce avea să fie îngrămădit acolo, unul peste celălalt, în camera tatălui decedat, când cei doi fii se întorc să împartă averea familiei, după ce nu se mai văzuseră de ani buni. Personajele nu sunt inspirate din mine și Kermit, suntem foarte diferiți de cei din piesă, dar magnetismul situației de bază era adânc întipărit în mine. Sora mea, Joan – care încă nu s-a născut în povestea asta – a fost cea care, auzind că era nevoie de mobilă din anii douăzeci pentru decoruri, mi-a amintit că vechea masă din sufragerie îi fusese dată surorii mai mici a tatălui meu, Blanche, atunci în vârstă de vreo șaptezeci de ani; mama nu mai avea loc pentru masă în micul apartament pe care îl ocupa împreună cu tata în ultimii ani ai vieții lor. Am dat fuga în Brooklyn, în apartamentul mătușii Blanche. Cea mai mică din familia tatei, Blanche era drăguță și dulce și blândă, și chiar acum la bătrânețe era totdeauna gata să râdă din tot sufletul. După cum aveam să aflu, vorbise de curând cu niște comercianți second hand să le vândă masa și opt scaune, fiindcă ea și soțul ei Sam, partenerul tatei din anii Marii Crize într-una din încercările lui eșuate de a pune pe picioare o nouă afacere în domeniul confecțiilor, urmau să se mute și ei într-un apartament mai mic. M-am uitat la masă, care era încă solidă și în stare bună și oarecum amuzantă cu picioarele ei masive, cioplite, unite la capete într-un suport în formă de harpă, și cu marginea ei sculptată cu ornamente rotunjite de jur împrejur. Mama se urcase și dansase pe ea de mai multe ori de Revelion (care era și aniversarea nunții ei), deși mie nu mi se permisese să fiu de față la aceste manifestări zgomotoase. Care aveau loc numai la ore mici, malefice, mult după ora mea de culcare. Nu eram însă convins că stilul ei se va potrivi cu scenografia lui Boris, așa că l-am sunat imediat și i-am descris-o. 

5. 

Dorind să îi fie loială tatei și vorbind despre el aproape numai în cuvinte de laudă și pline de respect – cu excepția momentelor când răbufnea disperată la vreo stângăcie de-ale lui – mama, nu aveam cum să nu îmi dau seama, îl și submina. Era o femeie bântuită de o lume la care nu avea acces, de cărți pe care nu avea să le citească, de concerte la care nu avea să ajungă și, mai presus de toate, de oameni pe care nu va avea șansa să îi întâlnească. Fusese într-adevăr tranzacționată, în cadrul unei căsătorii aranjate, la câteva luni după ce absolvise, cum laude, liceul. Dar până și un astfel de troc uman avea șarmul lui: râdea din tot sufletul povestind cum „Bunicul și Bunicul Miller s-au dus în living și și-au comparat registrele contabile. Au stat acolo ore în șir și într-un sfârșit au ieșit și” – cum mai râdea sărmana! – „mi-au zis că aveam să mă mărit.” Cei doi fabricanți de haine voiau să se asigure că aveau bunuri comparabile, exact cum ar fi făcut-o, cu secole în urmă, doi baroni latifundiari. Apoi, brusc, privirea i se întuneca și strângea din dinți cu furie. „Ca pe o vacă!”, murmura, iar tata stătea adesea și el cu mine și frate-meu să asculte și chiar dădea din cap încuviințând povestea, atât de tare era de acord cu această tradiție imuabilă. Și totuși, îl compătimeam pentru umilința îndurată, chiar dacă părea să o suporte imperturbabil; într-un fel devenise rolul meu să le abat atenția de la conflictul lor, ceea ce reprezenta deja un soi de actorie iscusită.

Citiţi în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/arthur-miller-povesti-din-timpul-marii-crize/

$$_

 POVEȘTI DE DRAGOSTE:

ARTHUR SCHOPENHAUER ȘI CAROLINE RICHTER )MEDONA)

Arthur Schopenhauer a cunoscut-o pe tânăra actriță și dansatoare Caroline Richter, numită Medon, pe atunci în vârstă de nouăsprezece ani, în anul 1821. Acest lucru se întâmpla la vremea când el îşi nota, în ciorna secretă Eis eauton, observaţia: „Deoarece adevărata vreme a concepţiei geniale a trecut pentru mine şi viaţa mea este, de acum, cea mai potrivită pentru meseria de dascăl, acest lucru trebuie să sară în ochii tuturor şi trebuie să am în societate o poziţie, pe care n-o pot câştiga ca burlac”.

Caroline Richter nu era, în orice caz, femeia alături de care să poată găsi acea „poziţie în societate”. Întrucât pe scenele de la periferia Berlinului juca rolul celei de-a doua amante, ea compensa acest fapt în viaţa reală şi, întorcând roata, întreţinea, în acelaşi timp, relaţii cu mai mulţi amanţi. Frumuseţea ei şi mediul teatral libertin făceau posibil acest lucru. Schopenhauer, un spectator împătimit, se aprinsese în aceste circumstanţe, dar a trebuit să se chinuie apoi în permanenţă cu sentimente de gelozie.

La zece luni după ce a plecat, în mai 1822, în a doua călătorie prin Italia, Caroline a adus pe lume un copil. Arthur, care a ţinut la Caroline până la sfârşitul vieţii – s-a gândit la ea chiar şi în testament – a rămas ostil toată viaţa acestui copil al „infidelităţii”. Dispoziţiile testamentare îl exclud explicit pe Carl Ludwig Gustav Medon, astfel se numea fiul Carolinei, născut în martie 1823. Iar când Schopenhauer doreşte să părăsească Berlinul împreună cu Caroline, în 1831, intenţia eşuează din cauza refuzului său de a se conforma dorinţei Carolinei, care voia să-şi ia fiul cu ea. Schopenhauer pleacă singur la Frankfurt, decepţionat şi supărat.

Caroline Richter venise la Berlin în 1819, la şaptesprezece ani, şi se angajase, probabil la recomandarea vreunei persoane suspuse, coristă la Teatrul Naţional. Un secretar particular, Louis Medon, o lăsă gravidă şi ea născu primul băiat la începutul verii lui 1820. Copilul muri înainte ca Schopenhauer să o cunoască pe Caroline. De acum înainte, ea îşi spune, după acel secretar particular, „Medon”.

Nu au rămas scrisori de la Arthur către Caroline, nici în rest nu există aproape deloc mărturii documentare ale acestei relaţii ce a durat totuşi zece ani; au fost descoperite doar câteva puţine, scrisori ale Carolinei către Arthur, de la începutul anilor ’30, când el locuieşte deja la Frankurt. Caroline se plânge, în aceste scrisori, de refuzul dur al lui Schopenhauer de a-i accepta fiul; ea recunoaşte că s-ar fi mutat cu plăcere o dată cu Schopenhauer şi se arată jignită de neîncrederea lui. El, care o susţinuse financiar pe Caroline, trebuie să-i fi reproşat că se lasă întreţinută de un alt domn, deoarece ea răspunde: „că nu am fost uşuratică ţi-o garantează cel mai bine datoriile mele”.

Între timp, Caroline suferă de puternice dureri de piept, din cauza cărora renunţă, la mijlocul anilor ’20, la postul ei de la Teatrul Naţional şi apare doar neregulat la teatrele de periferie, aici, ce-i drept, şi în roluri principale. Şi boala enigmatică a Carolinei îl îndepărtează pe Schopenhauer care, dacă e să-i credem relatările, fugise deja în Italia de o femeie bolnavă de plămâni.

Caroline încearcă să-i împrăştie neîncrederea faţă de starea ei de sănătate printr-o indicaţie care trebuie să-i fi impulsionat, pe de altă parte, gelozia: „că nu sunt bolnavă”, scrie ea în 1832, „ţi-o demonstrează chiar bărbatul dornic de însurătoare”.

Astfel se petrec lucrurile: teama de o posibilă boală a iubitei; gelozia; teama ca, prin întemeierea unei familii, să nu-şi piardă independenţa; îndoiala că femeia potrivită pentru un astfel de plan ar fi chiar Caroline.

Cartea manuscriselor nu ne informează doar despre reflecţiile filozofice ale acelor ani, ci arată şi ce se petrece în Schopenhauer cu ocazia acestei poveşti de dragoste. Nici nu se poate întâmpla altfel: suferinţele şi bucuriile dragostei sunt înglobate în materia gândirii filozofice. De exemplu, astfel: „Cea dintâi manifestare a unui nou individ este, de fapt, momentul în care părinţii săi încep să se iubească, adică să se dorească printr-o înclinaţie cu totul individuală: în acea clipă, în întâlnirea privirilor de dragoste se formează deja, de fapt, noul individ: este precum o nouă idee; iar, cum toate ideile încearcă să devină fenomen cu cea mai mare vehemenţă şi cum tind să apuce cu nesaţ materia, pe care le-o împarte legea cauzalităţii, la fel, şi această idee deosebită a unui individ uman tinde cu cea mai mare vehemenţă să devină fenomen, iar această vehemenţă este tocmai pasiunea reciprocă a celor doi viitori părinţi”.

Când Schopenhauer îşi notează, în 1822, aceste gânduri – care reapar, mai târziu, în Metafizica iubirii între sexe -, în Caroline tocmai tinde „să devină fenomen” o „idee deosebită a unui individ uman”. Însă, după cum va constata mai târziu supărat, această „idee” nu este a lui.

În timpul celei de-a doua călătorii prin Italia, din 1822 până în 1823, este chinuit de autoreproşuri: N-ar fi trebuit să o lege pe Caroline mai puternic de sine? Astfel de griji devin chiar poezii: „De mii de ori mai greu este să vezi/ Cum ceea ce norocul ne-a încredinţat/ A fost distrus de-a noastră neghiobie”.

Sub cerul sudului îşi pemite însă şi gânduri mai relaxate: monogamia – crede el, care nu poate fi sigur de Caroline a lui – este pentru o femeie totuşi o pretenţie exagerată. „Pentru femeie, limitarea la un singur bărbat este, în scurta perioadă a înfloririi şi fertilităţii ei, o stare nenaturală. Ea trebuie să păstreze pentru unul ceea ce el nu poate folosi şi ceea ce mulţi alții doresc de la ea: şi ea însăşi e cea care trebuie să sufere din cauza acestei dezamăgiri. Să ţinem cont de asta!”.

Conform proiectului lui Schopenhauer, femeia poate să aibă, concomitent, mai mulţi bărbaţi, dar, în schimb, bărbatul poate să aibă mai multe femei una după cealaltă. ,,În monogamie, bărbatul are prea mult dintr-o dată şi prea puţin pe termen lung; iar femeia, viceversa”. Pentru că situaţia este aceasta, „bărbaţii sunt, jumătate din viaţa lor curvari, iar cealaltă jumătate, încornoraţi”. În cazul Carolinei, Schopenhauer trebuie să se obişnuiască îndeosebi cu postura de „încornorat”.

sursa: 

Rudiger Safranski, Schopenhauer și anii sălbatici ai filosofiei. O biografie, trad.: Daniel Necșa, Humanitas, București, 1998

$$$

 AURELIAN ANDREESCU

Mort subit la numai 44 de ani, Aurelian Andreescu (12 mai 1942 - 22 iulie 1986) este considerat una dintre cele mai mari voci masculine pe care le-a avut muzica uşoară românească. În urma sa au rămas peste 200 de melodii celebre în Epoca de Aur. Cu toate acestea, viața lui a fost marcată de o serie de drame cumplite care l-au măcinat. 

Zeci de melodii interpretate inegalabil de Aurelian Andreescu au fost fredonate și îndrăgite de români. Majoritatea pieselor sale au devenit hit-uri în acea epocă.

 „Copacul”, „Fluierând pe stradă”, „Oameni”, „Tu eşti primăvara mea”, „Un fluture şi-o pasăre”, „Vreau numai soare” sunt doar câteva dintre melodiile cu care Aurelauin Andreescu a cucerit publicul.

A fost un om ca mulți alții, cu pasiuni diverse, cu frustrări profunde și cu drame care i-au marcat întreaga existență. N-a lăsat, însă, ca aceste lucruri să iasă în față și să-i eclipseze cariera. S-a străduit să păstreze anumite aparențe. Poate că pe alocuri, maestrul a greșit, împins de dorința de a fi pe placul celor din jur, notează Fanatik.ro. 

Un alt lucru remarcabil este acela că Andreescu nu a avut vreo pregătire formală în muzică. Cu toate acestea, el a devenit celebru și peste hotare, primind mai multe premii în străinătate. 

El n-a primit recunoaștere din partea regimului. Mai rău, i s-au pus obstacole chiar în cei mai importanți ai carierei.

Debutul lui Aurelian Andreescu

Andreescu a debutat în muzică relativ târziu, mai ales în comparație cu alte nume mari din România, care urcau pe scenă încă de la vârste fragede. 

Avea 21 de ani când a debutat la Festivalul Național de Muzică de la Mamaia, în 1963, cu melodia ”În tot ce e mai frumos pe lume”, de Elly Roman. Succesul la public a venit imediat.

După acest moment, Andreescu s-a dedicat întru totul viitoarei strălucite cariere muzicale, cu toate că profesia sa ar fi fost alta. Acesta a urmat cursurile Facultății de Arhitectură, de altfel și singurele cursuri pe care le-a urmat. Aurelian n-a avut niciodată o pregătire formală în muzică, ceea ce îl face și mai remarcabil ca artist. A doua sa soție, Mariella, spunea că „sigur a învățat, singur și-a format un stil”. Stil care l-a ajutat ulterior să cânte peste 200 de piese, dintre care multe rămânând în memoria colectivă.

Cea mai mare parte a carierei sale muzicale s-a desfășurat în cluburi de lux ale vremurilor, fie din București, fie de pe litoral. Aurelian Andreescu reușea să umple întotdeauna sala în care cânta. Totuși, meritele sale n-au fost recunoscute în adevăratul sens al cuvântului. Recunoașterea formală a valorii sale a lipsit de-a lungul vieții. Grav este că nici măcar autoritățile vremii nu au prezentat un interes pentru performanțele sale. Ba chiar s-a și lovit de piedici de-a lungul anilor, mai menționează sursa citată. 

Turnee în străinătate

Aurelian Andreescu a participat la mai multe festivaluri internaționale de muzică, alături de Aura Urziceanu și Mihaela Mihai. 

Deși a adus acasă Cupa Europei, când s-a întors în țară n-a avut parte de nicio primire din partea oficialilor sau măcar a jurnaliștilor vremii.

Cu toate că avea un succes fulminant, el nu a avut parte și de câștiguri materiale pe măsură. 

Fosta sa soție, Mariella, declara că deși Aurelian avea deja 20 de ani vechime în muzică, mașinistul care trăgea cortina la spectacolele sale avea un salariu mai mare. Lipsa respectului i-a cauzat frustrări de-a lungul vieții. A fost interzis de la televizor în perioada sa de glorie, din cauza perciunilor și a părului lung, ce contraveneau normelor impuse de regimul comunist. 

Marea dramă a vieții lui Aurelian Andreescu

Marea dramă a vieții lui Aurelian Andreescu a fost imposibilitatea de a face un copil. Asta, cel mai probabil, i-a ruinat și prima căsătorie, cu Ana Ciumetti, cu care s-a căsătorit în 1968. Ulterior divorțului, Mariella Anne Dumitru i-a devenit soție, în 1978, și i-a rămas alături până la sfârșitul vieții. 

Andreescu și-a dorit tare mult să aibă un copil. Singura posibilitate prin care s-a putut înfăptui, într-o oarecare măsură, visul său, a fost adopția. El și Mariella l-au adoptat în 1980 pe Mirel, în vârstă de doi ani, de la o casă de copii.

Drama pe care o ascundea adânc în sufletul său l-a făcut să fie un om introvertit. Contrar aparențelor pe care le-a afișat de-a lungul întregii cariere. Pentru public, a fost întotdeauna o prezență caldă, deschisă și pe alocuri excentrică, mai ales în materie de alegeri stilistice. A rămas însă deosebit de discret, motiv pentru care nu se cunosc decât foarte puține detalii despre viața sa personală, iar acestea fiind relatate în principiu de el sau de soția sa.

Sfârșitul timpuriu al lui Aurelian Andreescu 

Andreescu a fost marcat de o hepatită netratată din copilărie, iar ani mai târziu, în 1985, pe fondul consumului de alcool și al frământărilor interioare, a avut o comă hepatică. Medicul care îl salvase atunci a insistat ca Aurelian să nu mai meargă pe litoral și să evite expunerea la soare, însă la 22 iulie 1986, artistul era la un restaurant din Eforie Nord. 

„Niște nenorociți, așa-ziși admiratori, l-au convins să bea câteva pahare de vin, care i-au fost fatale. L-a rugat pe Petre Geambașu să-l lase să cânte două melodii, iar spre finalul ultimei piese i s-a făcut rău. Imediat cum a terminat de cântat, a intrat în comă. A murit în aceeași seară la Spitalul Județean Constanța”, declara bunul său prieten Cornel Constantiniu.

Cornel a fost atât de marcat de moartea prietenului său, încât la înmormântare a trebuit să fie scos din biserică, deoarece i s-a făcut rău. Aurelian Andreescu este înmormântat la Cimitirul Ghencea.

În urma artistului au rămas zecile de melodii înregistrate, dar și un festival de muzică ușoară înființat în memoria sa. Începând cu 1993, Teatrul Constantin Tănase găzduiește Festivalul Aurelian Andreescu, unde a fost descoperit și Mihai Trăistariu.

$$$

 BĂTĂLIA DE LA ALESIA

Bătălia de la Alesia, din anul 52 î.Hr., a fost ultimul conflict care a hotărât dacă modul de viață roman sau cel celtic avea să domine mai departe nordul Europei. A fost punctul culminant al campaniei de 5 ani a lui Gaius Iulius Cezar de cucerire a galilor. Întregul război, precum și curajul și inteligența lui Iulius Cezar au fost făcute celebre chiar din timpul luptelor de acea bucățică genială de propagandă în folos propriu, Războaiele Galice ale lui Cezar.

În anul 60 î.Hr., trei oameni au căzut de acord să împartă controlul asupra Romei. Aceștia au fost Crassus, Pompeius și Iulius Cezar. Egali teoretic, fiecare dorea să fie primul între egali. Crassus era foarte bogat. De asemenea, se remarcase ca un general competent învingându-l pe Spartacus și a sa răscoală a sclavilor. Și Pompeius era un general remarcabil care câștigase numeroase bătălii în numele Romei. Mai tânărul Iulius Cezar avea cel mai mult nevoie să se remarce și cel mai mult de câștigat dintre toți trei.

Crassus a plecat în Siria, unde a reușit să fie omorât în timp ce pierdea două legiuni întregi în fața parților. Pompeius a stat mai mult în Roma. Era deja bogat în urma victoriilor din trecut și avea o reputație excelentă. Cezar a înțeles ocaziile și a ales să cucerească provincia cunoscută ca Gallia Narbonensis (sau Gallia Transalpina). Aceasta era, de fapt, aproape tot nordul Italiei și mare parte din coasta de sud a Franței. Această provincie i-a servit ca bază de unde și-a lansat campania de cucerire a bogatelor pământuri ale triburilor galice. Din 58 î.Hr., până la Alesia, Iulius Cezar a învins trib după trib. Nici un trib sau alianță locală nu putea rezista armatei sale de peste 50000 de legionari bine instruiți. Abia când Iulius Cezar era deja în nordul Italiei cu treburi politice au reușit galii să-și găsească un lider. Acesta a fost charismaticul Vercingetorix.

Cu ajutorul talentului său oratoric și politic, Vercingetorix a reușit să determine aproape toate triburile din Galia să-i jure credință și să se alăture revoltei. În vara aceea, conducătorul galilor a supus zeci de mii de războinici unui regim de antrenamente intense. Apoi, spre finalul toamnei, și-a condus armata împotriva garnizoanei romane de la Orléans (numită pe atunci Cenabum). Orașul a căzut, mii de romani au fost uciși, iar Cezar s-a trezit brusc cu o problemă majoră. Forța lui politică venea din renumele de cuceritor al Galiei, iar Galia arăta foarte necucerită. Mai rău, Vercingetorix era un general foarte bun și alesese Orléans pentru că orașul era principalul grânar al romanilor. Armata sa se înfrupta acum din proviziile armatei romane, iar legiunile lui Cezar se puteau aștepta la rații mai mici din acest motiv. Vercingetorix a folosit proviziile ca pe o armă pe tot parcursul rebeliunii sale, pârjolind adesea efectiv pământul ca tactică împotriva lui Cezar. Culmea, foametea avea să fie, în final, motivul capitulării sale.

Cezar s-a întors în grabă în Galia și a unit legiunile care se împrăștiaseră în bazele de iarnă. Tot restul iernii, Cezar l-a fugărit pe Vercingetorix sau a cucerit orașele care participaseră la rebeliune. După capturarea Loirei, Parisul de astăzi, armata romană a atacat cel mai bogat oraș controlat încă de triburile rebele, Provence. Vercingetorix a intuit corect intențiile lui Cezar, dar greșeala pe care a făcut-o a fost felul în care a reacționat, iar acea reacție l-a costat războiul.

Pentru a înțelege greșeala pe care a făcut-o Vercingetorix, trebuie să vedem punctele tari ale fiecăreia dintre cele două părți. Pe de o parte romanii, care aveau tehnică de luptă, erau extrem de organizați și eficienți în privința fortificațiilor și a armamentului de asediu. Individual, soldatul roman nu era vreun mare războinic. Era mai firav și mai scund decât majoritatea galilor și avea o sabie mult mai scurtă. Galii câștigau aproape orice luptă corp la corp. Dar romanii nu luptau niciodată eroic, în dueluri individuale. Luptând ca parte a legiunii romane, ei puteau înfrunta oști de două ori mai mari și tot să fie siguri de victorie.

Războinicii gali erau o rasă aparte. Ei erau războinici, nu soldați. Chiar dacă instrucția lui Vercingetorix îi făcuse mai eficienți ca armată, eroismul personal era încă foarte apreciat. Nu aveau experiența cu armamentul de asediu și, deși destul de capabili să ridice fortificații, nu prea se aruncau să le atace sau să le apere. Lucru demonstrat de numărul orașelor căzute în mâna lui Cezar în acel deceniu. Galii erau maeștri ai deplasării rapide și ai loviturilor puternice. Știind unde mergea Cezar, Vercingetorix și-a mutat armata, de două ori mai mare decât a romanilor, într-un punct strategic de-a lungul drumului spre Provence. Apoi, a făcut o mutare care i-a garantat în mare măsura înfrângerea.

Orașul Alesia era un adevărat bastion natural. Era așezat pe pante abrupte, cu râuri pe doua părți. Vercingetorix știa că romanii nu puteau trece, pur și simplu, de armata lui, pentru că i-ar fi atacat din spate în timp ce ar fi asediat Provence. Deci, dacă nu puteau trece prin spate, Vercingetorix a presupus ca vor fi nevoiți să se oprească și să ridice blocada împotriva armatei sale, așezată în probabil cea mai bună poziție defensivă din toată Galia. Ce nu a prevăzut el a fost că astfel se punea într-o situație care avantaja aproape toate punctele forte ale romanilor, neutralizând în același timp curajul și rezistența personale care îi deosebeau pe războinicii lui de inamici.

lulius Cezar a ajuns într-adevăr la Alesia, unde a găsit peste 100 000 de gali baricadați în oraș, gata să reziste oricărui atac din partea celor 60 000 de romani, forțe auxiliare și cavalerie germană. Nu putea lăsa o armată atât de mare în spatele său. Vercingetorix avusese dreptate: Cezar nu-și putea continua drumul către Provence. Era evident și că luarea cu asalt a zidurilor înalte ale Alesiei, cu aproape de două ori mai mulți apărători decât soldații săi, ar fi fost curată sinucidere.

Asa că Cezar nu a atacat. În schimb, a ordonat armatei sale să ridice un zid care să înconjoare complet orașul. Traversând două râuri și dublat de un șanț adânc de șase metri, zidul interior al lui Cezar se întindea pe o distanță de 15 kilometri și izola complet Alesia. Existau câte un turn la fiecare 35 de metri și tot felul de capcane și de obiecte ascuțite împrăștiate în fața zidului, care blocau orice atac din partea galilor. Iar legionarii romani chiar puteau săpa. În fiecare noapte își fortificau zidurile din jurul taberei cu sulițele pe care le cărau cu ei în marș. Curând, zidurile din jurul Alesiei s-au dovedit la fel de imune la orice atac precum zidurile orașului însuși.

Astfel încât galii au așteptat în van un atac roman care n-a mai venit niciodată. Baricadându-se în oraș, Vercingetorix reușise să ia o armată de teren extraordinară și să o blocheze în interiorul zidurilor romane. Transformase lupta dintr-o bătălie a săbiilor și lăncilor într-una a sapelor și târnăcoapelor. Reușise să-și pună armata sa mai mare într-o poziție de pe care era nevoită să lupte în termenii romanilor, și nimeni nu putea săpa, construi sau apăra vreun zid mai bine decât legionarii romani.

Când a devenit evident că era asediat și imposibil să scape, conducătorul galilor a trimis călăreți care să adune toți războinicii care nu erau prinși în blocada Alesiei pentru a-i elibera armata. Aceștia au ieșit chiar înainte ca primul zid să fie finalizat, dar nu înainte ca romanii să afle despre misiunea lor. Știind că era foarte posibil ca într-o zi o altă armată să apară pentru a sparge blocada din jurul Alesiei, Cezar a ordonat să mai fie construit încă un zid. Acest al doilea zid îi apăra pe romani la exterior și se întindea pe o lungime de peste 20 de kilometri. În momentul în care a ajuns a doua armată a galilor, construcția zidului se terminase. Totul s-a redus la o bătălie între zidurile romane.

Vercingetorix mai avea acum încă o problemă serioasă: în interiorul Alesiei, galii rămâneau fără alimente. Încercase deja să evacueze femeile și copiii, pe care Cezar refuzase să-i lase să treacă de zidurile lui. Așa că au murit de foame chiar sub zidurile orașului, sub ochii soților și taților lor. Galii trebuiau să spargă ambele ziduri și să elibereze armata lui Vercingetorix sau foametea singură avea să-i oblige să capituleze.

Încă 200000 de gali, mai puțin organizați, dar gata de luptă, au apărut în afara unei secțiuni a zidurilor. Romanii se aflau în fața a poate 300000 de războinici gali în interior și exterior, cu 40000 de legionari și 15 000 de auxiliari, inclusiv cei 5000 de călăreți germani. Era un raport de 6 la 1, dar romanii luptau genul lor de bătălie. Lupta s-a dat în termeni romani și între fortificații romane. Chiar și așa, confruntarea finală de la Alesia a fost crâncenă, și doar un atac de ultim moment al cavaleriei germane a salvat lucrurile.

Armata de spargere a blocadei a fost oprită, rândurile sale rupte și împrăștiate. Oamenii din Alesia au rămas blocați și înfometați. Câteva zile mai târziu, Vercingetorix personal a intrat călare în tabăra romanilor și și-a predat armata. Cei 90000 de războinici ai săi au devenit sclavi, iar celții și galii nu s-au mai ridicat niciodată împotriva stăpânirii romane.

Vercingetorix a făcut o singură greșeală în revolta sa, altfel extraordinară. Și-a blocat voluntar armata între zidurile Alesiei, într-o poziție care a avantajat calitățile romanilor și le-a anulat pe cele proprii. Dacă Cezar ar fi atacat, romanii ar fi suferit pierderi serioase, dar în război nu trebuie să presupui niciodată că inamicul va face ce vrei tu. Dacă armata de 300000 de războinici a galilor l-ar fi înfruntat pe Cezar în câmp deschis, ar fi putut foarte probabil învinge. Dacă Vercingetorix nu ar fi făcut greșeala de a-și bloca armata în Alesia, lumea de azi ar fi avut mai mulți gali și mai puțini romani în ea.