$$$

 La data de 19 octombrie a anului 202 î.Hr. a avut loc bătălia de la Zama, dintre armatele romane conduse de Scipio Africanul și cele cartagineze conduse de Hannibal Barcas. Victoria romanilor în această bătălie a marcat sfârșitul celui de-al Doilea Război Punic, sfârșitul Cartaginei ca mare putere militară, dar și începutul expansiunii Romei în Marea Mediterană. Conducătorii din această bătălie, Hannibal şi Scipio Africanul erau doi dintre cei mari conducători militari ai acelei perioade. Astfel, Hannibal, general şi om politic cartaginez, era unul dintre cei mai străluciţi strategi militari, el fiind acela care în cel de-al Doilea Război Punic (218-202 î.Hr.), a condus una dintre cele mai vestite campanii din istorie, în cursul căreia a traversat Pirineii și Alpii şi a pătruns în Peninsula Italică, unde a învins armata romană în câteva bătălii, cum ar fi cele de la Trebbia, de la Canae și din Câmpia Padului. La rândul său, Scipio Africanul era unul dintre cei mai destoinici generali romani și de aceea a primit de la Senatul roman misiunea de a-l înfrânge pe Hannibal și de a pune capăt războiului, prin invadarea directă a Cartaginei, țara de origine a lui Hanibal. Astfel, în toamna anului 202 î.Hr. Scipio a debarcat în Africa, iar cele două armate s-au întâlnit față în față în dreptul localități Zama, la 130 de kilometri de Cartagina. Armata lui Hannibal era compusă din aproape 45.000 de infanteriști, 4.000 de călăreți si 80 de elefanți de război, în timp ce Scipio Africanul avea 34.000 de infanteriști și 6.000 de călăreți. La începutul luptei, Hannibal a declanșat atacul printr-o șarjă a elefanților, cu scopul de a rupe coeziunea dintre liniile trupelor romane. Însă Scipio a ordonat cavaleriei sale să arunce în aer făclii aprinse pentru a speria animalele, tactică care i-a și reușit, deoarece o parte din elefanți s-au speriat și s-au întors spre aripa stângă cartagineza pe care a dezorganizat-o complet. Profitând de această ocazie, cavaleria lui Scipio a atacat aripa dreaptă a infanteriei cartagineze, aripă ce a început să se retragă, pe când restul de elefanți au fost atrași în locuri înguste unde nu se puteau mișca și au fost anihilați. Planul lui Scipio pentru a neutraliza amenințarea elefanților a funcționat perfect și i-a permis acestuia să atace susținut centrul armatei cartagineze cu cavaleria, pe când infanteria romană a încercuit și anihilat extremele armatei cartagineze, care având multe pierderi, într-un final a capitulat. Astfel, Hannibal a cunoscut o mare înfrângere, înfrângere care a pus capăt carierei sale militare, după această luptă el fugind din Cartagina pentru a nu fi capturat de către romani, în final sinucigându-se prin otrăvire în orașul Libyssa, din Asia Mică în anul 183 î.Hr.

$$$

 BAZA MILITARĂ SECRETĂ „DULCE”

“Baza militară secretă Dulce este considerată a fi cea mai adâncă bază subterană din lume (aproximativ 4 kilometri sub suprafaţa pământului) şi este, de asemenea, una dintre cele mai complexe.

Ea este structurată pe şapte niveluri, de la cel al securităţii şi comunicaţiilor, până la cel al experimentelor genetice şi al depozitelor criogenice.

Schneider a fost mai apoi în mod sistematic urmărit şi ameninţat de felurite agenţii şi servicii secrete guvernamentale, fiind în cele din urmă „sinucis” în anul 1996. Detalii interesante despre viaţa şi moartea sa pot fi citite în excelentul articol scris de Tim Swartz (http://www.ufodigest.com/mystery.html).

De fapt, construcţia bazei subterane umane de la Dulce pare să fi început cu mult mai devreme de anul 1979.

Conform celor scrise de John Rhodes (http://www.reptoids.com/Vault/ArticleClassics/dulceTEChistory.htm), la începutul anilor ’60 a fost detonată o bombă atomică în subteran, aproximativ la 40 de kilometri de oraşul Dulce, ceea ce corespunde cu localizarea actuală a bazei extraterestre în acea zonă.

Pe atunci, exploziile nucleare în felurite medii (terestru, subteran, acvatic, aerian) constituiau un fel de „sport naţional”, astfel încât nimeni nu s-a grăbit să acuze sau să investigheze situaţia.

Deşi detonarea a fost prezentată ca fiind un „experiment” realizat în cadrul proiectului Plowshare, se pare că în realitate ea a avut scopul de a crea spaţiul necesar pentru construcţia unui tunel de legătură şi transport cu o bază militară secretă din zonă.

În dorinţa lor nebunească de a nega orice ar putea fi în legătură cu fiinţele extraterestre pe planeta noastră şi mai ales implicarea lor în anumite contracte cu guvernul american, membrii aşa-numitului „Guvern Ocult” recurg la felurite persoane publice oficiale, care sub masca unei anumite „competențe” trag concluzii şi diseminează prin mass-media informaţii menite să abată atenţia de la faptele concrete sau, mai rău, să o înşele în totalitate.

De pildă, referitor la baza subterană Dulce, profesorul de ştiinţe politice Michael Balkun a afirmat că numeroasele baze subterane militare care au fost construite în anii Războiului Rece, necesare pentru a adăposti rachetele balistice cu focoase atomice, au condus gradat la „folclorul” despre baza extraterestră de la Dulce. Totuşi, în anul 1999 asociaţia franceză Cometa a publicat un raport independent, în care se arată faptul că guvernul american a cenzurat în mod evident informaţiile despre OZN-uri şi fiinţele extraterestre, care ar fi trebuit oferite în mod public.

Raportul a fost intitulat: OZN-urile şi apărarea împotriva lor: La ce trebuie să ne aşteptăm?; el reprezintă o sinteză a unui studiu guvernamental detaliat asupra subiectului, realizat de Institutul de Studii Superioare pentru Apărarea Naţională din Franţa.

Dulce nu este singurul loc în care există baze subterane secrete, însă este cel mai de notorietate în timpurile recente, la fel cum prăbuşirea OZN-ului la Roswell, în 1947, a devenit exemplul de referinţă pentru dovada existenţei OZN-urilor și a ființelor extraterestre, deşi au mai existat zeci sau chiar sute de alte prăbuşiri sau epave în alte zone ale lumii, atât înainte cât şi după „momentul Roswell”.

 

Cele mai „înţesate” zone cu baze militare secrete subterane sunt considerate a fi SUA, Australia, Antarctica şi America de Sud. Dintre acestea, subvenţiile cele mai generoase de la „bugetele negre” le-au avut, desigur, bazele americane care după unele afirmaţii ar fi în număr de 130 numai pe teritoriul Americii.

Începând cu anii ’90, ritmul construcţiilor de baze militare subterane secrete a devenit de două astfel de baze pe an, pornindu-se de la realitatea ce exista atunci la nivelul întregului glob, adică aproximativ 1477 de baze ce erau deja construite. Aceasta înseamnă că în prezent numărul lor a depăşit 1500.”

SURSE:

http://www.edituradaksha.ro/articles/view/baze-militare-secrete-in-subteran-si-in-oceane-o-dovada-a-intentiilor-oculte-pe-care-le-are-cabala-mondiala-din-umbra-4-a312

https://www.dir.org.ro/baza-militara-secreta-dulce-din-new-mexico-sua-este-considerata-a-fi-cea-mai-adanca-baza-subterana-din-lume-aproximativ-4-kilometri-sub-suprafata-pamantului-

$$$

 CALAMITY JANE, EROINA VESTULUI SĂLBATIC

Eroina Vestului Sălbatic, Martha Jane Cannary, mai bine cunoscută sub pseudonimul Calamity Jane s-a născut la 1 mai 18502, 1852 sau 1856, în funcție de sursă, în apropiere de Princeton, Missouri.

După ce a obţinut o mare notorietate în timpul vieții sale prin participarea sa la cucerirea Vestului și a rolul său în timpul războaielor indiene, în care a pretins că a fost iscoadă pentru armata Statelor Unite cu generalul George Custer, Jane a devenit personajul principal într-un spectacol bazat pe propria ei legendă, intitulat Wild West Show.

Acest spectacol a avut darul de a crește legenda vie a lui Calamity Jane. Dar a murit săracă, oarbă, alcoolică, dar încă faimoasă în 1903 la Terry, în Dakota de Sud. Sura cea mai credibilă privind viaţa ei o reprezintă scrisorile pe care Calamity Jane le-a scris fiicei sale.

A avut trei surori și doi frați, ea fiind cea mai mare. Părinții lor îi lăsa adesea să se descurce singuri, iar Calamity Jane a învățat de timpuriu să aibă grijă de ei. Copil, îi plăcea să se joace afară și să călărească, ajungând ca în scurt timp să dreseze caii.

În 1865, familia ei a plecat spre Montana, prin Oregon. Jane avea treisprezece ani. În timpul călătoriei, care a durat cinci luni, ea a participat la vânătoare cot la cot cu bărbații.

Din păcate, pe parcursul acestei călătorii, mama lui Charlotte Canare a murit. În același an, familia a emigrat din nou, de data aceasta stabilindu-se în Salt Lake City, Utah, unde tatăl său a murit în 1868.

Apoi a început viața aventuroasă care o va face faimoasă. S-a alăturat, doi ani mai târziu, generalului George Custer Scout în calitate de ghid (cercetaș). Calamity Jane a participat astfel la campaniile împotriva indienilor din Arizona şi a început să poarte haine bărbătești. S-a remarcat în multe misiuni periculoase, participând la mai multe campanii și a devenit foarte pricepută în fotografiere.

Potrivit lui memoriile sale, în timpul în care juca rolul de iscoadă şi-a câștigat porecla Calamity Jane. Generalul George Crook i-a ordonat să plece cu un detașament din Wyoming, într-o misiune dificilă. Plecat timp de mai multe zile, grupul de soldați a suferit mai multe încăierări cu indienii în timpul cărora șase soldați au fost uciși și mulți alții răniți grav. După ce a reveni la fort, aflat la numai câțiva kilometri, soldaţii au căzut într-o ambuscadă. Căpitanul s-a accidentat. Privind în urmă la un moment dat, Martha și-a dat seama că ofițerul va cădea de pe cal. A galopat spre el și l-a apucat înainte de a cădea. L-a urcat apoi pe calul său în fața ei și l-a dus înapoi la fort, salvându-i viața. După ce s-a vindecat, căpitanul i-a spus glumind: „Vă botez Calamity Jane, eroina din câmpii. „. Acest pseudonim a însoţit-o pe tot parcursul vieţii sale!

În timpul campaniilor sale, a fost prima femeie albă care a intra la Black Hills, pe atunci stăpânit de către Sioux, care sunt munții sacrii. În 1875, a făcut parte din expediția geologică condusă de profesorul Walter Jenney.

Dar mare sa bravură a reprezentat-o momentul în care s-a alăturat generalului Custer în bătălia faimoasă de la Little Big Horn. În timpul călătoriei sale, a fost nevoită să înoate peste râul Platte, după care s-a înbolnăvit. S-a întors acasă la Fort Fetterman, unde a rămas paisprezece zile. Apoi, după ce a revenit la datorie, a pornit spre Fort Laramie.

Acolo, l-a întâlnit pe Wild Bill Hickok şi amândoi s-au dus până la Deadwood. Apoi, ea a asigurat legătura, în calitate de curier, între Custer, aflat în continuare la Black Hills și Deadwood.

Într-o zi din luna august 1876 prietenul lui Wild Bill Hickok a fost ucis de un glonț în spatele capului într-un „salon” din Deadwood. Deși s-a pretins că ea ar fi avut o aventură cu acesta din urmă, s-ar părea că ei erau de fapt prieteni foarte buni, nimic mai mult, iar tatăl copilului ei (Janey) era un locotenent cu care a avut o aventură cu ceva timp în urmă.

Cuprinsă de furie, Calamity Jane a plecat în căutarea criminalului, un om pe nume Jack McCall, pe care l-ar fi prins pentru a-l preda justiţiei. Dar acesta a scăpat. Puţin mai târziu a fost prins din nou, judecat apoi spânzurat.

Calamity Jane a plecat din Deadwood în 1877 cu cel de al șaptelea regiment de cavalerie. În anul următor, ea efectuat câteva explorări. Apoi, a făcut navete între diferitele forturi și orașe, păzind câteva turme de vaci. De fapt, şi-a schimbat foarte des meseriile. A fost bucătăreasă pentru muncitorii de la căile ferate sau pentru cowboy-ii care frecventau saloane, asistentă medicală în timpul unei epidemii de variola în Deadwood în 1878, croitoreasă în bordelurile conduse de prietena ei Dora DuFran și a călătorit, din Wyoming în Oregon, sau în California, ca supraveghetor pentru turmele de vaci. În 1882, a refuzat însă să participe la un show popular din Buffalo Bill, Buffalo Bill Wild West.

Camaity Jane s-a căsătorit cu o brută, William Steers cu care a avut un băieţel, Little Calamity care a decedat însă repede. În 1885, în El Paso l-a cunoscut pe Clinton Burke, un texan cu care în cele din urmă s-a căsătorit, doi ani mai târziu şi căruia i-a născut o unei fiică, Jessie.

Familia a plecat apoi în Colorado, unde a deschis un hotel. După care au călătorit din oraș în oraș pentru a reveni la Deadwood, la șaptesprezece ani după plecarea lui Martha. Vechii prietenii au fost foarte încântaţi să o vadă din nou pe Calamity Jane; unii doresc să-i scrie aventurile și alţii i-au cerut să-şi joace rolul. Între timp soțul ei a părăsit-o.

Apoi, ea a participat la mai multe spectacole centrate pe mitul Vestului american, în vogă în acea epocă. La 20 ianuarie 1896, s-a angajat la circ, în Chicago și Minneapolis, unde a avut posibilitatea de a-şi publica autobiografia. În 1901, a fost internată într-o casa săracilor unde un jurnalist din New York a venit să-i propună să participe la Expoziţia Pan Americană, dar alcoolică și instabilă emoţional, a fostrepede alungată.

Calamity Jane a murit la 1 august anul 1903 de pneumonie. Doi dintre prietenii săi i-au transportat corpul Terry, unde membrii Societăţii de Pioneri din Blachk Hills au organizat funeraliile într-un mod grandios. Îmbrăcată în alb, pusă într-un sicriu căptușit, corpul său a fost expus în camera din spate a unui salon, pentru ca toți locuitorii din Deadwood să poată veni pentru un ultim rămas bun.

Este îngropată în cimitirul din Deadwood, de lângă Wild Bill Hickok, potrivit voinței sale.

$$$

 CELE MAI VALOROASE DIAMANTE DIN LUME

Sunt cateva expresii englezesti care spun ca „diamantele sunt pentru totdeauna” si „diamantele sunt cele mai bune prietene ale fetelor”. Ambele expresii fac referire la cea mai valoroasa piatra pretioasa de pe Pamant, dar si la un soi de fascinatie indescriptibila pe care diamantele le exercita asupra oamenilor.  

Diamant vine din greaca si inseamna „de neinvins” sau „indestructibil” pentru ca, intr-adevar, din cauza duritatii sale maxime nu poate fi slefuit de nimic altceva, cu exceptia pulberii de diamant.

Revista Magazin.ro. spune ca, probabil prima personalitate istorica „vrajita” de calitatile acestei „pietre” a fost Alexandru Macedon care in 327 i.Hr. a adus din India primele diamante in Europa.

Georges Marciano, fondatorul Casei Guess, a cheltuit in urma cu cativa ani ceva mai mult de 16 milioane de dolari pentru un singur diamant pus in vanzare la o licitatie Sotheby’s din Geneva. Si acesta nu este recordul mondial! Diamantul cantarea putin peste 84 carate (aproape 17 grame), avea culoarea de gradul D, adica cel mai fin alb, o claritate impecabila, iar taietura, slefuirea si simetria au toate gradul „excelent”.

Dar daca acest diamant este probabil al doilea cel mai scump (valoros) din lume, mai sunt o serie de diamante selecte care ar ridica bine pretul daca ar fi scoase la vanzare. Sa vedem cam pe unde s-ar plasa diamantul lui Georges Marciano in clasamentul celor mai valoroase 10 diamante din lume.

Fancy Vivid Blue. Este un diamant albastru de 6,04 carate, fara nici un cusur, care a fost vandut la o licitatie Sotheby’s din Hong Kong cu aproape 8 milioane dolari, adica 1,3 milioane dolari per carat. Si acesta este un adevarat record mondial.

Taylor-Burton. Toata lumea stie ca acest diamant poarta numele actorului Richard Burton, care l-a cumparat, si al actritei Elisabeth Taylor, cea careia i-a fost daruit. De fapt, diamantul a fost cumparat de bijutierul Cartier la o licitatie din 1969. Numai ca, la a doua zi de la achizitionare, Burton i-a platit acestuia o suma mare de bani pentru a intra in posesia diamantului si a i-l oferi sotiei sale. In 1979, diamantul a fost vandut unui client anonim din Arabia Saudita pentru aproape 3 milioane de dolari, desi ar fi valorat mult mai mult in zilele noastre.

Jubileul de Aur. La cele 545,7 carate, acesta este cel mai mare diamant prelucrat din lume. Gradat cu calificativul de culoare „galben-maroniu”, diamantul a fost prezentat Regelui Thailandei in 1997 la comemorarea celei de-a 50-a aniversare a incoronarii sale. Cum Thailanda traversa o perioada de dificultati economice si pentru a evita acuzatiile de grandomanie si extravaganta, guvernul s-a referit la aceasta piatra cu apelativul „topazul de aur”.

Steaua Anotimpului. In mai 1995, diamantul de 100,1 carate, de forma unei pere, s-a vandut in Elvetia. Fara nici un cusur, gradat in privinta culorii cu D, adica alb perfect, piatra a fost cumparata de seicul Ahmed Fitaihi pentru suma de 16,5 milioane dolari, ceea ce reprezinta cel mai scump diamant din lume.

Koh-I-Nor. Are 105,6 carate (21,6 grame) si este plasat pe Crucea Malteza de pe coroana facuta pentru Regina Mama Elisabeth a Marii Britanii. Intr-o vreme Koh-I-Nor (Muntele Luminii in limba persana) a fost considerat cel mai mare diamant din lume. A fost adus din Golconda, India si, in ciuda rezistentei conducatorilor locali, in 1877 a devenit parte a Bijuteriilor Coroanei Britanice si asta datorita faptului ca prim-ministrul de atunci, Benjamin Disraeli, a proclamat-o pe Regina Victoria drept „Imparateasa Indiei”.

Cullinan II. Mica Stea a Africii (Cullinan I fiind Marea Stea a Africii) este un diamant de 317,4 carate, al treilea cel mai mare diamant polizat din lume si cea mai valoroasa piatra pretioasa din Bijuteriile Coroanei Britanice. El a fost taiat din diamantul Cullinan, cel mai mare diamant brut gasit vreodata (3.106,75 carate, adica 621,35 g) , descoperit in Africa de Sud in 1905.

The Centenary. Diamantul Centenarului se numeste asa deoarece in martie 1988, De Beers, companie faimoasa care domina piata mondiala a diamantelor, a marcat sarbatorirea centenarului crearii sale prin anuntarea descoperirii unui diamant brut, perfect alb, de 599 de carate. Trei ani impliniti au fost necesari pentru terminarea procesului de taiere si slefuire a pietrei. Rezultatul final a fost un diamant de 273 de carate care a avut un record mondial de fatete: 247!

The Hope. Calatorul francez Jean Baptiste Tavernier a cumparat un diamant de culoare albastru metalic din India, in secolul al XVII-lea, si apoi l-a vandut Regelui Ludovic al XVI-lea. In timpul Revolutiei franceze din 1789, diamantul a disparut timp de douazeci de ani, pentru ca la un moment dat sa fie cumparat de bancherul englez Henry Thomas Hope, de unde i-a ramas si numele, care inseamna Speranta. Piatra a trecut ulterior prin mai multe maini pana in 1949, cand a fost cumparat de bijutierul Harry Winston care a facut un gest caritabil, daruind diamantul Institutului Smithsonian din Londra. Cu o greutate de 45 de carate, Hope este cel mai mare diamant de culoare albastru inchis din lume.

Steaua Mileniului. In anul 2000, grupul De Beers, impreuna cu Steinmetze Group au expus diamantul The Millennium Star in Domul Mileniului din Londra. Dupa cateva luni, acest diamant de 203,4 carate, fara niciun cusur si de culoarea D a fost tinta unui jaf indraznet. Politia i-a prins pe faptasi; norocul a fost ca diamantul era asigurat pentru suma de 100 milioane de lire sterline si aceasta evaluare pare subestimata!

Cullinan I. Cunoscut si sub numele de Marea Stea a Africii, diamantul a fost descoperit in 1905 in Africa de Sud. Este cel mai mare diamant prelucrat care a fost taiat din legendarul Diamant Cullinan. Cantareste 530,2 carate si este expus in Turnul Londrei fiind montat la capatul sceptrului regal apartinand Bijuteriilor Coroanei. Cat despre valoarea sa, ea este imposibil de evaluat.

$$$

 „CIOCNIREA CIVILIZAȚIILOR” ȘI „SFÂRȘITUL ISTORIEI”

Samuel P. Huntington (1927 – 2008), este un fost profesor la prestigioasa Universitate americană Harvard și un analist politic care a câștigat o notorietate internațională prin lucrarea “Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” (1996), în care susținea teza, instaurării la sfârșitul Războiului Rece a unei noi ordini mondiale .

Teoria propusă de acesta a fost formulată pentru prima oară în 1993, în revista “Foreign Affairs”, unde a publicat un articol intitulat “Ciocnirea civilizațiilor?”.

Articolul era o reacție la cartea lui Francis Fukuyama, “Sfârșitul istoriei și ultimul om” (1992).

Dar chiar înainte de apariția acestei faimoase lucrări, Huntington era deja un om de știință proeminent.

Cartea sa din 1957, The Soldier and the State: Theory and Politics of Civil-Military Relations , a fost larg discutată (a fost inspirată de cearta dintre președintele Truman și generalul MacArthur), iar lucrarea acestuia din 1968, Ordinea politică în societăți în schimbare , a contestat opinia larg răspândită conform căreia societățile în curs de dezvoltare au nevoie de progres economic mai mult decât orice altceva.

Huntington a susținut că societățile în curs de dezvoltare au nevoie mai mult decât orice altceva, de ordine.

„Cea mai importantă distincție politică între țări nu se referă la forma lor de guvernare, ci la gradul lor de guvernare.”

Huntington a fost un democrat care a predat la prestigioasa Universitate americană Harvard mai bine de cincizeci de ani și a lucrat pentru marile personalități ale politicii americane Adlai Stevenson, Hubert Humphrey și Jimmy Carter, dar opiniile sale cu privire la afacerile externe au fost adesea descrise ca fiind conservatoare.

El s-a opus invaziei Irakului din 2003 și unele idei din eseul său publicat 1993 par să sfătuiască împotriva unei astfel de invazii:

”Eforturile Occidentului de a-și promova valorile democrației și liberalismului ca valori universale, de a-și menține predominanța militară și de a-și promova interesele economice generează răspunsuri contrare din partea altor civilizații.”

”Războiul din Golf din 1991 i-a înfuriat pe unii arabi împotriva SUA, deși au simțit că apărăm o țară arabă (Kuweit).”

Aceste observații, făcute în 1993, păreau să anticipeze atacurile de la 11 septembrie, care au fost cel puțin parțial, un răspuns la prezența trupelor americane pe teritoriul saudit (teritoriu sfânt, în ochii musulmanilor).

Huntington a anticipat dispariția unor dictatori arabi precum Mubarak și Gaddafi și ascensiunea mișcărilor islamiste:

Multe țări arabe [ating] niveluri de dezvoltare economică și socială în care formele autocratice de guvernare devin inadecvate și eforturile de introducere a democrației devin mai puternice.

Unele deschideri în sistemele politice arabe au avut loc deja. Principalii beneficiari ai acestor deschideri au fost mișcările islamiste. În lumea arabă, pe scurt, democrația occidentală întărește forțele politice anti-occidentale.

Tindem să credem că democrația și libertatea sunt valori universale, dar Huntington spune că mare parte din lume vede lucrurile diferit:

Conceptele occidentale diferă fundamental de cele predominante în alte civilizații. Ideile occidentale despre individualism, liberalism, constituționalism, drepturile omului, egalitate, libertate, statul de drept, democrație, piețe libere, separarea bisericii și a statului, au adesea o rezonanță redusă în culturile islamice, confucianiste, japoneze, hinduse, budiste sau ortodoxe.

Eforturile occidentale de a propaga astfel de idei produc în schimb o reacție împotriva „imperialismului drepturilor omului” și o reafirmare a valorilor indigene, așa cum se poate observa în sprijinul pentru fundamentalismul religios de către generația tânără din culturile non-occidentale….

„Valorile care sunt cele mai importante în Occident sunt cele mai puțin importante la nivel mondial.”

Oamenii sunt loiali civilizației lor, religiei lor, parțial pentru că statul-națiune a devenit mai puțin important.

Huntington vorbește despre „declinul statului națiune din cauza stărilor conflictuale ale tribalismului și globalismului”.

E posibil să mai putem adăuga două „isme”, fundamentalismul și regionalismul (UE etc.), la lista factorilor care slăbesc statul național, scrie https://www.ljhammond.com.

Huntington prezice că „Liniile de falie dintre civilizații vor fi liniile de luptă ale viitorului”. Acolo unde civilizația islamică se întâlnește cu civilizația creștină ortodoxă, violența izbucnește adesea, ca în Bosnia, Armenia-Azerbaidjan etc. Și la granița de sud a lumii islamice se găsește violență, ca în Sudan și Nigeria.

În Eurasia, marile linii istorice de falie dintre civilizații sunt din nou în foc. Acest lucru este valabil mai ales de-a lungul granițelor blocului islamic de națiuni în formă de semilună, de la umflătura Africii până în Asia Centrală.

Violența are loc și între musulmani, pe de o parte, și sârbii ortodocși din Balcani, evreii din Israel, hindușii din India, budiștii din Birmania și catolicii din Filipine. Islamul are granițe sângeroase.

Eseul lui Huntington include o hartă a Europei, arătând zonele protestante și catolice pe de o parte și zonele ortodoxe și musulmane pe de altă parte.

Autorul numește aceasta „cea mai semnificativă linie de demarcație din Europa”.

Această linie desparte Țările Baltice de Rusia, împarte Transilvania de restul României și desparte „Ucraina vestică mai catolică de Ucraina ortodoxă de est”.

Astfel, Huntington pare să fi anticipat conflictul actual din Ucraina.

Huntington spune că țările aflate la vest de această linie de demarcație „au împărtășit experiențele comune ale istoriei europene — feudalismul, Renașterea, Reforma, Iluminismul, Revoluția Franceză, Revoluția Industrială; ele sunt, în general, mai bine din punct de vedere economic decât popoarele din est”.

Fiind o țară ortodoxă, Grecia se află într-un „bloc de civilizație” diferit de majoritatea țărilor UE. Acesta este motivul pentru care Grecia a avut o relație dificilă cu UE?

Huntington a văzut potențialul unui conflict între Rusia și Occident: „Dacă, pe măsură ce rușii încetează să se comporte ca marxiştii, resping democrația liberală și încep să se comporte ca rușii, dar nu ca occidentalii, relațiile dintre Rusia și Occident ar putea deveni din nou îndepărtate și conflictuale. ”

În Orientul Îndepărtat, China are legături culturale cu mai multe națiuni învecinate – Hong Kong, Taiwan, Singapore, Malaezia etc. Aceste legături culturale favorizează „expansiunea rapidă a relațiilor economice” dintre aceste țări.

„Principalul bloc economic din Asia de Est al viitorului este probabil centrat pe China.” Cu toate acestea, Huntington menționează ciocnirile Chinei cu budiștii din Tibet și cu musulmanii din vestul Chinei și spune că China are „dispute teritoriale remarcabile cu majoritatea vecinilor săi”.

Japoniei îi lipsesc legăturile culturale pe care le are China; întrucât Japonia este o civilizație separată, este dificil pentru Japonia să joace un rol principal în integrarea economică regională.

Huntington descria Mexicul, Turcia și Rusia drept „țări sfâșiate”, adică țări ai căror lideri doreau să se occidentalizeze, dar ai căror oameni erau atașați de modurile lor tradiționale de trai . El spune că președintele Salinas al Mexicului a încercat să schimbe Mexicul dintr-o țară latino-americană într-o țară nord-americană, dar nu a vrut să declare asta public.

La fel, liderul turc Turgut Ozal a vrut să se occidentalizeze, dar a făcut un pelerinaj la Mecca pentru a-i liniști pe islamiștii turci.

„Istoric, Turcia a fost cea mai profund sfâșiată țară.” Acum, însă, liderii Turciei par mai puțin dornici să se occidentalizeze, așa că probabil Huntington nu ar mai descrie Turcia ca o „țară sfâșiată”.

În ceea ce privește Rusia, căderea comunismului a reînviat vechea dezbatere dintre occidentalizare și rusificare.

Președintele Elțin adoptase principiile și obiectivele occidentale și a încearcat să facă din Rusia o țară „normală” și o parte a Occidentului. Cu toate acestea, atât elita rusă, cât și publicul rus rămân împărțite în această problemă.

Actualul lider al Rusiei (Putin), ca și liderul actual al Turciei (Erdogan), pare să aibă puțin entuziasm pentru occidentalizare și mai mult entuziasm pentru menținerea tradițiilor , a modelelor non-occidentale.

Ar trebui să adăugăm India la această listă? Actualul lider al Indiei (Modi) încearcă să aducă India înapoi la rădăcinile sale hinduse?

Huntington a anticipat ascensiunea ISIS, războaiele civile din Siria, Libia etc. și criza refugiaților.

Creșterea populației este cu siguranță un factor din spatele crizei actuale a refugiaților.

Huntington scrie:

„Creșterea spectaculoasă a populației în țările arabe, în special în Africa de Nord, a dus la creșterea migrației în Europa de Vest”.

Am observat mai devreme că creșterea populației a fost probabil un factor în „Primăvara arabă”, adică răsturnarea regimurilor autocratice din lumea arabă.

Alte cauze care au contribuit la „Primăvara Arabă” sunt „urbanizarea și așteptările în creștere din cauza alfabetizării, educației și răspândirii mass-media”.

Eseul lui Huntington este o schiță istorică excelentă și, de asemenea, o anticipare excelentă a viitorului.

Sunt civilizațiile statice și permanente? Sau apar și dispar, în funcție de schimbările de religie/viziunea asupra lumii?

Ce se întâmplă dacă religiile monoteiste (creștinismul, islamul și iudaismul) dispar treptat? Vor dispărea și civilizațiile lor respective? Ce se întâmplă dacă apare o nouă filozofie/viziune asupra lumii, una care atrage din toate civilizațiile și face apel la toate civilizațiile? Este posibil ca două civilizații să se contopească într-una singură?

Este oare chiar posibil ca toate civilizațiile să se contopească într-una singură? Și dacă există o civilizație/viziune la nivel mondial, va fi mai puțin conflict?

„Sfârșitul istoriei și ultimul om” este o carte publicată in 1992 de catre sociologul și politologul american Yoshihiro Francis Fukuyama.

În jurul anului 1885, filosoful german Friedrich Wilhelm Nietzsche a spus „Dumnezeu a murit”, dar mulți oameni încă mai cred în Dumnezeu.

Nietzsche a greșit. Nietzsche a vrut să spună că Dumnezeu este mort pentru filozofi, pentru intelectualii de frunte, pentru „avangardă”. El a vrut să spună că, în viitor, filozofii nu vor subscrie monoteismului tradițional și probabil că avea dreptate.

Ceea ce cred filozofii acum, ceea ce crede „avangarda”, ne spune încotro se îndreaptă omenirea, ne spune ce va crede toată lumea în viitor.

Francis Fukuyama (n.27 octombrie 1952, Hyde Park⁠, Illinois, SUA), a spus că istoria s-a încheiat în măsura în care „națiunile de avangardă” nu se mai luptă pentru ideologie, acestea fiind acum de acord că democrația liberală este cea mai bună opțiune.

El susține că în întreaga lume democrația liberală și economia de piață liberă câștigă adepți, în timp ce ideologiile concurente, precum fascismul și comunismul, se diminuează. Fukuyama spune că democrația liberală va prevala „ pe termen lung ”.

Fukuyama și-a publicat eseul în The National Interest, apoi l-a extins și l-a aprofundat într-o carte. 

Acest eseu este interesant, chiar profund și a incitat la discuții oamenii de știință din întreaga lume.

Ideea sa despre „sfârșitul istoriei” i-a venit, se pare, de la Alexandre Kojève , care a preluat-o de la Hegel.

Hegel a susținut că istoria s-a încheiat, iar guvernarea a ajuns la forma sa supremă, după înfrângerea din 1806 a monarhiei prusace de către armata lui Napoleon.

Hegel a simțit că principiile Revoluției Franceze (libertatea, egalitatea etc.) au triumfat.

Revoluția franceză însăși a exprimat probabil ideile gânditorilor anteriori – Rousseau, Montesquieu, Locke etc.

Hegel credea că, odată ce gândirea va fi schimbată, realitatea va urma: „odată ce tărâmul noțiunii este revoluționat, actualitatea nu rezistă”.

Fukuyama este de acord cu Hegel că, odată ce anumite idei devin dominante, în cele din urmă vor fi puse în practică; lumea politicii reflectă în cele din urmă lumea ideilor.

Când imperiul sovietic s-a prăbușit în 1989, Fukuyama a simțit că lumea se îndrepta către democrația liberală, că predicțiile lui Hegel și Kojève se împlinesc.

Kojève și-a făcut predicția la scurt timp după al Doilea Război Mondial, în apogeul Războiului Rece și a meritat credit pentru că a realizat că comunismul pierde adepți printre intelectuali și, în cele din urmă, va pierde puterea în „lumea reală”.

Dar radicalismul musulman pe care îl vedem astăzi? Poate că reflectă o victorie anterioară a radicalilor în domeniul ideilor.

În urmă cu cincizeci de ani, intelectualii musulmani precum Qutb și Shariati pledau pentru jihad și radicalism.

Qutb și Shariati erau familiarizați cu gândirea și societatea occidentală, însă Occidentul nu i-a îndepărtat de radicalism.

Creșterea radicalismului musulman poate fi un eșec al gândirii occidentale; Occidentul a încetat să creadă în sine, a încetat să mai aibă speranță în viitor, a încetat să ofere o viziune atractivă și convingătoare asupra lumii.

Așa că intelectualii musulmani s-au întors la Coran și, în cele din urmă, au adus cu ei mulți musulmani.

Pentru a învinge radicalismul musulman, trebuie să-l învingem pe tărâmul ideilor, trebuie să convingem avangarda musulmană că există o cale mai bună.

Deși scria în 1989, înainte de apariția Al-Qaeda și ISIS, Fukuyama este conștient de radicalismul musulman: „În lumea contemporană doar islamul a oferit un stat teocratic ca alternativă politică atât la liberalism, cât și la comunism”.

Dar Fukuyama respinge acest stat teocratic ca fiind un ideal care nu are nicio atractie pentru non-musulmani.

După cum am menționat mai devreme, Fukuyama este de acord cu Hegel că politica reflectă în cele din urmă gândirea noastră; filosofia este cauza, nu efectul.

Pentru Hegel, tot comportamentul uman în lumea materială și, prin urmare, întreaga istorie umană, are rădăcinile într-o stare anterioară de conștiință – o idee similară cu cea exprimată de John Maynard Keynes când a spus că opiniile oamenilor de afaceri erau de obicei derivate, de la economiști defuncți și mâzgălitori academicieni ai generațiilor anterioare. Această conștiință poate să nu fie explicită și conștientă de sine, așa cum sunt doctrinele politice moderne, ci poate lua mai degrabă forma religiei sau a unor simple obiceiuri culturale sau morale.

Și totuși acest tărâm al conștiinței pe termen lung devine în mod necesar manifest în lumea materială, într-adevăr creează lumea materială după propria sa imagine. Conștiința este cauză și nu efect.

Dar punctul de vedere al lui Hegel a fost respins de Marx, care a susținut că filosofia și cultura sunt modelate de factori economici. Și acest accent marxist pe factorii economici a devenit popular printre intelectualii moderni, care nu mai cred în „puterea autonomă a ideilor”.

Fukuyama vorbește despre „prejudecata materialistă a gândirii moderne” și el spune că această părtinire afectează intelectualii de dreapta, precum și de stânga.

Fukuyama este de partea lui Weber împotriva lui Marx:

O temă centrală a lucrării lui Weber a fost să demonstreze că, spre deosebire de Marx, modul material de producție, departe de a fi „baza”, era în sine o „suprastructură” cu rădăcini în religie și cultură și că pentru a înțelege apariția capitalismului modern. iar motivul de profit trebuia să studieze antecedentele lor în domeniul spiritului.

Aplicând această teorie afacerilor contemporane, Fukuyama susține că Rusia și China au început să se îndepărteze de comunism, deoarece comunismul fusese învins pe tărâmul ideilor. Trecerea către capitalism „nu a fost în niciun fel făcută inevitabilă de condițiile materiale în care s-a aflat oricare dintre țări în ajunul reformei, ci a apărut ca rezultat al victoriei unei idei asupra alteia”.

Poate că adevărul se află la mijloc, poate că trecerea către capitalism a fost determinată parțial de factori economici, parțial de idei. Fukuyama admite importanța factorilor economici atunci când spune că „abundența spectaculoasă a economiilor liberale avansate” susține victoria liberalismului în sfera intelectuală și în sfera politică. Rusia și China s-au îndreptat către capitalism parțial din cauza disparității dintre această „abundență spectaculoasă” și propria lor situație economică.

Dacă majoritatea națiunilor lider ale lumii sunt de acord cu privire la ideologie, se vor certa totuși pentru interesul propriu? Vor concura ei pentru putere și vor fi suspicioși față de motivele altor națiuni? Fukuyama spune,

Există o credință foarte răspândită printre mulți observatori ai relațiilor internaționale că sub pielea ideologiei se află un nucleu dur al interesului național de mare putere care garantează un nivel destul de ridicat de competiție și conflict între națiuni.

Această viziune asupra relațiilor internaționale este uneori numită realism; unul dintre principalii avocați ai săi astăzi este John Mearsheimer.

Fukuyama respinge punctul de vedere realist:

Legitimitatea oricărui fel de mărire teritorială a fost complet discreditată… Modelul secolului al XIX-lea al comportamentului marii puteri a devenit un anacronism serios… Viața internațională pentru partea lumii care a ajuns la sfârșitul istoriei este mult mai preocupat de economie decât de politică sau strategie.

Însă viziunea realistă poate explica comportamentul actual al Rusiei și Chinei — incursiunea Rusiei în Ucraina, cheltuielile militare ale Chinei etc. Pe de altă parte, comentariul lui Fukuyama despre China pare inexact: „Competitivitatea și expansionismul chinezesc pe scena mondială au dispărut practic. ”

Însă viziunea lui Fukuyama despre Rusia pare mai corectă: „Ultranaționaliștii din URSS cred cu pasiune în cauza lor slavofilă și avem sentimentul că alternativa fascistă nu este una care s-a jucat în întregime acolo”.

Huntington vorbește despre o „ciocnire a civilizațiilor” și crede că va exista tensiune între Rusia și Occident, deoarece acestea reprezintă civilizații diferite.

Fukuyama, pe de altă parte, împarte lumea în națiuni „istorice” și „post-istorice” și crede că ar putea exista tensiune între Rusia și Occident, deoarece Rusia este încă „în strânsoarea istoriei”.

În general, însă, Fukuyama consideră că războaiele majore sunt puțin probabile din cauza tendinței către democrația liberală, economia pieței libere și sfârșitul istoriei: „Conflictul pe scară largă trebuie să implice state mari încă prinse în strânsoarea istoriei și ele. sunt ceea ce par să treacă de la scenă.”

Fukuyama a studiat sub Roland Barthes și Jacques Derrida, dar a devenit deziluzionat de postmodernism. El a criticat postmodernismul în The End of History (carte, nu articol), spunând că „a subminat ideologia din spatele democrației liberale” și că „nu oferea nicio speranță și nimic care să susțină un sentiment necesar de comunitate”. Fukuyama a preferat „atitudinea plină de speranță a erei progresiste”.

Împărtășesc viziunea lui Fukuyama despre postmodernism, dar cred că filozofia de astăzi are mult mai mult de oferit decât o întoarcere la epoca progresistă.

Din moment ce Fukuyama nu înțelege ce se întâmplă în filozofie acum, nu înțelege ceea ce eu numesc Filosofia de azi, este pesimist cu privire la viitor. El spune că vor fi „secole de plictiseală la sfârșitul istoriei”.

El vorbește despre „impersonalitatea și vacuitatea spirituală a societăților liberale consumeriste” și spune că „golicul din miezul liberalismului este cu siguranță un defect al ideologiei”.

Fukuyama își numește cartea Sfârșitul istoriei și ultimul om .

„Ultimul om” al lui Nietzsche a fost neeroic și ușor de satisfăcut, fără idei mari sau ambiții mari. Fukuyama descrie națiunile europene de după cel de-al Doilea Război Mondia

l drept „acele state flăcătoare, prospere, mulțumite de sine, cu privire la interior, cu voință slabă, al căror proiect cel mai măreț nu a fost nimic mai eroic decât crearea Pieței Comune”.

$$$

 CRONOVIZORUL

Preotul francez François Brune a devenit cunoscut în Europa la sfârșitul anilor 1980 datorită cărții intitulate Morții vorbesc cu noi. 

În acea carte, el a afirmat că, prin intermediul unor procese tehnologice elaborate, era posibil să se comunice cu tărâmul spiritelor. 

Dar părintele Brune știa și despre detalii legate de o anumită mașină care va fotografia trecutul, proiectată în anii 1950 de Vatican. 

Carl Edward Sagan, un cunoscut astronom și astrofizician american, care a adus o mare contribuție la promovarea și popularizarea științei, fost pionier al exobiologiei și fondator al programului de căutare a inteligenței în Univers, a spus în legătură cu existența Cronovizorului :

„Exploratorul şi experimentatorul din mine şi-ar dori să se poată. Dar călătoria în trecut îmi poate anula existenţa, iar ideea că niciodată n-aş fi existat e discutabilă. Şi chiar dacă s-ar inventa această maşină de călătorit în trecut, crononautul nu s-ar putea întoarce decât până în momentul inventării ei“.

Posibilitatea călătoriei în timp i-a fascinat pe oameni din cele mai vechi timpuri. Oare cum ar fi să putem să ne întoarcem în trecut şi să anulăm evenimentele nedorite? Cum ar fi să aruncăm o privire în viitor? Oamenii de ştiinţă au demonstrat totuşi că până în prezent salturile temporale nu ar fi posibile. Alţii au încercat să găsească principiul de funcţionare al unui vehicul care să se deplaseze pe axa timpului.

Unul dintre cele mai mari secrete pe care le posedă Vaticanul este misteriosul aparat, supranumit Cronovizor, prin care se poate călători în trecut.

Cronovizorul este o “maşinărie“ ce captează imagini din trecutul apropiat sau îndepărtat sub forma unor holograme proiectate într-un spaţiu cilindric.

Trebuie sa reconsiderăm interpretarea timpului si a unei bune părti din fizică, pentru a admite ca o astfel de mașinărie este funcțională. Aşa se poate descrie pe scurt invenţia călugărului benedictin Pellegrino Ernetti.

Din punct de vedere istoric, scriitori SF, precum H.G.Welles, au fost și ei atraşi de posibilităţile unei maşini a timpului. Una dintre cele mai corecte şi coerente descrieri din punct de vedere ştiinţific a unui mecanism de acest tip a fost oferit în 1980 de către astrofizicianul Gregory Benford, în romanul său Timescape, în care a descris un sistem pentru a trimite mesaje în trecut folosind tahioni, particule având viteza ipotetic mai mare decât cea a luminii.

Este interesant că prin anii ’50, perioada în care Ernetti îşi începea experimentele, au fost publicate mai multe lucrări pe tema fotografierii evenimentelor trecute; apărând şi termeni precum cronoscop sau cronotunel (“A Statuefor Father” Isaac Asimov). Un alt exemplu poate fi găsit în “Other Days, Other Eyes” – Bob Shaw, care descrie un cronovizor ce folosea cristale special în măsură să încetinească viteza luminii, cu scopul de a observa trecutul.

Pellegrino Ernetti (n. Rocca Santo Stefano, 1925 – Veneția , d.1994 la Veneţia) a fost un preot benedictin exorcist despre care se spune că acum 58 de ani, pe 15 septembrie, a inventat un dispozitiv care fotografia trecutul omenirii, denumit cronovizor – un aparat extrem de interesant, care vede si chiar redă imagini ale unor evenimente din trecut.

Cronovizorul – uluitorul aparat de filmat trecutul

Posibilitatea călătoriei în timp i-a fascinat pe oameni din cele mai vechi timpuri. Oare cum ar fi să putem să ne întoarcem în trecut şi să anulăm evenimentele nedorite? Cum ar fi să aruncăm o privire în viitor?

Majoritatea oamenilor de ştiinţă demonstrează că saltul temporal nu e posibil. Alţii au încercat să găsească principiul de funcţionare al unui vehicul care să se deplaseze pe axa timpului.

Ca şi în cazul altor secrete ştiinţifice, se pare că planurile unui aparat care priveşte în trecut se află în posesia Vaticanului. Este vorba de cronovizorul inventat de călugărul Ernetti, dispozitiv care a funcţionat şi a reuşit să-i fotografieze pe Iisus şi Napoleon pe vremea cînd erau în viaţă.

Un călugăr şi 12 savanţi

Cronovizorul captează imagini din trecutul apropiat sau îndepărtat sub forma unor holograme proiectate într-un spaţiu cilindric. Aşa se poate descrie pe scurt invenţia călugărului benedictin Pellegrino Ernetti care a murit în 1994, ducînd cu el secretul celor văzute cu ajutorul cronovizorului, aparatul pe care l-a construit şi cu care a privit în trecutul omenirii.

El Padre Pellegrino Ernetti se hizo famoso por afirmar que había creado una máquina llamada Cronovisor.

Padre Ernetti (foto) era cunoscut în lumea clericală ca exorcist şi profesor de muzică prepolifonică la Universitatea din Veneţia. Dar absolvise şi facultatea de fizică, fiind pasionat de experimentele ştiinţifice.

Totul a început în 15 septembrie 1952, în Laboratorul Electroacustic al Părintelui Agostino Gemelli de la Universitatea Catolică din Milano. Redînd o înregistrare de muzică gregoriană, Ernetti şi părintele Gemelli (foto medalion) au descoperit cu uimire o voce străină. Gemelli era convins că e vocea tatălui său, ceea ce i-a şocat pe cei doi. Cu timpul, cercetărilor lui Ernetti li s-au alăturat 12 savanţi.

Numele lor au rămas necunoscute, dar călugărul a mărturisit totuşi că, printre cei cu care a lucrat la cronovizor, se numărau şi laureatul Premiului Nobel, Enrico Fermi, şi Wernher von Braun, specialist în rachete, doi dintre cei mai mari fizicieni ai lumii şi “părinţii” programului atomic american. Ceea ce au realizat aceşti oameni de ştiinţă avea să inflameze Biserica Catolică şi să atragă interesul experţilor de la NASA.

Nu se ştie exact cum s-a ajuns la prima experienţă reuşită. „S-a întîmplat accidental. Ideea de bază este foarte simplă. A fost doar o problemă de depăşire a piedicilor de pînă atunci“, a spus călugărul, evaziv. Întrebat cine a inventat cronovizorul, el a replicat: „Nimeni. A fost o creaţie colectivă“. Nici despre construcţia cronovizorului nu se ştiu prea multe, doar că era compus din trei părţi. Mai întîi, o mulţime de antene capabile să capteze lumina şi sunetul. Antenele au fost construite dintr-un aliaj de trei metale misterioase. A doua componentă era un tip de captator, activat şi dirijat de undele luminoase şi sonore.

Captatorul putea fi setat pe o anume locaţie, o dată anume şi chiar pe o anume persoană. A treia componentă era un sistem complicat de mecanisme de înregistrare a sunetelor şi imaginilor.

„Principiul care stă la baza acestei maşini este foarte simplu şi cineva l-ar putea reproduce cu intenţii rele. Dar vă spun, am demonstrat că lungimile de undă vizibile şi audibile din trecut nu sînt distruse, nu dispar. Măreţia acestei invenţii a fost că am putut recupera acea energie pierdută care a recompus scene petrecute acum cîteva de secole“, a spus Padre Ernetti.

Ernetti a publicat încă din 1965 articole despre cronovizor, dar au fost trecute cu vederea. În data de 2 mai 1972, săptămînalul italian La Domenica del Corriere a publicat o fotografie care îl înfăţişa pe Iisus agonizînd pe cruce.

În interviu, Ernetti declara că imaginea a fost captată cu cronovizorul. „Cînd am încercat să prindem imagini din ziua crucificării, am avut o problemă. Răstignirile pe cruce erau în acea vreme zilnice.

Nici faptul că Iisus trebuia să aibă pe frunte o coroană de spini nu ne-a fost de ajutor. Deoarece, contrar credinţei populare, şi aceasta era o practică frecventă“, a explicat călugărul.

El a povestit cum au fost nevoiţi să se întoarcă înapoi cu cîteva zile, în seara Cinei cea de Taină.

„Am văzut tot. Agonia din grădina Gheţimani, trădarea lui Iuda, procesul, calvarul. Echipa cronovizorului a filmat tot, dar fără amănunte, important era să păstrăm imagini, nu scenariul“.

Acest articol a stîrnit curiozitate, optimism, chiar exuberanţă, nu atît în faţa unei descoperiri uluitoare, cît mai ales a perspectivelor deschise.

„Am reglat maşina pe discursul lui Mussolini“

„Mai întîi am verificat dacă ceea ce am văzut e autentic. Aşa că am început cu o scenă recentă, pe care o ştiam cu toţii şi despre care aveam o documentaţie bogată. Am reglat maşina pe discursul lui Mussolini. Apoi am ajuns la discursul lui Napoleon la proclamarea Italiei ca republică. Am călătorit şi mai mult în trecut, pînă în Roma antică, într-o piaţă de legume din timpul Împăratului Traian. Apoi am văzut un discurs al lui Cicero“, i-a mărturisit Ernetti prietenului său, părintele Francois Brune.

Călugărul a notat chiar diferenţele de pronunţie din discursul lui Cicero faţă de cele din limba latină predată astăzi în şcoli. Următoarea călătorie a fost în anul 169 î.H. unde a văzut o piesă de teatru de Quintus Ennius. E vorba de o tragedie din care astăzi s-au mai păstrat doar 21 de fragmente.

„Ai fi în stare să reproduci ceea ce ai auzit?“, l-a întrebat părintele Brune. „Da, tot ceea ce noi am văzut şi am auzit, text, cor, muzică, pot reuni pentru a obţine piesa de teatru completă?“, a spus Ernetti.

Pe 8 aprilie 1994, Padre Ernetti a murit în Veneţia, nu înainte de a avea parte pe patul de moarte o ultimă vizită din partea unor reprezentanți ai Vaticanului. Cronovizorul fusese deja distrus.

„Aparatul poate intra în trecutul oricui. Cu el, orice secret e spulberat: secrete de stat, industriale, private. Uşa ar putea fi deschisă şi unui dictator. Am sfîrşit prin a cădea de acord că trebuie să dezasamblăm această maşină“, ar fi spus Ernetti, în 1993.

Alţi cercetători sînt sceptici în privinţa existenţei acestui dispozitiv. „Nimeni nu l-a văzut, nici măcar prietenii lui, Brune şi Senkowski. Nu a făcut niciodată publice numele colaboratorilor. Cu excepţia lui Wernher von Braun şi Enrico Fermi, care acum sînt morţi“, se plîngea Peter Krassa.

În „Le nouveau mystere du Vatican“, părintele François Brune spune că, în 1955, călugărul mai lucra şi cu unul dintre discipolii lui Fermi, cu un alt laureat al premiului Nobel din Japonia şi cu un savant portughez, o dovadă că aceste mari personalităţi ale ştiinţei au lucrat cu Ernetti atrase de cercetările fără precedent. Călugărul chiar a inventat ceva, dar Biserica Catolică nu ne spune ce.

Realitate sau farsă?

Singura imagine ajunsă în presă din întreaga muncă a lui Ernetti a fost chipul lui Iisus. Dar Alfonso De Silva a mărturisit că fotografia poate fi cumpărată dintr-un magazin din localitatea Collevalenza şi reprezintă imaginea lui Iisus sculptată în lemn de către artistul spaniol Cullot Valera. Scriitorul Peter Krassa e de părere că una este imaginea în oglindă a celeilalte.

Dar această sculptură fusese realizată după viziunea unei călugăriţe care purta stigmatele crucificării. „Sculptura şi fotografia arată la fel deoarece ambele sînt reprezentări adevărate ale feţei lui Hristos“, au replicat susţinătorii lui Ernetti.

Lumea a început să se îndoiască de cronovizor şi de sinceritatea călugărului care nu se zbătea să convingă. Padre Ernetti fusese deja contactat de reprezentanţii Vaticanului care i-au interzis să mai împuie capul credincioşilor cu lucruri diavoleşti.

Savanţii care colaboraseră la proiect s-au retras şi ei. În realitate, s-au făcut presiuni serioase asupra călugărului, care altfel era extrem de liniştit şi respectat pentru cercetările sale în domeniul muzicii arhaice.

Au fost zvonuri că nu descoperirile lui au fost fabricate, ci acuzaţiile care i s-au adus.

Călugărul chiar a inventat ceva, dar Biserica Catolică nu ne spune ce. Dacă a existat vreodată cronovizorul, numai Vaticanul ştie. Cei mai mulţi se îndoiesc că o faţă bisericească, cu preocupări intelectuale remarcabile şi de o moralitate neîndoielnică, ar fi putut juca o farsă de asemena proporţii.

In loc de incheiere

In acest moment, cronovizorul se afla la Vatican, fiind unul dintre cele mai bine pazite secrete. Aceasta noua descoperire este prezentata si de Francois Brune, care este autorul cărții Noul mister al Vaticanului. O alta carte care trateaza acelasi subiect este The Creation and Disappearance of the World’s First Time Machine de Peter Krassa.

Daca acest aparat chiar exista, atunci principiile sale ar putea avea numeroase intrebuintari. Cu ajutorul acestui dispozitiv se va putea rescrie chiar si istoria. Evenimente care se vor fi prezentat suibectiv, vor putea fi analizate cu ajutorul cronovizorului. Pana cand va fi pus la dispozitia oamenilor de stiinta pentru a fi cercetat, dispozitivul care vede trecutul sta in pivintele incuiate ale Vaticanului, fiind un secret extrem de bine pazit.

Preotul şi teologul Francois Brune, în cartea sa, „Morţii ne vorbesc”, scrie că benedictinul Pellegrino Ernetti, profesor de muzică prepolifonică la Universitatea din Veneţia, a realizat împreună cu o echipă de 12 specialişti aparatul denumit cronovizor.

Cu ajutorul lui a reuşit să capteze în anii ’70 ai secolului al XX-lea sunetul şi imaginea unei tragedii antice jucate la Roma în anul 169 î.Hr. Tragedia este „Tieste” de Quintus Ennius, astăzi uitată.

Conform spuselor lui Ernetti, cît timp cronovizorul a fost funcţional, au fost văzute live următoarele scene istorice:

– Discursul lui Mussolini

– Discursul lui Napoleon cînd a proclamat Republica Italia

– O piaţă de zarzavaturi de pe vremea Împăratului Traian

– Discursul lui Cicero

– Tragedia Thyeste a poetului roman Quintus Ennius în 169 î. H.

– Cina cea de Taină în anul 36 (imagini captate între 12-14 ianuarie 1956)

– Răstignirea şi apariţiile lui Iisus după moarte

– Distrugerea Sodommei şi Gomorei

– Primirea celor 10 porunci de către Moise

Cu acest aparat s-au mai putut primi şi planurile unui viitor hold-up, putând astfel să prevină Poliţia şi să facă să eşueze operaţiunea.

Nu este exclus, în această idee, ca pe viitor să reuşim să înregistrăm orice evenimente petrecute, derulate în mod real.

În acest sens s-ar putea crea o istorie adevărată a omenirii, s-ar putea afla mai uşor autorii unor crime, dar în acelaşi timp s-ar putea afla şi derularea vieţii intime a fiecăruia, ceea ce cred că nu şi-ar dori nimeni.

Atunci viaţa pe Pământ şi-ar schimba radical coordonatele. Din această cauză, chiar dacă un asemenea aparat poate deveni o realitate, cu siguranţă el nu va fi folosit pe scară largă.

Surse:

http://desecretizari.blogspot.ro/2012/04/secretul-calugarului-ernetti.html?view=classic

https://alchetron.com/Pellegrino-Ernetti

https://www.atheneum.ca.

$$$

 

Voi știți cine a fost, de fapt, domnişoara Pogany??

"Domnişoara Pogany", cunoscută și sub numele francez "Mademoiselle Pogány", este o statuie creată de marele artist Constantin Brâncuși în anul 1913, fiind una dintre cele mai apreciate sculpturi ale secolului al XX-lea, care reprezintă un portret redat într-un mod inedit.

Însă puțini cunosc faptul că în spatele celebrei sculpturi superbe se ascunde o femeie care i-a fost, în același timp, muză și iubită lui Constantin Brâncuși.

Cine a fost domnişoara Pogany?

Despre Brâncuși se știe că a fost unul dintre cei mai mari artiști pe care i-a dat România vreodată. De asemenea, se știe și că a avut o viață amoroasă tumultuoasă. Femeile pe care le-a iubit au avut un loc aparte în viața și mai ales în creațiile sale. Acestea au fost iubite, l-au iubit și l-au inspirat. Domnişoara Pogany a fost, însă, ceva special pentru marele artist.

Constantin Brâncuși și domnişoara Pogany s-au cunoscut la Paris, în anul 1909. 

Margit Pogany, o artistă : maghiară, i-a fost muză, iubită și, mai târziu, prietenă lui Brâncuși. 

Aceasta era pe atunci o pictoriță aflată la început de drum. 

Brâncuși era, ca de obicei, în căutarea unei muze. 

Cei doi au trăit o frumoasă poveste de dragoste, scurtă, dar intensă, care s-a încheiat cu realizarea unei opere de artă care a rămas în istorie.

Documentele arată că Margit a pozat pentru Brâncuși în anul 1909. 

Tânăra din Austro-Ungaria era fascinată de frumusețea mulajelor realizate de Constantin Brâncuși, însă artistul român era nemulțumit mereu. Încerca să surprindă esențele în cele mai pure forme.

"Am pozat pentru el de mai multe ori. De fiecare dată, începea și termina un nou bust. Fiecare era frumos, minunat de real. Eu îl rugam să-l păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în râs și arunca bustul înapoi, în lada cu lut din colțul atelierului, spre marea mea dezamăgire", își amintea Margit despre experiența sa cu Brâncuși.

Ce s-a întâmplat cu Margit Pogany?

Muza lui Constantin Brâncuşi, Margit Pogany, s-a despărţit de artistul român după scurtă vreme. 

După iubirea fulminantă cu Brâncuși, războiul a găsit-o pe tânăra Margit în Ungaria, la Budapesta, unde s-a reîntors după finalizarea studiilor de la Paris, alegând să se dedice picturii și devenind ea însăşi o artistă valoroasă. 

După terminarea războiului, Margit a plecat în Australia, unde a devenit o pictoriță apreciată. 

Deși scurtă, relația de iubire dintre Brâncuși și Margit Pogany a fost marcată de o intensitate fulminantă. Însă relaţia dintre ei nu s-a încheiat de tot. Cei doi au rămas buni prieteni, ținând legătura prin corespondență multă vreme, până în jurul anului 1937.

În 1957, anul în care Brâncuși s-a stins din viață, Margit Pogany locuia încă în Melbourne, Australia, iar cei care au văzut-o au spus că încă semăna cu primele variante ale lucrării, chiar dacă trecuseră 35-40 de ani de la facerea lor.

Dar, povestea  "Domnişoarei Pogany" a mers însă, mai departe, în anii 1950, unul dintre foștii ucenici ai lui Constantin Brâncuși, artistul oltean Octavian Mosescu, a realizat o replică

aparte. 

Artistul a folosit mulajul pentru bronz al lui Constantin Brâncuși și și-a turnat propria sa "Domnişoară Pogany".

În anul 1976, Muzeul de Artă din Craiova a cumpărat această lucrare.

După Revoluție, legatarii lui Constantin Brâncuși au dat în judecată muzeul din Craiova și au pretins proprietatea acestei replici, evaluată la două milioane de euro.

Însă, în anul 2013, muzeul a câştigat procesul, iar această replică originală a "Domnişoarei Pogany" poate fi admirată mai departe în cetatea Băniei.

Nouăsprezece lucrări intitulate "Domnişoara Pogany" a realizat Brâncuși, într-un interval de 20 de ani.

"Domnişoara Pogany", este considerată drept una dintre cele mai îndrăzneţe sculpturi din istorie, fiind, totodată, una dintre cele mai cunoscute și apreciate statui ale lui Brâncuşi..

Sursa postarii Elena Cristea