$$$

 S-a întâmplat în 13 decembrie1524: La această dată, era confirmat la Istanbul, ca domn al Ţării Româneşti, Radu de la Afumaţi. Radu al V-lea „de la Afumaţi” (n. înainte de anul 1500 - d. 2 ianuarie 1529, Râmnicu Vâlcea), fiul lui Radu cel Mare şi al doamnei Cătălina, domnitor al Ţării Româneşti între anii 1522 – 1529, cu intermitenţe. A luat domnia într-o perioadă de grave tulburări politice, când Imperiul Otoman dorea transformarea ţării în paşalâc. Prin luptele sale susţinute împotriva turcilor, Radu de la Afumaţi a reuşit să împiedice planurile sultanului Soliman Magnificul şi să îl determine să se răzgândească.

A primit supranumele „de la Afumaţi” pentru că avea o proprietate în localitatea Afumaţi (judeţul Ilfov), moştenită de la bunicul său Vlad Călugărul (1482 - 1495). Pentru a-l deosebi de alţi domnitori cu numele de Radu (în special de tatăl şi fraţii săi), voievodul a mai avut şi alte supranume. În timpul vieţii i s-a spus Radu Voievod cel Nou şi Radu-Vodă cel Tânăr, iar după moarte i s-a mai zis şi Radu cel Viteaz (într-un document din 1588), ca dovadă a vitejiei dovedite în stăvilirea turcilor şi împiedicarea transformării Ţării Româneşti în paşalâc turcesc. După locul unde a fost ucis, a mai fost pomenit şi ca „Radu Voievod care a pierit la Râmnic”. Făcea parte din familia Drăculeştilor, aflată în permanent conflict cu Craioveştii. În documente se intitula „Io Radu Voievod, fiul marelui şi preabunului Radu Voievod”, adică al lui Radu cel Mare (1495 - 1508). A fost căsătorit cu doamna Voica, fiica vornicului Vlaicu din Bucşani, cu care a avut trei copii: Vlad (ucis împreună cu tatăl său în 1529), Anca (măritată cu boierul Udrişte din Mărgineni) şi Neacşa. În 1526 doamna Voica a murit, iar Radu s-a căsătorit a doua oară cu domniţa Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab. Au avut un singur fiu, pe Radu Ilie, care a domnit în Ţara Românească pentru scurtă vreme între 15 noiembrie 1552 şi 11 mai 1553. Dintre fraţii săi după tată, au urcat pe tron Radu Bădica (1523 - 1524), Radu Paisie (1535 - 1545, cu întreruperi) şi Mircea Ciobanul (1545 - 1552, 1553 - 1554, 1558 - 1559).

Radu de la Afumaţi a ajuns domn al Ţării Româneşti în contextul în care sultanul dăduse domnia ţării lui Mehmed-Beg, român renegat şi paşă de Nicopole, care urmărea de mult să pună mâna pe ţările române. Speriaţi de pierderea ţării, boierii strâng rândurile şi îl pun domn pe Radu. În replică Mehmed-Beg trece Dunărea cu o armată puternică, încercând să preia puterea. Radu de la Afumaţi, cu o armată rapidă pusă la dispoziţie de boieri şi cu talent înnăscut pentru organizarea şi desfăşurarea luptei, îi risipeşte pe turci în lupta de la Glubavi, în ianuarie 1522 şi se instaurează ca „domn a toată ţara Ungro-Valahiei”.După ce a preluat puterea a avut trebuit să facă faţă opoziţiei Craioveştilor, pretenţiilor la tron ale fratelui său, Radu Bădica, şi mai ales ambiţiilor mari ale lui Mehmed-Beg. Radu de la Afumaţi s-a bazat pe boierii munteni şi în special pe buzoieni, a căror ură pentru otomanii care le prădaseră bogăţiile cu puţin timp în urmă, devenise un mobil puternic pentru lupta antiotomană. Mehemd-Beg nu a pierdut timpul şi în aprilie 1522 a trecut Dunărea, hotărât să-l dea jos pe domn. Tactica lui Radu a fost diferită de cea tradiţională, el fiind nevoit să-i abordeze pe turci frontal, corp la corp. A urmat o serie de bătălii scurte, cu pierderi de ambele părţi, multe dintre ele fără un învingător clar. În final, covârşit de forţele turceşti mereu înnoite cu ajutoare de la sud de Dunăre, Radu de la Afumaţi se retrage în Transilvania (Ludovic al II-lea îi dăruise posesiunile de la Vinţu de Jos şi Vurpăr, ca răsplată pentru lupta antiotomană).

După fuga din ţară a domnitorului, Mehmed-Beg introduce administraţia turcească şi dă tonul la jafuri şi terori asupra românilor, pentru a-şi impune autoritatea. Dar această tactică s-a dovedit falimentară, pentru că a stârnit în rândul populaţiei o stare generală de spirit antiotomană. Boierii la rândul lor, nu se puteau împăca cu administraţia turcească. Profitând de această stare de spirit, Radu de la Afumaţi s-a pregătit pentru reluarea domniei. După două luni, în iunie 1522, el trece înapoi în Ţara Românească, cu sprijin armat transilvănean din partea lui Ioan Zapolya. Intrând în ţară alături de o armată bine pregătită şi bine înarmată, în rândul populaţiei, el ia aura unui eliberator căruia mulţi i se alătură. Primul lucru pe care-l face este să înlăture pe subaşii turci, cărora le taie capul şi să reinstaureze administraţia românească. Între timp, Mehmed-beg trece înapoi Dunărea şi-şi pregăteşte armata de luptă. Are loc o serie de bătălii între cei doi rivali care se termină cu bătălia de la Grumazi şi victoria lui Radu de la Afumaţi. Despre acest război însuşi Radu spunea că a fost „cel mai iute şi cel mai vârtos dintre toate războaiele”. Radu s-a pus în fruntea unui grup care i-au alungat şi bătut pe turci până dincolo de Dunăre, în paşalâcul lui Mehmed-Beg.

După această victorie decisivă, Radu de la Afumaţi este din nou considerat domn al Ţării Româneşti. Este ce-a dea doua domnie a sa, la rândul ei extrem de agitată şi de scurtă: din iunie 1522 până în august 1522. Asta pentru că în toiul verii Mehmed-Beg revine cu forţe proaspete. Au loc noi bătălii care slăbesc oastea munteană, în timp ce turcii primesc tot timpul întăriri. În ciuda victoriilor de la Gherghiţa, Bucureşti şi Slatina, Radu rămâne fără oaste şi fuge pentru a doua oară în Transilvania. Astfel, la 15 august 1522, pe când Radu de la Afumaţi intra în Transilvania, Mehmed-Beg lua tronul Ţării Româneşti. Cel mai probabil, el a administrat ţara în numele sultanului, fără să fie domnitor. Cert este că încercând să-şi instaureze autoritatea, a introdus un regim de teroare absolută, care s-a prelungit până în octombrie 1522.În toamna lui 1522, istoria se repetă, Radu reîntorcându-se în ţară cu ajutoare din Transilvania. Prevăzător, Mehmed-Beg l-a aşteptat de această dată la trecători şi l-a înfruntat direct la Rucăr. Victoria a fost de partea românului, net superior tactic adversarului său turcit. Otomanii sunt puşi pe fugă şi bătuţi pentru ultima oară la Didrih, pe unde se trecea Dunărea. Radu se instalează domn pentru a treia oară în mai puţin de un an. De această dată, el va domni pentru o perioadă relativ mai lungă până în 24 aprilie 1524.

Abia se liniştiseră apele la sud de Dunăre, că problemele încep să vină din interior. Vladislav al III-lea din familia Dăneştilor şi fratele vitreg Bădica Radu, pretind tronul Ţării Româneşti. Astfel că, în februarie 1523, când turcii trec din nou Dunărea, Radu de la Afumaţi trebuie să lupte şi cu aliaţii acestora: fratele său vitreg şi eternii rivali din familia Craioveştilor, trecuţi din nou în tabăra lui Mehmed-Beg.Constrâns de condiţiile dificile, de atacurile necontenite ale turcilor şi având o armată slăbită, Radu de la Afumaţi decide să înceapă tratativele cu turcii. Dar sultanul nu avea încredere în domnul muntean şi a decis să-l pună domn pe Vladislav al III-lea, care-i jurase credinţă. Pe de altă parte, Mehmed-Beg, văzându-se exclus de la tron, trece de partea lui Vladislav şi atacă din nou pe Radu, din ura profundă pe care i-o purta. Au avut loc numeroase lupte de uzură, terminate cu bătălia de la Bucureşti, unde Radu este în fine înfrânt şi nevoit să ia din nou calea refugiului dincolo de munţi.

Vladislav al III-lea a domnit până în noiembrie 1523. Pus pe tron de sultan, el era urât de popor şi de boierime, ale cărei interese erau atinse de politica pro-turcească. Mai mult, din sete de putere, Vladislav s-a pus rău cu boierimea, ucigând mulţi dregători, apoi cu Craioveştii şi cu turcii. Boierii se adună sub conducerea celuilalt pretendent, Radu Bădica şi reuşesc să-l înfrângă parţial pe Vladislav. Între 19 octombrie şi 19 noiembrie 1523 puterea se împarte practic între cei doi, apoi Bădica reuşeşte să-l alunge din ţară pe Vladislav. Între timp, Radu de la Afumaţi urmărea cu atenţie evoluţia situaţiei din ţară şi lupta dintre cei doi pretendenţi. Văzând că Bădica se închină şi el turcilor, se găsea în situaţia gravă în care ar fi trebuit să pornească un război fratricid. Dar lucrurile evoluează în mod neaşteptat, pentru că Vladislav îl convinge pe sultan că Bădica Radu urmăreşte tot o politică de independenţă, ca şi fratele său vitreg, şi astfel, în ianuarie 1524, turcii îi întind lui Bădica o cursă şi îi taie capul. În aceste condiţii, Radu de la Afumaţi se reîntoarce în ţară şi preia domnia. Dar va fi o domnie extrem de scurtă: din 27 ianuarie până în 20 martie 1524. Turcii reveniră cu forţe net superioare şi-l impuseră domn pe Vladislav III. Radu opuse rezistenţă până în iunie, când nevoit să fugă din nou în Transilvania.

Vladislav III a făcut greşeala de a se pune contra Craioveştilor, schimbându-l pe banul Pârvu cu un apropiat al său. Atunci Craioveştii au ridicat oastea şi l-au alungat pe Vladislav dincolo de Dunăre. De această dată Craioveştii trec de partea lui Radu. Acesta, ajutat şi de regele Ungariei, îşi strânge toate forţele şi-l învinge decisiv pe Vladislav la Didrih, în septembrie 1524. Pentru a cincea oară, Radu de la Afumaţi ia domnia Ţării Româneşti.După o asemenea succesiune rapidă de lupte şi de răsturnări de pe tron, domnia era o chestiune extrem de dificilă şi nesigură. Radu îşi dădea seama că nu se mai putea baza decât pe Craioveşti, singurii dintre boieri care reuşiseră să oscileze între tabere şi să-şi păstreze forţele. Restul boierimii era slăbită, mulţi dintre ei mai buni credincioşi căzuseră în luptă. Boierii pierduseră nădejdea că vor mai putea face faţă imperiului turcesc, care se afla în plină ofensivă către Europa. În plus, pe plan intern plana în continuare spectrul pretendenţilor la tron. Atunci, Radu de la Afumaţi, sfătuit de Craioveşti, decise să meargă la sultan.

La Poartă, Radu a fost nevoit să admită mărirea haraciului de la 12.000 la 14.000 de ducaţi şi obligaţia ca din trei în trei ani să presteze actul de supunere. În februarie 1525 se reîntoarce în ţară cu steagul sultanului. Mişcarea a fost privită cu ostilitate de o parte din boierime şi de cancelariile occidentale, unde se aştepta în schimb un jurământ de fidelitate către regele Ungariei, dar pentru Radu era un moment de răgaz extrem de necesar. Imediat după ce s-a reîntors în ţară, el, dimpotrivă, a început pregătirile antiotomane. În aprilie, sultanul l-a trimis din nou ca domn pe Vladislav al III-lea. Momentul nu era oportun pentru o nouă luptă, aşa că cei doi s-au înţeles să-şi împartă domnia, Radu la nord, la Târgovişte, Vladislav la sud, la Bucureşti. Dar imediat cum se iveşte momentul potrivit, Radu, ajutat de Craioveşti, scapă de omul turcilor şi cel mai probabil, boierii îi taie acestuia capul (de-atunci nu s-a mai auzit nimic de el). Din acest moment, de la sfârşitul anului 1525 şi până în 1529, când va şi muri, Radu de la Afumaţi va fi domn al Ţării Româneşti în cea mai lungă domnie a sa. În mod natural, va încerca să-şi asigure stabilitatea şi sprijinul intern. Pentru a-i câştiga pe Craioveşti de partea sa, se căsătoreşte cu Ruxandra, una dintre fiicele lui Neagoe Basarab, trecând astfel în tabăra Pârvuleştilor. Căsătoria l-a nemulţumit în schimb pe Ştefăniţă al Moldovei, îndrăgostit de Ruxandra şi căruia Neagoe Basarab îi promisese că i-o va da în căsătorie. Dornic de răzbunare, Ştefăniţă porni o expediţie în Ţara Românească, căreia îi urmă replica similară din partea lui Radu. Dar la scurt timp, disputa se încheie pentru că Ştefăniţă moare otrăvit.

În vara anului 1526 avea loc dezastrul de la Mohaci. Radu era nepregătit să întreprindă ceva împotriva turcilor şi mai mult, sultanul îl luase prizonier pe fiul său, Vlad, unicul său urmaş. Acum turcii înconjurau practic ţările române. Tot ce mai putea face Radu era să consolideze situaţia internă, să ia măsuri pentru dezvoltarea economică, să stingă conflictele interne, dacă vroia să mai spere la vreo posibilitate de opune rezistenţă turcilor.Prin căsătoria cu Ruxandra şi trecerea de partea Craioveştilor, aplecat deci mai mult către Oltenia, Radu de la Afumaţi îşi atrăsese ura Drăculeştilor, care-l considerau un trădător din acest punct de vedere. La începutul anului 1529, ostilitatea Drăculeştilor se intensifică. Radu este prins de un grup de boieri complotişti, unii dintre ei membri ai divanului şi oameni înstăriţi chiar de Radu. Aceştia doreau aducerea pe tron a unui domn din rândurile lor şi în dauna boierilor olteni. Complotul a fost bine pus la cale, Radu fiind fugărit şi blocat în fuga sa spre Craiova. 

Este ajuns din urmă la Râmnicu Vâlcea, pe data de 2 ianuarie 1529. Se refugiase la mănăstirea Cetăţuia, în capela Sf. Gheorghe, în speranţa că boierii nu vor merge până acolo încât să profaneze locaşul de cult. Însă boierii i-au tăiat capul de faţă cu preotul şi tot atunci l-au ucis şi pe fiul său Vlad. Capetele celor doi au fost trimise la Constantinopol, iar Radu de la Afumaţi a fost înmormântat la 4 ianuarie la biserica de la Curtea de Argeş. Avea în jur de 35-36 de ani şi domnise aproape şapte ani.

Inscripţia de pe piatra de mormânt îi descrie viaţa astfel:„Răposat-au robul lui Dumnezeu şi milostivul Ioan Radul, mare voevod şi domn a toată ţara Ungro-Valahiei şi al părţilor dunărene, fiul marelui şi preabunului Radul Voevod în anul 7037, luna Ghenarie, 4 zile, crugul soarelui 7, indicţion 3.În ştire să vă fie vouă răsboaiele ce voesc să vă spun, cee ce am purtat eu: 1. Lupta cu Agarienii; 2. la Glu(bavi); 3. la satul Ştefeni pe Neajlov; 4. la C(lejani); 5. la Ciocăneşti; 6. la cetatea Bucureşti; 7. la Târgovişte; 8. la râul Argeşel; 9. la (satul Plata); 10. la (A)limăneşti pe Teleorman; 11. şi cel mai iute şi cel mai vârtos din toate răsboaiele la Grumazi (cu 7 sângeacuri); 12. la Nicopole; 13. la Siştov; 14. sub (cetatea Poenarilor) cu ţăranii; 15. la Gher(ghiţa) ; 16. iar la Bucureşti; 17. la Oraşul Slatina; 18. la (Cetatea Bucureştilor) cu Vladislav Vodă; 19. (la Rucăr); 20. la Didrih. Atunci am fost dăruit (de Dumnezeu cu împărăţie şi schiptru) m’au încins iar cu brâu şi cu porfiră (şi cu cunună m’au încoronat şi cu cinste) bogăţie şi cu multă mărire de dar aducătoare şi cu mulţimea oştirii fiind încongiurat, şi multora am întins mâna de ajutorinţă, la toţi am răspândit mila, iar acum zac într-un singur mormânt singur, aşteptând glasul Arhanghelului, cea mai de pe urmă trâmbiţă, a toatei lumi înviere, a stihielor premenire, şi rog pe cei ce Dumnezeu va voi să vină după noi să păstreze acest mic loc de odihnă şi casa oaselor mele ca să fie neclintită”.”

Surse:

Popescu, Petru Demetru, Radu de la Afumaţi. Domn al Ţării Româneşti, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969.

Stoicescu, Nicolae, Radu de la Afumaţi, Editura Militară, Bucureşti, 1983.

https://www.istorie-pe-scurt.ro/se-implinesc-490-de-ani-de-la-uciderea-lui-radu-de-la-afumati-domnitorul-celor-20-de-batalii/

http://www.cunoastelumea.ro/cine-a-fost-radu-de-la-afumati-voievodul-care-a-purtat-20-de-batalii-cu-turcii-si-care-a-impiedicat-transformarea-tarii-romanesti-in-pasalac/

https://adevarul.ro/locale/suceava/povestea-radude-afumati-domnitorul-celor-20-razboaie-sfarsit-macelarit-intr-obiserica-1_57b2e3eb5ab6550cb8ce385b/index.html

$__$$$

 S-a întâmplat în 13 decembrie1863: La această dată, guvernul Kogălniceanu votează „Legea secularizării averilor mânăstireşti”, deziderat al Revoluţiei de la 1848. În scurta sa domnie, Alexandru Ioan Cuza a întreprins reforme şi a creat instituţii ce au dat chipul României moderne: Direcţia de Statistică, Universităţile din Iaşi şi Bucureşti, Curtea de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Centrală a Poştelor, Ministerul Afacerilor Străine, Curtea de Conturi, Codul Penal, Primăria Capitalei, Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Codul Civil. Alături de reforma agrară şi cea electorală, legea secularizării averilor mănăstireşti este socotită una dintre cele mai importante măsuri luate de domnitor.

Secularizarea averilor mănăstireşti a fost, alături de reforma agrară, una dintre reformele fundamentale adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea României, prin care proprietăţile bisericilor şi mănăstirilor închinate din ţară au fost trecute în proprietatea statului. Măsura adoptată în 1863, la patru ani de la Unirea Principatelor era fundamentală pentru formarea noului stat român, întrucât un sfert din suprafaţa arabilă a ţării aparţinea mănăstirilor româneşti aflate sub influenţă preponderent greacă. Aceste proprietăţi generau anual venituri de circa șapte milioane de franci, bani care luau calea străinilor şi pe care călugării greci instalaţi în mănăstiri îi cheltuiau după bunul plac, fără să aducă un folos real românilor.

Vreme de câteva sute de ani, domnii şi boierii români au fost cei mai importanţi sprijinitori ai Ortodoxiei cuprinsă în Imperiul Otoman. Daniile acestora către Sfântul Munte şi către mănăstirile din Orientul Apropiat, reparaţiile sfintelor lăcaşuri plătite din Ţările Române l-au determinat pe arhimandritul rus Profirie Uspenski să spună, în secolul al XIX-lea, că „niciun popor nu a copleşit Muntele Athos cu atâtea binefaceri ca poporul român“. Dând dovadă de ingeniozitate, domnii români au găsit modalitatea prin care să îşi poată exercita calitatea de ctitori (care, în dreptul bizantin, defineşte nu numai pe cel care construieşte un monument de cult, ci şi pe cel care îl reface sau îi asigură supravieţuirea) şi în cadrul dreptului islamic, intervenind în calitate de timarioţi (posesori ai veniturilor) ai unor mănăstiri în apărarea lor la Istanbul, evident fără să preia ceva din drepturile ce li se cuveneau în respectiva calitate, ci dând ei bani sfintelor lăcaşuri. Aşa s-a ajuns ca, în timp, mănăstirile din Grecia şi din Orientul Apropiat să deţină însemnate suprafeţe şi proprietăţi în Principate.

Măsura adoptată de către guvernul Mihail Kogălniceanu răspundea unor cerinţe mult mai vechi ale revoluţiei de la 1848 şi a Adunărilor ad-hoc. Problema mănăstirilor înstrăinate avea la noi o istorie mult mai lungă. Se obişnuia ca domnii şi boierii mai înstăriţi, să facă donaţii mănăstirilor, în bunuri sau în moşii. Cu timpul, veniturile mănăstirilor s-au transformat din resurse necesare desfăşurări activităţii de cult în simple surse de venit pentru patriarhiile şi mănăstirile cărora erau închinate. Obligaţiile către administraţia Ţărilor Române erau ignorate. Călugării străini beneficiau de un statut care-i scotea de sub incidenţa legilor româneşti. Ei acumulaseră, pe diverse căi, averi impresionante. Cu toate că Regulamentul Organic a introdus obligativitatea plăţii dărilor către stat în proporţie de un sfert din veniturile realizate, măsura a rămas literă moartă din cauza refuzului grecilor de a se supune acesteia. Chestiunea nu putea fi reglementată datorită sprijinului pe care Rusia şi Imperiul Otoman îl acordau Patriarhiei de la Constantinopol.

Încă de la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza avea în programul său de reforme secularizarea averilor mănăstireşti. În 1859, când Poarta a decis printr-un decret să le scutească de la plata contribuţiilor către stat, guvernul român şi-a manifestat autoritatea sechestrându-le veniturile. În martie 1863, consiliul de miniştri hotărăşte ca limba de oficiere a slujbelor să fie limba română, care fusese cu timpul înlocuită de alte limbi. Prevestind inevitabilul, mulţi călugări greci încercau să părăsească ţara, luând cu ei obiecte de preţ de prin mănăstiri. Autorităţile au dispus atunci condiţionarea eliberării de paşapoarte unor garanţii corespunzătoare. Astfel s-au salvat de la înstrăinare obiecte importante din patrimoniul naţional, iar multe dintre ele aveau să fie adunate un an mai târziu în cadrul Muzeului naţional de antichităţi, instituit de Cuza prin decret domnesc.

Cuza a poruncit să fie controlată gestionarea mănăstirilor, ocazie cu care au fost scoase la iveală numeroase nereguli în evidenţa şi gestionarea fondurilor. În iulie 1863 guvernul a oferit o sumă importantă călugărilor greci drept despăgubire (30 milioane franci), dar aceasta a fost refuzată. Prin aceasta se încerca o soluţionare pe cale amiabilă a unei chestiuni care avea implicaţii internaţionale delicate, dar Turcia, Austria şi Rusia se opuneau vehement. Cu toate acestea, guvernul Koglniceanu a grăbit dezbaterea şi adoptarea legii. Un rol important l-a jucat şi Dimitrie Bolintineanu, iar pe plan extern de recunoaşterea măsurii s-a ocupat în bună parte Costache Negri. 

La 13/25 decembrie guvernul prezintă Camerei proiectul de lege al secularizării, care e votat cu o majoritate covârşitoare: 93 voturi pentru şi 3 contra. Potrivit legii, egumenii greci erau obligaţi să predea guvernului român „ornamentele, cărţile, vasele sacre şi documentele“ mănăstirilor pe care le conduseseră.„Legea secularizării averilor mânăstireşti” prevedea că: „Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului”. Măsura a fost posibilă graţie sprijinului Franţei, a cărei autoritate, după războiul Crimeii, cântărea greu în concertul politic european. Napoleon al III-lea preciza, în noiembrie 1863: „Guvernul împăratului şi cele mai multe dintre celelalte cabinete semnatare ale Tratatului de la Paris n-au stat pe gânduri în a recunoaşte că ar fi potrivnic principiilor dreptului public european de a îndatora guvernul Moldo-României a lăsa mănăstirile, care alcătuiau, în stare de mână moartă, o foarte mare parte din teritoriul lor, sub ocârmuirea călugărilor străini“. România a profitat şi de o conjunctură europeană favorabilă, căci Marile Puteri, şi în special Rusia, erau preocupate de problema polonă, mult mai importantă decât cea a bunurilor mănăstirilor închinate.

Totuşi, Rusia şi-a găsit timp şi pentru acest subiect. Principele Gorceakov, ministrul de Externe, transmitea însărcinatului cu afaceri la Istanbul: „Vom continua să considerăm biserica Orientului drept victima unei spoliaţiuni incalificabile şi ne menţinem, ca şi în trecut, la protocolul XIII al conferinţei de la Paris“. În ziarul Le Nord, care apărea la Bruxelles, dar era subvenţionat de Ministerul de Externe rus, se publica, cu o zi înainte de votarea legii secularizării, o corespondenţă în care era atacat violent guvernul Kogălniceanu; corespondentul nu ezita să îi ironizeze pe români, numindu-i „pretinşi descendenţi danubieni ai lui Romulus“. După vot, ruşii au propus Porţii, în mod secret, ocuparea României de Imperiul Otoman, Rusia şi Austria.

În total, au fost trecute în proprietatea statului 75 de mănăstiri închinate bisericii greceşti, dintre care 44 din Ţara Românească şi 31 din Moldova, care deţineau la rândul lor mai multe metocuri şi moşii. Numărul moşiilor închinate era de 560 (366 în Ţara Românească şi 194 din Moldova). Ele totalizau circa un sfert din teritoriul arabil al ţării, plus numeroase păduri. Legea secularizării prevedea o compensaţie de 82 milioane lei (din care aveau să se scadă 31 milioane datoare statului de aşezămintele religioase), o sumă mare pentru bugetul ţării, bani pe care călugării greci i-au refuzat nemulţumiţi. Conducerea Bisericii Ortodoxe a hotărât să refuze oferta făcută de statul român, în speranţa că Puterile garante vor interveni. În final, călugărilor nu li s-a mai plătit nimic. Pentru a nu avea aparenţa unei legi xenofobe, au fost secularizate deopotrivă şi averile mănăstirilor româneşti care nu ţineau de greci. Măsura a suscitat protestele vehemente ale Turciei, dar, în ciuda acestora, Cuza a mers înainte cu aplicarea ei. Moşiile recuperate au format Domeniile Statului. O bună parte dintre ele au fost divizate în loturi şi atribuite ţăranilor împroprietăriţi în reforma agrară care a urmat. 

În anul următor, 1864, s-a întrunit la Istanbul o conferinţă a ambasadorilor Puterilor Garante. O comisie urma ca, pe baza titlurilor de proprietate ale mănăstirilor închinate, să stabilească lista bunurilor respective, venitul lor şi sarcinile care le grevează. În mod paradoxal, tocmai ierarhii greci au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să amâne lucrările comisiei şi, până la urmă, să le zădărnicească, crezând că prin această metodă îşi apără mai bine drepturile. Şi asta în condiţiile în care România a dublat practic oferta de despăgubire. Nepătrunse sunt căile Domnului, dar și unele ale unor viețuitori pe acest pământ!

În final, ţinând cont de sprijinul ferm şi permanent al Franţei şi de faptul că celelalte puteri îşi pierduseră interesul pentru subiect, Rusia, nevoind să rămână izolată şi să-şi atragă resentimentul României unde, în privinţa secularizării, se realizase un acord unanim, şi-a modificat, spre finele anului 1864, punctul de vedere. În vremea lui Carol I, Parlamentul României a declarat problema închisă şi nu s-a mai plătit nicio despăgubire.Acţiunea curajoasă a factorilor politici români a pus încă o dată, folosind cu abilitate contextul internaţional, Europa în faţa unei situaţii împlinite, după metoda patentată în 1859.

Surse:

Mihalache, Marin, Cuza Vodă, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967

Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999 

Scorpan, Costin, Istoria României. Enciclopedie, Editura Nemira, Bucureşti, 1997 

Colectiv de autori, Dicţionar de istorie economică şi istoria gândirii economice, Editura All Beck, Bucureşti 2005

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum-a-lasat-cuza-voda-biserica-in-sapa-de-lemn

http://patriarhia.ro/150-de-ani-de-la-adoptarea-legii-secularizArii-averilor-mAnAstireSti-din-1863-7443.html

https://adevarul.ro/locale/piatra-neamt/detaliul-cauzat-secularizarea-averilor-manastiresti-potrivit-legendei-cuza-fost-batut-sange-calugar-1_56f667165ab6550cb83f0a5b/index.html

http://www.eualegromania.ro/2018/11/01/legea-secularizarii-averilor-manastiresti-una-dintre-cele-mai-importante-masuri-luate-de-cuza/

$$$

 S-a întâmplat în 13 decembrie1865: În această zi, s-a născut generalul David Praporgescu, erou al primului război mondial. Generalul David Praporgescu s-a născut la Turnu Măgurele şi a murit pe 30 septembrie 1916 în luptele de pe Valea Oltului, pentru apărarea crestelor Carpaţilor.

A urmat şcoala primară şi primele două clase de gimnaziu la Turnu Măgurele, după care a fost trimis ca bursier al judeţului Teleorman, la „Şcoala normală pentru învăţătura poporului român” din Bucureşti. După absolvirea studiilor, David Praporgescu a fost învăţător în comuna Tiţa o perioadă, după care şi-a îndreptat atenţia către o carieră militară. În 1885, el s-a înrolat ca soldat voluntar în Regimentul 11 Călărași din Botoșani. În 1888, pe când avea gradul de sergent, i s-a aprobat să meargă direct la examenul de absolvire la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București, pe care l-a absolvit fiind clasificat primul din o sută de absolvenți, fiind avansat la gradul de sublocotenent, la 1 octombrie 1888. Între 1889–1890, el urmează Școala Specială de Cavalerie din București, pe care a absolvit-o tot ca șef de promoție. În 1894 este trimis la perfecționare la Școala de Echitație de la Samur (Franța), după care continuă cu un stagiu de pregătire la Regimentul 5 Dragoni din Compiegne. Întors în țară urmează cursurile Școlii Superioare de Război. Între 1902-1903, a fost trimis din nou peste hotare pentru un stagiu de pregătire în armata austro-ungară.

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, David Praporgescu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de cavalerie sau în eșaloanele superioare ale armatei, cele mai importante fiind cele de comandant al Regimentului 4 Roșiori sau comandant al Brigăzii 2 Călărași.A avut și o bogată carieră didactică în instituțiile militare de învățământ fiind șef de secție și profesor de cavalerie și de tactica armei cavalerie la Școala de Ofițeri de Infanterie și Cavalerie, între 1903-1908. A fost, de asemenea, șef de catedră pentru tactica cavaleriei, la Școala Superioară de Război. Declanşarea primului război mondial, la 28 iulie 1914, a generat numeroase frământări în Vechiul Regat, iar David Praporgescu va participa în calitate de comandant a Brigăzii 2 Călăraşi la încorporarea rezerviştilor şi la pregătirea exerciţiilor tactice de front.În aprilie 1916 este avansat general, iar la începutul lunii august a fost numit comandantul Diviziei 20 Infanterie. Pe 27-28 august 1916, trupele armatei române au luat cu asalt pasurile şi trecătorile Carpaţilor pentru eliberarea fraţilor ardeleni de peste munţi.

În ziua intrării României în război, Divizia 20 Infanterie a primit misiunea de a acoperi şi apăra linia Dunării pe sectorul Calafat-Izlaz, în eventualitatea unui atac masiv din Bulgaria.Când situaţia trupelor române din defileul Oltului s-a complicat, generalul Ioan Popovici, comandantul Corpului I armată, era obligat să reziste în faţa ofensivei armatei a IX-a germane cu doar două divizii. Generalul Falkenhayn era decis să lovească armata română în defileu, printr-o lovitură frontală cu ajutorul Corpului Alpin care trebuia să cadă în spatele trupelor noastre la Câineni. Pe 27 septembrie, generalul David Praporgescu a hotărât să atace decisiv pe direcţia Câineni- Turnu Roşu ca să respingă ofensiva germanilor din zona munţilor Cibinului. Iniţial, soldaţii români sub comanda lui Praporgescu au reuşit să respingă ofensiva Corpului Alpin din zona Câineni, dar ordinul de retragere al generalului Popovici s-a dovedit a fi catastrofal întrucât au fost prinse ca într-un cleşte.

În urma victoriei obţinute împotriva trupelor germane din 29 septembrie 1916 de pe înălţimile Căţelul şi Murgaşul, Marele Cartier General al Armatei Române l-a numit pe generalul David Praporgescu la comanda Corpului I de Armată în locul lui Ion Popovici. Pe 10 octombrie 1916, trupele germane au reluat în forţă ofensiva din defileul Oltului, printr-un bombardament intens de artilerie la Coţi, iar soldaţii Corpului I de Armată au reuşit iniţial să reziste, în ciuda pierderilor mari de vieţi omeneşti. Pe 13 octombrie, generalul Praporgescu era decis să câştige şarja de la Coţi, şi a refăcut forţele de rezervă de la Grebleşti. Aici, explozia unui obuz i-a adus moartea în timp ce acesta le vorbea soldaţilor: „Nu slăbiţi credinţa, a noastră e izbânda”. David Praporgescu a fost primul general al Armatei Române care a căzut pe linia frontului în primul război mondial. A fost înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti.

Surse:

Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

***, Marele Cartier General al Armatei României. Documente 1916 – 1920, Editura Machiavelli, București, 1996

***, Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1989

***, România în anii primului Război Mondial, Editura Militară, București, 1987

http://www.edituramilitara.ro/istorie/258-generalul-david-praporgescu-o-biografie-1865-1916.html

https://mausoleedinromania.ro/generalul-david-praporgescu-1856-1916/

https://adevarul.ro/locale/focsani/moartea-generalului-david-praporgescu-eroul-muntii-coti-ignorat-manualul-militarului-1_590068e65ab6550cb890b3a5/index.html

$$_

 S-a întâmplat în 13 decembrie1886: În această zi, s-a născut tenorul Nicolae Leonard. Nae Leonard (n. Galați - d. 24 decembrie 1928, Câmpulung- Muscel) a fost un tenor, supranumit „Prințul operetei”. Fiul mecanicului de locomotivă gălățean Constantin Nae și al Carolinei Schäffer, soția maistrului său. La Galați există Teatrul Muzical Nae Leonard.

Supranumit „Prinţul operetei”, Nicolae Leonard sau Nae Leonard, fiul mecanicului de locomotivă gălăţean Constantin Nae şi al vienezei Carolina Schäffer, soţia maistrului său, s-a născut la Bădălani, Galaţi. La scurt timp, mama moare (martie 1887). Mecanicul de locomotivă uită repede graţiile Dunării albastre… Se recăsătoreşte cu Elena din Buzău şi se mută în casa ei din „uliţa de peste linie”. Într-o bună zi însă, datorită serviciului, Constantin Nae se mută cu familia la Buzău. Angajat să deservească linia ferată particulară Buzău-Nehoiaş”. În decembrie 1893, premiantul de şcoală primară Nae Leonard, cu cununiţă pe cap, este pus să cânte şi să recite la serbarea şcolară cântecelul Şoldan Viteazul, al lui Vasile Alecsandri. Serbarea a avut loc la Teatrul Moldavia unde micuţul „artist” păşea ţanţoş pe scenă, în costum de dorobanţ, purtând puşca pe umăr şi având pe cap o căciulă fumurie cu pană de cocoş într-o parte. După alte strofe şi crâmpeie de proză, Leonard îşi încheia monologul făcând câteva mişcări copilăreşti, după cum cerea rolul. Apoi, cu un salut hotărât de adevărat ostaş, micul dorobanţ îşi bomba pieptul, îşi punea puşca pe umăr şi, făcând o întoarcere reuşită, pornea spre fundul scenei, în aplauzele entuziaste ale întregului public spectator, format din profesori, părinţi, elevi şi rudele acestora.

Termină clasele primare în 1897 şi intră la liceul „Al. Hâjdeu” (denumit mai târziu „B.P.Haşdeu”). Aici învăţă foarte uşor limba franceză, memora la perfecţie textele şi muzica de operă şi operetă. Avea pasiune şi pentru vioară, începând să ia lecţii cu profesorul buzoian N. Athanasiu. În 1900 se stinge din viaţă, în urma unei boli de piept, Elena, cea de-a doua mamă a lui Nae Leonard. Împreună cu tatăl său ajunge în Bucureşti, locuind în casa bunicii lui Leonard situată lângă fabrica de bere „Luther”. Constantin Nae îşi dă băiatul la un pension, renumitul Institut Otescu, din Calea Dorobanţi. Leonard descinde aici într-un mediu propice artelor. Este luat repede de iureş, aproape ca într-o întrecere. I se dă cu dragă inimă! Chiar îi place, începe să se pasioneze. Remarcă cum Anton (Tony) Bulandra, băiatul farmacistului de la Târgovişte, mai mare ca el cu câţiva ani, îşi tot „repară” dicţiunea cu metoda meşterului său de la Conservator, Nottara. E atent la „vocalizele” lui Demetrescu de Sylva, care ia lecţii de canto cu profesorul de la liceul Matei Basarab, Tache Popescu.

La 16 ani, el reuşeşte să intre în trupa lui Nicu Poenaru, cu doi lei pe zi. ,,Era în 1903, la Focşani şi angajat tenor în cor leagă prietenie cu un alt corist brăilean, George Niculescu, bas. Amiciţia lor a venit de la faptul că amândoi fiind săraci nu-şi puteau permite luxul de a trage la hotel, aşa cum făceau alţii din trupă, şi şi-au închiriat o cămăruţă amărâtă la Moritz-dulgherul. Încep în cor – opereta Pericola. La 1 ianuarie 1904 trupa Poenaru era la Iaşi. …Cortina se ridică la Sidoli cu De-aş fi rege. Renumitul Băjenaru în rolul Zephoris. Nume cotate ilustrează şi restul principalelor partituri: Margareta Dumitrescu, viitoarea Margareta Dan, Pepy Mohr, Leontina Ioanid, Alexandru Bărcănescu, Iosif Klein. Între începători, buni la de toate: Demion, Gheorghiu-Klampas, Caretaş-Vermont, Cristescu Piele-lungă, George Niculescu, Leonard”. 

„Primele spectacole sunt un dezastru. Sala era goală. Şi următoarele. După o iarnă cumplită,în primăvară se întorc trişti la Focşani. Din nou eşec. Trupa se destramă. Leonard rămâne cu Poenaru. Din prima seară: lovitură! Le revine câte 1 leu şi 50 de bani fiecăruia… Şi tot aşa, seară de seară, întreaga lună cât joacă la şantan. Zile calme, asigurate, în care Leonard are răgazul să împrumute de la Poenaru noianul sfaturilor meseriei de artist (…) Suflă vânt de nebunie cu el şi şcolăriţele, din cursul superior, încep să-l urmărească, de frumos ce e! Una din ele, Roro, îşi imploră părinţii, s-o ia la şantan… Ajunge să-l cunoască. Fata e de vis; petală de floare, sărutată de zefir, în zi însorită. Se încinge între tinereţele lor superbe o iubire pătimaşă, în care sărutările fac mai mult decât vorbele… înlănţuirile le lunecă prin primăvara despletită oprind admiraţia trecătorilor de-a lungul străzilor“. 

În 1904, Al .P.Marinescu îl distribuie în rolul unui bătrân, în Fetiţă dulce. Cântăreţ şi actor în plin, dovedeşte supremă maturitate. Leonard nu mai are ce să aştepte; doar triumful! E mare de la început. Succes după succes. Din cauza programului extrem de solicitant şi din cauza unei pneumonii, în 1910, tenorul Nicolae Leonard e la un pas de moarte. La un moment dat se răspândeşte chiar vestea că „prinţul operetei“ – adulat de toate categoriile de public, nu doar de femei – a murit. Ţara e cuprinsă de jale, dar, la puţină vreme, se află că informaţia fusese eronată. Iar bietul Leonard e asediat, la propriu, de scrisorile fanilor. În 1916 este distribuit într-un rol în opera „Werther”, cu care va avea un nou succes. Soţia sa pleacă în Moldova, odată cu începerea primului război mondial, tenorul rămânând la Bucureşti, unde o va cunoaşte pe cea care avea să-i devină a treia soţie, Dora Stauermann. Pe 19 ianuarie 1920 se creează Sindicatul artiştilor dramatici şi lirici. Sala „Teatrului Liric” este luată din ordinul Primăriei, iar compania condusă de Maximilian şi Leonard se stabileşte, în cele din urmă la Timişoara, unde va cunoaşte câteva succese, dar din nefericire sala va fi mistuită de flăcări. Trupa Compania lirică Grigoriu va întreprinde turnee la Arad şi Oradea. Prima stagiune a companiei lirice pusă pe picioare de Constantin Grigoriu se încheie în septembrie 1904. Timp de un an, trupa pe care o alcătuise Grigoriu iese din peisajul cultural al Capitalei. 

În vara lui 1905, compania Grigoriu se reface, dar vin şi oameni noi, printre care şi tânărul tenor Nicolae Leonard. Trupa are un succes imens cu „Moştenitorii veseli“ de Winterberg. Pentru o bună bucată de vreme, Grădina Otetelişanu rămâne sediul de vară al Companiei Grigoriu. Şi, prin tenacitatea şi profesionalismul de care dă dovadă, ansamblul reuşeşte să impună opereta, timp de câţiva ani, ca pe cel mai iubit gen de spectacol din Bucureşti. După aproape un deceniu de la fondarea companiei, Grigoriu se îmbolnăveşte şi cedează conducerea lui Maximilian şi Leonard. La puţin timp, în 1913, moare. Trupa nu se destramă însă şi continuă să joace pe scena de la Otetelişanu în timpul verii, iarna făcând turnee sau jucând la Teatrul Liric).

În 1922, trupa se mută din nou la Bucureşti, dar din cauza declinului operetei, nu va înregistra succese răsunătoare, iar Maximlian se retrage cu totul din trupă, intrând în cea a soţilor Bulandra. Leonard se îmbolnăveşte în 1924, an în care va primi două propuneri de angajament din Franţa şi pleacă la Paris, unde este angajat în urma unei audiţii, În 1925 are loc debutul la Lyon, în „Baiadera”, reprezentând un mare succes. Se reîntoarce în ţară, dar nu reuşeşte să relanseze opereta pe meleagurile bucureştene, fiind rechemat în Franţa, unde va începe turneul în oraşul Marsilia. Bolnav, cu frisoane şi temperatură, Leonard va juca de parcă nu a avut nimic, având un succes fulminant. Urmează o serie de 40 de spectacole de mare succes susţinute la Marsilia, cu săli arhipline. Cântă la Paris (1926), la „Mogador”. Revine la Bucureşti, unde pune în scenă opereta „Contesa Maritza”, dar nu va avea decât zece spectacole cu succese îndoielnice. Starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte. În 1928 joacă la „Alhambra” în opereta „Fritz”. Dă 50 de spectacole la rând, iar datorită sănătăţii sale, face tot mai greu faţă, are accese de tuse chiar pe scenă, iar la ultimul spectacol se prăbuşeşte pe scenă, iar spectacolul se suspendă. Este internat într-un sanatoriu şi nu după multă vreme este transportat la Câmpulung-Muscel, unde locuia acum tatăl său. Pe 24 decembrie 1928 se stinge din viaţă, în casa tatălui său, pe când asculta la gramofon, placa pe care era imprimată o arie din „Contesa Maritza”, interpretată de el.

Surse:

Gaby Michăilescu, Leonard, soldatul de ciocolată, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1984

http://galeriaportretelor.ro/item/nicolae-leonard-2/

https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-seara-pe-scena-a-lui-leonard-printul-operetei/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/leonard-printul-operetei

http://archive.is/20121130162613/naeleonard.blogspot.com/

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/memoria-cartii-postale-leonard-superstar-4720904/

http://www.ziaruldinmuscel.ro/aflati-cum-a-ajuns-printul-operetei-nae-leonard-la-campulung/

$$_

 S-a întâmplat în 13 decembrie 1948: A murit dramaturgul brașovean Zaharia Bârsan, fondator al Teatrului Naţional din Cluj şi primul său director. Zaharia Bârsan (11 ianuarie 1878, Braşov – 13 decembrie 1948, Cluj)a fost dramaturg, poet şi prozator. Este fiul Mariei (născută Vlădăreanu) şi al lui Zaharia Bârsan, mic proprietar agricol. Bârsan urmează în Sânpetru şcoala primară, iar din 1889 este, timp de şase ani, elev al Gimnaziului superior greco-ortodox român din Braşov; între colegii şi prietenii lui gimnazişti s-au numărat I. Scurtu, Sextil Puşcariu, O. Goga, I. Lupaş, H. Petra-Petrescu. Debutează în ianuarie 1897 la „Convorbiri literare”, sub semnătura Sân-Petreanul, cu poezia În zori. Continuă studiile secundare la Liceul grăniceresc din Năsăud, la Institutul Clinciu-Popa din Bucureşti, îşi susţine examenul de bacalaureat la Liceul „Gh. Lazăr” şi se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică, audiind şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Uni­versităţii din Bucureşti.

Distribuit, încă de pe băncile Conser­vatorului, în diferite roluri, Bârsan va absolvi, în 1901, clasa de declamaţie condusă de C.I. Nottara. Împreună cu o mică trupă de diletanţi, începe, din primăvara anului 1903, o serie lungă de turnee teatrale în principalele oraşe ale Transilvaniei. Iniţiativa trezeşte un interes deosebit în epocă. Societatea pentru fond de teatru român îi acordă prima sa bursă de perfecţionare, condiţionată de organizarea şi instruirea ulterioară a diletanţilor din această parte a ţării. Bursa îi facilitează contacte profesionale la Viena şi la Berlin, după care, în stagi­unea 1905-1906, va practica o scurtă asistenţă pe lângă actorul Ermete Novelli, la Florenţa. Între 1906 şi 1913, reia turneele în Trasilvania, incluzând în repertoriul trupei sale fragmente din dramaturgia şi din lirica românească, precum şi traduceri sau localizări proprii. Până în anul 1919 mai apare, deseori cu succes, pe scenele bucureştene sau, în perioada refugiului din 1917-1918, Ia Iaşi. Bârsan era un actor cu temperament puternic, ţinută impunătoare, distincţie scenică, frazare limpede, timbru vocal plăcut. Structural, a fost un interpret liric şi romantic.

Popularitatea şi prestigiul de care se bucura în Transilvania determină numirea lui în funcţia de director al Teatrului Naţional din Cluj, odată cu înfiinţarea acestei instituţii, în 1919. Va deţine calitatea de director al Naţionalului clujean între anii 1919 şi 1927, 1931 şi 1936. Pensionat în 1938, va continua, încă doi ani, doar activitatea de profesor la Conservatorul din Cluj, începută în 1919. În 1945 este declarat director onorific al Teatrului Naţional din Cluj, învestire singulară în istoria teatrului românesc. Este înmormântat în cimitirul Sf. Vineri din Bucureşti, alături de soţia sa, actriţa Olimpia Bârsan. În perioada „Sămănătorului”, Bârsan se apropie mai mult de St. O. Iosif, lor alăturându-li-se, curând, Ilarie Chendi. Împre­ună cu acesta din urmă, va trece, în 1908, la „Viaţa literară şi artistică”. La „Luceafărul” făcea parte, în primul an de cola­borare, din comitetul de redacţie, ca şi la „Falanga literară şi artistică” (1910). Membru fondator al Societăţii Scriitorilor Romani, este ales în primul comitet de conducere (1909) şi reales în 1914.

În 1911 şi în 1913, la reînfiinţare, figurează între membrii fondatori ai Societăţii Autorilor Dramatici Români, în primii ani după debut semnează şi Zacharia Bârsan Sân-Petreanul, Z. Bârsan-Verurio, Sânpetreanul, Veturio, S-P, Zach, Fulmen, Fortunio. Orientarea vag romantică şi presămănătoristă de la „Floare-albastră” se va resimţi în întreaga sa operă, dominată, tematic, de câteva idei-reper: cinstirea trecu­tului istoric, realizarea unităţii naţionale, valorificarea filonului folcloric. Din ideologia sămănătoristă reţine doar viziunea idilică asupra vieţii satului. Debutează editorial cu volumul de versuri Visuri de noroc (1903). Lirica mărturiseşte, de multe ori, un epigonism lesne de recunoscut; de la Eminescu şi Coşbuc sau de la Heine şi Lenau, Bârsan învaţă să preţuiască valorile poeziei populare, să cultive balada şi cântecul, să alăture meditaţiei umorul. Prioritatea acordată frumosului este declarată deschis. Nu lipsesc din poemele sale ecouri de legendă sau imagini ale realităţilor sociale aspre. Mai aproape de resursele lui creatoare sunt meditaţia şi poezia naturii. Unele dintre poemele patrio­tice au cunoscut o largă popularitate.

Ca mâini va bate ceasul!, amplă compoziţie pledând pentru ideea de unitate naţională, este declarată „dăunătoare” de autorităţile maghiare, care or­donă, în 1914, arestarea autorului. Cu toţii una, poezie frecvent republicată între 1914 şi 1945 (uneori şi cu alte titluri), omagiază jertfele ostaşilor români. Inclusă ca monolog al lui Zefir în Trandafirii roşii, declanşa, la fiecare reprezentaţie, manifestări de entuziasm patriotic. Primele încercări epice ale lui Bârsan, declamatorii, romantice, sunt găzduite de „Gazeta Transilva­niei” (1900). Va continua să publice, în diferite periodice, cu deosebire proză scurtă, în care sunt relatate, aparent fidel, întâmplări obişnuite. Multe povestiri stau sub semnul amin­tirii, teren prielnic meditaţiei şi regretelor. Lumea satului transilvănean îi oferă material bogat, permanenţele etice ale acestui microunivers – dreptatea, adevărul, onestitatea, com­pasiunea – fiind frecventate în spirit sămănătorist. Eresuri şi răsfrângeri ale fantasticului din basmele auzite în copilărie, timide introspecţii psihologice, note, uneori prea apăsate, de umor sau de duioşie, răbufniri ale nemulţumirilor sociale, interferenţe între stări de veghe şi de visare definesc alte di­mensiuni ale prozei lui Bârsan. Mediul citadin, considerat, tot pe linie sămănătoristă, ca loc cil dezagregării sufleteşti, îi prilejuieşte comentarii moralizatoare. Intitulate „nuvele”, prozele sunt, de fapt, povestiri în care, la fel ca şi în lirică, domină o tonalitate subiectivă.

Ceea ce nu i-a reuşit decât rareori în scrierile de ficţiune, Bârsan izbuteşte în bună măsură prin memo­rialul Impresii de teatru din Ardeal (1908), unde sunt descrise plastic locuri şi medii sociale, sunt portretizaţi oameni pe care autorul i-a cunoscut. Lucrarea, în ansamblul ei, proiectează imaginea unei activităţi de pionierat teatral şi ocupă un loc distinct între scrierile sale epice. Bârsan mai publică, în periodice, reportaje, cronici şi comentarii teatrale, portrete, evocări, interviuri, articole diverse. Îl preocupă condiţia morală şi mate­rială a actorului, starea dramaturgiei originale, rolul teatrului în promovarea ideii de unitate naţională, istoria teatrului românesc.

În contextul dramaturgiei româneşti de la începutul seco­lului, ca şi în ansamblul operei literare proprii, teatrul ocupă un loc notabil. Încă din 1904, Bârsan exersează câteva localizări „din italieneşte”, autorii nefiind menţionaţi. Traduce un fragment din Azilul de noapte de Maxim Gorki (1904). Comedia lui Carlo Goldoni, Slugă la doi stăpâni, „acomodată” prin comprimare, va figura în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti în stagiunea 1909-1910.

În stagiunea 1924-1925, i se montează, pe aceeaşi scenă, Morcovel, traducere după Poil de carotte de Jules Renard. După două proiecte nefinalizate (piesa Dragoste şi o dramă istorică despre Avram Iancu, aceasta în colaborare cu St. O. Iosif), Bârsan debutează ca dramaturg, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în noiembrie 1908, cu piesa în două acte, Mărul.

De la această scriere până la Domnul de rouă, basm dramatic reprezentat şi tipărit în 1938, caracteristice dramaturgiei lui Bârsan vor fi interferenţele dintre elementele romantice şi cele realiste. Eroii, trasaţi în tuşe avântate, aspiră spre perfecţiune, au de multe ori calităţi excepţionale. Cu unele accente de melodramă, Mărul licitează dualitatea bine-rău, sprijinindu-se pe un simbol ostentativ didacticist. Piesa în trei acte Sirena (1910) îşi propune dezvoltarea unei teme cu implicaţii sociale, în care timide introspecţii psihologice atestă influenţe din Ibsen.

În acelaşi an, 1910, i se reprezintă, tot fără ecou, Jurământul. Bârsan se impune în lumea teatrului abia cu următorul „act dramatic”, Se face ziuă, elaborat în 1911. Premiera, programată la Teatrul Naţional din Bucureşti în martie 1914, dar oprită în urma unei intervenţii a Legaţiei Austro-Ungare, va avea loc la începutul lunii mai, cu distribuţia de la Naţional, însă pe scena Teatrului Modern. Acţiunea din Se face ziuă, plasată „în ultima noapte a anului 1784″, surprinde un moment din răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Piesa este mai mult una de comentariu şi de atmosferă, decât de acţiune. Sunt vizibile, în câteva monologuri, influenţe din teatrul lui Delavrancea. Dacă, în pofida popularităţii de care s-a bucurat, Se face ziuă a alunecat în uitare, Trandafirii roşii (1915), scriere dramatică în trei acte şi în versuri, cu o carieră scenică remarcabilă, se bucură încă de un anume interes. Lucrarea, o feerie în notă neoromantică, dezvoltă motivul jertfei aduse unui ideal. Valorile poetice prevalează asupra celor dramatice. Tânărul şi visătorul trubadur Zefir îşi asumă sacrificiul suprem: cu sângele său înroşeşte 77 de trandafiri albi în 77 de zile, pentru a îndepărta blestemul care pluteşte asupra domniţei Liana. Personajul antitetic, Val Voievod, preferatul domniţei, este un caracter şovăielnic, egoist şi laş. Aparent înfrânt, Zefir, care se stinge odată cu aducerea ultimului trandafir, devine personificarea simbolului dăruirii.

După două decenii, în Domnul de rouă, Bârsan foloseşte aceeaşi modalitate de expozeu dramatic, apelând însă la filoane care ţin de legendă şi de mit. Punctul de plecare îl constituie un eres consemnat de Al. Vlahuţă în România pitorească, derivat din motivul folcloric prezent în „Soarele şi Luna”. Autorul plasează acţiunea basmului său dramatic la o Curte domnească, într-un timp indefinit. Asemenea Craiului de Rouă din eres, Alean, fiul Doamnei Luna, rod al unei iubiri neîngăduite, este condamnat să ispăşească păcatul părinţilor săi printr-o existenţă nocturnă. Chemarea lui la tron, de cei care nu-i ştiau blestemul, nu se poate împlini. Alean este expresia dualităţii lumină-întuneric, înlăuntrul căreia oscilaţia şi ezi­tările au ca deznodământ moartea. Nu mai este însă cazul unei dispariţii acceptate, ca la Zefir, ci al dispariţiei iminente, al destinului uman fragil, al perisabilităţii aspiraţiilor.

În ambele sale basme dramatice, Bârsan alege soluţii de tratare personală a temei de bază, neacceptând doar nararea întâmplării, aşa cum procedează, spre exemplu, Victor Eftimiu, ci transformând-o în pretext al unei fabule dramatice „cu cheie”, întregul, ca şi părţile componente fiind simboluri sau agenţi purtători de idei în acţiune. Satira Las’ pe mine şi comedia de moravuri Bursierul societăţii au rămas în manuscris şi nereprezentate.

Surse:

https://www.bjbv.ro/dictionar/barsan-zaharia/

https://www.voci.ro/zaharia-barsan-o-personalitate-marcanta-a-culturii-romane/

https://www.bjc.ro/wiki/index.php/B%C3%A2rsan%2C_Zaharia

https://barsand.wordpress.com/zaharia-barsan/

https://www.facebook.com/zahariabarsan/

$$$

 S-a întâmplat în 13 decembrie1983: În această zi, a trecut în eternitate poetul Nichita Stănescu, membru post-mortem al Academiei Române (1990). Nichita Hristea Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, la Ploieşti, mama sa fiind Tatiana Cereaciuchin, membră a unei familii de nobili de origine rusă refugiată în România, iar tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, fost ţăran devenit meşteşugar şi comerciant. Între anii 1944 şi 1952 a urmat Liceul Sf. Petru şi Pavel din Ploieşti (actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.În anul 1952, în primul an al facultăţii, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, marea sa dragoste din adolescenţă, însă după numai un an cei doi se despart.

În anul 1955, Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice – cântece la drumul mare”, însă care avea să fie publicat mult după moartea sa, în anul 1992. În martie 1957, debutează în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, unde îi sunt publicate trei poezii. În anii 1957 şi 1958 este, pentru scurtă vreme, corector şi apoi redactor la secţia de poezie a „Gazetei literare”, aflată sub direcţia lui Zaharia Stancu, iar în anul 1960 îi apare volumul de debut „Sensul iubirii”.În anul 1962 Nichita s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din dragostea celor doi reieşind inspiraţia poetului pentru volumul „O viziune a sentimentelor”, apărut doi ani mai târziu şi pentru care Nichita primeşte, în acelaşi an, premiul Uniunii Scriitorilor.În martie 1965 publică volumul de poezii „Dreptul la timp”, iar un an mai târziu publică volumul „11 elegii”, apărut la Editura Tineretului.

În anul 1967, publică nu mai puţin de trei volume – „Roşu vertical”, „Antologia Alfa”, precum şi volumul de poezii „Oul şi sfera”, iar în anul 1969 publică volumele de poezii „Necuvintele”, care primeşte din nou Premiul Uniunii Scriitorilor şi „Un pământ numit România”.În acelaşi an este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu, iar în anul 1970, publică volumul „În dulcele stil clasic” şi a doua antologie din opera sa cu titlul „Poezii” şi deţine o rubrică lunară în revista „Argeş”.În perioada 1970 – 1973, devine redactor-şef adjunct la revista „România literară”, aflată sub conducerea lui Nicolae Breban. În anul 1971 îi sunt traduse în fosta Iugoslavie volumele „Belgradul în cinci prieteni” – ediţie bilingvă de poezii inedite – şi „Nereci” („Necuvintele”), iar un an mai târziu publică volumul de poezii „Măreţia frigului” şi primeşte, pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire”, pentru a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor.

În anul 1973, Nichita publică antologia de poezii de dragoste „Clar de inimă”, iar în 1975, este recompensat cu Premiul internaţional „Johann Gottfried von Herder”. În acelaşi an publică antologia „Starea poeziei”, pentru care primeşte un nou premiu al Uniunii Scriitorilor, şi devine publicist comentator la revista „România literară”. La cutremurul din 4 martie 1977, Nichita Stănescu încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, fiind lovit de un zid care s-a prăbuşit, suferă un şoc şi o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului, dar care îi va lăsa sechele pe mai departe. Este şi perioada în care poetul devine dependent de alcool, apropiaţii săi povestind că Nichita consuma mai mult de două sticle de vodcă pe zi, un viciu care, culmea, nu îi crea beţia inevitabilă în astfel de cazuri, ci o luciditate aproape nefirească şi o efervescenţă artistică care conducea spre culmea genialităţii. Era, probabil „necesarul Pact cu Diavolul”, fără de care mulţi dintre artişti nu ar fi atins împlinirea de geniu. Sumele cheltuite de Nichita pe băutură ajungeau, la câteva zile, la mai mult decât dublul unui salariu lunar obişnuit, însă avea de unde plăti, fiind răsplătit regeşte pentru contribuţiile lui literare, ajungând, pentru acelaşi motiv, şi unul dintre favoriţii regimului ceauşist. În fapt tot ce câştiga poetul, altfel un om extrem de generos, era cheltuit, nu de puţine ori Nichita contribuind cu sume consistente la ajutorarea celor aflaţi în dificultate. În anul 1978, publică volumul de poezii „Epica Magna”, pentru care primeşte premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, iar în anul 1979 îi apare volumul de poezii „Opere imperfecte”.În acelaşi an, îi apare traducerea în limba bulgară a volumului „Bazorelief cu îndrăgostiţi”, publicat de Editura Narodna Kultura.

În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn, laureatul acelei ediţii fiind, însă, poetul grec Odysseas Elytis. În acei ani, Nichita Stănescu frecventa o cârciumă aflată în apropiere de Palatul Elisabeta, unde cânta şi Johnny Răducanu, de care avea să îl lege o prietenie impresionantă. Se spune că într-o seară, în acel loc, lui Nichita i-a plăcut atât de mult de o tânără anume, o minune blondă, pe care a convins-o să se întâlnească cu el, lângă Piaţa Amzei, lângă locuinţa poetului (unde în faţa geamului său creştea celebrul salcâm „Gică”), însă în ziua planificată, Nichita s-a legitimat fără nicio solicitare în faţa unor miliţieni, iar blonda lui Nichita s-a speriat şi a făcut cale întoarsă.

Din acea perioadă datează şi povestea tratamentului la care fusese trimis poetul de familia Ceauşescu, care aflase despre problemele sale de sănătate. Se spune că Nichita a stat o perioadă mai lungă la Mangalia Nord, tocmai pentru a fi îndepărtat de anturaj şi de vicii, iar tratamentul, foarte costisitor, a constat în cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie care părea că a convins pacientul să consume mult mai puţin alcool şi chiar i-a prelungit viaţa cu câţiva ani.În anul 1980 apare, la Casa de discuri Electrecord, discul „Nichita Stănescu – o recitare”, realizat de Constantin Crişan şi Augustin Frăţilă.Însă cu trecerea anilor, alcoolul avea să revină puternic în viaţa sa şi să îşi pună puternic amprenta pe sănătatea şi fizionomia poetului, iar în august 1981, acesta suferă prima criză hepatică puternică, care se repetă, apoi, periodic, astfel că poetul este spitalizat, în toamnă, la Fundeni.

În anul 1982 primeşte Premiul „Cununa de aur” a Festivalului internaţional de poezie de la Struga (Macedonia), şi în februarie, acelaşi an, moare tatăl poetului. Tot în 1982 îi apare volumul „Noduri şi semne”, subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”, o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială.În iulie 1982 se căsătoreşte cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărâţă (Dora), povestea lor de iubire fiind una cu adevărat impresionantă. Atât de mare încât Dora i-a convins chiar pe prietenii poetului să alcătuiască un fel de „conjuraţie antialcool“, oficializată printr-un act pe care toţi şi-au pus semnăturile, angajându-se să lupte alături de el împotriva acestui viciu care pusese stăpânire pe Nichita. Poetul călătoreşte prin Iugoslavia, apoi într-o deplasare la Focşani, în noiembrie, îşi fracturează piciorul stâng, întâmplare care îl va imobiliza în casă pentru următoarele şase luni. La 31 martie 1983, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională, şi în acelaşi an îi apare volumul „Strigarea numelui”, la Editura Facla. La 9 decembrie 1983, participă la o nuntă a unor prieteni la Turnu Severin, însă din cauza consumului exagerat de alcool, la 12 decembrie suferă o criză puternică de ficat. Este dus cu Salvarea la Spitalul Fundeni, însă a doua zi, pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu trece la cele veşnice, la doar 50 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”. Anunţul oficial spunea că poetul a murit în urma unui stop cardio-respirator, însă la autopsie s-a descoperit că ficatul său era aproape inexistent.

 În anul 1985, apare volumul inedit „Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu”, la Editura Cartea Românească, iar în anul 1990, Nichita este ales membru post-mortem al Academiei Române.În anul 2001, Editura bulgară Zaharie Stoyanov din Sofia publică, în colecţia Ars Poetika, „O viziune a sentimentelor”, în traducerea lui Ognean Stamboliev, volum care a primit premiul Uniunii Traducătorilor din Bulgaria.În decembrie 2008, la împlinirea a 25 de ani de la dispariţia poetului, Editura Casa Radio anunţa apariţia unei noi ediţii a „Cărţii vorbite”, de Nichita Stănescu, un audiobook ce reuneşte 57 de poeme rostite la Radio, între anii 1964 şi 1983. Albumul a apărut în condiţii grafice de excepţie şi oferă cititorilor, alături de textul poemelor (prezentate de regretatul critic Al. Condeescu) şi ilustraţiile originale, privilegiul unic de a asculta vocea poetului, aşa cum o păstrează Fonoteca Radio.

Surse:

http://www.radioiasi.ro/stiri/prim-plan/nichita-stanescu-poetul-nu-are-biografie-biografia-lui-este-de-fapt-propria-lui-opera/

https://adevarul.ro/cultura/carti/romani-geniu-nichita-stanescu-prietenul-tuturor-putini-l-au-cunoscut-adevarat-1_5997c50b5ab6550cb820ac27/index.html

https://radioromaniacultural.ro/portret-nichita-stanescu-marirea-si-decaderea-unui-geniu/

https://www.delicateseliterare.ro/nichita-stanescu/

https://www.ziarulmetropolis.ro/ultima-seara-pe-pamant-de-ce-a-murit-nichita-stanescu/

#$$

 S-a întâmplat în 13 decembrie…

- Sf. Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei (Calendarul Creştin-Ortodox). Canonizat de Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi prăznuit în ziua morţii sale (13.XII.1693), mitropolitul Dosoftei (numele monahal al lui Dimitrie Barila), a fost un înalt ierarh ortodox şi un mare cărturar; a promovat introducerea limbii române în Biserică şi a depăşit, pentru prima oară la noi, modelul literaturii religioase; pentru aceasta este considerat „fondatorul poeziei române literare" (n. 1624)

- „Ziua tipografilor români" (la 13/26.XII.1918 a avut loc o mare manifestaţie muncitorească la Bucureşti, pe Calea Victoriei, în faţa Teatrului Naţional, reprimată sângeros)

- „Ziua Etniei Tătare"; a fost decisă prin lege a Parlamentului României în 2006; data a fost aleasă datorită faptului că pe 13 decembrie 1917, Parlamentul tătarilor crimeeni a proclamat Republica Tătarilor Crimeeni şi a aprobat Constituţia statului

-1466: A murit sculptorul italian Donatello (Donato di Niccolo di Betto Bardi). Donato di Niccolò di Betto Bardi cunoscut sub numele de Donatello (n.cca. 1386, Florenţa - d. Florenţa) a fost un sculptor şi pictor italian, primul şi cel mai strălucit sculptor din pragul Renaşterii.

- 1524: Este confirmat la Istanbul, ca domn al Ţării Româneşti, Radu de la Afumaţi (1522–1529), în urma victoriilor obţinute de domnitorul român în perioada 1522–1524.

 -1553: S-a născut Henric al IV-lea al Franţei (1589-1610), întemeietorul dinastiei de Burbon (d.14.05.1610) 

- 1595: Lupta de la Areni; Ştefan Răzvan, domn al Moldovei (ridicat în scaun cu ajutorul lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei), este înfrânt şi ucis de Ieremia Movilă, adus domn de oastea polonă condusă de Jan Zamoyski 

-1642: Noua Zeelandă a fost descoperită de navigatorul olandez Abel Tasman.Abel Janszoon Tasman (1603, Lutjegast, Groningen, Olanda - 10 octombrie 1659, Batavia, insula Djawa) a fost navigator şi comerciant olandez, explorator al Australiei şi Oceaniei.Este celebru pentru călătoriile sale din 1642 şi 1644, aflat în serviciul United East India Company, fiind primul european cunoscut care a ajuns în insulele Tasmania şi Noua Zeelandă.În 1642 primeşte comanda unei expediţii ce avea drept scop descoperirea de noi tărâmuri în sudul Pacificului,Terra Australis Incognita, necunoscute până atunci europenilor, dar cărora cartografii le bănuiau existenţa.Pe 24 noiembrie 1642, Tasman zăreşte coasta vestică a unei insule, căreia îi dă numele „Pământul lui Van Diemen", în onoarea guvernatorului de atunci al Companiei Olandeze a Indiilor de Est. Ulterior, colonialiştii englezi îi vor da numele Tasmania. Pe 13 decembrie, echipajul zăreşte ţărmul sudic al Noii Zeelande. Iniţial, Tasman a considerat că a ajuns pe coasta Americii de Sud, mai exact în Tierra del Fuego şi o numeşte Staten Landt.Pe drumul de întoarcere, trece pe lângă insulele Tonga pe 20 ianuarie 1643. În zona insulelor Fiji, nava sa este aproape avariată datorită impactului cu coralii din regiune. Îndreptându-se către Noua Guinee, ajunge în Batavia la 15 iunie 1643.

-1693: A murit Mitropolitul Dosoftei (Dimitrie Barila), mitropolit al Moldovei. Cunoscând elina, latina, slavona, poloneza şi ucraineana, traduce în româneşte „Psaltirea pre versuri tocmită”, prima operă în versuri titărită în româneşte. Dimitrie Barilă, cunoscut mai ales pe numele monahal Dosoftei, (n. 26 octombrie 1624, Suceava - d. la Żółkiew, în Polonia, azi Jovkva, Ucraina) a fost un cărturar român, mitropolit al Moldovei, poet şi traducător. În 2005 Biserica Ortodoxă Română l-a proclamat sfânt.

- 1720: S-a născut poetul şi dramaturgul italian Carlo Gozzi (m. 1806) 

- 1769: Incepe primul turneu in Italia al tânărului Mozart, în vârstă de 13 ani.

-1784: A murit Samuel Johnson, scriitor şi lexicograf britanic; autor al „Dicţionarului limbii engleze" (1747-1755) (n. 1709). A scris studii despre Shakespeare şi a ingrijit o ediţie a operelor acestuia.Samuel Johnson, sau Dr Samuel Johnson, născut la 7 septembrie (sau la 18 septembrie stil nou) 1709 şi mort la 13 decembrie 1784, este unul din principalii autori ai literaturii engleze din secolul XVIII: poet, eseist, bibliograf;lexicograf şi de asemenea unul dintre cei mai fini critici ai acestei literaturi. A fost editor al operelor lui Shakespeareşi al revistelor The Rambler şi The Idler.A fost ultimul mare reprezentant al clasicismului englez prin a cărui operă a dominat viaţa literară a Angliei acelei epoci.

- 1797: S-a născut scriitorul german Heinrich Heine, figură reprezentativă a romantismului târziu (m. 1856). A îmbrăţişat o tematică variată: motive erotice şi istorico-baladeşti, viaţa mondenă, poezia socială, în volume ca: Intermezzo liric (1822), Cartea cântecelor (1827), Poezii noi (1844), Visul unei nopţi de vară (1851) etc. A inaugurat, prin Imagini de călătorie (1826-1831) şi Călătorie în Harz (1853), un gen nou literar, foiletonul. Scrierile sale au avut o îndelungată influenţă asupra literaturii germane.Christian Johann Heinrich Heine (numele la naştere Harry Heine), (n. Düsseldorf – d. 17 februarie 1856, Paris) a fost unul dintre cei mai semnificativi poeţi germani şi reprezentant de seamă al liricii romantice universale. Lirica sa reflexivă este marcată de o originală subiectivitate, fiind subordonată deopotrivă fanteziei şi reveriei romantice, dar şi înclinaţiei către ironie, autoparodie şi umor. 

- 1816: S-a născut Werner von Siemens, inginer şi industriaş german, inventatorul locomotivei electrice (1879); fondatorul renumitei companii ce-i poartă numele (m. 1892). Werner von Siemens (1816-1892), a fost inginer, inventator şi industriaş german. Fondează în anul 1847 împreună cu un alt industriaş, Halske, Societatea Siemens-Halske cu obiect de activitate instalarea liniilor telegrafice.Are mari contribuţii în domeniul maşinilor şi acţionărilor electrice cum ar fi: indusul în dublu T care a crescut randamentul generatoarelor şi motoarelor electrice (1856), primul alternator electric (1878), principiul autoexcitaţiei generatoarelor de curent continuu (1867), principiul reversibilităţii maşinilor electrice(1867). A construit primul tramvai cu alimentare electrică prin cele două şine (1870), prima locomotivă electrică(1879), şi primul război de ţesut cu acţionare electrică(1879). Siemens este cel care propune watt-ul ca unitate de putere (1882). De asemenea, el este cel care dă denumirea de electrotehnică pentru electricitatea tehnică. Alte invenţii de importanţă majoră în electrotehnică şi nu numai: aparat telegrafic indicator cu întrerupere automată (1846); folosirea gutapercii ca material izolant (1847), folosită ulterior la fabricarea primelor cabluri submarine de telegrafie; semnalizatorul electric de incendiu (1848); cuptorul cu arc electric pentru oţelării (1878); pirometrul cu rezistenţă pentru măsurarea temperaturilor înalte (1880); ascensorul cu acţionare elctrică (1880); fotometrul cu seleniu (1887).De asemenea, şi-a adus contribuţii importante in legislaţia germană privind brevetele de invenţie.

- 1833: S-a născut Petre S. Aurelian, economist, agronom şi om politic liberal; ministru în mai multe rânduri şi prim-ministru (1896-1897); autor al teoriei complexului economiei naţionale; membru titular al Academiei Române din 1871, preşedinte acestui for (1901-1904) (m. 1909)

- 1843: S-a născut compozitorul George Stephănescu (m. 1925) 

-1863: Guvernul Kogălniceanu votează Legea secularizării averilor mânăstireşti, deziderat al Revoluţiei de la 1848.

- 1865: S-a născut Ángel Ganivet (m.1898), scriitor spaniol. A publicat romane şi eseuri filozofice care au pregătit renaşterea literară de după 1898 (Idearium spaniol, 1897). 

- 1865: S-a născut generalul David Praporgescu, erou al primului război mondial (m. 1916; a căzut în luptele de apărare de pe Valea Oltului, în timpul contraofensivei armatei germane)

- 1867: A încetat din viaţă Artur Grottger (n.1837), pictor şi grafician polonez. A executat cicluri de lucrări: Varşovia; Polonia; Lituania; Războiul. Autor de desene închinate răscoalei poloneze din 1863-1864. 

- 1871: S-a născut Emily Carr, pictoriţă canadiană.

- 1876: S-a născut scriitorul Mihail Lungianu, autorul unor volume de poveşti şi legende cu o puternică coloratură moralizatoare (m. 1966)

- 1886: S-a născut tenorul Nicolae Leonard (supranumit „prinţul operetei româneşti”) (m. 1928)

- 1887: S-a născut poetul Mihail Cruceanu; a încercat şi proză fantastică; autor de interesante evocări memorialistice (m. 1988) 

- 1890: S-a nascut dirijorul de cor si compozitorul Alexandru Cristea, autorul muzicii pentru versurile „Limba noastra” de A. Mateevici 

- 1893: S-a născut fizicianul Gheorghe (George) Atanasiu, deschizător de drumuri în diverse domenii ale fizicii - fotoelectricitate, optică şi geofizică; membru titular al Academiei Române din 1963 (m. 1972).

- 1895: S-a născut Roman Gruber, muzicolog rus, autor al lucrării „Istoria muzicii universale” (d.24.03.1962) 

- 1898: S-a născut pictorul Ioan Sima (m. 1985).

- 1900: S-a născut Ionel Perlea, dirijor şi compozitor stabilit în SUA din 1949 (m. 1970) 

- 1903: S-a născut Carlos Montoya, chitarist spaniol, interpret celebru al muzicii flamenco (m. 1993)

- 1907: S-a născut Grigore Popescu-Băjenaru, prozator şi istoric literar; autor de literatură de popularizare şi de divertisment, cu scopuri declarat educative, fără mare potenţial artistic (m. 1986)

- 1915: S-a născut actorul de film german Curd Jürgens (m. 1982)

- 1917: S-a născut Miron Constantinescu, sociolog şi istoric; militant comunist; membru titular al Academiei Române din 1974 (m. 1974) 

- 1918: S-a născut compozitorul Liviu Comes (m. 2004)

- 1923: S-a născut pictorul spaniol Antoni Tàpies (m. 2012)

-1923: S-a născut Philip Warren Anderson, fizician american, laureat al Premiului Nobel pe anul 1977 

- 1925: S-a născut sculptorul Ovidiu Maitec; membru al Academiei Române.Ovidiu Maitec (n. Arad - d. 18 martie 2007, Paris) a fost un sculptor român, profesor universitar şi membru corespondent al Academiei Române. Lucrări monumentale de for public:

1958 „Minerul”- bronz - Anina

1967 „Meşterul Manole” - piatră - Piteşti

1970 „Televiziunea” - bronz - Bucureşti

1975 Monumentul „Mihai Eminescu” - Cluj şi „Coloană şi Aripi”- Teatrul Naţional Bucureşti

1990 Monumentul „Mihai Eminescu” – Oradea

-1925: S-a născut actorul de film american Dick Van Dyke

- 1928: Are loc, la Filarmonica din New York, premiera compoziţiei „Un american la Paris", de George Gershwin

-1929: S-a născut Christopher Plummer, actor canadian de teatru şi film („Sunetul muzicii”, „Iisus din Nazaret”).

- 1931: La Radiodifuziunea Română au fost iniţiate primele concursuri de scenarii radiofonice

- 1934: S-a stins din viaţă, la Santiago, poetul peruan José Santos Chocano (n.1875), unul dintre cei mai populari lirici ai Americii Latine, „sufletul hispano-american modern”. Sub influenţa lui Victor Hugo şi O. V. Andrade, compune imnuri revoluţionare, romantice (Iras santas, 1895 – Mânii sfinte) şi de discursivitate (Alma America, 1906 – Sufletul Americii – considerată opera sa reprezentativă).

- 1935: A murit chimistul francez Victor Grignard; a descoperit compuşii organomagnezieni micşti, cu numeroase întrebuinţări în sinteza organică; Premiul Nobel pentru Chimie pe 1912, împreună cu conaţionalul său Paul Sabatier; membru de onoare străin al Academiei Române (1925) (n. 1871)

-1943: S-a născut Mihai Caranica, sculptor român. Stabilit în S.U.A. Lucrări în tradiţia lui C. Brâncuşi şi J. Arp. Forme echilibrate, perfect finisate, pornind de la corpul omenesc, realizate în marmură şi lemn („Portret”, „Somnul”).

- 1943: S-a născut Bob Robert Brier, egiptolog american.Bob Robert Brier, n.New York City; este un renumit egiptolog american specializat şi în „paleopatologie”.În afară de numele său real mai este cunoscut – şi poate chiar mai mult decât cu numele său – ca Mr. Mummy. În prezent îşi desfăşoară activitatea la Long Island University şi este unanim recunoscut ca fiind cel mai mare expert în mumii şi în ceea ce priveşte procesul de mumificare.

-1944: A murit Wassily Kandinsky, pictor rus stabilit în Franţa (n. 1866), unul dintre promotorii picturii abstracte nonfigurative, fondator, împreună cu Franz Marc, al grupării „Der Blaue Reiter” – „Călăreţul albastru”; studiul său „Despre spiritual în artă” (1911) a adus o contribuţie teoretică fundamentală în dezvoltarea artei abstracte (n.04.12.1866) 

-1948: A murit dramaturgul Zaharia Bârsan (n. 1878) A fost fondatorul Teatrului Naţional din Cluj şi primul său director

- 1955: A murit fizicianul Alexandru Proca, stabilit la Paris în 1926; contribuţii în fizica particulelor elementare; considerat o notorietate mondială în domeniul particulelor numite „mezoni”, a căror existenţă a demonstrat–o teoretic; membru post-mortem al Academiei Române (1990) (n. 1897) 

- 1957: S-a născut actorul american Steve Buscemi

- 1962: S-a născut Vlady Cnejevici, instrumentist, compozitor şi aranjor (membru al formaţiei „Pasărea Colibri")

- 1969: S-a născut Murat Nasyrov, cântareţ, compozitor şi artist rus (m. 2007)

- 1981: Generalul Jaruzelski decretează legea marţială în Polonia. Măsura era luată ca urmare a amplelor manifestări sociale organizate de sindicatul „Solidaritatea" 

 - 1982: A murit tenorul Aurel Alexandrescu (n. 1903)  

- 1983: A murit poetul Nichita Stănescu, membru post-mortem al Academiei Române (1990).Nichita Stănescu (n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. în Spitalul Fundeni din Bucureşti) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române. Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română pe care el însuşi o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii1960-1970. Nichita Stănescu a fost considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.A fost laureat al Premiului Herder.

Opera lui Nichita Stănescu cuprinde:

Volume antume publicate cronologic:

Sensul iubirii, 1960, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă

O viziune a sentimentelor, 1964, Editura pentru Literatură

Dreptul la timp, 1965, Editura Tineretului

11 elegii, 1966, Editura Tineretului

Roşu vertical, 1967

Alfa, 1967, Editura Tineretului

Oul şi sfera, 1967, Editura pentru Literatură

Laus Ptolemaei, 1968, Editura Tineretului

Necuvintele, 1969, Editura Tineretului

Un pământ numit România, 1969, Editura Militară

În dulcele stil clasic, 1970, Editura Eminescu

Poezii, 1970, Editura Albatros

Belgradul în cinci prieteni, 1972, Editura Dacia

Cartea de recitire, 1972, Editura Dacia

Măreţia frigului. Romanul unui sentiment, 1972, Editura Junimea

Clar de inimă, 1973, Editura Junimea

Starea poeziei, 1975, Editura Minerva

Epica Magna, 1978, Editura Junimea

Opere imperfecte, 1979, Editura Albatros

Carte de citire, carte de iubire, 1980, Editura Facla

Noduri şi semne, 1982, Editura Cartea Românească

Respirări, 1982, Editura Sport-Turism

Strigarea numelui, 1983, Editura Facla

- 1984: A murit Vicente Aleixandre, poet spaniol, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură.Vicente Pío Marcelino Cirilo Aleixandre y Merlo (n. 26 aprilie 1898) a fost un poet spaniol,laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în anul 1977).Principalele caracteristici ale poeziilor sale suprarealiste sunt: folosirea metaforei stranii, cultivarea versului liber şi subtilitatea tehnicii.

- 1990: Apare Legea 39 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT). Scopul declarat al acestei instituţii este: „organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi siguranţa statului în timp de pace, cât şi de război”

- 1991: Este semnat, la Seul, Acordul privind reconcilierea, neagresiunea, cooperarea şi schimburile dintre Nordul şi Sudul Coreii, intrat în vigoare la 19.02.1992. A fost semnată declaraţia privind crearea unei zone denuclearizate în peninsula Coreea.  

- 1996: A murit dramaturgul chinez Cao Yu (pseudonimul lui Wan Jiabao) (n. 1910)

- 1996: Kofi Annan a devenit secretarul general al ONU

 - 1996: Liderii Uniunii Europene au prezentat design–ul bancnotelor EURO

 - 1999: A murit pictorul Gheorghe Berindei (n. 1921)

- 2000: Scriitorului rus Aleksandr Soljeniţîn, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, i–a fost decernat Marele Premiu al Academiei Franceze de Ştiinţe Morale şi Politice 

- 2002, 13/14: A murit economistul Costin Kiriţescu; specialist în probleme monetare şi financiare; membru al Academiei Române (n. 1908)

- 2003: Preşedintele irakian Saddam Hussein este capturat în apropierea oraşului Tikrit 

- 2005: Inaugurarea noului sediu din Bucureşti al Bibliotecii Academiei Române

- 2007: A fost semnat noul tratat al Uniunii Europene - Tratatul de la Lisabona care, conform prevederilor sale, trebuia să intre în vigoare la 1 ianuarie 2009. Noul Tratat are drept scop consolidarea capacităţii de funcţionare a UE prin sporirea eficienţei instituţiilor comunitare. De asemenea, Tratatul prevede ameliorarea caracterului democratic al UE prin extinderea competenţelor Parlamentului European şi introducerea Cărţii Drepturilor Fundamentale în sistemul juridic comunitar. Pînă în prezent nu au fost definitivate procedurile naţionale de aplicare a Tratatului de Republica Cehă, Polonia şi Germania, iar Irlanda este unica ţară care încă nu a ratificat Tratatul de la Lisabona