$$$

 CE ÎNSEAMNĂ ARIAN

În lumea de astăzi, termenul „arian” este adesea sinonim cu noțiunile de superioritate rasială și supremație a albilor, în principal datorită asocierii sale nefericite cu ideologia nazistă. Această neînțelegere a dus la o multitudine de concepte nefondate legate de o presupusă rasă ariană, care au fost deturnate și utilizate în mod abuziv de ideologiile rasiste. Cu toate acestea, adevăratele origini și contextul istoric al termenului „arian” dezvăluie o poveste mult mai complexă și nuanțată.

Originile pre-naziste ale termenului „arian”

Pentru a înțelege termenul „arian” în adevăratul său context istoric, trebuie să ne uităm înapoi la originile sale, cu mult înainte de a fi implicat în propaganda nazistă. Cuvântul „arian” se referea inițial la o limbă străveche ai cărei vorbitori se crede că au influențat limbile din întregul subcontinent indian. Abia la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea a fost echivalat în mod eronat cu popoarele germanice sau nordice.

Cine sunt adevărații arieni?

Contrar concepțiilor greșite propagate de ideologia nazistă, primii arieni cunoscuți au locuit în Iranul preistoric. Acești oameni au migrat în nordul Indiei în jurul anului 1500 î.Hr. Termenul „arian” în sine provine din cuvântul sanscrit „ārya”, care are și un termen înrudit în limba persană, „ērān”, dând naștere denumirii moderne „Iran”.

Civilizația din Valea Indusului

Înainte de sosirea arienilor , civilizația din Valea Indusului atinsese deja un nivel remarcabil de dezvoltare. Până în anul 5500 î.Hr., aceasta fusese martora apariției religiilor, urmate de înființarea comunităților agricole în jurul anului 4000 î.Hr. și a vieții urbane în jurul anului 2500 î.Hr. Civilizația și-a atins apogeul în jurul anului 2000 î.Hr.

Sosirea arienilor?

Munții Hindu Kush au servit drept poartă de acces pentru crescătorii nomazi de vite din Asia Centrală, adică arienii, care s-au stabilit în fertila Vale a Indusului în jurul anului 1500 î.Hr. Este important de menționat că arienii nu au fost invadatori de neoprit , ci mai degrabă un grup care a migrat treptat în regiune. Dovezile sugerează că declinul civilizației din Valea Indusului s-a datorat diverșilor factori, inclusiv schimbărilor de mediu și factorilor sociali, mai degrabă decât unei invazii ariane.

Declinul civilizației din Valea Indusului

Descoperirile arheologice indică faptul că declinul civilizației din Valea Indusului a început în jurul anului 1800 î.Hr., posibil din cauza schimbărilor în cursul cursurilor râurilor, cum ar fi secarea râului Saraswati sau inundațiile catastrofale. Dezastrele naturale au perturbat practicile agricole care susțineau civilizația, ducând la colaps economic și social. Arienii au sosit în regiune în această perioadă, iar limba și practicile lor s-au integrat treptat în societatea existentă.

Regatul Arian

Înregistrările istorice legate de Regatul Arian sunt rare și adesea vagi. Sursele antice fac referiri trecătoare la arieni, dar acuratețea lor rămâne incertă. De exemplu, istoricul grec Herodot a menționat că locuitorii Mediei erau numiți odinioară arieni, însă cercetătorii dezbat credibilitatea acestei relatări.

Ariana în religiile antice

În zoroastrism, termenul „Airyana Vaejah” se referă la patria mitică a poporului iranian, dar nu are conotații rasiale sau ierarhice. Regii persani precum Darius cel Mare au fost, de asemenea, descriși ca arieni, indicând probabil originile lor din Asia Centrală. În acest context, arianul denota aderența la propria dharma, un concept legat de comportamentul corect mai degrabă decât de superioritatea rasială.

Antropologul german Bruno Beger efectuează studii antropometrice ca parte a colaborării sale cu naziștii în studiile lor „științifice” pentru a demonstra superioritatea rasei germane „ariene”, spre deosebire de cea a rasei evreiești „rasial inferioare”. (Krause, Ernst / CC-BY-SA 3.0 )

Distorsionat de ideologia nazistă

Termenul „arian” a trecut printr-o transformare de la descrierea unei limbi indo-iraniene la asocierea cu popoarele indo-europene . Această tranziție a dat naștere ideii false că aceste popoare europene antice își au originea în nord și au cucerit Eurasia. Deși studiile moderne au infirmat această teorie, conceptul de rasă ariană a fost distorsionat și utilizat greșit în scopuri politice, în special de către naziști.

Istoria termenului „arian” este o poveste a complexității și neînțelegerilor. Adevăratele sale origini se află într-o limbă străveche și în migrația către subcontinentul indian, departe de ierarhiile rasiale perpetuate de ideologia nazistă. Prin dezvăluirea complexităților istorice din jurul termenului „arian”, putem promova o societate mai incluzivă și mai echitabilă, care valorizează diversitatea și respinge ideologiile rasiste, învățând din greșelile trecutului.

$$$

 CLĂDIRI CELEBRE - CAPELA SIXTINĂ

Capela Sixtină (Cappella Sistina) a fost construită între anii 1472 – 1483, în timpul pontificatului Papei Sixtus al IV-lea la dreapta Bazilicii Sfântul Petru. Arhitectura Capelei aparţine lui Baccio Pontelli (Bartolomeo 1450 – 1492), iar lucrările de construcţie au fost executate sub supravegherea lui Giovannino de Dolci intre anii 1473 – 1481.

Capela are o formă dreptunghiulară, măsurând 41 metri lungime şi 13,5 metri lăţime, corespunzând – conform tradiţiei biblice – dimensiunilor Templului lui Solomon. Înălţimea este de 21 metri, plafonul este în formă de boltă, pereţii laterali au 12 ferestre, iar pardoseala este din mozaic policrom de marmură.

Capela are două părţi: una mai mare, împreună cu altarul, care este rezervată ceremoniilor religioase şi alta mai mică pentru credincioşi. În timpul solemnităţilor mai importante, pereţii laterali sunt acoperiţi cu tapiţerii executate de Rafael.

Actuala locatie a capelei se afla pe locul alteia, mai vechi, numita Cappella Maggiore, care exista in acest loc cu trei sau patru secole inaintea constructiei actualei.

Picturile de pe pereţii laterali au fost executate de cei mai mari artişti ai timpului: Pietro Perugino, Sandro Botticelli, Ghirlandaio, Rosselli, Signorelli şi de ajutoarele lor, printre care Pinturicchio, Pietro di Cosimo şi Bartolomeo della Gatta. Subiectele sunt teme de istorie religioasă, selecţionate după conceptul medieval de împărţire a istoriei lumii în trei epoci: prima de la Facerea lumii la darea Celor zece porunci, a doua de la Moise până la naşterea lui Isus Cristos, a treia fiind epoca creştinismului.

În 1508, Papa Iuliu al II-lea i-a încredinţat lui Michelangelo pictarea plafonului, care iniţial reprezenta un cer albastru cu stele aurii. Executarea acestei lucrări a durat patru ani din 1508 pana in 1512.

Primul serviciu religios a fost celebrat la 9 august 1483 şi a fost dedicat Înălţării Fecioarei Maria.

Operele de pe peretele de sud al capelei, numit si “Povestea lui Moise” (Storie di Mosè) pictat intre anii 1481-1482. Acest perete include operele urmatoare: Pietro Perugino “Partenza di Mosè per l’Egitto” ; Sandro Botticelli “Prove di Mosè”; Ghirlandaio ”Passaggio del Mar Rosso”; Cosimo Rosselli “Discesa dal monte Sinai”; Sandro Botticelli “Punizione dei ribelli”; Luca Signorelli si Bartolomeo della Gatta “Testamento e morte di Mosè”

Michelangelo

 

În 1508, Michelangelo incepe pictarea plafonului, executarea acestei lucrări durand patru ani (1508-1512). Michelangelo ar fi trebuit să picteze figurile celor 12 apostoli, dar când lucrarea a fost terminata cuprindea peste 3.000 de figuri pe o suprafaţă de aproape 500 de metri pătraţi. Giorgio Vasari povesteşte: “Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toţii muţi de încântare.” Frescele au fost sfinţite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinţilor, în anul 1512. Bolta pictata are uriasa dimensiune de 4093×1341 cm.

În anul 1535, Michelangelo începe pictarea peretelui de deasupra altarului la cererea Papei Paul al III-lea, cu tema “Judecata de Apoi” (Giudizio Universale), pe care o termină după şase ani, în 1541. Pictura are dimensiunea de 1370 cm × 1200 cm. Tema capătă dimensiuni uriaşe, fresca înfăţişează figuri şi scene pline de groază, reflectând propria reprezentare a artistului, care trecea pe atunci printr-o dureroasă criză de credinţă.

La 31 octombrie 1541, Papa Paul al III-lea dezveleşte “Judecata de Apoi” (Giudizio Universale). Feţele bisericeşti rămân stupefiate la vederea atâtor corpuri goale, fără nici o acoperire, în cea mai importantă biserică a creştinătăţii. Artistul este învinuit de imoralitate, obscenitate şi blasfemie. Cardinalul Carafa organizează o campanie numita “Campagna delle foglie di fico” (“Campania frunzelor de viţă“) pentru acoperirea organelor genitale. Această acţiune va avea loc după moartea lui Michelangelo şi va fi executată de unul din ajutoarele sale, Daniele da Voltera.

Aveti mai jos asezarea picturilor pe aceasta bolta. In postarea de astazi am hotarat sa redau o parte dintre profetii si sibilele pictate. Lipsesc numai doua poze – a profetului Iona si a sibilei Cumane. Ambele portrete sunt extrem de ciudate si le voi posta intr-un alt articol, in care voi incerca sa descriu si cateva lucruri mai speciale. Ambele portrete se inscriu la acest capitol.

Oracolele Sibilice

 

Oracolele Sibilice (numite si oracolele pseudo-sibilice) sunt o colectie de scrieri cu de predictie (oracol) scrise in limba greaca in versuri hexametrice atribuite Sibilelor prezicătoare din mitologia romana. Oracolele originale au fost distruse de incendiul care a avut loc in templul lui Jupiter la Roma in anul 83 i.Hr. In anul 76 i.Hr. Senatul Roman a ordonat trimiterea unor soli in toata lumea cunoscuta pentru a redescoperi aceste oracole. Probabil ca romanii au reusit sa alcatuiasca o colectie asemanatoare celei distruse si care probabil a existat pana la inceputul secolului 5 d.Hr. Ultima data cand aceste oracole au fost vazute a fost anul 405 d.Hr.

Pseudo-Sibiliene nu sunt acele oracole pagane, dar sunt atribuite acelorasi sibile (prezicătoare) despre care se vorbeste in cele originale. Aceste oracole au fost extrem de populare la inceputurile crestinismului si sunt deseori citate in scrierile patristice ale lui Teofil, patriarhul Antiohiei (ca. 180 d.Hr),Clement din Alexandria (ca. 200 d.Hr), Lactantius (ca. 305), siAugustine (ca. 400 d.Hr).

Colectia Sibilica este extrem de valoroasa pentru continutul, informatiile si interpretarile gnostice, ebraice si crestine in contextul mitologiei grecesi si ale religiilor de mistere (cultele iniţiatice) existente la inceputurile crestinismului. Influenta lor asupra Apocalipsei Sf. Ioan din Noul Testament este clara si putem intalni fraze intregi asemanatoare. Colectia a fost compusa original din 14 carti dintre care s-au pastrat numai 12. Cartile XIII si XIV probabil sunt mai tarzii, probabil adaugate in evul mediu tarziu, fara nici o legatura probabila cu cartile XIII si XIV din antichitate.

Zidul nordic (“Zidul lui Iisus”)

Zidul nordic este numit si “Zidul lui Iisus” pentru ca toata tematica este “ Storie di Cristo ”, adica istoria lui Isus. Zidul a fost pictat intre anii 1481-1482 si include operele urmatorilor artisti: Pietro Perugino, Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio, Cosimo Rosselli, Pietro Perugino. 

Stramoşii lui Iisus şi Nudurile poleite

 

Secvenţele nudurilor poleite in bronz decoreaza unele spaţii triunghiulare (pandantive) pe bolta Capelei Sixtine. Aceste nuduri sunt o serie de fresce, pictate de Michelangelo intre 1508 si 1512. Nudurile au fost asezate de la este la vest, intr-o manieră opusă fata de dezvoltare poveştii din Geneza (Facerea).

Douasprezece perechi de nuduri umplu spaţiile triunghiulare care descriu strămoşii lui Iisus şi sunt localizate peste picturile Profetiilor Vechiului Testament. Nudurile sunt insotite pe laturi de cranii de berbeci si sunt vopsite in alb-negru, imitatie de fundal bronz, violet inchis. Acestea au fost interpretate felurite, eu cred ca sunt aluzii la umanitatea primitiva, o alta posibilitate ar fi ca reprezentarea animala sa fie o umplere a spatiului de natura pur decorativa.

$$$

 CĂRȚI INTERZISE - EVANGHELIA SECRETĂ DUPĂ MARCU

Evanghelia secretă după Marcu este o evanghelie pseudoepigrafă (nu a fost scrisă de persoana cărei i-a fost atribuită), considerata de fapt o addenda secreta la Evanghelia canonică după Evanghelistul Marcu. Textul acestei evanghelii este cunoscut numai dintr-o epistola scrisă de Clement din Alexandria.

Clement din Alexandria, pe numele lui Titus Flavius Clemens (aprox. 150 – 215), nascut intr-o familie pagana s-a convertit la crestinism devenind conducatorul scolii catehetice din Alexandria. Persecutat de romani s-a refugiat în Capadocia, devenind in timp un important invatat crestin al vremurilor lui. S-au pastrat trei tratate importante scrise de el – Protrepticus, Paedagogus și Stromata.

Epistola scrisă de Clement din Alexandria a fost descoperita în 1958 de Morton Smith, care a fost profesor de istorie antica la Universitatea Columbia din Statele Unite la manastirea Mar Saba, pe atunci pe teritoriul Iordaniei.

Mar Saba (Sfantul Sava), este o manastire Ortodoxa de rit Grec-Bizantin. Manastirea este constuita in Muntii Ierusalimului pe costisa unui defileu (Wadi Qelt) abrupt sapat in munti de raul Kidron, care uneste Ierusalimul de Ierihon. Manastirea are o extraordinara istorie. Locasul nu este accesibil cu masina, si singura posibilitate ar fi o plimbare de 6-7 Km din Ierihon sau aproape dublu de la autostrada principala, care uneste Ierusalimul cu Ierihonul.

***

Manastirea Mar Saba este una din cele mai vechi din lume, a fost construita in anul 439 d.Hr. langa grota in care a locuit Sf. Sava din Cappadocia. Sf. Sava a fost fiul unui general Roman educat de unchiul sau patriarhul Flavian al Antiohiei si trimis dupa aceea la manstirea lui Teochtist din Ierusalim. La varsta de 30 de ani devine sihastru in muntii Ierusalimului, traind singur o perioada de 10 ani. Cu timpul, se aduna imprejurul lui cativa calugari, formand una din cele mai vechi manastiri existente in lume. In secolul al VIII-a se alatura manastirii si Sf. Ioan Damaschinul, unul din cei mai mari teologi, astronomi si matematicieni ai bisericii din toate timpurile, si indiscutabil cel mai mare iconograf ortodox. Moastele Sf. Sava si Sf. Ioan Damaschinul sunt pastrate pana in zilele noastre in aceasta manastire. Manastirea este cucerita in secolul al XII-lea de cruciatii normanzi, care alunga calugarii in pustiu si devine manastire catolica pana in anul 1965, cand Papa Paul al VI-a inapoiaza manastirea Patriarhului Grec Athenagoras I-ul, cu ocazia vizitei lui in Tara Sfanta.

Importanta manastirii Sf. Saba pentru crestinismul ortodox si a crestinismului Unit (Greco-Catolic), este enorma, Typiconul (in româna , cred ca este tradus Tipicul – “respectând ordinea”) este cartea care conţine instrucţiunile şi rubricile care în Biserica Creştină Ortodoxă stabilesc ordinea cultului divin pentru fiecare zi din an si necesită existenţa cărţilor liturgice care conţin componentele fixe şi variabile ale acestor slujbe. În uzul monahal, tipicul mănăstiresc include atât regulile de vieţuire în mănăstire cât şi pravila de rugăciune a fost creat in aceasta manastire si este folosit asa cum a fost creat pana in zilele noastre.

In biblioteca aceste manastiri se afla unele din cele mai importante scrieri ale Crestinismului Timpuriu. Interesant de mentionat ca manastirea a fost distrusa in anul 651 d.Hr de Persani, care au cucerit-o si vandalizata de zeci de ori pana in secolul al IX-lea cand Califul arab, cunoscutul Harun-al-Rasid a inconjurat-o cu ziduri aproape impenetrabile. Intrarea femeilor in manastire este permisa pentru rugaciune intr-un locas numit “Turnul Femeilor”. Deoarece calugarii manastirii sunt vegetarieni, intrarea cu alimente de carne sau cu mere (marul Evei) este interzisa. Mai multe despre aceasta manastire si perioada in care a vizitat-o, aici si aici.

 ***

Epistola a lui Clement, este adresata unui anume Theodor, neidentificat deocamdata. Cele trei file se aflau la sfarsitul unui volum tiparit, cuprinzand Scrisorile lui Ignatiu al Antiohiei (Teoforul), in editia ingrijita de savantul olandez Isaac Voss (1646). Paleografii au datat filele respective in secolul al XVIII-lea. Asadar un text din secolul al III-lea, continand doua fragmente ale unei evanghelii din sec. I, a ajuns pana la noi intr-un manuscris din secolul al XVIII-lea. Descoperirea Epistolei clementine a starnit numeroase polemici in lumea savanta, amplificate dupa publicarea, de catre Morthon Smith, a unui tom masiv in care insista mai cu seama asupra caracterului magic al lui Iisus Cristos.

Conform epistolei, Evanghelistul Marcu, in timpul sederii lui Petru la Roma, a asternut in scris faptele Domnului; totusi nu le-a publicat pe toate, nereferindu-se nici la “lucrurile de taina” (mystikas), ci le-a ales numai pe cele pe care le-a socotit foarte utile intru sporirea credintei catehumenilor. Dupa ce Petru a suferit martiriul, Marcu a plecat la Alexandria luand cu sine si memoriile sale si pe cele ale lui Petru; dintre acestea, trecand in prima sa carte pe cele de natura a-i face pe simpli credinciosi sa inainteze intru gnoza, a compus si o evanghelie mai spirituala spre folosul celor desavarsiti.Totusi el n-a dezvaluit lucrurile de negrait si nici n-a descris invatatura hierofantica a Domnului; ci, adaugand si alte fapte celor scrise mai inainte, a mai pus alaturi si cateva logia a caror explicatie stia ca ii va conduce pe ascultatori, ca un mistagog, in sanctuarul adevarului acoperit cu sapte voaluri.

Epistola readuce in discutie chestiunea, foarte sensiblia, a traditiei ezoterice crestine, care, conform teoriei lui Guy Stroumsa, dupa ce ar fi fost eliminata de linia ierarhic-exoterica, ar fi dat nastere misticismului crestin [vezi Guy Stroumsa, Hidden Wisdom. Esoteric Traditions and the Roots of Christian Mysticism, Brill, 1996]. Am tradus textul addendei Evanghelistului Marcu in limba romana, nu doresc insa sa reproduc textul. In primul rand, din cauza elementelor profund ezoterice care cu greu ar putea fi intelese de neofiti si in al doilea rand din cauza falsului care planeaza asupra acestui text.

Conform unor studii se sustine ca Morton Smith ar fi falsificat aceasta epistola. Avand in vedere ca acuzatorii sunt savanti de o mare notorietate stiintifica (Craig A. Evans si Emanuel Tov). O analiza paleografica a textului facuta de un mare expert in scrisul perioadei lui Clement facuta de Agamemnon Tselikas indica porobabilitatea unui fals.

Surse:

 Smith, Morton. The Secret Gospel: The Discovery and Interpretation of the Secret Gospel According to Mark, London Victor Gollancz Ltd. 1974;

Brown, Scott G. Mark’s Other Gospel: Rethinking Morton’s Smith Controversial Discovery (ESCJ 15; Waterloo, Ont.: Wilfrid Laurier University Press, 2005;

$$$

 FEDERAȚIA LICIANĂ

Federația Liciană reprezintă una dintre cele mai semnificative realizări politice din istoria antică, fiind prima federație democratică reprezentativă apărută în lume. La vremea sa, Licia, o regiune din Anatolia care face acum parte din sudul Turciei, s-a remarcat nu doar prin cultura și geografia sa unică, ci și prin sistemul său politic inovator.

Federația Liciană nu era doar o uniune de orașe-stat, ci un sistem de guvernare bazat pe reprezentare proporțională și participarea cetățenilor la luarea deciziilor. Acest model politic unic a devenit o sursă de inspirație pentru instituțiile democratice ulterioare, inclusiv Constituția SUA, care a adoptat elemente ale democrației liciene în formarea Camerei Reprezentanților.

Peisajul cultural al Liciei anticeLicia a fost o regiune mică, dar puternică, din Anatolia antică, situată pe Peninsula Teke, între golfurile Antalya și Fethiye. Această zonă, cu bogata sa istorie, a servit drept răscruce pentru civilizații, de la culturile orientale timpurii până la perioadele elenistică și romană. Cele mai vechi referințe la licieni apar în epoca bronzului târziu, unde sunt menționați ca un popor implicat în conflicte semnificative, cum ar fi Bătălia de la Kadesh, unde au luptat alături de hitiți.

Licienii erau cunoscuți pentru sentimentul lor aprig de independență și rezistența la subjugarea din partea vecinilor mai puternici. De-a lungul istoriei lor, și-au păstrat identitatea, chiar dacă au fost încorporați în imperii mai mari, precum cel persan, grecesc și roman. Cultura lor, deși influențată de popoarele înconjurătoare, și-a păstrat multe dintre caracteristicile sale distincte, cum ar fi limba și alfabetul.

Ceea ce diferențiază cu adevărat Licia este sistemul său politic. Licienii au dezvoltat o formă unică de guvernare bazată pe democrația reprezentativă, care a fost o organizație politică pionierică pentru vremea sa. Federația Liciană, înființată în jurul secolului al II-lea î.Hr., reprezintă apogeul acestei dezvoltări.

Nașterea Federației Democratice a Liciei

Federația Liciană a fost fondată în jurul anului 205 î.Hr. și includea 23 de orașe-stat care colaborau într-un sistem federal de guvernare . Principala caracteristică a acestei federații era reprezentarea proporțională a orașelor-stat într-un consiliu comun cunoscut sub numele de Synedrion. În acest consiliu, orașele trimiteau unul, doi sau trei reprezentanți, în funcție de mărimea și importanța lor. Cele mai mari șase orașe ale Federației, inclusiv Patara, Pinara, Myra, Olympos, Tlos și Xanthos, aveau fiecare câte trei voturi.

Acest sistem asigura reprezentarea proporțională și egalitatea între orașe, indiferent de mărime, deoarece orașele mai mici se puteau uni și trimite un reprezentant. Sinedrionul era responsabil pentru luarea deciziilor privind probleme importante, cum ar fi războiul, pacea, alianțele și impozitarea. În fiecare an, reprezentanții se adunau în capitala Federației, Patara, și alegeau un lider cunoscut sub numele de Liciarh, care deținea puterea executivă pentru anul următor.

Această federație și-a menținut autonomia chiar și după ce a fost încorporată în Imperiul Roman , indicând puterea și rezistența acestui sistem politic. Licienii au reușit să își păstreze un anumit grad de autonomie în afacerile lor interne, sugerând eficacitatea Federației lor.

Această organizație politică a fost unică pentru vremea sa și reprezintă primul exemplu cunoscut de federație democratică reprezentativă din istorie. Modul în care lycienii au dezvoltat un sistem care permitea participarea și reprezentarea tuturor orașelor-stat din regiunea lor, indiferent de mărime sau putere, a fost extrem de inovator și servește drept model pentru democrația modernă.

Moștenirea Lyciei în gândirea constituțională americană

Federația Liciană a avut o influență semnificativă asupra formării Constituției SUA, în special în crearea Camerei Reprezentanților . Alexander Hamilton, unul dintre Părinții Fondatori Americani, a făcut referire la Federația Liciană în Documentele Federaliste, argumentând că aceasta era modelul unei excelente republici confederate. Hamilton și James Madison au încorporat principiile reprezentării proporționale din Licia în noua Constituție a SUA , recunoscând importanța acestui sistem în asigurarea participării democratice.

Filosoful francez Montesquieu a lăudat și el Federația Liciană, descriind-o drept cea mai perfectă constituție a antichității. Studiile sale au influențat foarte mult autorii Constituției americane, care au integrat multe elemente ale sistemului lician în crearea sistemului federal american.

Referințele la Federația Liciană făcute de istorici antici precum Herodot și Livius , precum și analizele moderne ale cercetătorilor, confirmă unicitatea și importanța acestei organizații politice. Licia a reușit să creeze un sistem care nu numai că a rezistat testului timpului, dar a influențat și generațiile viitoare în modelarea instituțiilor lor democratice.

Influențe elenice și romane asupra structurii politice liciene

Federația Liciană nu a fost complet izolată de influențele civilizațiilor majore ale timpului său, cum ar fi democrația greacă antică și Republica Romană. Deși Licia și-a dezvoltat propriul sistem unic, principiile democratice adoptate de lycieni s-au inspirat din modelele democratice ale Greciei antice, în special din democrația ateniană. Ideea reprezentării prin intermediul unor funcționari aleși și a funcționării unui organism parlamentar avea paralele clare cu elementele democratice dezvoltate la Atena.

Republica Romană, cu sistemul său de oficiali aleși și participare cetățenească, a servit și drept model pentru Federația Liciană. Romanii, care au cucerit Licia, le-au permis licienilor să își mențină sistemul, recunoscându-i valoarea și stabilitatea. Prezența continuă a oficialilor romani în regiune a asigurat influența tradițiilor politice romane.

Cu toate acestea, Licia a reușit să încorporeze aceste influențe într-un sistem autentic propriu. Federația Liciană a recunoscut nevoia unei reprezentări și participări puternice, menținând în același timp independența și autonomia orașelor sale. Fuziunea acestor tradiții și adaptarea lor la nevoile licienilor au creat un sistem politic unic, care a servit drept model pentru instituțiile politice ulterioare.

Federația Liciană rămâne un exemplu remarcabil de ingeniozitate umană și de capacitate a oamenilor de a crea și susține sisteme politice care consolidează democrația și libertatea. Moștenirea sa continuă să dăinuie prin fundațiile democrațiilor moderne, afirmând contribuția sa neprețuită la istoria politică globală. Licia, cu sistemul său unic de democrație reprezentativă, a lăsat o amprentă de neșters asupra cursului gândirii și practicii politice.

$$$

 DINASTIA PLANTAGENEȚILOR

Dinastiile regale sunt adesea complicate, dar nimeni nu este mai complicat decât primii regi Plantageneți care au dominat Franța și Anglia în secolele al XII -lea și al XIII-lea. Căsătorii aranjate aici. Trădări și trădări acolo. Aceasta a fost telenovela care a continuat să dea. Gillian Thornton calcă pe urmele regilor englezi Plantageneți prin Anjou și Normandia.

Plantageneții din Le Mans, Sarthe

Totul a început la Le Mans cu Geoffrey, conte de Anjou și Maine, care și-a pus o crenguță de mătură, sau genetă , în pălărie după vânătoare, câștigându-și astfel numele de Geoffrey Plantagenet. În 1128, s-a căsătorit cu Matilda - nepoata lui William Cuceritorul, duce de Normandia și rege al Angliei - care i-a dat lui Geoffrey Ducatul de Normandia ca zestre. Dar fiul său, Henry, și nepoții săi, Richard și John, au fost cei care au pus cu adevărat familia pe harta politică.

Îmi place să descopăr istoria comună a Angliei și Franței, dar mai ales de când soțul meu a descoperit o legătură îndepărtată cu familia Plantagenet în arborele genealogic al familiei sale. Totuși, nu ai nevoie de rude regale pentru a te bucura de vizitarea siturilor de patrimoniu asociate cu această distribuție colorată de personaje.

Inima Angevină

Cel mai bun loc pentru a începe orice tur Plantagenet este în provincia istorică Anjou, astăzi parte a Țării Loarei. Geoffrey s-a născut la Le Mans în 1113, a fost botezat în impunătoarea catedrală gotică și s-a căsătorit cu Matilda în Palatul Conților de Maine, acum Primăria orașului.

Catedrala în sine este uimitoare, situată în inima cartierului istoric sau Cité Plantagenet. Plimbându-vă pe străzile pietruite de astăzi, pe lângă fațadele colorate cu lemn, este ușor să vă imaginați viața în epoca Plantagenet. Mai greu este însă de înțeles că zidurile romane substanțiale aveau deja 800 de ani când Geoffrey locuia aici și că în mare parte sunt încă în picioare. www.lemans-tourisme.com

În ciuda luptei sale pentru dreptul soției sale la tronul Angliei, Geoffrey nu a obținut niciodată o coroană. Însă primul său fiu, Henry, născut în 1133, avea să devină Henric al II-lea al Angliei și să adauge vaste teritorii portofoliului familiei prin căsătoria cu Eleanor de Aquitania în 1152, fostă regină a Franței provenită din căsătoria destrămată cu Ludovic al VI-lea.

Puteți petrece ore întregi în Le Mans, dar nu uitați să vizitați Abația Regală Epau, chiar în afara orașului, pentru a descoperi povestea lui Bérengère de Navarre, care s-a căsătorit cu fiul lui Henric al II-lea, Richard, cunoscut sub numele de Inima de Leu sau Coeur de Lion, în 1191. În mare parte uitată după moartea lui Richard în 1199, regina văduvă a Angliei s-a întors la palatul familiei din Le Mans înainte de a fonda Abația Epau în 1229 ca ultimul ei loc de veci.

Astăzi, Epau este atât un sit de patrimoniu, cât și un centru cultural pentru departamentul Sarthe, cu o grădină extinsă de legume permacultură care aprovizionează cafeneaua abației. Berengère a murit în 1230, dar trăiește aici prin intermediul unei efigie culcate din piatră. Cu toate acestea, locul unde se află osemintele ei este încă în curs de investigare. www.sarthetourism.com

Plantageneții la Abația Regală din Fontevraud

În timp ce văduva lui Richard se odihnește în singurătate regală la Epau, socrii ei sunt în altă parte. Henric al II-lea și energica sa soție, Eleanor, s-au certat aprig când ea s-a alăturat fiilor săi, Richard și John, împotriva lui în legătură cu împărțirea pământurilor Plantagenet. Henric a închis-o timp de 16 ani, iar după moartea sa, Eleanor s-a retras la Abația Regală Fontevraud, lângă Saumur, în Valea Loarei. Aici a comandat efigii pictate în piatră nu doar ale ei, ci și ale lui Henric și ale fiului ei preferat, Richard, care au murit amândoi înaintea ei.

Cu siguranță, ea a râs ultima, ordonând ca propria ei imagine să fie înfățișată mai sus decât celelalte și să fie reprezentată cu o carte, ca simbol evident al intelectului său superior. Figurile au fost mutate în vremuri de tulburări religioase, dar astăzi stau într-o splendidă izolare sub grinzile înalte ale acoperișului bisericii principale abației. Cvartetul este completat de Isabelle de Angoulême, soția fiului mai mic al Eleanorului, John. În calitate de rege Ioan - faimos pentru Magna Carta - a ales Catedrala Worcester din Anglia ca ultimul său loc de veci, dar fiul său, Henric al III-lea, a adus-o pe Isabelle în necropola Plantagenet în 1254.

Complexul vast împrejmuit cu ziduri al orașului Fontevraud a fost transformat într-o închisoare sub Napoleon, dar a fost transformat cu grijă în Centrul Regional de Arte și Cultură pentru Pays de la Loire. Hoinăriți-vă printre clădirile istorice, vizitați Muzeul de Artă Modernă și bucurați-vă de instalații artistice eclectice în aer liber. Cel mai bine este să petreceți noaptea la Fontevraud l'Hôtel și puteți explora liber după lăsarea întunericului și să vă bucurați de clădirile iluminate și de familiile Plantagenet, în deplinătatea luminilor reflectorizante. O experiență de neuitat. Rezervările în avans sunt recomandate insistent pentru restaurantul cu stele Michelin din chioșcul hotelului. www.fontevraud.fr

Din Touraine, în Valea Loarei, până în Normandia

Henric al II-lea al Angliei și-a petrecut o mare parte din timp călătorind prin vastul său Imperiu Plantagenet, care se întindea de la Granițele Scoției de-a lungul vestului Franței până la Pirinei și de-a lungul Auvergne-ului. În 1189, Henric a murit din cauza unei infecții la Castelul Chinon , care astăzi face parte din regiunea Touraine din Valea Loarei și, deși o mare parte din această fortăreață strategică de pe deal este în ruine, expoziția din fosta Sală Plantagenet include un film mut util care prezintă cu grijă certurile familiale. www.forteressechinon.fr

Din Chinon, m-am îndreptat spre nord, în Normandia, o regiune bogată și ea în situri Plantagenet. Richard Inimă de Leu și-a petrecut o mare parte din domnie luptând în cruciade în Orientul Mijlociu, dar granița cu Franța a fost și ea o preocupare constantă. Nu există ruine mai atrăgătoare decât Château-Gaillard de la Les Andeleys, comandat de Richard pe un promontoriu stâncos deasupra Senei, la est de Rouen. Purtați pantofi joși, antiderapanți, pentru a urca pe poteca denivelată către curtea interioară, unde puteți admira priveliști panoramice asupra stâncilor râului și a câmpiei. www.nouvelle-normandie-tourisme.com

Moartea lui Richard în 1199 a fost un fel de anticlimax pentru un luptător atât de experimentat, rezultatul unei răni infectate de săgeată în sud-vestul Franței. Dar, deși trupul său a fost înmormântat la Fontrevraud, inima sa se află în Catedrala din Rouen, o practică obișnuită în Evul Mediu pentru a răspândi oportunitățile de venit local de la pelerini. O efigie a regelui războinic se află în spectaculoasa catedrală gotică, pictată de Claude Monet de peste 30 de ori. www.visiterouen.com

Avranches

Mai puțin evident, dar la fel de interesant pentru un vânător Plantagenet este Avranches, aproape de coasta Normandiei. Excomunicat de Papă pentru instigarea la uciderea lui Thomas Becket în Catedrala Canterbury, Henric al II-lea s-a întâlnit aici în 1172 cu delegați ai Papei pentru a cere absoluția. Catedrala dărăpănată a fost demolată în 1794, dar locul întâlnirii este acum un spațiu verde pe deal, cu priveliști îndepărtate asupra Mont Saint-Michel, locul de penitență marcat de un stâlp de piatră și o placă. Întrebați orice localnic pentru indicații către Place Becket. www.normandie-tourisme.fr

Regele Ioan a murit în 1216, dar dinastia Plantageneților avea să continue încă 300 de ani, până când Richard al III-lea a murit pe câmpul Bosworth în 1485, răsturnat de următoarea dinastie disfuncțională, Tudorii. Însă niciunul dintre Plantageneții care i-au urmat lui Ioan nu a avut aceeași influență în două țări ca primii trei regi.

Henric al II-lea construise imperiul; Richard a luptat din greu pentru a-l menține; iar Ioan – poreclit Fără Țară sau Jean sans Terre – a reușit să piardă majoritatea teritoriilor franceze în fața lui Filip al II-lea al Franței. Însă ambiția și animozitatea lor au făcut ca, 900 de ani mai târziu, să fim încă fascinați de acei primi monarhi Plantagenet și de monumentele pe care le-au lăsat în urmă – o adevărată moștenire!

$$$

 În fiecare vară, mama și tata își duceau băiețelul la bunica, la țară. Anii treceau, copilul creștea. Și într-o zi, el se împotrivi:

— Nu mai sunt mic! De ce mă tratați ca pe un prunc? Pot ajunge singur la bunica, fără să mă însoțiți!

Părinții se priviră îndelung, mai murmurară câteva cuvinte, dar în cele din urmă se învoiră.

Iată-i acum pe peron: mama își șterge ochii, tatăl încearcă să pară sever. Îl copleșesc cu sfaturi, iar băiatul oftează:

— Cât să tot repetați? Țin minte tot!

Atunci tatăl se aplecă spre el și, în șoaptă, îi spuse:

— Dacă ți se va face vreodată dor, teamă sau neliniște — păstrează… — și îi strecură ceva în buzunarul hainei.

Trenul porni. Băiatul privea pe fereastră câmpurile și pădurile ce se desfășurau în fugă. La început era încântat. Dar încetul cu încetul, în vagon deveni agitație, zgomot, fețe străine, cineva bombănea, altcineva îl privea urât, iar însoțitoarea de tren îl mustră pentru ceva… Și, deodată, copilul simți cum se strânge în sine.

O neliniște îl cuprinse. Apoi — frica.

Se ghemui în colțul banchetei, înghițind lacrimile. Și atunci își aminti de hârtia tatălui.

Cu mâna tremurândă o căută în buzunar. Scoase biletul mototolit. Îl desfăcu. Pe el erau scrise câteva cuvinte simple:

„Fiule, eu sunt în vagonul de alături…”

Așa e și în viață: trebuie să ne lăsăm copiii să plece, să le dăm spațiu, încredere și aripi. Dar să rămânem mereu aproape. În „vagonul de alături”. Fără să ne impunem, dar gata, fără ezitare, să fim sprijin.

Să fim aproape. Atâta timp cât respirăm.

$$$

 Tânăra vânzătoare dintr-un magazin de lenjerie intimă feminină rămase uluită când în încăpere intră o bătrânică cu un batic alb pe cap și un reticule demodat în mâini.

– Ei, femeie… nu cumva ați greșit raionul? Mai încolo, pe coridor, e ceva mai potrivit pentru dumneavoastră… și mai ieftin. Sau poate cumpărați un cadou pentru cineva? Oricum, aici e destul de scump – încercă ea să explice, jenată.

Bătrâna ridică sprânceana și, fără să spună un cuvânt, porni printre rafturi. Vreo douăzeci de minute cercetă, gândi, compară… până când, în cele din urmă, aduse un set de lenjerie de un roșu aprins.

– Împachetează-mi-l pe acesta… și închide gura, fetițo. Da, pentru mine îl iau – spuse cu un zâmbet ironic. – Văd că de atâta curiozitate îți curge saliva.

Apoi plăti liniștită și ieși din magazin.

Vânzătoarea nu se putu stăpâni și alergă după ea, vrând să vadă încotro merge ciudata bătrânică. O zări intrând în secția de îmbrăcăminte de lux. „Nebună de tot”, gândi fata clătinând din cap. „La vârsta ei ar trebui să se pregătească pentru lumea cealaltă, nu să cumpere rochii scumpe...”

Între timp, o altă tânără, din magazinul de ținute exclusiviste, căra grăbită brațe întregi de rochii spre cabina de probă. Bătrânica ieși de acolo purtând o rochie turcoaz de cocktail.

– Ambalați-o, – porunci scurt, – și se îndreptă, zâmbind misterios, spre frizerie.

Un tânăr plictisit mesteca gumă, sprijinit de tejghea. Când o văzu, bătrâna îi zise:

– Hei, tinere, fă-i bunicii o coafură nemaipomenită! – și-și scoase baticul.

El privi cu neîncredere părul rar și albicios și decretă:

– Aici merge doar o tunsoare scurtă și o vopsea.

– Atunci apucă-te de treabă, – spuse ea, așezându-se confortabil.

Spre sat se întorcea cu ultimul autobuz. O dureau picioarele, și capul la fel… dar vederea sacoșelor de firmă îi încălzea inima. Simțea că își făcuse datoria: Ivan avea să fie mulțumit. Nici nu-i părea rău de banii strânși o viață întreagă – nu pentru ea contau, ci pentru bărbatul ei răposat.

Ajunsă acasă, bău în grabă un ceai, își aranjă cumpărăturile, le privi încă o dată cu tandrețe și le puse în dulap. A doua zi veni la ea vecina și prietena cea mai bună, Xenia.

– Unde ai fost ieri? Am trecut de vreo zece ori, iar lacătul era pus...

– Am fost la oraș, să-mi cumpăr cele trebuincioase pentru înmormântare, – răspunse calm Galina.

– Cum așa? Dar ți-ai pregătit pachetul ăla de vreo zece ani! – se miră Xenia.

Galina se așeză și zise:

– Da, l-am pregătit. Dar alaltăieri m-a apucat gândul să verific dacă totul e în regulă, să nu fi ros moliile sau șoarecii. Totul era bine… Iar noaptea l-am visat pe Ivan. Se uita la mine și bombănea: „M-ai plictisit o viață întreagă cu chiloții și rochiile tale întunecate… Vreau să vii la mine frumoasă, îmbrăcată ca o doamnă adevărată.” Așa că m-am dus la oraș. Mi-am cumpărat haine noi, am făcut și coafură… uite! – și își scoase baticul.

Xenia rămase cu gura căscată:

– Ești ca un manechin! Ce frumoasă ești… parcă ai întinerit cu douăzeci de ani! Dar hai, arată-mi și hainele, mor de curiozitate!

Văzând lenjeria de dantelă, rochia și sandalele asortate, Xenia rămase cu gura căscată:

– Ei, Galina, dar tu întreci orice așteptare… Îți imaginezi ce o să spună lumea despre tine?

Galia făcu un gest nepăsător:

– Să spună ce vor! Oricum, mie nu-mi va mai păsa.

– Hai, atunci, să ciocnim o păhăruță din tinctura ta, pentru noile tale achiziții – propuse Xenia. – Chiar dacă e pentru un prilej trist…

Galina râse voios:

– Hai, fie!

O oră mai târziu, Galina se îmbrăcase cu hainele noi și se învârtea în fața oglinzii.

– Ei, cum ți se pare? – întrebă ea.

Xenia ridică degetul mare, zâmbind:

– Arăți ca o fată de optsprezece ani! – și, cu vorba împleticită, adăugă:

– Mâine mergem amândouă la oraș… și eu vreau să întineresc!

– Eu le-am cumpărat pentru un scop anume, nu ca să mă plimb prin sat – protestă Galina.

Xenia o întoarse spre oglindă:

– Ai înnebunit? Să mori așa aranjată? Noi două suntem încă tinere și frumoase!

…Peste două zile, prin sat treceau două femei elegante, purtând pălării cu boruri largi și ochelari de soare. Erau fericite – petrecuseră toată ziua plimbându-se prin parc și poposiseră la o cafenea, unde li se alăturaseră doi bărbați nu prea tineri. Au făcut cunoștință, au băut împreună o sticlă de șampanie în cinstea noii prietenii și au stabilit să se revadă săptămâna următoare.

Noaptea, Galina îl visă din nou pe Ivan. El zâmbea, împăcat.

Ea începu să-i ceară iertare pentru toate… pentru că nu-i respectase dorința și îndrăznise să cunoască un alt bărbat.

Ivan spuse doar atât:

– Ți-am spus eu că nu mi-au plăcut niciodată pantofoii și hainele tale ponosite… – și se făcu nevăzut.

Eh, prea devreme ne gândim la moarte… Așa că va trebui să schimbăm și pantalonii. Până la urmă, cum se zice: ce dictează vremea, aceea trebuie socotită modă. Iar acum, moda pare să favorizeze pantalonii groși… Dilemă!

Fetele mele, vom găsi o soluție. Zilele trecute am văzut unii cu strasuri – ce spuneți? Să-i cumpăr?

Aveți grijă de voi! Și trăiți mult!

Cu umor… și în căldură!

Autor: Inga Proznič