$$$

 

Onagadori – Cocoșul japonez cu coada nesfârșită

În prefectura Kōchi din Japonia, acolo unde tradiția și eleganța se împletesc cu disciplina, trăiește o pasăre care pare desprinsă dintr-o poveste orientală: Onagadori, cocoșul cu coadă de legendă.

Această rasă unică este crescută de secole pentru frumusețea sa extraordinară. Spre deosebire de toate celelalte păsări, Onagadori nu își năpârlește penele de coadă, care continuă să crească an de an. În condiții ideale, pot atinge lungimi de peste 10–12 metri, transformând cocoșul într-un simbol viu al rafinamentului japonez.

Penajul său este de o eleganță nobilă – alb strălucitor, roșu intens sau verde irizat, cu pene care curg ca o cascadă. Mișcarea lor lentă în lumina dimineții amintește de panglicile purtate de dansatorii niponi.

În cultura japoneză, Onagadori înseamnă longevitate, grație și respect față de timp. În trecut, era considerat o comoară imperială, iar crescătorii îl îngrijeau cu o grijă aproape ritualică. Penele sale erau înfășurate, protejate de ploaie și vânt, și chiar ridicate pe suporturi speciale pentru a nu se atinge de pământ.

Deși nu este o pasăre de luptă sau de ouă, Onagadori reprezintă arta dedicării. Crescătorii japonezi spun că „frumusețea acestei păsări nu se obține în ani, ci în generații”.

Privindu-l, înțelegi că nu e vorba doar despre un cocoș, ci despre o sculptură vie, o demonstrație a răbdării și a respectului față de viață.

Când se mișcă, coada sa pare un val de mătase albă care leagă cerul de pământ — o imagine a frumuseții infinite create de om și natură, împreună.

$$$

 Iarna din 1954– Viscolul care a învins România

În iarna anului 1954, România s-a trezit sub stăpânirea unui viscol uriaș, cum nu se mai văzuse de zeci de ani. Gerul a venit brusc, însoțit de vânturi ce băteau cu peste 100 de kilometri pe oră, acoperind țara cu zăpadă până la acoperișurile caselor. A fost o iarnă care a pus la încercare oameni, sate și orașe – o luptă între om și natură, dusă în tăcere și frig.

În februarie, viscolul a lovit dinspre Bărăgan și Dobrogea, îngropând drumuri, căi ferate și sate întregi. În unele locuri, nămeții au ajuns la peste 5 metri înălțime, iar trenurile au rămas blocate zile întregi între câmpuri. În București, trotuarele s-au transformat în coridoare săpate prin pereți de zăpadă, iar copiii mergeau la școală pe tuneluri albe, săpate de militari și voluntari.

Țăranii din satele izolate au trăit săptămâni întregi fără legătură cu restul lumii. Hrana era dusă cu sănii trase de cai, iar ziarele vremii scriau despre „eroii plugului și ai lopeții” – oamenii care luptau cu omătul zi și noapte. În portul Constanța, marea a înghețat până aproape de larg, iar navele au rămas captive în gheață.

Gerul a fost nemilos. Temperaturile au coborât sub –30°C, iar vântul ridica zăpada în vârtejuri care nu lăsau să se vadă la doi pași. S-au prăbușit stâlpi de telegraf, s-au rupt firele electrice, iar multe orașe au rămas fără lumină și căldură.

Și totuși, în mijlocul acestei încercări, oamenii nu s-au oprit. Soldații, muncitorii și voluntarii au ieșit cu lopeți, pluguri și camioane, eliberând drumurile, unind satele, ducând pâine și lemne celor blocați.

Primăvara a venit târziu, dar a adus cu ea o liniște apăsată. Când zăpezile s-au topit, satele au ieșit din nou la lumină, iar oamenii au început să povestească. Mulți au spus că „a fost iarna care a îngenuncheat țara”. Alții, că a fost proba demnității și a solidarității românești.

Iarna din 1954 nu a fost doar un episod meteorologic – a fost o lecție de rezistență. În ea se regăsește spiritul unei țări care știe să îndure și să renască, chiar și atunci când totul pare înghețat.

$$$

 Cutremurul din 1977 – Noaptea în care Bucureștiul a tăcut

În seara de 4 martie 1977, la ora 21:22, România s-a oprit pentru aproape un minut. A fost un cutremur de 7,4 grade pe scara Richter, cu epicentrul în zona Vrancea, la peste 90 de kilometri adâncime — un minut care a schimbat chipul unei țări.

Bucureștiul, oraș cu clădiri vechi, ridicate în perioada interbelică, a fost cel mai grav lovit. Blocuri întregi s-au prăbușit în câteva secunde: Continental, Scala, Dunărea, Wilson, Casata, și multe altele. Pe Calea Victoriei, în centrul vechi, zidurile s-au transformat în nori de praf, iar liniștea a fost spartă doar de strigăte.

În toată țara, cutremurul a provocat 1.578 de morți și peste 11.000 de răniți. Mii de familii au rămas fără locuințe. Peste 30.000 de clădiri au fost avariate sau distruse.

Dar mai presus de statistici, cutremurul din ’77 a rămas în amintirea colectivă prin imaginile și sunetele acelei nopți. În blocurile înalte, lumina s-a stins brusc, iar zgomotul metalic al structurilor rupte s-a amestecat cu ecoul vântului printre ferestrele sparte. Oamenii coborau în stradă în pijamale, desculți, fără să știe ce s-a întâmplat.

În orele care au urmat, Bucureștiul a fost un oraș al tăcerii și al prafului. Militarii, pompierii și voluntarii au început să caute supraviețuitori printre ruine, uneori ghidați doar de vocea slabă a celor prinși sub dărâmături.

Presa a fost controlată strict, dar memoria oamenilor a păstrat adevărul: solidaritatea, curajul, lacrimile și speranța.

Cutremurul din 1977 a schimbat nu doar arhitectura, ci și psihologia națională. A lăsat în urmă frică, dar și o conștiință nouă – că într-o clipă, tot ce e trainic se poate prăbuși.

Astăzi, la aproape jumătate de secol distanță, fiecare 4 martie este un memento tăcut. Într-o țară care încă mai trăiește cu gândul la Vrancea, noaptea din ’77 rămâne vie – o rană, dar și o dovadă a forței de a o lua de la capăt.

$$$

 

Caii de minerit – Umbrele blânde ale adâncului

Sub pământ, acolo unde lumina nu pătrunde niciodată, au trăit cândva niște ființe tăcute și neînfricate – caii de minerit. În minele din Valea Jiului, ei au fost colegii nevăzuți ai minerilor, muncind alături de oameni în întuneric, printre ecouri de roți, lanțuri și aburi grei de motorină.

În anii ’50–’80, când extracția cărbunelui se făcea în mare parte manual, caii erau indispensabili. Trăgeau vagonetele pline de lignit sau huilă pe șinele înguste, acolo unde nici o locomotivă nu putea ajunge. Robuști, inteligenți și răbdători, proveneau adesea din rase montane mixte, adaptate frigului, umezelii și spațiilor strâmte.

Ei coborau în adâncuri prin puțuri speciale și rămâneau acolo săptămâni sau chiar luni întregi. Cu timpul, se obișnuiau cu întunericul: pupilele li se dilatau permanent, iar blana căpăta o nuanță mată, cenușie. În tăcerea subterană, învățau să asculte vocea minerului, să se oprească la semn, să tragă doar cât trebuie – fără bici, doar cu încredere.

Minerii îi iubeau ca pe niște camarazi. Îi hrăneau cu ovăz și fân adus din vale, le vorbeau ca unor prieteni, iar unii le dădeau nume: Fulger, Negruț, Doru, Bălan. În momentele critice, când galeria se prăbușea sau aerul devenea greu, caii simțeau primejdia înaintea oamenilor – instinctul lor salva vieți.

Când, din când în când, erau aduși la suprafață, caii priveau cerul ca pe o revelație. La început își întorceau capul și se fereau de lumină, ca și cum n-ar fi știut ce este. Apoi, ridicau nările spre aerul curat și rămâneau nemișcați, ascultând vântul – un moment aproape sacru, în care se întâlneau două lumi: cea de jos și cea de sus.

Astăzi, caii de minerit au dispărut odată cu minele. Dar în amintirea celor care au trăit acele vremuri, ei rămân simbolul loialității, al tăcerii și al muncii, ființe care au împărțit întunericul cu omul fără să ceară nimic.

În galeriile părăsite, printre grinzi ruginite și ecouri de lanțuri, se mai aude parcă și acum tropotul lor blând – o bătaie de inimă care a rămas în pământ.

&&&

 

Floarea care înflorește o singură dată pentru a muri

Pe versanții vulcanului Haleakalā, în inima insulei Maui din Hawaii, la peste 2.000 de metri altitudine, crește o plantă unică pe Pământ – Haleakalā silversword.

Este o floare care nu doar trăiește, ci așteaptă întreaga viață pentru o singură clipă de glorie, iar apoi se stinge, lăsând în urmă doar semințele ei argintii.

Adaptată la condițiile extreme ale mediului vulcanic, silversword-ul își trăiește existența printre roci negre și vânturi reci. Frunzele sale lungi și ascuțite, acoperite cu fire fine argintii, reflectă lumina puternică a soarelui tropical și protejează planta de evaporare. Timp de 20, uneori chiar 40 de ani, ea stă nemișcată, crescând încet, adunând energie din lumina soarelui și din roua rară a dimineților.

Apoi, într-o vară neașteptată, se întâmplă miracolul: din centrul rozetei argintii se ridică o tulpină uriașă, înaltă de peste 2 metri, acoperită de sute de flori purpurii-strălucitoare. Pentru câteva săptămâni, craterul arid se transformă într-o grădină a paradisului. Albinele și insectele locale vin să o polenizeze, iar semințele – mii la număr – sunt purtate de vântul vulcanic către alte stânci.

După înflorire, planta moare. Tulpina se usucă, frunzele argintii se prăbușesc, iar locul ei rămâne gol – dar viața continuă, prin urmașii născuți din acea unică înflorire.

Pentru localnicii din Maui, silversword-ul este un simbol al răbdării, al frumuseții efemere și al sacrificiului pentru viață. Într-o lume grăbită, această plantă ne amintește că unele miracole nu pot fi grăbite – că perfecțiunea cere timp, și că fiecare sfârșit aduce o nouă început.

Privită în lumina dimineții, printre umbrele craterului vulcanic, Haleakalā silversword pare o flacără de argint aprinsă în piatră – o floare care nu cere veșnicia, ci doar un moment de desăvârșire.

$$$

 

ȘTIAȚI CĂ?

‼️MÂINILE sunt o comoară de tot felul de informații?

    - Asemenea unei cărți, ele pot dezvălui nu numai înclinațiile și caracterul unui om, ci și sănătatea -- tot ce trebuie să faceți este să priviți cu atenție. 

      -Palmele roșii indică leziuni hepatice toxice: sunt posibile hepatite sau hepatoze. Modelele marmorate de pe palme indică probleme cu sistemul nervos autonom. Dacă pielea de pe palme capătă o nuanță gălbuie, există probabil modificări la nivelul ficatului sau vezicii biliare (hepatită, colelitiază, afecțiuni ale tractului biliar, colangită, colecistită). 

      -Petele maronii de pe dosul mâinii indică nu numai vârsta (tulburări de pigmentare a pielii, tipice în principal persoanelor în vârstă), ci și probleme ale vezicii biliare.

Dacă pielea de pe mâini, și în special de pe palme, se exfoliază , acesta poate fi un semn sigur al unui deficit de vitamine A și D. 

Temperatura mâinilor este un barometru al stării tale 

     -Mâinile reci sunt un semn al unei circulații periferice deficitare, iar organismul are un deficit de niacină. Prin urmare, ar trebui să o completezi cu suplimente de vitamine sau să adaugi în dietă alimente bogate în acest acid: produse lactate, carne, pește, ciuperci, hrișcă, fasole și varză. 

     -În schimb, dacă palmele ard, înseamnă că ficatul tău nu este capabil să facă față intoxicației cauzate de medicamente, alcool sau substanțe chimice. Medicii numesc acestea „erupții cutanate hepatice”. 

    -O senzație de „furnicături” pe palme indică probleme cu sistemul endocrin. — Mâinile umede indică, de asemenea, probleme endocrine, posibil o glandă tiroidă hiperactivă. Pielea uscată și palidă de pe palme indică o glandă tiroidă hipoactivă (hipotiroidism). 

     -Petele de pe vârful degetelor pot indica probleme de sănătate. Dacă o persoană experimentează frecvent amorțeală la degetele mici, ar trebui să consulte un cardiolog, deoarece aceste probleme sunt legate de sistemul cardiovascular. 

    -Dacă vârful degetelor devin violet, pronlema consta in sistemul digestiv. Petele roșu închis sau chiar violet indică probleme cu rinichii și ficatul. 

    -Mâncărimea pe suprafața laterală a degetului arătător al mâinii drepte indică probleme cu colonul. Pielea aspră de pe dosul degetului arătător indică adesea probleme cu vezica biliară.

Trosniturile articulare sunt un semn al deficitului de calciu. 

   -Multe concluzii interesante pot fi trase acordând atenție stării articulațiilor: Articulațiile excesiv de flexibile (sau, dimpotrivă, articulațiile care nu se îndoaie deloc) cu tonus muscular general scăzut la nivelul degetelor indică probleme cu ficatul și vezica biliară. 

     -Trosniturile articulare ale mâinilor indică un deficit de calciu. Articulațiile dureroase, de formă neregulată, ale degetelor sunt un semn al osteoartritei. Astfel de modificări apar cel mai adesea la persoanele care suferă de gută. 

    -Dacă articulațiile încep să se umfle și să se înroșească, trebuie să consultați imediat un medic - acesta este un semn clar de poliartrită. 

Forma mâinii poate prezice boli viitoare 

     -S-a observat de mult timp că cu cât palma este mai lată, cu atât sănătatea este mai bună. Cu toate acestea, persoanele cu palme late și degete scurte sunt predispuse la probleme circulatorii, hipertensiune arterială. 

    -Palmele înguste, cu degete lungi și subțiri și pielea palidă indică de obicei persoane cu nervi sensibili, sensibile la schimbări bruște de temperatură sau presiune atmosferică, decalaj orar, sunete puternice și stres emoțional. 

     -Cei cu mâini mici au un sistem nervos autonom excesiv de sensibil: afecțiunile lor includ astmul bronșic, inflamația rectului și hipotensiune arterială. 

    -Persoanele cu palme cărnoase au cel mai adesea probleme circulatorii: au un metabolism lent și pot avea hipotiroidism. 

    -Conform medicinei chineze, un punct din centrul palmei este considerat centrul energetic al întregului corp. Dacă simțiți o durere pătrunzătoare atunci când apăsați puternic pe el cu degetul mare al celeilalte mâini, acest lucru indică probleme grave de sănătate și trebuie sa luați in serios.

sursa:Medicina naturista:Sfaturi,informații și rețete

$$$

 

⭐⭐⭐⭐️⭐️ NARGHITA .....

     -Cu numele real MARIA AMARGHIOALEI născută la 14 ianuarie 1939, în PUFEŞTI, jud. VRANCEA,a fost o cântăreață și dansatoare română iubitoare a muzicii şi a coregrafiilor indiene.S-a specializat pe acest repertoriu și a atins performanțe remarcabile,cunoscute și apreciate atât în țară cât și în străinătate.

       -A învățat timp de patru ani limba hindi prin corespondență cu Centrul HINDI,cu sprijinul unui profesor din Universitatea BUCUREȘTI; acesta i-a procurat un sari (rochie indiană), pentru  înregistrări .

     - Pseudonimul ales de cântăreață este un joc de cuvinte, semnificând,în limba hindi,fie "CÂNTUL SPIRITULUI ETERN", sau „CÂNTECUL TULPINII DE LOTUS"...

       -Când a fost întrebată de proveniența numelui ei,de către muzicianul ROMEO VANICA, aceasta a  răspuns glumeţ: „Există HARGHITA,există MARGHITA,m-am gândit să existe şi NARGHITA."

     -Primul disc ELECTRECORD al NAARGHITEI a fost bine primit de public. 

După nouă ani de așteptare, interpretei i s-a înmânat atestatul Oficiului de Spectacole și Turnee Artistice,care îi dădea posibilitatea de a susține recitaluri şi spectacole pe scenele din țară.

     -În toamna lui '67,prim-ministrul INDIEI,INDIRA GANDHI,a vizitat ROMÂNIA și a avut ocazia să o vadă pe NARGHITA într-un spectacol. Foarte plăcut impresionată,ea a cerut să o cunoască pe tânăra cântăreață și dansatoare. 

    -După un dialog la care a participat şi prim-ministrul român lon GHEORGHE MAURER, INDIRA GANDHI a invitat-o pe NARGHITA să viziteze INDIA,iar acesta a acceptat invitația,nouă luni mai târziu NARGHITA a mers INDIA la NEW DELHI şi a rămas acolo timp de jumătate de an,vizita fiindu-i sponsorizată de guvernul indian. 

     -Cu ocazia vizitei în INDIA,NARGHITA a făcut cunoștință cu idolul ei,actorul şi regizorul RAJ KAPOOR,iar cei doi au devenit prieteni apropiaţi. 

    😢-După mulţi ani petrecuţi pe scenă,la sfârşitul anilor '80,NARGHITA a dispărut brusc din atenţia publicului şi şi-a petrecut ultimii ani din viaţă singură, cu o pensie mizeră....

După mulți ani petrecuți în spatele cortinei a spus într-un interviu la o televiziune:...

"Mi-am vîndut absolut tot, tot ce am avut: mobila stil LUDOVIC al XVI-lea, am vândut pianul,am vândut cărțile preţioase. După ce am plătit toate cheltuielile,facturile,mi-au rămas de mâncare 40 de lei pe lună și m-am descurcat cu 40 de lei pe lună"...😢

Wikipedia 

     CONSIDERAȚIE,RESPECT!