$$$

 SCRIITORII ROMÂNI ȘI ALCOOLUL

Nichita Stănescu bea două sticle de vodcă pe zi, Marin Preda a murit după o beție cruntă

Povestea de iubire dintre scriitorii care au trăit în perioada comunismului și alcool este una lungă, năbădăioasă și tragică. Unii dintre cei mai buni poeți sau prozatori au băut atât de mult încât acest viciu le-a provocat, direct sau indirect, moartea.

Labiș a căzut sub tramvai după o beție la Capșa

Spre deosebire de înaintașii lor interbelici, scriitorii născuți sub zodia comunismului nu au mai putut apela la droguri pentru a-și atinge limitele fanteziei. Acestea fuseseră interzise și consumul era aspru pedepsit. Așa că singura variantă care le-a rămas la dispoziție a fost alcoolul.

Printre cei amintiți de Andrei Oișteanu în cartea sa „Narcotice în cultura română" se numără poetul Nicolae Labiș, care a murit în decembrie 1956 după ce, beat fiind, a alunecat sub un tramvai. El petrecuse cu mai mulți prieteni la Casa Capșa, unde băuse țuică, și se ducea acasă cu o tânără dansatoare pe care abia o cunoscuse.

Amețit, el a alunecat sub tramvai și a fost târât câțiva metri. A murit câteva zile mai târziu. Deși foarte mulți au fost convinși că poetul a fost împins, cauza ancheta oficială a stabilit că accidentul a fost provocat de starea sa de ebrietate.

Un alt exemplu amintit în cartea citată mai sus este prozatorul Nicolae Velea care, într/o noapte din 1987, „era atât de beat încât a adormit în zăpadă și a murit."

Ce l-a omorât pe Marin Preda

O altă moarte care a făcut să curgă multă cerneală a fost cea a lui Marin Preda. El a fost descoperit decedat la data de 16 mai 1980, în camera pe care o avea la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia. Ca și în cazul lui Labiș, mulți au crezut că fusese suprimat de Securitate pentru că devenise un pericol pentru regimul comunist. Adevărul, însă, pare să fie altul.

Prozatorul obișnuia să bea foarte mult și un astfel de episod a fost cel care i-a provocat, indirect, decesul.

Scriitorul și jurnalistul Ștefan Agopian, martor avizat al boemei literare din acele vremuri, a rememorat ultima zi din viața sa: „Se pare că la editură a băut ceva tărie, whisky probabil. Pe urmă a plecat la Mogoșoaia, cu un taxi. (...) Mai mult ca sigur s-a dus la Mogoșoaia ca să bea, ceea ce a și făcut.

S-a dus întins la restaurant și acolo a dat peste criticul Lucian Raicu,care sărbătorea ziua de naștere a soției sale, prozatoarea Sonia Larian. La masă mai erau și alți invitați. Preda a fost poftit la masă și s-a apucat de băut. După o vreme a zis că se duce la culcare.

Nimeni nu știe ce-o fi făcut în cameră, probabil c-a dormit. Noaptea tîrziu a reapărut în restaurant și a dat din nou peste petrecăreții cu care băuse mai devreme. 

A cerut vodcă și a băut dintr-o răsuflare un pahar de 200 de grame. S-a îmbătat instantaneu și a fost cărat în cameră. A fost găsit mort a doua zi dimineața. Vărsase în somn și se sufocase cu propria lui vărsătură. În august ar fi împlinit 58 de ani. Știu povestea de la poetul Virgil Mazilescu, care fusese în noaptea aia acolo, la masa cu pricina."

"Nichita Stănescu și-a băut ficatul"

Mircea Dinescu: " Am stat la masa cu toți betivii literaturii romanesti"

Cea mai celebră victimă a abuzului de alcool a fost, însă, poetul Nichita Stănescu, protagonist al unor beții legendare în perioada comunistă

În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cît de cît cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis de vodcă. Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescență intelectuală vecină cu geniul", povestește același Ștefan Agopian.

Însă alcoolul care îl ținea în formă zi de zi îi submina iremediabil sănătatea. Prima criză hepatică a avut-o în 1981. Moartea l-a prins din urmă doi ani mai târziu, imediat ce s-a întors în București după nunta unor prieteni din provincie.

A început să simtă dureri năucitoare în zona ficatului și a fost dus la spital. Două zile mai târziu a murit. Diagnosticul oficial a fost stop cardiorespirator.

Realitatea a fost alta, după cum își amintește bunul său prieten, poetul Cezar Ivănescu. „La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Și-l băuse pe tot", a povestit poetul.

fragment din cartea "Narcotice în cultura română " de Andrei Oisteanu

Diana Laura Preda 🙏

$$$

 Ioana stă pe marginea patului, cu telefonul în mână. E un telefon vechi, cu ecranul crăpat în colțul din dreapta, o crăpătură subțire care se ramifică ca o rădăcină și pe care a învățat să o ignore când se uită la poze. Telefonul vibrează ușor în palmă — alarma pe care și-o pune în fiecare duminică la ora zece dimineața, ora unsprezece în România, când știe că fiica ei, Mara, se trezește și ia telefonul să verifice mesajele.

Camera în care stă e mică, suficient doar pentru un pat îngust, o noptieră și un dulap de lemn presat. Pereții sunt vopsiți în alb, un alb steril de spital sau de hotel ieftin, fără nicio pată sau urmă de personalitate, fără tablouri sau fotografii pentru că Ioana nu a vrut să agațe nimic pe pereți — la început pentru că credea că stă doar câteva luni, apoi pentru că s-a obișnuit cu goliciunea, și acum, după trei ani, nu mai știe cum ar arăta camera cu ceva pe pereți. Geamul e mic, dat cu perdea subțire bej, și prin el intră o lumină rece de noiembrie din Milano, o lumină albă-cenușie care face totul să arate plat și obosit.

Ioana are patruzeci și doi de ani, păr șaten prins în coadă joasă, câteva fire albe la rădăcină pe care nu le mai vopsește de luni de zile pentru că i se pare inutil să cheltuiască bani pe așa ceva când oricum nu o vede nimeni în afară de doamna Giulia, bătrâna de optzeci și șase de ani pe care o îngrijește șase zile pe săptămână. Poartă o bluză din bumbac gri, pantaloni de trening bleumarin și șosete groase albe, pentru că în camera asta e mereu frig, proprietarul economisește la încălzire și termostatul e setat pe cincisprezece grade, suficient să nu înghețe țevile, dar insuficient să simți confort.

Apasă butonul de apel video și așteaptă, privind ecranul unde se învârte cercul de încărcare, și simte cum inima i se strânge ușor, așa cum se strânge de fiecare dată când sună acasă, pentru că nu știe niciodată dacă Mara va răspunde sau dacă va vedea notificarea și o va ignora, așa cum a făcut în ultimele două duminici. După șapte tonuri lungi, ecranul se aprinde și apare fața fiicei ei — Mara, șaisprezece ani, păr lung negru răvășit, ochi mari căprui, căștile mari albe pe urechi și o expresie de plictiseală politicoasă pe care Ioana a învățat să o recunoască și să o accepte fără comentarii.

„Bună, mamă," spune Mara, vocea ei ajungând întârziată prin conexiunea slabă de internet, un ecou ușor care face conversația să pară și mai artificială decât e deja.

„Bună, iubita mea," răspunde Ioana, zâmbind larg, un zâmbet exagerat de care e conștientă dar pe care nu-l poate controla, pentru că vrea ca fiica ei să vadă bucurie, nu oboseala și singurătatea care îi umplu pieptul de fiecare dată când vorbesc. „Ce mai faci? Cum a fost săptămâna?"

Mara ridică din umeri, un gest vag, privirea ei rătăcind undeva în afara cadrului. „Bine. La fel. Școală, teme, nimic special."

Ioana așteaptă, speră că Mara va continua, va adăuga ceva, va povesti despre o prietenă sau despre un profesor sau despre orice, dar fata tace, așteaptă și ea, și între ele se așterne o tăcere incomodă umplută doar de zgomotul static al conexiunii. În fundal, Ioana aude vocea mamei ei, bunica Anca, strigând ceva din bucătărie, probabil că prânzul e gata sau că trebuie curățate cartofii, și vede cum Mara se încruntă ușor, enervată de întrerupere.

„Cum e bunica?" întreabă Ioana repede, căutând să umple tăcerea. „Vă înțelegeți bine?"

„E ok," răspunde Mara pe un ton neutru, lipsit de emoție. „Îmi tot spune ce să fac, dar e ok."

Ioana simte o jenă amestecată cu vinovăție, pentru că știe că nu e ușor pentru Mara să trăiască cu bunica ei într-un apartament mic cu două camere, unde nu are intimitate și unde fiecare mirosea a gătit, de medicamente și de bătrânețe, și știe că mama ei, deși își face tot posibilul, nu înțelege ce vrea o fată de șaisprezece ani, nu știe să vorbească cu ea despre băieți sau despre muzică sau despre problemele pe care le are la școală. Dar nu are ce face — a plecat în Italia acum trei ani, după ce divorțul s-a finalizat și tatăl Marei și-a întemeiat o familie nouă și nu mai trimite bani, și singura soluție a fost să accepte job-ul ăsta de badantă, să îngrijească o bătrână bolnavă în Milano și să trimită acasă tot ce câștigă ca Mara să aibă de toate.

„Ți-am trimis bani săptămâna trecută," spune Ioana, schimbând subiectul pentru că nu mai suportă tensiunea. „Ai primit? Pentru ghete, cum mi-ai cerut."

„Da, am primit," confirmă Mara, fără entuziasm. „Mersi."

„Le-ai cumpărat deja?"

„Nu încă. Mă duc cu Daria la mall săptămâna viitoare."

Ioana zâmbește din nou, un zâmbet forțat. „Bine, atunci fă poze când le cumperi, vreau să văd cum arată."

„Ok."

Alt moment de tăcere. Ioana caută ceva să mai spună, o întrebare care să deschidă o conversație adevărată, dar mintea ei e obosită, golită de șase zile de muncă în care a spălat, a curățat, a gătit, a schimbat scutece și a ascultat plânsetele doamnei Giulia care nu mai știe unde e și cine e și care întreabă mereu de fiul ei mort de zece ani. Vrea să-i spună Marei că îi e dor de ea, că se gândește la ea în fiecare secundă, că visează noaptea că sunt din nou împreună și că atunci când se trezește dimineața și realizează că e tot în camera asta mică și rece din Milano, inima ei se rupe în bucăți mici, dar nu poate spune asta pentru că nu vrea ca Mara să simtă povara, nu vrea ca fiica ei să se simtă vinovată.

„Și la școală cum merge?" încearcă Ioana din nou. „Ai luat notă la matematică?"

„Șapte."

„E bine, nu?"

Mara ridică din umeri. „E ok, puteam să iau mai mult dar nu prea m-am pregătit."

„Trebuie să te pregătești, Mara, e important pentru bacalaureat, știi asta."

„Știu, mamă," răspunde Mara pe un ton ușor iritat, tonul pe care îl folosește mereu când Ioana încearcă să joace rolul de părinte pe distanță, un rol pe care ambele știu că e artificial și ineficient. „O să învăț, nu-ți face griji."

Tăcere din nou. Ioana privește fața fiicei ei pe ecranul mic și crăpat și încearcă să memoreze fiecare detaliu — forma sprâncenelor, culoarea exact a ochilor, modul în care își mușcă buzele când e nerăbdătoare — pentru că știe că peste câteva minute conversația se va termina și va mai avea o săptămână în care singura ei legătură cu Mara va fi mesajele scurte pe WhatsApp, răspunsuri monosilabice la întrebările ei disperate.

„Mamă, trebuie să mă duc," spune Mara brusc, confirmând teama Ioanei. „Bunica spune că e prânzul gata și apoi trebuie să termin un proiect la info."

„Bine, iubita mea," răspunde Ioana rapid, vocea ei tremurând ușor deși încearcă să pară veselă. „Te iubesc mult. Sună-mă tu dacă ai nevoie de ceva, oricând."

„Ok. Te iubesc și eu. Pa."

Ecranul devine negru înainte ca Ioana să apuce să mai spună ceva, și ea rămâne cu telefonul în mână, privind reflexia ei vag în sticla întunecată. Se vede obosită, bătrână, cu riduri adânci pe frunte și în colțurile ochilor, riduri care nu erau acolo când a plecat din România, și realizează că în trei ani s-a transformat într-o versiune ștearsă a ei însăși, o femeie care există doar pentru a munci și a trimite bani acasă, fără viață proprie, fără prieteni, fără momente de bucurie.

Pune telefonul pe noptieră și se ridică, merge la fereastră și trage ușor perdeaua. Afară, strada e goală și umedă de ploaie, mașini parcate de-a lungul trotuarului, clădiri vechi cu fațade murdare, un oraș străin care nu a devenit niciodată acasă și care nu va fi niciodată. Se gândește la apartamentul din București unde locuiește Mara cu mama ei, un apartament cu două camere la etajul trei într-un bloc comunist, cu pereții subțiri prin care auzi vecinii certându-se și cu instalația de apă care face zgomot noaptea. Își amintește cum era să se trezească în acel apartament, să facă cafea în bucătăria mică, să o trezească pe Mara pentru școală, să-i pregătească micul dejun și să stea cu ea la masă vorbind despre orice, despre nimic, doar să fie împreună.

Acum, distanța dintre ele nu e doar geografică — e o distanță emoțională care crește cu fiecare lună care trece, cu fiecare conversație scurtă și forțată, cu fiecare moment important din viața Marei pe care Ioana îl ratează. Nu a fost acolo când Mara a avut prima dezamăgire în dragoste. Nu a fost acolo când a luat premiu la concursul de desen. Nu a fost acolo când a avut febră și a stat în pat trei zile. Nu e acolo niciodată, și cu cât timp trece, cu atât mai mult simte că pierde nu doar momentele, ci pierde însăși legătura, pierde fiica ei, care devine o străină politicoasă la capătul unei linii de telefon.

Se întoarce în cameră, se așază din nou pe pat și ia telefonul. Intră în galerie, unde are sute de poze cu Mara — poze vechi, de când era mică, de când râdeau împreună, de când mersese în excursii și la mare și făceau selfie-uri aiurite. Derulează prin poze, oprire la una făcută acum cinci ani, unde Mara are unsprezece ani și zâmbește larg, cu dinții întrerupți de aparatul dentar, și Ioana e lângă ea, bronzată și fericită, ambele în costum de baie pe plaja de la Mamaia, nisipul fierbinte, soarele strălucitor, și viața lor încă întreagă și împreună.

Ioana privește poza până când ecranul se închide automat, apoi pune telefonul jos și se întinde pe pat, uitându-se la tavanul alb și gol. Mai are o oră până trebuie să plece la doamna Giulia pentru tura de după-amiază, o oră în care ar putea să facă ceva pentru ea — să citească, să se uite la un film, să iasă să ia aer — dar nu are energie pentru nimic, așa că rămâne întinsă, numărand respirațiile, așteptând ca timpul să treacă.

Și duminica următoare va suna din nou, și vor avea aceeași conversație scurtă și distantă, și Mara va răspunde politicos dar dezinteresat, și Ioana va închide telefonul cu inima strânsă, și va număra zilele până la vacanța de vară când poate să meargă acasă pentru două săptămâni, să o vadă pe fiica ei față în față, să o îmbrățișeze și să încerce să recupereze tot ce a pierdut în lunile de absență.

Dar știe, în adâncul ei, că nu se poate recupera timpul pierdut, că fiecare zi petrecută departe e o zi din viața Marei pe care nu o va mai avea niciodată înapoi.

$$$

 Motoarele urlau pe DN1, iar soarele topea asfaltul. Un Mercedes negru stătea tras pe banda de urgență, cu capota ridicată și aburul curgând din el ca dintr-un cazan sub presiune.

Șoferul — cămașă albă, ceas scump, pantofi italienești — lovea nervos telefonul de volan. Nimeni nu oprea.

Până când, din spate, s-a apropiat un Logan alb, obosit, plin de praf. A tras ușor lângă el și din mașină a coborât un bărbat subțire, ars de soare, cu mâini crăpate și o privire senină.

— Aveți necazuri, dom’le? întreabă simplu.

— Nu, vine cineva, răspunde cel din Mercedes, fără să-l privească.

Dar omul nu pleacă. Se uită la aburul care iese și spune cu un ton liniștit, aproape părintesc:

— Dacă mai mergeți așa, stricați motorul de tot. Vă las niște apă, să nu crape blocul.

Scoate din portbagaj o sticlă tăiată și toarnă cu grijă în radiator. Își șterge fruntea cu mâneca, apoi închide capota.

Bogatul îl privește pentru prima dată. Costumul lui de zeci de mii contrastează cu hainele celuilalt, de muncitor.

— Cât îți datorez?

— Nimic, șefu’. Să aveți drum bun.

Pleacă înapoi spre Logan, care tușește din tobă și dispare încet printre TIR-uri.

---

Câteva ore mai târziu, același Mercedes intră într-o benzinărie din Sinaia. Înăuntru — coadă. În față, un copil ține o sticlă goală, jucându-se cu dopul. Lângă el, același bărbat din Logan.

— Tati, luăm și o înghețată? întreabă copilul cu voce stinsă.

— Nu acum, Luca. Mai bine apă rece, că mâine plecăm devreme, zice tatăl, zâmbind.

Bogatul îi privește câteva secunde. Se apropie și spune:

— Ține, ia-i băiatului ce vrea.

— Nu, mulțumesc, dom’le. Am vrut doar să vă ajut, nu să primesc.

— Dar insis—

— Nu trebuie. Ce am făcut, am făcut cu inima.

Se întorc amândoi spre casierie. Copilul, însă, întoarce capul spre bărbatul în costum și îi spune, timid:

— Mulțumim oricum, domnule.

---

Seara, bogatul ajunge acasă. Deschide televizorul, dă drumul la știri.

Titlu mare, cu roșu:

> „Tragedie pe DN1. Tată mort în drum spre serviciu, fiul de 8 ani în stare stabilă.”

Imaginea — Loganul alb, răsturnat într-un șanț. Parbriz spart, portiera îndoită.

Îl recunoaște instantaneu. Mâinile îi tremură.

Bidonul tăiat cu care omul îi turnase apă stă încă pe scaunul din dreapta.

Se lasă pe spate în scaun, cu privirea pierdută în ecranul televizorului.

Afară, în curte, mașina e parcată exact cum a lăsat-o. Se ridică mecanic, iese din casă, deschide portiera, se așază la volan și apasă contactul.

Motorul nu pornește. Doar un clic scurt.

Stă acolo, în tăcere, cu farurile reflectându-se în poarta casei, și simte cum ceva se rupe în interior.

Pentru prima dată, își dă seama că banii, poziția, respectul — toate nu mai au niciun sens în fața unei vieți simple care a dispărut așa.

A doua zi, merge personal la spitalul din Brașov, unde e internat copilul. Nu spune cine e. Lasă un plic la recepție și dispare.

Pe foaie scrie doar atât:

 „De la omul căruia tatăl tău i-a dat apă.”

$$$

 Florăreasa de la Obor mi-a vândut același buchet de trandafiri de șapte ori în ultimele două luni. Azi am aflat pentru cine îi cumpăram de fapt.

Mă duceam în fiecare vineri la piață, la aceeași tarabă. Femeia mă recunoștea de la distanță și începea să pregătească buchetul – nouă trandafiri albi, mereu nouă.

— Pentru doamna, zâmbea ea de fiecare dată.

— Da, pentru ea, răspundeam eu automat.

Plăteam, luam florile și plecam spre cimitirul Sfânta Vineri. Laura murise în urmă cu trei luni într-un accident stupid. Alunecasem pe gheață, mașina intrase într-un stâlp. Eu scăpasem cu zgârieturi. Ea nu scăpase deloc.

Azi, florăreasa m-a oprit când am vrut să plec.

— Stați puțin, a spus ea. Trebuie să vă spun ceva.

— Mă grăbesc, am răspuns.

— Știu unde vă duceți. Și știu că nu-i acolo.

M-am întors brusc.

— Poftim?

— Laura. Nu e în cimitir. Nu vinerea, cel puțin.

Mi-au început să tremure picioarele.

— Cine sunteți? Ce tot spuneți acolo?

Femeia s-a așezat pe un scăunel și mi-a făcut semn să mă apropii.

— Sunt Maria. Vând flori aici de douăzeci de ani. Și văd oameni. Îi observ. Îi țin minte.

— Și?

— Și pe Laura o știu de când era mică. Venea cu maică-sa să cumpere flori. Apoi a venit singură. Apoi ați venit împreună. Și acum veniți iar singur.

— Pentru că e moartă! am ridicat vocea. E moartă de trei luni!

Maria a clătinat din cap încet.

— Nu, dragul meu. Nu e moartă. Dar pentru tine, ar fi mai bine să fie.

Am simțit că mi se face rău. M-am sprijinit de tarabă.

— Ce aberații spuneți?

— Vinerea trecută te-ai dus la cimitir?

— Nu, am avut o ședință...

— Eu am fost. Am dus flori la mama. Și am văzut-o pe Laura. Punea flori pe un mormânt gol. Cel pe care scrie numele ei.

— E imposibil.

— E adevărat. Și știi ce e mai trist? Că plângea. Plângea și vorbea cu piatra aia goală de parcă tu erai dedesubt.

Am fugit. Literalmente am fugit de la piață până acasă. Am sunat-o pe mama Laurei.

— Alo, Mihai? a răspuns ea. Ce s-a întâmplat?

— Unde e Laura? am țipat în telefon. Unde e?

Tăcere lungă.

— Mihai, știi unde e. La cimitir.

— Nu! Nu e la cimitir! Unde e cu adevărat?

A început să plângă.

— Te rog, nu face asta. A fost decizia ei. Pentru binele tău.

Am închis și am fugit la spital. Doctorul Ionescu era de gardă. Mă tratase după accident.

— Domnule doctor, Laura... soția mea... chiar e moartă?

M-a privit lung.

— De ce întrebați asta acum, după trei luni?

— Răspundeți! E moartă sau nu?

— Haide în biroul meu, a spus el.

Mi-a arătat dosarul medical. Fotografii, rapoarte, totul.

— Laura a supraviețuit accidentului, a spus el încet. Dar...

— Dar ce?

— Traumatism cranio-cerebral sever. A stat în comă două săptămâni. Când s-a trezit...

S-a oprit. Nu voia să continue.

— Spuneți!

— Când s-a trezit, nu te-a recunoscut. Și nu doar pe tine. Nu recunoaște pe nimeni. Memoria ei s-a oprit la doisprezece ani. Crede că e încă copil. Că părinții ei sunt tineri. Că tu... tu nu exiști pentru ea.

M-am prăbușit pe scaun.

— Și de ce mi-ați spus că e moartă?

— Ea a cerut asta. În momentele de luciditate, care sunt rare, a cerut să te protejăm. Să nu te vezi obligat să ai grijă de o străină tot restul vieții. A semnat hârtiile de divorț și a cerut să-i spunem că a murit.

— Unde e acum?

— La sanatoriul din Snagov. Părinții ei au grijă de ea.

Am condus ca un nebun până la Snagov. La recepție, am spus că sunt văr cu Laura Popescu.

— Camera 24, mi-a spus asistenta. Dar acum e în grădină.

Am găsit-o pe o bancă, desenând într-un caiet. Părea atât de fragilă, atât de pierdută.

— Laura? am șoptit.

S-a uitat la mine cu ochi goi.

— Mă cunoașteți? a întrebat politicos. Sunteți doctor nou?

— Sunt... sunt un prieten.

— A, ce bine. Nu prea am prieteni aici. Toți sunt bătrâni. Eu am doar doisprezece ani, știți? Deși toți insistă că am treizeci. E stupid, nu?

Am început să plâng.

— De ce plângeți? m-a întrebat ea, întinzându-mi o batistă. V-am supărat?

— Nu, nu m-ai supărat. Doar că... doar că semeni cu cineva pe care l-am iubit foarte mult.

— Și unde e persoana aia?

— A plecat. Foarte departe.

— Poate se întoarce, a spus ea optimistă. Mama zice că oamenii care ne iubesc se întorc mereu.

— Poate ai dreptate.

Mi-a arătat desenul. Era o casă cu grădină. Casa noastră.

— E frumoasă, am spus.

— O visez mereu. E ciudat, pentru că n-am văzut-o niciodată. Dar o visez. Și visez un bărbat care îmi aduce flori albe. Nouă trandafiri. Mereu nouă.

Mi s-a oprit respirația.

— De ce nouă?

— Nu știu. În vis, el zice că nouă pentru că ne-am cunoscut pe nouă septembrie. Dar eu n-am cunoscut pe nimeni pe nouă septembrie. Am doar doisprezece ani și e martie.

Ne-am cunoscut pe 9 septembrie, acum șapte ani.

— Pot să vin să te vizitez? am întrebat-o.

— Sigur! Îmi place să am prieteni. Cum vă cheamă?

— Mihai.

A zâmbit.

— Ca bărbatul din vis! Ce coincidență amuzantă!

Am plecat după o oră. La poartă, doctorița m-a oprit.

— Dumneavoastră sunteți soțul, nu?

Am dat din cap.

— Știți că sunt momente când își amintește? Rare, dar există. Atunci plânge după dumneavoastră. Atunci cere să meargă la cimitir să-și vadă mormântul, să se asigure că pentru dumneavoastră e moartă.

— De ce face asta?

— Pentru că vă iubește. Și preferă să fiți liber să vă refaceți viața decât să fiți legat de cineva care nu vă recunoaște 95% din timp.

— Pot să vin în fiecare zi?

— Puteți. Dar să știți că pentru ea veți fi mereu un străin amabil. Cu excepția acelor câteva minute pe lună când își amintește tot. Și atunci suferința e insuportabilă pentru ea.

— Vreau să fiu aici și pentru acele minute.

De atunci, merg în fiecare zi. Uneori sunt străinul amabil. Uneori, pentru câteva minute prețioase, sunt Mihai, soțul ei.

Și în fiecare vineri, îi duc nouă trandafiri albi.

Azi, când i-am dat florile, m-a privit lung.

— Mihai? a șoptit. Ești tu?

— Sunt eu, iubito.

— Îmi pare rău că te-am mințit. Că te-am făcut să crezi că sunt moartă.

— Nu-i nimic. Înțeleg.

— Te iubesc. Să știi că în toate momentele, chiar când nu te recunosc, ceva în mine te iubește. Mereu.

Apoi a clipit și a devenit iar copilul de doisprezece ani.

— Oh, ce flori frumoase! Îmi plac trandafirii albi! Sunteți noul doctor?

$$$

 Înțelepciune japoneză:

1. Cedează calea proștilor și smintiților.

2. Când o femeie își pune în gând, trece și prin stâncă.

3. Nu-l opri pe cel ce pleacă și nu-l alunga pe cel ce vine.

4. A face repede înseamnă a face încet, dar fără întreruperi.

5. Mai bine dușmanul unui om bun decât prietenul unuia rău.

6. Fără oamenii de rând nu se nasc cei mari.

7. Cel ce dorește cu ardoare să urce își va născoci scara.

8. Soțul și soția să fie ca mâna și ochii: când mâna doare, ochii plâng; când ochii plâng, mâinile șterg lacrimile.

9. Soarele nu cunoaște drepți și nedrepți; el strălucește fără gândul de a încălzi pe cineva. Cel care se află pe sine seamănă cu soarele.

10. Marea e măreață fiindcă nu disprețuiește nici pâraiele mărunte.

11. Chiar și drumul depărtat începe de aproape.

12. Dacă ai pornit la drum de bunăvoie, și o mie de ri îți par una.

13. Chiar dacă sabia îți va trebui o singură dată în viață, ea trebuie purtată mereu.

14. Florile prea frumoase nu dau roade bune.

15. Tristețea, ca o haină ruptă, se lasă acasă.

16. Când există iubire, urmele vărsatului sunt la fel de frumoase ca gropițele din obraji.

17. Nimeni nu se împiedică stând în pat.

18. Un singur cuvânt bun poate încălzi trei luni de iarnă.

19. Dacă problema poate fi rezolvată, nu merită îngrijorare; dacă nu poate fi rezolvată, îngrijorarea e zadarnică.

20. Când pictezi o ramură, trebuie să auzi suflarea vântului.

21. Verifică de șapte ori înainte de a te îndoi de un om.

22. Fă tot ce îți stă în putere, iar în rest încredințează-te sorții.

23. Sinceritatea excesivă se învecinează cu prostia.

24. În casa în care se râde, intră fericirea.

25. Victoria revine celui care rabdă cu o jumătate de ceas mai mult decât potrivnicul său.

26. Se întâmplă ca frunza să se înece, iar piatra să plutească.

27. Într-un chip zâmbitor nu tragi săgeata.

28. Ceaiul rece și orezul rece pot fi îndurate, dar privirea rece și cuvântul rece sunt de nesuferit.

29. Nu te teme să te apleci puțin; te vei îndrepta cu atât mai drept.

30. După ce ai chibzuit, hotărăște-te; odată hotărât, nu mai șovăi.

$$$

 E minunat să ai o adevărată ceată de pisici împrejur. Când te simți rău, e de-ajuns să le privești – atunci ți se va face mai bine, pentru că ele știu totul, știu lucrurile așa cum sunt în esența lor. Nimic nu le poate uimi. Ele pur și simplu știu. Sunt salvatoare. Cu cât ai mai multe pisici, cu atât trăiești mai mult. Dacă ai o sută de pisici, vei trăi de zece ori mai mult decât dacă ai avea doar zece. Într-o zi, acest lucru va fi descoperit, și oamenii vor începe să adune câte o mie de pisici, trăind veșnic. Este de-a dreptul ridicol.

***

A apărut la ușa mea într-o seară — ud leoarcă, sfrijit, bătut, îngrozit, alb, fără coadă și cu ochii ușor încrucișați. L-am primit în casă și l-am hrănit. Și el a rămas. A învățat să aibă încredere în mine.

Dar într-o zi, un prieten, venind cu mașina, l-a călcat. Am dus la veterinar ceea ce mai rămăsese din el. Veterinarul mi-a spus: „Șansele sunt mici, iată pastilele, coloana îi este ruptă, dar fusese frântă și înainte și se sudase cumva. Dacă supraviețuiește, nu va mai merge niciodată. Uitați-vă la radiografii: s-a tras în el, alicele au rămas înăuntru. A avut cândva coadă, dar i-a fost tăiată.”

L-am dus înapoi acasă. Era o vară năucitor de fierbinte, cea mai toridă din ultimele decenii.

L-am așezat pe podeaua din baie. I-am dat apă și medicamente. Dar el nu s-a atins nici de mâncare, nici de apă. Atunci mi-am înmuiat degetele și i-am umezit buzele, rugându-l cu blândețe. Nu m-am îndepărtat de el nicio clipă, i-am vorbit neîncetat și l-am mângâiat cu tandrețe, iar el mă privea cu ochii lui palizi, albaștri, ușor cruciți.

Au trecut zile. Și iată, pentru prima dată, s-a mișcat. S-a târât pe labele din față (cele din spate nu-l ascultau). A ajuns până la lădița lui și s-a cățărat înăuntru. Am auzit trâmbițele unei victorii posibile, aici, în această baie, și în întreg orașul.

Țineam cu el — și eu am fost lovit de viață, nu ca el, dar tot destul de dur.

Într-o dimineață s-a ridicat în picioare, a căzut din nou și s-a uitat la mine întrebător. „Vei reuși”, i-am răspuns.

A încercat iar și iar, ridicându-se și căzând de mai multe ori, și în cele din urmă a făcut câțiva pași. Se clătina ca un om beat, picioarele din spate nu voiau să-l urmeze, a căzut iar, a odihnit puțin și s-a ridicat iarăși.

Restul îl știți: acum este bine.

Este ușor strabic și aproape fără dinți, dar agilitatea lui felină s-a întors, iar acea expresie aparte a privirii nu l-a părăsit niciodată.

Când dau interviuri, sunt întrebat despre viață și literatură, iar eu mă îmbăt, îl iau în brațe pe motanul meu strabic, împușcat, călcat de mașină, rămas fără coadă, și spun: „Iată, priviți.”

Dar ei nu înțeleg și întreabă iar: „Vreți să spuneți că asupra dumneavoastră a influențat proza lui Céline?”

„Nu!”, ridic pisica. „Asupra mea influențează ceea ce se întâmplă! De pildă, chiar asta! Chiar asta! Chiar asta!”

Îl ridic spre tavan, în fumul greu și lumina bețivă, dar el e liniștit, el înțelege… Și astfel se încheie interviurile. Totuși, uneori sunt mândru când văd fotografiile din reviste: acesta sunt eu, iar acesta — pisica mea, împreună. Știe și el că toate astea sunt o prostie, dar uneori, de dragul unei clipe, parcă tot se face un pic mai ușor.

__

Charles Bukowski

$$$

 Somn pe mărunțiș: cum săracii Londrei victoriene își cumpărau o noapte de odihnă

Londra sfârșitului de secol XIX nu însemna doar strălucirea reședințelor somptuoase, vuietul trăsurilor și doamnele elegante cu pălării împodobite. Era, totodată, un oraș în care mii de oameni luptau zi de zi pentru dreptul de a prinde următoarea noapte sub un acoperiș și nu sub ploaia rece și nemiloasă.

În Anglia târzie victoriană până și somnul devenise o marfă. Oamenii nevoiași îl cumpărau asemenea unei bucăți de pâine sau unei halbe de bere. Iar acest comerț straniu avea propriile „tarife”.

„Sicriul” de patru peni

Pentru patru peni — o sumă care astăzi pare simbolică, dar care atunci putea reprezenta câștigul unei zile pentru un hamal de stradă — omul primea dreptul de a înnopta într-un așa-numit „four-penny coffin”, adică „sicriul de patru peni”.

Acestea erau cutii lungi și înguste din lemn, în care puteai să te întinzi. Semănau cu adevărate sicrie — fără capac, dar cu margini înalte. Uneori pe fund se așternea puțină paie sau o pătură veche, însă de cele mai multe ori dormeai pe scândură goală.

Astfel de adăposturi nu erau aziluri gratuite — ci mici afaceri. Proprietarii dețineau zeci, uneori sute de asemenea „locuri de dormit” în pivnițe sau curți dosnice. Pentru un om al străzii care reușise să câștige câteva monede, era ocazia de a dormi întins și la o caldură cât de cât suportabilă.

Somn pentru doi peni — „pe funie”

Dar dacă în buzunar zornăiau doar doi bănuți? Atunci nevoiașul se îndrepta spre o așezare și mai precară — „patul pe funie” de doi peni.

Acolo nu exista pat, nici măcar o cutie. O frânghie groasă traversa încăperea la înălțimea pieptului unui om așezat pe o bancă lungă, fără spătar.

Cel ce înnopta se așeza pe bancă, se rezema cu pieptul și brațele de funie și adormea într-o poziție încovoiată. Dimineața, proprietarul adăpostului slăbea sau tăia frânghia — iar „oaspeții” se trezeau brusc, prăbușindu-se înainte.

De unde provine cuvântul „hangover”?

Uneori se spune că termenul hangover ar proveni chiar din această practică. Însă istoricii afirmă că aceasta este doar o legendă. În limba engleză, cuvântul însemna inițial „ceva rămas în suspensie, neterminat”, iar abia mai târziu a început să desemneze starea grea de după beție.

Cu toate acestea, „noaptea pe funie” amintea cu adevărat de dimineața grea după beție: brațe amorțite, dureri de spate, cap îngreunat și o senzație generală de istovire.

De ce a existat un asemenea fenomen?

La prima vedere, un astfel de „serviciu” pare întruchiparea cruzimii. Totuși, pentru mulți sărmani era o opțiune preferabilă în comparație cu somnul sub cerul liber. Londra acelor vremuri suferea de umezeală pătrunzătoare și frig, iar iarna temperatura cobora adesea sub îngheț; un om ud de ploaie risca să moară de hipotermie.

În plus, aceste adăposturi erau mai sigure decât străzile: în interior aveai mai puține șanse să fii observat de poliție, care putea aresta un om fără adăpost pentru „vagabondaj”.

Cine folosea „sicriele” și „funia”?

Clienții unor asemenea locuri nu erau doar cei condamnați la o viață pe străzi. Printre ei se numărau:

muncitori sezonieri veniți la Londra pentru a câștiga câteva monede;

marinari între două voiaje;

șomeri ce își încercau norocul la târgurile de muncă ale dimineții;

pensionari sărmani;

femei rămase fără adăpost după pierderea întreținătorului familiei.

Pentru unii era un refugiu temporar, pentru alții — un obicei de ani.

Miros, zgomot și înghesuială

Potrivit mărturiilor celor care au trăit acele vremuri, nopțile în astfel de adăposturi erau departe de odihnă. Aerul era încărcat de amestecul greu al transpirației, fumului, tutunului ieftin și îmbrăcămintei murdare. Cineva tușea, altcineva se întorcea neliniștit, iar în „adăposturile pe funie” cei ce dormeau alunecau din când în când, trezindu-și vecinii.

Și totuși, pentru mulți, aceste câteva ore de somn erau singura cale de a supraviețui nopții.

Amurgul epocii „somnului pe funie”

La începutul secolului XX, situația a început să se schimbe. Sub presiunea opiniei publice și a organizațiilor caritabile, în Londra au apărut adăposturi municipale, unde oamenii puteau înnopta gratuit, chiar dacă în încăperi comune.

Adăposturile cu funie au dispărut treptat, iar „sicriele” de patru peni au rămas în memoria colectivă ca simboluri ale sărăciei și ale realităților aspre ale epocii victoriene. Astăzi, doar fotografiile vechi și mărturiile contemporanilor mai amintesc de ele.

Ce ne spune această istorie

Povestea „somnului de doi peni” este o lecție despre cât de adâncă poate fi prăpastia socială chiar și în orașele bogate. Londra victoriană se mândrea cu progresul și puterea ei imperială, însă mii de oameni trăiau pe marginea supraviețuirii, cumpărând dreptul la câteva ore de odihnă.

Și poate că tocmai astfel de istorii ne ajută să prețuim lucrurile simple — căldura, siguranța și posibilitatea de a ne întinde la somn fără să ne întrebăm dacă ne putem permite acest lucru.

❗️ „Unele descrieri (precum detaliile exacte ale ‘somnului pe funie’ sau felul trezirii) se bazează pe reconstituiri istorice și literatură popularizată, nu pe surse primare. Dacă sunteți interesați, căutați lucrări academice dedicate istoriei sărăciei în Londra victoriană.”