$$$

 Cordonul ombilical este puntea miraculoasă dintre mamă și copil, un „drum al vieții” prin care trec oxigenul și toți nutrienții necesari dezvoltării. Prin cele trei vase din interiorul său — două artere și o venă — sângele matern aduce hrană, aer și energie, iar corpul bebelușului trimite înapoi reziduurile. Totul se petrece fără ca sângele celor doi să se amestece vreodată, un sistem perfect orchestrat încă din primele clipe ale vieții.

Cordonul ombilical este o structură esențială care leagă fătul de placentă, formând prima conexiune vitală dintre mamă și copil. El începe să se dezvolte încă din a cincea săptămână de sarcină și devine, treptat, canalul principal prin care viața circulă. Prin acest „drum al vieții”, trec oxigenul, apa, vitaminele, mineralele și toate substanțele nutritive necesare creșterii intrauterine.

🩸 O rețea de vase minuscule, dar esențiale

În interiorul cordonului se află trei vase de sânge: două artere și o venă. Arterele ombilicale transportă sângele „uzat” de la copil spre placentă, unde este curățat și reîmprospătat. Vena ombilicală, în schimb, aduce sângele bogat în oxigen și nutrienți de la mamă către făt. Astfel, fluxul de sânge funcționează în ambele sensuri, menținând un echilibru vital între alimentare și eliminare.

⚙️ Protejat de un material unic: gelatina Wharton

Cordonul ombilical este înconjurat de o substanță gelatinoasă, numită gelatina Wharton, care are rolul de a proteja vasele de sânge împotriva compresiei și întinderii. Datorită acestei structuri, cordonul este flexibil, elastic și rezistent — capabil să se răsucească sau să se miște odată cu fătul, fără ca fluxul de sânge să fie întrerupt.

💨 Oxigen fără respirație

Unul dintre cele mai uimitoare aspecte este faptul că fătul nu respiră cu plămânii. Oxigenul ajunge la el prin vena ombilicală, direct din sângele mamei. Moleculele de oxigen se leagă de hemoglobina fetală, o formă specială de hemoglobină care are o capacitate mai mare de a capta oxigenul decât cea a adultului. Acest mecanism asigură o oxigenare eficientă chiar și în absența respirației pulmonare.

🧬 O barieră sigură între două sisteme

Deși sângele matern și cel fetal circulă foarte aproape în placentă, ele nu se amestecă niciodată direct. Membranele dintre cele două sisteme permit doar schimbul de gaze, nutrienți și deșeuri, dar nu permit trecerea celulelor de sânge. Acest design biologic impecabil previne reacțiile imunologice și protejează copilul de infecții și incompatibilități sanguine.

🌸 Cordonul după naștere

După ce copilul se naște, cordonul își încheie rolul. Circulația prin el se oprește treptat în câteva minute, iar medicul îl taie, lăsând o mică porțiune care se va usca și va cădea în 7–10 zile. În locul său rămâne buricul, o amintire fizică a primei legături dintre mamă și copil. Este finalul unui circuit biologic, dar începutul unei legături emoționale care va dura o viață.

💗 Miracolul științei naturale

Cordonul ombilical este o dovadă că natura funcționează cu o precizie extraordinară. Fiecare componentă are un rol bine definit, iar tot sistemul este conceput pentru a susține viața fără greșeală. Este, în același timp, un fenomen biologic și un simbol al legăturii dintre generații — o dovadă tăcută că viața începe printr-un fir invizibil de iubire și știință.

$$$

 Știați că un nor de mărime medie poate cântări în jur de 550 de tone? Deși par ușori și pufoși atunci când îi privim plutind pe cer într-o zi senină, norii ascund o realitate uimitoare: fiecare dintre ei poartă în interiorul său o cantitate uriașă de apă. Practic, un singur nor cântărește cât șase balene albastre — cele mai mari animale de pe planetă.

• Cum află oamenii de știință greutatea norilor

Desigur, nimeni nu pune norii pe o balanță uriașă. Greutatea lor este estimată prin măsurători satelitare și calcule fizice complexe. Radarele și avioanele de cercetare analizează densitatea picăturilor de apă și dimensiunea norului, iar pe baza acestor date se determină masa totală.

• De ce nu cad norii pe Pământ

E surprinzător, dar explicația este simplă. Norii sunt alcătuiți din miliarde de picături microscopice de apă sau cristale de gheață, fiecare atât de ușoară încât poate rămâne suspendată datorită curenților de aer ascendenți din atmosferă.

• Când norii devin prea grei

Pe măsură ce picăturile se unesc și cresc în dimensiune, norul devine din ce în ce mai dens. Când greutatea totală depășește forța curenților de aer, norul „cedează” — iar rezultatul este ploaia, grindina sau ninsoarea.

• O perspectivă fascinantă

Așadar, data viitoare când priviți un nor plutind ușor pe cer, amintiți-vă că vedeți o „balenă a atmosferei” — un colos de sute de tone care plutește grațios, susținut de forțele invizibile ale aerului.

$$$

 — Știi ce e cel mai greu la îmbătrânire?

— Ce?

— Devii invizibil.

Când ești tânăr, atragi atenția. Apoi, într-o zi, totul dispare.

Devii „bătrânul” sau „doamna de la etajul doi”.

Nimeni nu te mai întreabă cine ai fost, ce ai iubit, prin ce ai trecut.

Prietenii pleacă, copiii sunt prinși în viețile lor, fețele familiare dispar.

Și, încetul cu încetul, nimeni nu mai bate la ușă.

Așa că, atunci când mama sună de zece ori pe zi,

sau când tata repetă aceleași povești...

nu e plictiseală - e frica de a fi uitat.

A îmbătrâni nu înseamnă doar a acumula ani.

E vorba de a lupta împotriva invizibilității.

E vorba de a vrea să exiști în continuare,

cel puțin în ochii cuiva. ❤️

Le Monde Littéraire *

$$$

 Adevărul atinge mai adânc decât cuvintele

În anul 1965, în timpul filmărilor pentru A Patch of Blue, actorul Sidney Poitier a făcut un gest care a depășit granițele cinematografiei și ale curajului personal. 

Într-o scenă emoționantă, personajul său, Gordon, trebuia doar să-i vorbească tinerei Selina, o fată albă oarbă interpretată de Elizabeth Hartman. 

Dar Poitier a simțit că adevărul scenei nu putea fi rostit doar prin cuvinte. 

A ales, în schimb, să-i atingă ușor fața — un gest simplu, dar încărcat de o forță uriașă într-o Americă încă rănită de segregare.

Când filmarea s-a oprit, pe platou s-a așternut o tăcere totală. Nimeni nu îndrăznea să spună ceva, fiindcă toți simțeau că fuseseră martorii unui moment autentic, mai mare decât arta însăși. 

Totuși, studioul a reacționat: unii producători au cerut tăierea scenei, temându-se că un simplu gest de tandrețe între un bărbat de culoare și o femeie albă ar provoca indignare în Sudul american.

Dar Poitier a refuzat. Cu o demnitate liniștită, a spus: „Dacă adevărul jignește, poate că a venit timpul ca adevărul să jignească.”

Acea decizie nu a fost doar un act artistic, ci o declarație morală. Poitier a ales să fie sincer, să fie om — chiar și atunci când asta putea costa cariera sau reputația lui. 

Elizabeth Hartman, o actriță tânără și timidă, avea să spună mai târziu: „El nu doar a jucat alături de mine. 

M-a protejat. 

M-a făcut să cred că sunt suficientă.”

Scena a rămas în film. 

Când A Patch of Blue a fost lansat, unele cinematografe din Sud au refuzat să-l proiecteze, dar criticii au numit momentul „una dintre cele mai emoționante secvențe din istoria cinematografiei americane.”

Ani mai târziu, Poitier a spus: „Acel gest nu era în scenariu. Era omenesc.”

Prin atingerea sa, el a arătat lumii că bunătatea, decența și egalitatea nu sunt idei îndrăznețe, ci esența însăși a umanității.

Uneori, un gest de omenie poate spune adevăruri pe care cuvintele nu îndrăznesc să le rostească.

      The page simply

$$$

 Povestea Cenușăresei are o vechime de peste 2.000 de ani, iar prima ei versiune nu vine din Europa, ci din Egiptul antic. Cu mult înainte de poveștile scrise de Charles Perrault sau frații Grimm, geograful grec Strabon a consemnat în lucrarea sa Geographica (secolul I î Hr.) o legendă surprinzător de asemănătoare: povestea lui Ródope, o tânără sclavă grecoaică aflată în Egipt.

Numele ei însemna „obraji roz”, iar ceilalți o batjocoreau pentru înfățișarea ei diferită — păr blond, ochi verzi și piele deschisă la culoare. Singura ei alinare erau animalele din gospodărie, care îi țineau companie. Într-o zi, stăpânul, impresionat de grația ei în timp ce dansa, i-a dăruit o pereche de sandale roșii și aurii. Dar cadoul i-a adus mai degrabă invidie decât fericire.

Când faraonul a organizat o mare petrecere la Memfis, servitoarele au împiedicat-o să participe. Ródope, tristă, a coborât la râu, unde un șoim — simbol al zeului Horus — i-a furat una dintre sandale și a dus-o direct la faraon. Considerând incidentul un semn divin, conducătorul Egiptului a pornit în căutarea misterioasei posesoare.

După ce a străbătut ținutul Nilului, a găsit-o pe Ródope. Niciuna dintre celelalte femei nu a reușit să poarte sandaua, dar tânăra a scos perechea cealaltă și s-a potrivit perfect. Faraonul a recunoscut-o ca fiind aleasa zeilor și a făcut-o regină, spunând că frumusețea ei reflectă însăși natura Egiptului: ochii verzi ca apele Nilului, părul auriu ca papirusul și pielea roz ca floarea de lotus.

Astfel, cu secole înainte de Cenușăreasa europeană, o sclavă numită Ródope a devenit regină — prima versiune cunoscută a legendei care avea să cucerească întreaga lume.

$$$

 În anul 1869, s-a născut un copil român care avea să schimbe pentru totdeauna lumea medicinei: Nicolae Paulescu. De mic, a fost atras de tainele naturii și de miracolul vieții. Nu visa la bogăție sau faimă, ci la înțelegerea omului în profunzimea lui. Cu o minte sclipitoare și o inimă plină de credință, acest copil avea să devină unul dintre cei mai mari savanți ai secolului.

🧠 Curiozitatea care aprinde mintea

Încă din anii copilăriei, Paulescu se remarca prin dorința nestăvilită de a învăța. Cărțile erau lumea lui, iar știința — chemarea sa. A urmat școala la București, apoi a plecat la Paris pentru a-și continua studiile în medicină. Acolo, printre laboratoare și manuscrise, și-a descoperit adevărata misiune: aceea de a învinge una dintre cele mai grele boli ale omenirii — diabetul.

⚗️ Descoperirea care a adus viață

Revenit în România, Nicolae Paulescu și-a dedicat fiecare zi cercetării. În laboratorul său modest, printre sticluțe, aparate improvizate și foi pline de formule, el a reușit imposibilul. A izolat o substanță activă din pancreas, pe care a numit-o pancreină. Aceasta putea regla nivelul zahărului din sânge — era începutul unei revoluții medicale. Publicarea rezultatelor sale, în anul 1921, a marcat momentul istoric al descoperirii insulinei.

📜 Lupta pentru recunoaștere

Deși Paulescu a fost primul care a demonstrat științific existența acestei substanțe, alți cercetători au fost cei care au primit Premiul Nobel pentru insulină. Istoria a fost nedreaptă, dar adevărul nu a putut fi ascuns. În timp, lumea științifică a recunoscut meritele savantului român și contribuția sa esențială la salvarea a milioane de vieți.

🩺 Un profesor, un credincios, un patriot

Dincolo de descoperirea medicală, Nicolae Paulescu a fost un om al valorilor. Profesor la Facultatea de Medicină din București, îi învăța pe studenți nu doar anatomie și fiziologie, ci și etica și responsabilitatea față de oameni. Era convins că medicina nu este doar o știință, ci o misiune divină — o formă de iubire față de semeni.

🌟 Moștenirea care luminează lumea

Astăzi, numele lui Nicolae Paulescu este rostit cu respect în întreaga lume. Insulina, descoperirea sa, a transformat o boală fatală într-una tratabilă. Prin munca, credința și modestia sa, savantul român a demonstrat că adevărata măreție nu stă în glorie, ci în binele făcut pentru ceilalți.

Nicolae Paulescu rămâne simbolul inteligenței, al curajului și al inimii care bate pentru știință și pentru oameni.

Sursa: Știați că?

$$$

 SFÂRŞITUL TRAGIC AL LUI MIHAIL SEBASTIAN, UN SCRIITOR PROEMINENT, UCIS LA DOAR 37 DE ANI 

"MIHAIL SEBASTIAN, al cărui nume real a fost IOSIF HECHTER, s-a născut în data de 18 octombrie 1907, în BRĂILA, pe atunci în REGATUL ROMÂNIEI şi a fost scriitor şi filosof, de origine evreiască. A scris romane, dramaturgie şi critică literară.

A urmat studiile universitare de drept și filosofie la BUCUREȘTI. A lucrat ca secretar la o casă de avocatură și mai apoi ca avocat. Intrarea în literatură i-a făcut-o filosoful NAE IONESCU, cel care a fost președintele comisiei sale de bacalaureat. De fapt, MIHAIL SEBASTIAN avea să devină unul dintre cei mai importanţi discipoli ai filosofului.

Prin intermediul lui NAE IONESCU, MIHAIL SEBASTIAN a ajuns să-l cunoască pe MIRCEA ELIADE, de care îl va lega o lungă prietenie.

MIHAIL SEBASTIAN a publicat romanul „ORAȘUL CU SALCÂMI ” în anul 1935, iar în anul 1940 a apărut romanul de dragoste „ACCIDENTUL ”. Manuscrisul inițial al romanului „ACCIDENTUL ”, cuprinzând cinci capitole, i-a fost furat lui SEBASTIAN în FRANȚA, fără a mai fi găsit vreodată. Scriitorul a fost nevoit să-l refacă de la zero.

Începând cu anul 1940, scriitorul a cunoscut prigoana antisemită. I s-a interzis să mai publice ca ziarist, i s-a restras licența de avocat. Din cauza faptului că era evreu, piesele sale au fost interzise. Piesa „JOCUL DE-A VACANŢA ”, scrisă pentru actriţa LENY CALER, i-a fost interzisă, iar pentru a putea pune în scenă „STEAUA FĂRĂ NUME ”, MIHAIL SEBASTAIN s-a folosit de pseudonimul VICTOR MINCU.

Scriitorul s-a ales cu titularura de „evreul improbabil” fiind condamnat de antisemiți pentru originea sa dar și renegat de evrei care l-au considerat trădător și apropiat al Partidului Comunist în anul 1944. Una dintre cele mai controversate relații ale lui SEBASTIAN a fost cea cu LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU, ministru al Justiției în primii ani ai comunismului. În romanul „DUPĂ DOUĂ MII DE ANI ”, MIHAIL SEBASTIAN s-a confesat în legătură cu ce înseamnă să fii evreu.

MIHAIL SEBASTIAN a scris ”JOCUL DE-A VACANȚA ” pentru una dintre frumusețile BUCUREȘTIULUI interbelic, actrița LENY CALER, de care a fost foarte îndrăgostit. Frumoasa actriță avusese o relație furtunoasă și cu scriitorul CAMIL PETRESCU.

Pe MIHAIL SEBASTIAN, LENY l-a cunoscut când era deja căsătorită cu SCARLAT FRODA. Ea l-a apreciat ca scriitor, însă nu și ca bărbat. El, în schimb, a sfârșit îndrăgostit nebunește de ea. LENY a vrut să-l cunoască, după ce i-a citit scrierile. Tânărul stângaci MIHAIL SEBASTIAN s-a îndrăgostit imediat de cea care era deja o celebritate a vremii.

„În entuziasmul și în graba tinereții mele, n-aveam dorință mai vie decât să cunosc, cât mai curînd, autorul al cărui scris mă fermeca, mă tulbura chiar. Și, într-o bună zi, mi-a fost prezentat. Am fost surprinsă și – de ce să nu mărturisesc – chiar puțin dezamăgită când l-am văzut. Nu-mi venea să cred că tânărul din fața mea, timid, stângaci, cu o înfățișare insignifiantă, este autorul, talentatul autor al articolelor din ziare, al nuvelelor care mă încântaseră.”, scria LENY după întâlnirea cu scriitorul.

MIHAIL SEBASTIAN a murit pe 29 mai 1945, la doar 37 de ani. În acea zi, nimic nu prevestea că scriitorul nu va mai apuca să vadă apusul. A fost lovit de un camion în timp ce se afla pe Bulevardul REGINA MARIA din BUCUREŞTI, în apropierea unei staţii de tramvai. A decedat la puțin timp după impact. Moartea lui MIHAIL SEBASTIAN este considerată suspectă.

În ziua morții, scriitorul s-a trezit, s-a îmbrăcat, după care și-a luat servieta neagră și a plecat spre teatru pentru a-i cere lui SICĂ ALEXANDRESCU o invitație la teatru pentru părinții lui.

Aceea a fost dimineața în care a aflat că piesa “STEAUA FĂRĂ NUME ” va fi jucată pe marile scene ale lumii. La ora 5, acesta ar fi trebuit să semneze contractul, numai că nu a mai apucat să facă acest lucru. După ce a plecat de la teatru, a luat masa cu părinții, în casa din ANTIM. A plecat apoi spre Universitate, unde urma să țină un curs despre BALZAC. A fost lovit de un camion pe Bulevardul Regina Maria, în timp ce traversa pe la stația de tramvai de la biserica Sf. NICOLAE, fiind aruncat pe trotuar."

Sursa: Stele căzătoare