Ora de religie. Profesoara intreaba elevii:
- Daca mi-as vinde casa si masina si as da banii bisericii, as ajunge in rai?
Clasa(in cor):
- Nuuu!
- Daca as face curatenie in biserica in fiecare zi, as tunde iarba din curtea bisericii si as pastra totul in perfecta ordine as ajunge in rai?
- Nuuu!
- Ce trebuie sa fac atunci, pentru a ajunge in rai?
Un baietel din spatele clasei:
- Păi, trebuie sa muriti!
Singura femeie din lume care a fost „primă doamnă” în două țări diferite este Graça Machel, o personalitate remarcabilă atât prin destinul ei personal, cât și prin contribuțiile aduse societății. Născută în Mozambic, în 1945, Graça a devenit prima doamnă a acestei țări după căsătoria cu Samora Machel, liderul luptei pentru independență și primul președinte al Mozambicului.
După moartea tragică a acestuia, în 1986, Graça Machel și-a dedicat viața educației și drepturilor copiilor, fiind recunoscută la nivel internațional pentru activitatea sa umanitară.
Ani mai târziu, l-a cunoscut pe Nelson Mandela, președintele Africii de Sud și unul dintre cei mai respectați lideri ai secolului XX. Cei doi s-au căsătorit în 1998, iar Graça a devenit, astfel, și prima doamnă a Africii de Sud — unică în lume prin faptul că a ocupat acest rol în două state diferite.
Mi-e dor de voi, dragi prieteni bloggeri. Mi-e dor să vă cunosc și altfel decât pe rețelele sociale sau prin intermediul ecranului. Mi-e dor să ne putem vedea față în față, să stăm la povești. Și nu știu când și cum se va întâmpla acest lucru.
Orice mâncare coreeană autentică include cel puțin un Korean BBQ și preparate de tip banchan precum și un kimchi tradițional.
Un preparat tradițional extrem de apreciat este cel denumit kimchi. Kimchi tradițional este un preparat coreean vechi, constând din legume sărate și fermentate, cel mai adesea varză napa sau ridiche, asezonate cu pudră de chili (gochugaru), ceapă verde, usturoi, ghimbir și fructe de mare sărate (jeotgal). Fermentarea, realizată în vase de ceramică sau borcane, durează de la câteva zile la un an și conferă kimchi-ului un gust acrișor și o textură specifică.
Kimchi este un aliment de bază servit la orice masă tradițională coreeană. Fermentarea oferă atât un gust extrem de savuros cât și o digestie și absorbție ușoară.
Un Kimchi Jjigae este un preparat tradițional de tip tocăniță preparat din kimchi. Extrem de gustos și sănătos este servit că un fel de bază la orice masă tradițională coreeană.
Iar Korean BBQ este acea modalitate de a prepara carnea prin prăjire la grătar, de obicei vită, porc sau pui la un grătar pe gaz sau cărbune preparat la un grătar încorporat direct în masa de servit. Carnea se prepară direct in fata clientului care poate savura întregul proces, de la sunetul cărnii sfârâind pe grill la aroma sosurilor adăugate.
Sună tentant, nu-i așa? Vă asigur că este o experiență unică oferită de Restaurant Korean Seoul la fel ca orice restaurant tradițional coreean. Pentru cei care nu au ajuns încă la acest restaurant această experiență va fi o surpriză deosebită. Deși este situat in inima Bucureștiului atmosfera este specific coreeană, de la modul de gătire a preparatelor, din ingrediente specifice, cu tehnică specifică și până la modalitatea de servire, cu specificul de împărțire a preparatelor la toți mesenii. Te simți exact ca in Coreea, cum se servește masa in mod traditional.
Pentru cei obișnuiți cu mesele tradiționale coreene nu va fi nimic nou. Totul este bine cunoscut. Pentru cei care vin pentru prima dată este ceva nou, surprinzător, dar care surprinde în mod plăcut. Este ceva spectaculos dar și ceva care se simte familiar, firesc, ceva care te invita să frecventezi iar și iar, ceva care te face să te simți ca acasă, firesc, natural.
Articol scris pentru SuperBlog 2025
Eugeniu Iordăchescu, inginerul român care l-a înfruntat pe Ceaușescu... s-a stins din viață în 2019, fără a primi Diploma de CETĂȚEAN DE ONOARE al Municipiului București!!!
Eugeniu Iordăchescu, genialul inginer care, în anii regimului ceaușist, a îndrăznit și a izbutit să salveze de la demolare, numeroase clădiri de patrimoniu (9 biserici ortodoxe, din care 7 erau în București (!!!) Palatul Sinodal din capitală, sediul unei Bănci, un spital din Craiova, statuia Domniței Bălașa cât și blocuri de locuințe) utilizând o tehnologie originală prin care muta clădiri de dimensiuni şi greutăţi impresionante, prin mişcări complexe de translaţie şi rotaţie, pe distanţe de la 7 până la 289 metri, salvându-le astfel de la pieire... s-a stins din viață, fără a se bucura însă de Diploma pe care o merita cu prisosință: Diploma de CETĂȚEAN DE ONOARE al Municipiului București!!! Era singura Diplomă care-i lipsea! Faima remarcabilului inginer a străbătut întreaga lume, însă porțile închise ale Primăriei Capitalei, (căreia i-a salvat patrimoniul cu peste trei decenii în urmă!!!) nu a reușit să le deschidă!
Pentru a înțelege mai bine cine a fost prof. Eugeniu Iordăchescu, inginerul pe care nici Ceaușescu nu a îndrăznit să-l oprească din uriașa-i misiune salvatoare, vă invităm să lecturați articolul scris de Anca Beatrice Todireanu, în Revista Magazin Istoric din aprilie 2016.
Eugeniu Iordăchescu – un inginer de aur
În şedinţa Comitetului Politic Executiv din 10 martie 1977 Nicolae Ceauşescu afirma: „ne gândim să găsim un loc şi să trecem în perspectivă să construim un nou sediu politico-administrativ“. La nici două săptămâni, în şedinţa de partid din 22 martie 1977, tot el dădea următoarele indicaţii: „să nu ne legăm că trebuie demolate clădiri, ci trebuie făcută o sistematizare, ca să spun aşa, ca şi cum nu ar fi nimic, ca şi cum aţi lucra pe o zonă liberă“, pentru ca la sfârşitul lunii, în şedinţa din 30 martie 1977, să afirme cu tărie: „să ştiţi că dacă demolăm tot Bucureştiul, va fi frumos“.
Probabil că ar fi reuşit asta, dacă nu ar fi existat o solidaritate a unor intelectuali de seamă, care să protesteze împotriva demolărilor de patrimoniu, atât în ţară cât şi în străinătate, dar mai ales, dacă nu ar fi apărut un inginer curajos care să salveze clădirile ameninţate, printr-o metodă de deplasare unică în lume, care-i va purta numele: metoda Eugeniu Iordăchescu.
Acesta a reuşit, utilizând o tehnologie originală, să mute clădiri de dimensiuni şi greutăţi impresionante, prin mişcări complexe de translaţie şi rotaţie, pe distanţe de la 7 până la 289 metri, salvându-le astfel de la pieire. A avut curajul să gândească, să propună şi să reuşească translatarea a nouă biserici ortodoxe, a unei bănci, a unui spital, a unei biblioteci, toate monumente istorice, dar şi a unui număr mare de blocuri de locuinţe.
S-a născut la 8 noiembrie 1929 în Brăila. A urmat Liceul „Nicolae Bălcescu“ din oraş, apoi, în 1949, a venit la Bucureşti, unde a absolvit Institutul de Construcţii. Până în anul 1980 a proiectat clădiri civile şi ansambluri urbanistice la Institutul „Proiect Bucureşti“. Deşi l-a îndurerat demolarea Bisericii Ienei din 1977, nu i-a trecut prin cap că ar fi putut să o salveze. Abia în anul 1981, când, în cadrul sistematizării zonei de locuinţe din noul centru al municipiului Bucureşti, pentru realizarea arterei Izvor – Coşbuc, s-a pus problema demolării cunoscutului Schit al Maicilor, ridicat în 1726 de Tatiana Hagi Dina, inginerul Iordăchescu s-a gândit la salvarea bisericuţei. După o scurtă consfătuire cu câţiva dintre colegi, s-a hotărât să propună conducerii mutarea schitului pe un alt loc! Nu avea habar, la acea vreme, nici dacă i se va aproba propunerea şi nici dacă va reuşi operaţiunea de translatare. Era o premieră în România.
În interviul luat domnului Eugeniu Iordăchescu, în vara anului 2014, domnia sa povestea că la şedinţa în care a propus acest lucru, „toţi se uitau sceptici şi-şi făceau semne cu picioarele pe sub masă, murmurând că am înnebunit“. Ceauşescu, neîncrezător în şansele de reuşită ale acestui inginer, a spus doar „Mut-o, mă!“.
Au urmat ani grei pentru inginerul E. Iordăchescu. Spre surprinderea multora, dar mai ales a cuplului ceauşist, inginerul Iordăchescu şi echipa sa au reuşit! Oficialităţile vremii nu au pierdut ocazia să se folosească de aceste performanţe inginereşti şi au acordat o largă publicitate operaţiunilor de translatare, spre a proiecta în opinia publică grija regimului pentru păstrarea monumentelor istorice. Nu se spunea însă nici că acele ctitorii fuseseră smulse din ansamblul arhitectonic din care făceau parte, în care formaseră o unitate organică, nici că restul ansamblului arhitectonic, extrem de valoros, era ras de pe faţa pământului, nici că bietele ctitorii salvate erau ascunse după blocuri, pentru a nu mai fi la vedere.
Operaţiunea de mutare pe un alt amplasament a Schitului Maicilor s-a executat în iunie 1982. Amplasamentul definitiv al monumentului a fost stabilit în str. Antim Ivireanu nr. 49. Procesul de translatare a durat patru luni şi a fost nevoie să se execute un complex de cinci mişcări: ridicarea bisericii pe verticală cu 1,67 m, două rotiri – prima cu un unghi de 13º49', iar a doua cu un unghi de 36º30'; deplasarea în aliniament drept de 245 m şi o coborâre de 0,25 m, pentru aşezarea pe fundaţia definitivă. Cheltuielile, care nu au fost deloc mici, au fost suportate de statul român.
„După Schitul Maicilor, povesteşte inginerul, a urmat biserica Olari, în modernizarea Căii Moşilor; în dreptul bisericii, tramvaiul făcea o buclă şi am mutat-o din drum în umbra caselor, ca să nu se vadă. Această operaţiune a fost supravegheată de Ceauşescu, care venea în fiecare sâmbătă“.
Biserica Olari a fost ridicată în 1758 de Dumitraşcu Racoviţă vel Vistier. Lucrările de mutare s-au desfăşurat în două etape: în anul 1982 a fost executată deplasarea pe distanţa de 58 m. În 1983 s-au executat două mişcări: una de rotire cu un unghi de 28°18'22" şi o deplasare pe distanţa de 22,35 m, ajungând astfel pe amplasamentul definitiv. A rămas în spatele blocului de locuinţe construit anterior şi a fost resfinţită la 13 aprilie 1984.
Nici ctitoria Saftei Brâncoveanu, a lui Isaia Novăceanu şi a lui Fotache Ştirbei, şi anume Biserica „Sf. Ilie“ Rahova, nu a scăpat de emoţiile unei demolări! Încă din 4 octombrie 1979 a fost trimisă o comunicare oficială prin care se spunea că „în cadrul planului de sistematizare a Căii Rahova se preconizează şi demolarea locaşului Bisericii Sf. Ilie Rahova“. Părintele paroh Mircea Goreţchi s-a opus cu înverşunare acestor decizii şi a luptat pentru salvarea lăcaşului de cult, prevalându-se şi de faptul că biserica era monument istoric şi de artă.
La 12 iunie 1984, Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti dădea decizia privind „însuşirea notei de comandă pentru investiţia – translarea Bisericii „Sf. Ilie“ Rahova la valoarea de 3.000.000 lei. Biserica urma să fie deplasată pe distanţa de 66 m, pentru ca pe amplasamentul eliberat să fie construit un bloc de locuinţe, cu magazine la parter. Şi acum echipa inginerului Iordăchescu şi-a făcut datoria cu succes. Deplasarea bisericii a fost executată în ziua de 19 iulie 1984. Operaţia a durat 18 ore. Durata lucrărilor pregătitoare de deplasare a fost de două luni, în medie folosindu-se 25-30 de muncitori.
În anul 1985 Ceauşescu şi-a dorit ca Mănăstirile „Văcăreşti“ şi „Mihai Vodă“ să fie demolate. Direcția Generală de Dezvoltare și Administrație Locativă Bucuresti (DGDAL) a solicitat aprobarea Centrului Eparhial pentru exproprierea şi demolarea Bisericii „Mihai Vodă“. Memorii şi proteste din partea intelectualilor vremii, dar şi a Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române s-au dus către conducerea Comitetului Central P.C.R., cu speranţa că vor salva de la demolare cele două monumente religioase. Amintesc aici strădaniile prof. arh. Grigore Ionescu, arh. Henriette Delavrancea Gibori, prof. Dinu Giurescu, prof. Răzvan Theodorescu, prof. dr. Virgil Cândea, Constantin Noica, arh. Gheorghe Leahu şi a multor altora. Ecourile lor au ajuns şi în străinătate, unde au fost preluate şi amplificate, fapt care a ajutat mult. Chiar şi Ilie Ceauşescu, fratele dictatorului, care îşi făcuse teza de doctorat pe istoria lui Mihai Viteazul, a susţinut salvarea bisericii.
Graţie acestor iubitori de patrimoniu, dar mai ales a neobositului inginer Eugeniu Iordăchescu, biserica şi clopotniţa Mănăstirii „Mihai Vodă“ au fost salvate, ca prin minune, de la demolare. Din nefericire însă, superbul complex de la Văcăreşti va rămâne doar o amintire tristă, ca şi Arhivele Statului, anexele şi zidul Mănăstirii „Mihai Vodă“. Această operaţiune de translatare, realizată ireproşabil de inginerul nostru şi de echipa sa, este considerată până azi o performanţă deosebită prin lungimea traseului, unghiul de pantă şi greutatea obiectivului.
„Coborârea s-a făcut într-o singură zi, pentru că nu putea fi lăsată în pantă, iar deplasarea a durat câteva zile. Apoi am avut o situaţie dificilă – ne mărturiseşte inginerul Iordăchescu: când l-am informat pe părintele de acolo, s-a speriat, a făcut infarct şi a murit. N-a crezut că o s-o mutăm de acolo. După acest moment Patriarhul a dat biserica în grija părintelui Voicescu de la Biserica Sapienţei, cu care am colaborat foarte bine“.
În baza planului întocmit, biserica a fost translatată pe distanţa de 289 m în direcţia est şi coborâtă de la cota 78,35 m la cota 72,45 m. Clopotniţa, situată la est de biserică, la o distanţă de 20,30 m, a fost deplasată pe aceeaşi cale de rulare cu a bisericii, pe distanţa de 255,29 m şi coborâtă 4,97 m. Pentru a parcurge această distanţă cu importante denivelări de teren, biserica, având o greutate de 3.100 t, a suportat cinci mişcări în spaţiu. La 7 octombrie 1985, în prezenţa unui numeros public, a fost pornită întreaga instalaţie, astfel încât biserica a fost pusă în mişcare. Distanţa de 25 m, cu o pantă de 2,8%, a fost efectuată în 12 ore şi 47 minute. A urmat, la 23 octombrie 1985, mişcarea a doua, prin care se schimba direcţia de deplasare. Durata deplasării a fost de trei ore. În ziua de 25 noiembrie 1985 au fost terminate toate lucrările şi cele două obiective şi-au început deplasarea în tandem pe un traseu în pantă de 2,8%, pe distanţa de 197 m, creând un spectacol de o rară intensitate şi frumuseţe.
„Iată, am izbândit“, avea să-i spună Patriarhul Iustin Moisescu profesorului Răzvan Theodorescu, la sfârşitul operaţiunilor. Într-adevăr, aşa a fost, însă trebuie precizat că proiectul privind translaţia monumentului „Mihai Vodă“ a fost elaborat în cadrul Institutului „Proiect Bucureşti“ de ing. Eugeniu Iordăchescu, împreună cu arh. Ruxandra Fotină, ing. Sanda Popescu, ing. Inocenţiu Filimon, pr. Viorel Radu, Mihaela Dorojan, pr. Nicolae Nica. Lucrările au fost executate de Întreprinderea Antrepriză Construcţii Edilitare Drumuri Bucureşti, conducerea tehnică fiind asigurată de inginerii Aurel Apreotesei, George Mijea Popa, Virgil Vasilescu. Abia peste un deceniu, Biserica „Mihai Vodă“ avea să fie redeschisă pentru credincioşi.
După izbânda aceasta, a urmat translatarea Bisericii „Sfântul Ioan Nou“. Biserica zidită în anul 1756, cu învoirea Mitropoliei, de Ioniţă Croitorul, staroste de boiangii, împreună cu breslaşii cojocari şi boiangii, este cunoscută de bucureşteni şi cu denumirea de „Ionică Piaţă“. Din nefericire, sfântul lăcaş era aşezat pe o arteră de mare circulaţie a Capitalei (pe care conducerea totalitară circula între Piaţa Victoriei şi Dealul Patriarhiei), deranjând vizibil convoaiele oficiale. A fost de ajuns pentru a fi retrasă din stradă, fiind translatată la 30 mai 1986, pe o distanţă de 23 m, sub un unghi de 37°, pe o cale în pantă de 2,8°, soluţie proiectată şi executată de echipa condusă tot de inginerul Eugen Iordăchescu. Biserica a fost împinsă în spatele unor blocuri, silueta sa abia ghicindu-se printr-o fantă îngustă lăsată spre actualul Bulevard I.C. Brătianu.
Şi biserica negustorului Constantin Duţulescu Capra, ridicată în 1887, a simţit aproape lama buldozerelor. Din cauza sistematizării zonei, în urma proiectului ce presupunea lărgirea vechii şosele Pantelimon, Biserica „Sf. Gheorghe-Capra“, construită lângă stradă, urma să fie demolată odată cu şirurile de case, aflate de o parte şi de alta a vechii şosele. Presiunile pentru demolarea bisericii au început în jurul anului 1983, fiind confiscate, mai întâi, părţi din terenul bisericii, precum grădina şi o parte din cimitir. S-a acceptat cu greu soluţia translatării, iar în 1985 au început operaţiunile.
Deplasarea bisericii s-a efectuat prin două mişcări. O primă mişcare, pe distanţa de 65 m, s-a realizat pe o cale de rulare oblică, ce face un unghi de 40° cu axa bisericii, iar a doua mişcare, pe o distanţă de 24,40 m, s-a efectuat în lungul axei longitudinale. La schimbarea de direcţie, biserica a fost deplasată, pe distanţa de 24,20 m, pe un număr de şapte căi de rulare, prin intermediul a 16 boghiuri.
Ultimul lăcaş de cult salvat în Bucureşti a fost Biserica „Cuibul cu Barză“, având hramul Sf. Ştefan. Sfântul lăcaş a fost înălţat de clucerul Dona şi soţia sa Zamfira în 1760, pe locul unei biserici ruinate, existente pe latura de sud a Podului de Pământ (ulterior strada Ştirbei Vodă), aproape de intersecţia cu strada Berzei. În 1987 s-au demolat cinci biserici: „Sfânta Vineri“, „Olteni“, „Bradu Staicu“, „Sfântul Spiridon Vechi“, „Sfânta Treime Dudeşti“. Biserica „Cuibul cu Barză“ era la rând, aşteptându-şi sfârşitul, pentru a lăsa loc noii artere Ştirbei Vodă. Şi de data aceasta s-a găsit o cale de salvare a monumentului religios, executându-se translatarea lui cu 12 m spre sud, la data de 22 februarie 1988. Sfântul lăcaş a fost repus în funcţiune şi resfinţit la 21 ianuarie 1990.
Biserica „Sfântul Ştefan Cuibul cu Barză“ încheie astfel seria de şapte monumente istorice religioase translatate în Bucureşti de echipa de specialişti admirabil condusă de inginerul Eugeniu lordăchescu. Lista însă ar fi incompletă, dacă nu am adăuga în ea şi translatarea Palatului Sinodal de la Mănăstirea „Antim“, dar şi a statuii domniţei Bălaşa.
Hotărârea translatării Palatului Sinodal a venit prin indicaţii verbale şi nu prin decrete. Chiliile şi cuhnia Mănăstirii „Antim“ au fost demolate, dar ctitoria Mitropolitului Antim Ivireanu, din fericire, a rămas neatinsă. Emoţiile inginerului au fost uriaşe, întrucât trebuia să „plimbe“ un mastodont de 9.000 t, ba chiar să-l şi rotească. Cărţile existente în Biblioteca Sfântului Sinod (care cântăreau şi ele 1.000 t) nu au fost scoase din clădire.Durata de execuţie a fost de aproape cinci luni. Pe un frig năprasnic, de -18 C, a avut loc rotirea greoaiei clădiri (unghi de 13º 10'30"), care a durat şase ore. O lună mai târziu, la 20 februarie 1985, pe un ger şi mai mare (-20 C) deplasarea pe distanţa de 20,35 m către vest s-a realizat cu succes, durata fiind de 13 ore.
În vara anului 1988, datorită stăruinţei părintelui Mihai Marinescu, avea să fie salvată de la distrugere şi una dintre operele cele mai frumoase ale sculptorului Carol Stork, şi anume statuia Domniţei Bălaşa din parohia cu acelaşi nume. Inginerul Iordăchescu a amplasat-o la 20 m în faţa bisericii, unde poate fi admirată şi azi.
Grija neobositului inginer nu s-a răsfrânt doar asupra monumentelor istorice, ci şi asupra blocurilor de locuinţe. Foarte multe au fost nevoite să-şi schimbe adresa, după operaţiunile de translatare efectuate de inginer şi echipa sa. Blocurile de locuinţe, salvate de la demolare, au fost deplasate (fără evacuarea locuitorilor!!!) câteodată simultan, în tandem — timp în care locatarii au beneficiat de absolut toate facilităţile!
O ţară întreagă s-a folosit şi bucurat de genialitatea şi strădania acestui mare inginer. La opera sa inginerească din Capitală trebuie adăugată şi salvarea, prin translatare, a Casei Memoriale „Anton Pann“, din Râmnicu Vâlcea (noiembrie 1982), a Băncii Naţionale, din Miercurea Ciuc (iulie 1984), a bisericii ortodoxe „Sf. Mihail şi Gavriil“ din oraşul Reşiţa (octombrie 1985), a Clinicii de Dermatologie din Craiova (iunie 1987), dar şi, a bisericii Mănăstirii Râmeţ (august1988).
Dorinţa, curajul, ingeniozitatea, profesionalismul, încrederea în echipa sa, dar mai ales credinţa şi respectul faţă de ţară şi patrimoniu, au fost suficiente pentru „a-l învinge“ pe „marele arhitect al ţării“, Nicolae Ceauşescu, în ambiţia lui de a distruge faptele înaintaşilor noştri. Doar aceste câteva rânduri despre „apostolatul“ inginerului Eugeniu Iordăchescu nu sunt suficiente! Capitala României, căreia i-a salvat o parte însemnată din patrimoniul istoric, îi este extrem de îndatorată şi sperăm noi ca, acum, după mai bine de trei decenii, de la salvarea monumentelor, să-i recunoaştem meritele uriaşe ce i se cuvin, iar Primăria Bucureştilor, să-i acorde diploma de Cetăţean de onoare al Capitalei, singura diplomă care-i lipseşte şi pe care i-o datorăm, cu asupra de măsură.
Anca Beatrice Todireanu
„RUȘINEA SPANIOLĂ”
Dacă simți rușine în locul altora, ești o ființă aparte, purtătoare a unei misiuni lăuntrice.
„Rușinea spaniolă” — acea stinghereală ce ne cuprinde când altcineva se face de rușine. Ce înseamnă, de fapt, acest sentiment? De ce ne rușinăm pentru alții?
Cineva se poartă obraznic, revoltător — jignește un chelner, minte cu nerușinare, se fălește, spune glume vulgare... Sau este prins furând, expus public; altul, trecut bine de tinerețe, se îmbracă în haine de adolescent; altcineva sorbește zgomotos supa, ca o pompă stricată...
Și totuși, nu ei roșesc — dumneavoastră vă rușinați. Chiar și dacă scena se petrece într-un film, vă întoarceți privirea, evitați momentul penibil. Ceilalți râd sau se indignează, iar dumneavoastră simțiți rușine. Ce ciudățenie!
Aceasta este „rușinea spaniolă” — și, se pare, spaniolii i-au dat numele acestui sentiment straniu.
Unii psihologi o consideră o proiecție: spun că, odinioară, ați trăit o situație asemănătoare, ați fost ridiculizat ori făcut de rușine, iar subconștientul vă readuce acel ecou. Însă nu ați grohăit niciodată la masă, nu ați furat, nu ați înjurat personalul de serviciu! Așadar, să lăsăm asemenea teorii celor care le susțin — poate că propriile lor amintiri le dau glas.
„Rușinea spaniolă” este, de fapt, o manifestare a empatiei.
Este un dar rar, un atribut al sufletelor sensibile. Cercetările moderne arată că oamenii empatici au un creier structurat diferit: ei pot înțelege profund stările emoționale ale altora, pot „citi” emoțiile și chiar gândurile. Dar nu este vorba doar despre empatie.
În dumneavoastră trăiește, conștient, ceea ce Kant numea „legea morală”. Distingeti instantaneu binele de rău, dreptatea de nedreptate. Sunteți capabil de milă, nu găsiți plăcere în suferința nici măcar a dușmanilor. Sunteți o ființă aparte, purtătoare a unei misiuni spirituale — iată adevărul.
Această povară — de a vă rușina pentru ceilalți — este un semn limpede: menirea dumneavoastră este să ocrotiți, să apărați, să ajutați, să vindecați, să restabiliți dreptatea. Este chemarea sufletului dumneavoastră.
Așa cum un om cu auz muzical absolut suferă la fiecare notă falsă, pentru că urechea lui percepe armonia în mod desăvârșit, la fel suferă și cei cu „rușine spaniolă” când văd falsitatea morală. Chemarea lor este de a face binele, de a apăra dreptatea — cu blândețe și milă. Aceasta este misiunea lor.
Vi se întâmplă ca oamenii să vi se confeseze fără să vă cunoască prea bine? Să găsiți cuvinte care mângâie și vindecă? Să simțiți, fără să vi se spună, că cineva e stingherit și să schimbați subiectul cu delicatețe? Atunci, da — sunteți un om aparte, înzestrat cu un auz absolut al sufletului.
Trebuie doar să vă căutați drumul. Nu va fi ușor, dar semnul maturității spirituale este acolo — și, odată recunoscut, vă va conduce spre adevărata cale.
Autor: Anna Kirianova
„Nu mă voi schimba pentru o femeie — să mă iubească așa cum sunt!”
Visul masculin: să fie iubit în șosete rupte și haine ponosite, în depresie, cu burtă, fără bani și fără viitor... Dar acest vis este irealizabil.
Când o femeie îl critică pe un bărbat, e neplăcut. Totuși, o relație în care femeia îl acceptă pe bărbat cu toate defectele lui și îl iubește pur și simplu este sortită pieirii.
Bărbaților nu le place deloc când femeile sunt nemulțumite.
De pildă, soția îi spune soțului: „Mă întristează că nu ieșim la plimbare împreună, stăm prea mult în casă”, sau „Mi-aș dori să trăim mai bine și să nu fim nevoiți să economisim mereu.”
Iar el răspunde, contrariat: „Așa sunt eu — nu-mi place să ies, nu vreau să muncesc mai mult. E un defect al meu! Suportă sau divorțăm.”
La prima vedere pare o atitudine fermă: bărbatul își afirmă clar poziția, declară că nu există soluție și îi lasă femeii alegerea.
Dar, privind mai atent, vedem că acest bărbat vrea să fie acceptat cu toate neajunsurile lui și iubit necondiționat. Iar aici se ascunde problema.
O relație în care femeia îl percepe astfel este condamnată. Totul se va sfârși prin răceală și distanțare. Nimeni pe lume nu poate iubi un om cu toate defectele lui — în afară de o singură persoană: mama.
Doar o mamă își poate accepta copilul în întregime, fără să-l părăsească atunci când îi este greu. Copilul se poate „încărca” mereu din dragostea ei, pentru a merge mai departe, în ciuda greșelilor, lacrimilor și supărărilor. Dar odată ce omul devine adult, o asemenea iubire nu-l mai inspiră să se schimbe. De ce să fie mai bun, dacă este iubit oricum? Poate doar să zacă pe canapea, visând la fapte mărețe.
Bărbatul care spune „iubește-mă așa cum sunt sau caută altul” se află într-o poziție pasivă, copilărească. El așteaptă de la femeie o dragoste maternă, o acceptare necondiționată. Dar o astfel de acceptare nu există.
Când femeia îl critică, e într-adevăr dureros. Brusc, el află că nu e destul de inteligent, bogat, atrăgător sau hotărât. Că locuința are nevoie de reparații, hainele — de reînnoire. Dar tocmai în acest lucru constă creșterea: primești un semnal din partea lumii, afli ce trebuie să schimbi pentru ca cineva să-și dorească să fie alături de tine. Dacă ești dispus să accepți această oglindire și să acționezi, vei deveni un om mai împlinit. Dacă o respingi, inevitabil vei regresa.
Un client mi-a povestit odată că femeile de pe un site de întâlniri reacționează mai des la profilul său atunci când în fotografie apare și mașina lui de lux. El se plângea că femeile sunt interesate doar de bani. Nu înțelesese însă că primise un semnal valoros. Lumea, prin vocea femeilor, îi spunea: „Ai muncit bine — și e firesc ca eforturile tale să fie răsplătite.”
Putem trasa o paralelă cu lumea afacerilor: dacă vrei să păstrezi un client important, nu-i spui „Produsul meu e așa cum e, ia-l sau lasă-l”. Un bun vânzător află nevoile clientului și găsește o soluție potrivită. Astfel crește o afacere. Este evident și nu are nevoie de demonstrații. Dar ce antreprenor nu visează ca toți clienții să vină singuri la el?
Ce angajat nu și-ar dori să fie plătit fără să muncească? Ce finanțist nu ar vrea să i se spună exact în ce acțiuni să investească? Toate acestea ar fi minunate, dar sunt rare. Întotdeauna e nevoie de efort și perseverență.
Pentru a construi și a menține relații — fie cu un prieten, un client, un partener de afaceri sau o femeie — trebuie să știi să asculți feedbackul pe care îl primești și să te adaptezi. Amintește-ți de primele întâlniri — oare nu te străduiai să lași o impresie bună?
Însă aici apare problema: bărbații înțeleg că efortul este necesar, dar realitatea îi contrazice. Pentru că, în felul în care sunt crescuți băieții, ajung să creadă că nu trebuie să se străduiască pentru o femeie. Ea va face efortul…
Așadar, draga mea, când vei ajunge la bătrânețe...
1. Să nu dai lecții nimănui, nici măcar atunci când ești sigură că ai dreptate. Adu-ți aminte cât de mult te irita asta odinioară. Și dacă tu însăți ai urmat vreodată sfaturile celor mai în vârstă.
2. Nu te grăbi să ajuți dacă nu ți se cere. Nu te impune nimănui. Nu încerca să-i scutești pe cei dragi de toate relele lumii. Iubește-i pur și simplu.
3. Nu te plânge. Nu te transforma într-o bătrână cicălitoare, adunată pe banca de lângă scară.
4. Nu aștepta recunoștință de la copii. Ține minte: nu există copii nerecunoscători, ci părinți naivi, care așteaptă mulțumiri de la copiii lor.
5. Nu rosti fraze precum: „Pe vremea mea…”, „Ți-am dăruit cei mai frumoși ani…”, „Sunt mai mare, deci știu mai bine…”.
6. Dacă vei avea nepoți, nu insista să te strige pe nume și nu „bunica”. Ar fi caraghios.
7. Nu-ți risipi ultimii bani pe proceduri de întinerire – e zadarnic. Mai bine folosește-i pentru o călătorie.
8. Nu te privi în oglindă și nu te machia în lumină slabă. Nu te amăgi. Caută, pe cât poți, să fii elegantă – nu artificial tânără. Crede-mă, așa va fi mai frumos.
9. Prețuiește-l pe bărbatul tău, chiar dacă a devenit posac, nepuntincios, brăzdat de riduri. Nu uita că odinioară a fost tânăr, puternic și plin de veselie. Și că poate este printre puținii care își amintesc cum erai: suplă, frumoasă, luminoasă. Poate el este singurul căruia îi mai ești cu adevărat necesară.
10. Nu încerca cu orice preț să ții pasul cu timpul: cu tehnologii noi, cu fluxul știrilor, cu învățatul necontenit, doar ca să nu „rămâi în urmă”. E ridicol. Fă ceea ce îți aduce bucurie.
11. Nu te învinovăți pentru nimic. Oricum s-ar fi întors viața ta sau a copiilor tăi – ai făcut tot ce ți-a stat în puteri.
12. Păstrează-ți demnitatea în orice împrejurare. Până la capăt. Străduiește-te, draga mea, e atât de important. Și amintește-ți: dacă ești încă aici, înseamnă că cineva are nevoie de tine.
Avertisment umanitar: Dacă pietonul nu se asigură, atunci pietonul moare. Dacă ție nu-ți pasă de viața ta, nu te aștepta să-i pese altcuiv...
