$$$

 “AI GRIJĂ DE ORGANELE TALE, nu le mai speria.

1. Pancreasul se sperie când mănânci mult zahăr. Stă liniștit când mănânci alimente cu un conținut de carbohidrați complecși sănătoși care nu îi suprasolicită sinteza și secreția de insulină.

2. Pielea se sperie când o acoperi cu cosmetice toxice, pline de parabeni, ftalați și alți compuși dăunători. Stă liniștită când o tratezi cu ingrediente naturale.

3. Rinichii se sperie când nu bei suficientă apă în 24 de ore, pentru a te hidrata optim. Stau liniștiți când bei între 1,5-3 litri de apă/zi, curată, de izvor, pe tot parcursul zilei.

4. Ficatul se sperie când mănânci mâncăruri hiperprocesate abundente în E-uri toxice, prăjite în uleiuri hidrogenate, când bei alcool în exces și consumi medicamente hepatotoxice. Stă liniștit când nu îi suprasoliciți funcțiile, printre care și cea de detoxifiere.

5. Stomacul se sperie când sari peste micul dejun. Stă liniștit când mănânci la timp, nu mai târziu de orele 9:30-10.

6. Colonul se sperie când mănânci alimente care îți afectează tranzitul intestinal și te constipă. Stă liniștit când consumi suficiente fibre alimentare și prebiotice care îți normalizează tranzitul.

7. Plămânii se sperie când inhalezi aer murder, fum de țigară, parfumuri toxice, etc. Stau liniștiți când respiră un aer suficient de curat.

8. Inima se sperie când te uiți la lucruri urâte, care îți dau o stare psihică rea, te stresează și îngrijorează excesiv. Stă liniștită când te uiți la lucruri care îți dau o stare psihică bună.

9. Intestinul subțire se sperie când mănânci sau bei mâncare sau apă prea reci. Stă liniștit când mâncarea și apa sunt cel puțin la temperatura camerei.

10. Creierul se sperie când ai multe gânduri negative și persiști în ele prea mult timp. Stă liniștit când ești optimist și ai un echilibru în gândire: mai multe gânduri pozitive decât negative.

Ai grijă de toate organele corpului tău și nu le speria, menține-ți-le sănătoase, pentru că dacă se vor îmbolnăvi va trebui să faci eforturi susținute să se însănătoșească.”

Sursa: Nicolae Nicusor

&&&

 „Și profesorii au nevoie de pauză”

Simți oboseala care nu trece nici după weekend?

Ai zile în care vocea ți se stinge înainte de ora a treia și parcă nu mai găsești energia să zâmbești?

 Îți iubești meseria, dar simți că pasiunea se transformă treptat în epuizare?

Burnout-ul nu apare peste noapte.

Este un proces lent, aproape invizibil la început.

Se ascunde în temele neterminate, în ședințele fără sfârșit, în presiunea constantă de „a fi acolo” pentru toți — elevi, părinți, colegi.

Și într-o zi realizezi că ți-e greu să mai fii acolo și pentru tine.

       Profesorii sunt oameni, nu supereroi.

În spatele fiecărui catalog complet, fiecărei lecții reușite, stă un om care simte, obosește și are nevoie de sprijin.

Ești dedicat, ai construit generații, ai făcut diferența în viețile altora — dar nu uita: și tu meriți grijă, timp și echilibru.

 Burnout-ul poate fi prevenit.

🔹 Recunoaște semnele timpurii — iritabilitate, lipsă de concentrare, insomnie, pierderea motivației.

🔹 Caută sprijin — vorbește cu un coleg, un psiholog, un consilier.

🔹 Permite-ți momente de respiro. Nu este egoism, este supraviețuire emoțională.

Să vorbim deschis despre epuizare, despre limite, despre felul în care putem avea grijă de cei care, zi de zi, au grijă de viitor.

Educația începe cu oameni care se simt bine.

Și profesorii merită să se simtă bine.

Text preluat

_$$

 Florăreasa de la Obor mi-a vândut același buchet de trandafiri de șapte ori în ultimele două luni. Azi am aflat pentru cine îi cumpăram de fapt.

Mă duceam în fiecare vineri la piață, la aceeași tarabă. Femeia mă recunoștea de la distanță și începea să pregătească buchetul – nouă trandafiri albi, mereu nouă.

— Pentru doamna, zâmbea ea de fiecare dată.

— Da, pentru ea, răspundeam eu automat.

Plăteam, luam florile și plecam spre cimitirul Sfânta Vineri. Laura murise în urmă cu trei luni într-un accident stupid. Alunecasem pe gheață, mașina intrase într-un stâlp. Eu scăpasem cu zgârieturi. Ea nu scăpase deloc.

Azi, florăreasa m-a oprit când am vrut să plec.

— Stați puțin, a spus ea. Trebuie să vă spun ceva.

— Mă grăbesc, am răspuns.

— Știu unde vă duceți. Și știu că nu-i acolo.

M-am întors brusc.

— Poftim?

— Laura. Nu e în cimitir. Nu vinerea, cel puțin.

Mi-au început să tremure picioarele.

— Cine sunteți? Ce tot spuneți acolo?

Femeia s-a așezat pe un scăunel și mi-a făcut semn să mă apropii.

— Sunt Maria. Vând flori aici de douăzeci de ani. Și văd oameni. Îi observ. Îi țin minte.

— Și?

— Și pe Laura o știu de când era mică. Venea cu maică-sa să cumpere flori. Apoi a venit singură. Apoi ați venit împreună. Și acum veniți iar singur.

— Pentru că e moartă! am ridicat vocea. E moartă de trei luni!

Maria a clătinat din cap încet.

— Nu, dragul meu. Nu e moartă. Dar pentru tine, ar fi mai bine să fie.

Am simțit că mi se face rău. M-am sprijinit de tarabă.

— Ce aberații spuneți?

— Vinerea trecută te-ai dus la cimitir?

— Nu, am avut o ședință...

— Eu am fost. Am dus flori la mama. Și am văzut-o pe Laura. Punea flori pe un mormânt gol. Cel pe care scrie numele ei.

— E imposibil.

— E adevărat. Și știi ce e mai trist? Că plângea. Plângea și vorbea cu piatra aia goală de parcă tu erai dedesubt.

Am fugit. Literalmente am fugit de la piață până acasă. Am sunat-o pe mama Laurei.

— Alo, Mihai? a răspuns ea. Ce s-a întâmplat?

— Unde e Laura? am țipat în telefon. Unde e?

Tăcere lungă.

— Mihai, știi unde e. La cimitir.

— Nu! Nu e la cimitir! Unde e cu adevărat?

A început să plângă.

— Te rog, nu face asta. A fost decizia ei. Pentru binele tău.

Am închis și am fugit la spital. Doctorul Ionescu era de gardă. Mă tratase după accident.

— Domnule doctor, Laura... soția mea... chiar e moartă?

M-a privit lung.

— De ce întrebați asta acum, după trei luni?

— Răspundeți! E moartă sau nu?

— Haide în biroul meu, a spus el.

Mi-a arătat dosarul medical. Fotografii, rapoarte, totul.

— Laura a supraviețuit accidentului, a spus el încet. Dar...

— Dar ce?

— Traumatism cranio-cerebral sever. A stat în comă două săptămâni. Când s-a trezit...

S-a oprit. Nu voia să continue.

— Spuneți!

— Când s-a trezit, nu te-a recunoscut. Și nu doar pe tine. Nu recunoaște pe nimeni. Memoria ei s-a oprit la doisprezece ani. Crede că e încă copil. Că părinții ei sunt tineri. Că tu... tu nu exiști pentru ea.

M-am prăbușit pe scaun.

— Și de ce mi-ați spus că e moartă?

— Ea a cerut asta. În momentele de luciditate, care sunt rare, a cerut să te protejăm. Să nu te vezi obligat să ai grijă de o străină tot restul vieții. A semnat hârtiile de divorț și a cerut să-i spunem că a murit.

— Unde e acum?

— La sanatoriul din Snagov. Părinții ei au grijă de ea.

Am condus ca un nebun până la Snagov. La recepție, am spus că sunt văr cu Laura Popescu.

— Camera 24, mi-a spus asistenta. Dar acum e în grădină.

Am găsit-o pe o bancă, desenând într-un caiet. Părea atât de fragilă, atât de pierdută.

— Laura? am șoptit.

S-a uitat la mine cu ochi goi.

— Mă cunoașteți? a întrebat politicos. Sunteți doctor nou?

— Sunt... sunt un prieten.

— A, ce bine. Nu prea am prieteni aici. Toți sunt bătrâni. Eu am doar doisprezece ani, știți? Deși toți insistă că am treizeci. E stupid, nu?

Am început să plâng.

— De ce plângeți? m-a întrebat ea, întinzându-mi o batistă. V-am supărat?

— Nu, nu m-ai supărat. Doar că... doar că semeni cu cineva pe care l-am iubit foarte mult.

— Și unde e persoana aia?

— A plecat. Foarte departe.

— Poate se întoarce, a spus ea optimistă. Mama zice că oamenii care ne iubesc se întorc mereu.

— Poate ai dreptate.

Mi-a arătat desenul. Era o casă cu grădină. Casa noastră.

— E frumoasă, am spus.

— O visez mereu. E ciudat, pentru că n-am văzut-o niciodată. Dar o visez. Și visez un bărbat care îmi aduce flori albe. Nouă trandafiri. Mereu nouă.

Mi s-a oprit respirația.

— De ce nouă?

— Nu știu. În vis, el zice că nouă pentru că ne-am cunoscut pe nouă septembrie. Dar eu n-am cunoscut pe nimeni pe nouă septembrie. Am doar doisprezece ani și e martie.

Ne-am cunoscut pe 9 septembrie, acum șapte ani.

— Pot să vin să te vizitez? am întrebat-o.

— Sigur! Îmi place să am prieteni. Cum vă cheamă?

— Mihai.

A zâmbit.

— Ca bărbatul din vis! Ce coincidență amuzantă!

Am plecat după o oră. La poartă, doctorița m-a oprit.

— Dumneavoastră sunteți soțul, nu?

Am dat din cap.

— Știți că sunt momente când își amintește? Rare, dar există. Atunci plânge după dumneavoastră. Atunci cere să meargă la cimitir să-și vadă mormântul, să se asigure că pentru dumneavoastră e moartă.

— De ce face asta?

— Pentru că vă iubește. Și preferă să fiți liber să vă refaceți viața decât să fiți legat de cineva care nu vă recunoaște 95% din timp.

— Pot să vin în fiecare zi?

— Puteți. Dar să știți că pentru ea veți fi mereu un străin amabil. Cu excepția acelor câteva minute pe lună când își amintește tot. Și atunci suferința e insuportabilă pentru ea.

— Vreau să fiu aici și pentru acele minute.

De atunci, merg în fiecare zi. Uneori sunt străinul amabil. Uneori, pentru câteva minute prețioase, sunt Mihai, soțul ei.

Și în fiecare vineri, îi duc nouă trandafiri albi.

Azi, când i-am dat florile, m-a privit lung.

— Mihai? a șoptit. Ești tu?

— Sunt eu, iubito.

— Îmi pare rău că te-am mințit. Că te-am făcut să crezi că sunt moartă.

— Nu-i nimic. Înțeleg.

— Te iubesc. Să știi că în toate momentele, chiar când nu te recunosc, ceva în mine te iubește. Mereu.

Apoi a clipit și a devenit iar copilul de doisprezece ani.

— Oh, ce flori frumoase! Îmi plac trandafirii albi! Sunteți noul doctor?

$$$

 Băiatul care cerșește în fața bisericii Sfântul Gheorghe vorbește cinci limbi străine perfect. Astăzi mi-a povestit cum a ajuns în stradă.

Îl vedeam în fiecare duminică de șase luni. Același loc, aceeași poziție, același carton: „Orice bănuț ajută. Dumnezeu să vă binecuvânteze."

Avea vreo șaisprezece ani, ochi albaștri incredibili și haine mereu curate, deși uzate. Nu insista niciodată, nu deranja. Doar stătea și citea când nu-i dădea nimeni atenție.

Azi citea Marquez în original, în spaniolă.

— Îți place „Cien años de soledad"? l-am întrebat în spaniolă.

A ridicat capul surprins.

— Îl ador, mi-a răspuns într-o spaniolă perfectă. E a treia oară când îl citesc.

— Vorbești foarte bine spaniola.

— Mulțumesc. O să am nevoie de ea.

— Pentru ce?

A zâmbit trist.

— Pentru când o să plec de aici. Curând.

M-am așezat lângă el pe trotuar. Oamenii ne priveau ciudat – o femeie în costum de birou stând lângă un cerșetor.

— Cum te cheamă?

— Alexandru. Sau Alex. Sau Sasha. Depinde în ce limbă.

— Câte limbi vorbești?

— Cinci. Română, engleză, spaniolă, franceză și rusă. Lucrez la a șasea – japoneza.

— Unde ai învățat?

— Acasă. Tata era translator. Mama profesoară de limbi străine. M-au învățat de mic.

— Erau?

— Sunt. Dar pentru ei, eu nu mai exist.

A închis cartea și s-a uitat la mine.

— Vrei să știi povestea? Adevărata poveste?

— Dacă vrei să mi-o spui.

— Acum doi ani, am câștigat olimpiada națională la limbi străine. Trei limbi, locul întâi la toate. Părinții erau atât de mândri. „Viitorul nostru strălucit", mă numeau.

S-a oprit. A scos din rucsac o sticlă de apă și a băut.

— Apoi le-am spus că sunt gay.

Am tăcut. Ce puteam să spun?

— Tata m-a bătut pentru prima dată în viață. Mama a plâns trei zile încontinuu. Apoi mi-au dat un ultimatum: ori mă „vindec", ori plec.

— Și ai ales să pleci?

— Am ales să fiu eu. Am încercat să stau la prieteni, dar părinții mei i-au sunat pe toți părinții lor. Le-au spus că sunt bolnav, periculos, că le corupe copiii. În două săptămâni, nu mai aveam unde să dorm.

— Dar școala? Profesorii?

— Părinții mei sunt respectați în comunitate. Tata lucrează la primărie, mama e profesoară. Cine să creadă un copil „deviant" împotriva lor?

Mi-a arătat un carnet plin cu notițe în diferite limbi.

— Continui să învăț. Biblioteca e gratis. WiFi-ul de la McDonald's la fel. În doi ani împlinesc optsprezece ani și pot pleca legal din țară. Până atunci, supraviețuiesc.

— Unde dormi?

— Sunt locuri. Vara e ușor. Iarna... iarna e greu. Dar am supraviețuit două ierni. O să supraviețuiesc și pe a treia.

— De ce nu mergi la protecția copilului?

A râs amar.

— Am fost. M-au întors acasă de trei ori. De fiecare dată, bătaia a fost mai rău. A patra oară nu m-am mai dus.

Un bărbat a trecut și i-a aruncat cinci lei în cutie.

— Mulțumesc, Doamne ajută! a spus Alexandru.

După ce bărbatul a plecat, mi-a șoptit:

— Ăsta vine în fiecare duminică. Are un fiu de vârsta mea. Îmi dă mereu cinci lei și mă privește de parcă aș fi fantoma a ceea ce s-ar putea întâmpla cu copilul lui.

— Știe?

— Nu. Dar bănuiește. Odată m-a întrebat de ce sunt în stradă. I-am spus că „părinții nu m-au acceptat". A înțeles. De atunci, cinci lei în fiecare duminică. E felul lui de a-și negocia cu conștiința.

Telefonul meu a sunat. Era fiica mea.

— Mama, unde ești? Începe slujba.

— Vin imediat, draga.

Am închis și m-am uitat la Alexandru.

— Fiica ta?

— Da. Are cincisprezece ani.

— Norocoasă. Are o mamă.

M-am ridicat, apoi m-am răzgândit. Am scos cardul de vizită.

— Lucrez în HR la o multinațională. Când împlinești optsprezece ani, vino la mine. Vorbești cinci limbi – ești exact ce căutăm pentru departamentul de relații internaționale.

A luat cardul cu mâini tremurânde.

— De ce faceți asta?

— Pentru că fiica mea ar putea fi în locul tău. Pentru că orice copil ar putea fi. Și pentru că meriți o șansă.

— Dacă părinții mei află...

— Ce o să afle? Că lucrezi? Că ești independent? Că ai reușit fără ei?

Alexandru a început să plângă. Prima dată în șase luni când l-am văzut plângând.

— Doi ani, a șoptit. Mai am doi ani.

— O să treacă. Și apoi o să-ți construiești propria familie. Din oameni care te acceptă așa cum ești.

Când am plecat, l-am auzit vorbind în engleză cu un turist. Îi explica istoria bisericii într-un mod atât de frumos, că turistul i-a dat cincizeci de euro.

Peste două săptămâni l-am văzut din nou. Avea un laptop vechi.

— De unde...?

— L-am cumpărat din banii adunați. Învăț programare acum. Pe lângă japoneză. Pentru viitor.

— Pentru viitorul tău strălucit, am spus eu.

A zâmbit – primul zâmbet real pe care l-am văzut la el.

— Da. Pentru viitorul meu strălucit. Pe care mi-l construiesc singur.

Săptămâna trecută mi-a trimis un email. În șase limbi. „Mai am 347 de zile. Rezist."

Rezistă.

Și într-o zi, o să arate lumii că supraviețuitorii devin cei mai puternici oameni.

$$$

 În lumea contemporană, codurile de bare ne înconjoară pretutindeni. Au devenit atât de firești, încât de cele mai multe ori nici nu le mai observăm. Folosindu-le zilnic — de la cele mai obișnuite vizite la supermarket până la procese complexe de lucru — rareori ne întrebăm când și cum au apărut, cine le-a conceput și ce drum au parcurs de la primul desen trasat pe nisipul unei plaje din Miami până la utilitatea lor universală de astăzi.

Primul cod de bare a fost desenat pe nisipul de la Miami Beach

La mijlocul secolului al XX-lea, comerțul mondial cu amănuntul s-a confruntat cu o dificultate serioasă. Odată cu creșterea volumului de mărfuri disponibile pe piață, comercianții întâmpinau tot mai multe probleme în gestionarea stocurilor. Acest lucru ducea la scăderea eficienței și la costuri sporite, iar procesul de evidență a produselor vândute devenea tot mai anevoios și împovărător.

În anul 1948, într-o conversație informală între managerul unui supermarket din Philadelphia și decanul Facultății de Inginerie a Universității Drexel, primul a descris dificultățile întâmpinate și l-a întrebat dacă nu ar fi posibilă crearea unui sistem capabil să colecteze automat informațiile despre produse la punctul de vânzare, să le proceseze și, astfel, să simplifice inventarierea și să sporească eficiența activității comerciale.

Decanul s-a lansat într-o expunere amplă asupra complexității unei astfel de soluții și, în esență, a respins ideea. Probabil că ar fi uitat repede de discuție, dacă nu ar fi fost auzit întâmplător de Bernard Silver, un doctorand al universității, care a împărtășit imediat subiectul colegului său de studii, Norman Joseph Woodland. Cei doi tineri au fost profund intrigați de idee și convinși că pot găsi o soluție concretă.

Inițial, Silver și Woodland au experimentat cu cerneluri fluorescente, imaginându-și că acestea ar putea fi aplicate pe ambalaje și apoi citite cu ajutorul radiației ultraviolete. Însă tentativa s-a dovedit impracticabilă. După aceste prime eșecuri, Woodland, convins că răspunsul se află la un pas, a renunțat la studii, s-a mutat în casa bunicii sale de pe Miami Beach și a petrecut acolo luni întregi, reflectând, contemplând și căutând inspirația.

Invenția revoluționară a lui Joe Woodland

Într-o zi, stând pe plajă și desenând absent în nisip, Woodland a trasat câteva linii paralele și a avut o revelație subită. I-a venit ideea că grosimea diferită a liniilor ar putea reprezenta diverse tipuri de informații, funcționând după principiul punctelor și liniilor din codul Morse. A conceput apoi un desen compus din linii groase și subțiri, dispuse în cercuri concentrice, astfel încât să poată fi citit din orice unghi, a depus cererea de brevet și a așteptat.

În anul 1952, Woodland și Silver au obținut brevetul pentru invenția lor. Totuși, aveau să mai treacă două decenii până când sistemul de scanare a codurilor de bare avea să devină tehnic funcțional, iar geniul ideii lor să fie pe deplin recunoscut de lume.

Invenția lor a depășit epoca în care s-a născut. Deși primiseră dreptul de utilizare și comercializare, le lipsea un element esențial: dispozitivul capabil să citească și să interpreteze codul de bare.

În anul 1960, Theodor Maiman, cercetător la compania californiană Hughes Aircraft Company, a creat primul laser din lume. Destinația acestuia era neclară atât pentru inventatorul său, cât și pentru comunitatea științifică. Se presupunea că laserul ar putea fi utilizat într-o gamă foarte largă de domenii, de la sudură industrială până la intervenții chirurgicale complicate. Maiman nici nu-și imagina că invenția sa va deveni veriga lipsă de care aveau nevoie Woodland și Silver. S-a dovedit că fasciculul laser, glisând peste suprafața unui semn grafic, putea transmite cu ușurință informații despre produs și preț către o casă de marcat computerizată.

În același timp, calculatoarele deveneau mai compacte și mai ușor de utilizat, fapt esențial pentru implementarea sistemului de scanare a codurilor de bare în comerț.

Unde a fost utilizat pentru prima dată codul de bare

Paradoxal, prima organizație care a început să folosească codurile de bare nu a fost o companie comercială, ci Asociația Americană a Căilor Ferate. Sub îndrumarea inventatorului și omului de afaceri David Jarrett Collins, a fost introdus un sistem de codificare și scanare pentru identificarea automată a vagoanelor feroviare care circulau frecvent între diferite linii de transport.

Pe lateralele vagoanelor se montau plăci metalice cu benzi colorate, fiecare purtând o anumită informație. La intrarea trenului în stație, un fascicul de scanare era îndreptat asupra acestor plăci pentru a identifica vagonul. Deși sistemul s-a dovedit util la început, în anii 1970 a fost abandonat din cauza volumului mare al echipamentelor și fiabilității insuficiente în timp.

În aceeași perioadă a devenit stringenta nevoia de marcaj universal pentru produsele alimentare și industriale. În Statele Unite a fost constituit un comitet însărcinat cu elaborarea unui cod universal al produselor, care să fie aplicat uniform pe toate bunurile comercializate în supermarketuri și să poată fi imprimat atât de producători, cât și de comercianți. Codul trebuia să transmită informații precum tipul produsului, producătorul, data fabricării, prețul și alte detalii relevante, iar calculatoarele de la case să le poată citi și procesa pentru a facilita urmărirea vânzărilor și a stocurilor.

Primul scaner pentru citirea codurilor de bare a fost instalat în iulie 1974 într-un supermarket Marsh’s din orașul Troy, statul Ohio. Primul produs din istorie scanat cu un cod de bare a fost un pachet de gumă de mestecat Wrigley's Juicy Fruit, ales special pentru a demonstra scepticilor că și articolele mici pot fi marcate și scanate eficient. Acest moment a marcat începutul erei moderne a codurilor de bare.

Un instrument indispensabil pentru afaceri

De atunci, codurile de bare și dispozitivele de scanare au parcurs un drum lung și plin de transformări, perfecționându-se continuu timp de peste jumătate de secol. Astăzi, imaginea codului de bare este cunoscută tuturor: o succesiune ordonată de linii negre și albe paralele, imprimată pe ambalajul produsului, citită de un scanner optic ce interpretează informațiile și le transmite sistemului electronic, de regulă către casa de marcat.

Totuși, introducerea codurilor de bare în anii 1970 s-a lovit de numeroase piedici și a fost întâmpinată cu aprige critici. Sindicatele se temeau că acestea vor duce la pierderea unui număr considerabil de locuri de muncă, cumpărătorii puneau sub semnul întrebării corectitudinea prețurilor, iar comercianții și producătorii ezitau să investească în etichetarea produselor, temându-se că ambalajele vor fi deteriorate. N-au lipsit nici teoriile conspirației: circulau zvonuri potrivit cărora, prin codurile de bare, „fratele cel mare” va supraveghea neîncetat populația, iar unii credincioși susțineau că în structura codurilor s-ar ascunde numărul 666, „numărul fiarei”. Până și celebrul prezentator Phil Donahue a numit cândva codurile de bare „o conspirație corporatistă împotriva consumatorilor”.

Însă deja în anii 1980 avantajele lor în toate domeniile vieții cotidiene au devenit incontestabile. La început, au fost aplicate pe toate bunurile și produsele alimentare, în 2005 companiile aeriene au început să imprime coduri de bare pe cărțile de îmbarcare, iar în 2008 această tehnologie a pătruns și în dispozitivele mobile.

Astăzi, codul de bare este un instrument indispensabil pentru mediul de afaceri, jucând un rol mult mai important decât simpla etichetare a produselor și accelerarea procesului de plată. Aceste minuscule linii paralele au influențat profund lumea contemporană, eliminând erorile umane și optimizând procesele economice, iar viitorul lor se anunță vast și promițător. Pe măsură ce trecem de la codurile tradiționale la cele bidimensionale și tridimensionale, tehnologia va continua să se perfecționeze pentru a face schimbul de informații cât mai simplu, rapid și sigur.

❗️ Materialul de față reprezintă o prezentare popularizată a istoriei codurilor de bare, incluzând unele relatări de natură legendară sau anecdotică. Anumite episoade (precum cel cu desenul pe nisipul din Miami Beach) nu sunt confirmate de surse documentare solide și sunt expuse ca versiuni posibile. Cititorul este încurajat să păstreze o doză de spirit critic și să verifice informațiile în surse academice și istorice de încredere.

$$$

 SEMNIFICAȚIA HALOWEEN-LUI🎃

Nu, Halloween nu înseamnă "Hell will win", aşa cum văd că se rostogoleşte de fiecare dată în această perioadă a anului.

Numele de Halloween provine de la "All Hallows' Eve", pe 31 octombrie fiind ajunul Sărbătorii Tuturor Sfinților, celebrată de creştinii catolici şi protestanţi pe 1 noiembrie.⛪

În Transilvania această sărbătoare e cunoscută drept "Luminaţia", cimitirele fiind, pe 1 noiembrie, locul de întâlnire al rudelor şi prietenilor celor decedaţi. Este numită "Luminaţie" pentru că seara sunt aprinse lumânări pe morminte.🕯

Origini: Nu, Halloween-ul nu are origini americane. Este o sărbătoare europeană ce a fost "exportată" şi peste ocean. 🌍 

Istoric: În secolul al VIII-lea, Papa Grigore al III-lea a desemnat 1 noiembrie ca Ziua Tuturor Sfinților (All Hallows' Day). 📜

Ulterior, tradiția celtică "Samhain" a fost asimilată în această sărbătoare creștină și a devenit cunoscută sub numele de All Hallows' Eve (Ajunul Sărbătorii Tuturor Sfinţilor), forma "Halloween" fiind folosită pentru prima oară în secolul XVI, în Scoția.

Ulterior, sărbătoarea a ajuns şi în "Lumea Nouă" odată cu emigranţii irlandezi care au traversat oceanul pentru a se stabili în America de Nord în sec. XIX. 🚢

Semnificaţii: Noaptea dintre 31 octombrie şi 1 noiembrie era considerată un moment în care lumea spiritelor se afla în cea mai apropiată legătură cu lumea noastră. Astfel, pentru a "speria" spiritele malefice, oamenii purtau măști și costume şi aprindeau focuri. 🔥

Această modalitate de a "alunga spiritele rele" este similară cu tradiţia maramureşeană în care colindătorii poartă măşti înfricoșătoare şi fac zgomot ca să sperie spiritele rele. 👹

Colindătorii, mai ales copii, se costumează de Halloween și merg din casă în casă cu felinare sculptate din dovleac pentru a primi daruri. Strigă "ne dați ori nu ne dați" (trick or treat), iar oamenii le deschid ușa și le oferă fructe şi dulciuri. 🎃

Aceast obicei îşi are rădăcina în tradiţia de a "da de pomană" în schimbul promisiunii unei rugăciuni pentru sufletele morţilor. 🥮

$$$

 10 CARTI PE CARE TREBUIE SĂ 

LE CITEȘTI ÎNTR-O VIAȚĂ

Iată lista lor și un rezumat a ceea ce vă poate învăța fiecare carte despre găsirea adevărului, frumuseții și bunătății vieții:

1) “Frații Karamazov” - Dostoievski.

“Acesta este cel mai mare roman al celui mai mare romancier”

Personajele fraților sunt toate ciudate: uneori sunt în rai, alteori în iad.

Geniul este că și tu ești ciudat, iar Dostoievski te ajută să descoperi acea ciudățenie din tine.

2) “Mărturisiri” – Augustin

 “Cea mai mare carte scrisă vreodată în afara Bibliei”

Este o autobiografie a modului în care Augustin a trecut de la comiterea tuturor păcatelor din carte la a deveni un mare sfânt.

Dezvăluie că, chiar și cei MAI RAI oameni sunt capabili să facă miracole si bine.

3) “Brave New World” - Huxley

 “Aceasta este cea mai profetică carte a secolului al XX-lea... trăim într-o lume nouă și curajoasă”

Este un roman distopic despre cum plăcerea este un drog care distruge societatea.

Deși este fictiv, este ciudat de exact cum funcționează societatea de astăzi.

4) “Stăpânul Inelelor” - Tolkien

Personajele lui Tolkien sunt mai mari decât viața. Ele evocă spirite de măreție și eroism ca nimic altceva. Stăpânul Inelelor te învață ce înseamnă cu adevărat să fii un erou.

Citiți această poveste și căutați să urmați exemplul protagoniștilor ei.

5) “Gânduri” - Blaise Pascal

6) “Iliada și Odiseea” -Homer

7) “Summit-ul baroc” - Emily Bronte.

8 “Don Quijote De La Mancha” - Miguel de Cervantes.

9) “O sută de ani de singurătate” - Gabriel Garcia Marquez.

10) “Anna Karenina” - Lev Tolstoi

 Din experiența mea, predarea filozofiei… "Penseés" este cea mai eficientă modalitate de a ajunge la păgânul modern căruia nu-i pasă de Adevăr.” Gândurile se concentrează pe metafizică, dar sunt clare și simple. Trezește dorința de Adevăr și Bine, așa cum pot face puține cărți.