$$$

 Regretatul actor Ion Dichiseanu, un reprezentant de seamă al scenei și filmului românesc, ar fi împlinit astăzi, 20 octombrie, vârsta de 92 de ani.

Marele actor Ion Dichiseanu s-a născut în 20 octombrie 1933, la Adjud. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din București în anul 1959. Actorul a avut o îndelungată activitate la Teatrul Nottara şi în cinematografie.

La Teatrul Nottara a jucat în foarte multe piese, unul dintre spectacolele de mare succes fiind "Micul infern", în care a jucat alături de Silvia Dumitrescu Timică, Lucia Mureşan și Ştefan Radof. De asemenea, a fost prezent în distribuţia multor spectacole ale Teatrului Național Radiofonic.

Din bogata filmografie a artistului, amintim: "Darclée" (1960), "Porto-Franco" (1961), "Tudor" (1962), "Titanic vals" (1964), "Bătălia pentru Roma" (1968), "Aventurile lui Tom Sawyer" (1968), "Castelul condamnaţilor" (1970), "Pistruiatul" (1973), "Toate pânzele sus" (serial TV, 1977), "Pentru patrie" (1978), "Revanşa" (1978), "Trandafirul galben" (1982) și "Misterele Bucureştilor" (1983).

A avut o relaţie în anii '60 cu frumoasa actriţă spaniolă Sara Montiel, despre care a scris în cartea "Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză" (1995). Dichiseanu a fost căsătorit cu solista de muzică uşoară Simona Florescu şi împreună au o fiică, Ioana Georgiana, născută în anul 1987, dar şi o nepoţică, Anastasia.

În 1979, Ion Dichiseanu a fost distins cu Premiul Asociaţiei Cineaştilor din România pentru rolul din lungmetrajul "Clipa", în regia lui Gheorghe Vitanidis, iar în 2002 a fost decorat cu Ordinul Naţional ''Serviciul Credincios'' în grad de Cavaler, "pentru prestigioasa carieră artistică şi talentul deosebit prin care a dat viaţă personajelor interpretate în filme, dar şi pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc".

În 2015, a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor, în semn de preţuire pentru întreaga activitate în domeniul teatrului şi filmului. Un an mai târziu, a lansat cartea "Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel", în care evocă momente petrecute alături de celebra actriţă şi cântăreaţă Sara Montiel.

"Nu e ficţiune, nu e altceva decât lucrurile trăite, simţite de sufletul meu. Eu nu am vocaţia de a vorbi liber, eu trăiesc vorbele, pentru asta sunt actor, să transmit un mesaj pe care îl asimilez şi pe care vreau să-l primiţi dumneavoastră, la rândul vostru, indiferent că e teatru, film sau muzică. Toate fac parte din fiinţa mea, vă mulţumesc din inimă că aţi venit alături de mine şi vă las bucuria să lecturaţi dumneavoastră cartea", declara Ion Dichiseanu la momentul lansării cărţii.

În martie 2017, actorul Ion Dichiseanu a primit "Premiul pentru Întreaga Carieră" în cadrul celei de-a XI-a ediţii a Galei Premiilor Gopo.

Maestrul a trecut la cele veșnice în 20 mai 2021, la Spitalul de Urgenţă Floreasca din București.

$$$

 

În țara mea sunt văi și munți și flori,

Și diamante,

Și sunt sticleți atât de mulți în capete savante !...

Poeții ritmului sărac slăvesc albastrul zării,

Și crește-atât de mult spanac pe lanurile țării.

În țara mea sunt tei și plopi,

Și zarea-i diafană,

Și-n țara mea jandarmi și popi iau lefuri de pomană;

Și-n țara mea sunt flori de myrt,

Principiu sau idee,

Sunt vorbe de păstrat în spirt, expuse prin muzee.

Din larg de crânguri vin zefiri și tuturor dau veste

Că-n țara mea sunt trandafiri și fete

Că-n poveste,

Idile nasc și se desfac subt luminiș de lună,

În țara mea onoarea-i fleac și dragostea

Minciună.

Și-n țara mea sunt mulți părinți ce plâng morminte

Multe ...

Și pribegesc scrâșniri din dinți ...

Dar cine să le-asculte,

Când e minciuna pe amvon și nedreptatea-i lege,

Când guvernanții-s de carton

Și nepăsarea Rege ?

$$$

 Paris, anul 1816. Spitalele erau locuri întunecate, reci și pline de suferință.

Medicii nu aveau nici mănuși, nici stetoscop, nici aparate sofisticate.

Diagnosticul se baza pe ceea ce puteai vedea, mirosi și atinge.

Pentru a asculta inima unui pacient, medicul trebuia să-și lipească urechea de pieptul lui. Un gest incomod, adesea ineficient, uneori indecent.

Tânărul doctor René-Théophile-Hyacinthe Laennec, un bărbat subțirel, timid și elegant, a fost chemat să consulte o tânără femeie cu simptome ciudate: oboseală, palpitații, dureri în piept.

Metoda obișnuită era imposibil de aplicat. Femeia era tânără, iar doctorul, un om pudic, n-a avut curajul să-i lipească urechea de trup.

A rămas câteva clipe în tăcere, gândindu-se ce să facă.

Pe birou, lângă el, era o bucată lungă de hârtie.

Și-a amintit cum, în copilărie, se juca cu tuburi goale și asculta sunete prin ele.

Atunci i-a venit ideea.

A luat foaia, a rulat-o într-un tub strâns, a pus un capăt pe pieptul pacientei și celălalt la ureche.

A fost șocat de ce a auzit:

bătăile inimii se auzeau clar, distinct, ca și cum ar fi fost în interiorul lui.

În zilele următoare, Laennec și-a perfecționat ideea.

A înlocuit hârtia cu lemn și a construit un tub gol, lung de 30 de centimetri, cu capete rotunjite.

L-a numit stéthoscope, din greacă: „stēthos” (piept) și „skopein” (a privi / a observa).

Era prima ustensilă care permitea medicilor să audă interiorul corpului fără să atingă pacientul.

În scurt timp, Laennec a început să descopere ceva revoluționar: fiecare boală avea un sunet al ei.

Inima bolnavă de insuficiență bătea diferit de cea sănătoasă.

Plămânii cu lichid scoteau un fâsâit abia perceptibil.

Tubul lui devenise o poartă spre un univers invizibil.

La început, colegii lui au râs de el. Unii au spus că sunetele pe care le descrie sunt fantezii.

Dar Laennec și-a continuat cercetările.

A ascultat sute de pacienți și a notat ce aude, comparând fiecare sunet cu diagnosticul confirmat la autopsie.

După ani de muncă, în 1819, a publicat cartea “Traité de l’Auscultation Médiate”, lucrarea care a pus bazele diagnosticului modern.

De atunci, fiecare medic din lume a învățat să recunoască bolile ascultând, nu doar privindu-le.

Ani mai târziu, Laennec a început să tușească.

Simptomele erau familiare: respirație grea, oboseală, sânge în spută.

Știa prea bine ce înseamnă.

A luat stetoscopul și și-a ascultat propriul piept.

Sunetele i-au confirmat bănuiala: tuberculoză.

S-a stins tânăr, la doar 45 de ani, ținând în mână instrumentul care îi salvase pe alții.

Dar moștenirea lui nu a murit.

Astăzi, oriunde în lume, de la spitale din Tokyo până la clinici din Africa, când un medic își pune stetoscopul pe pieptul unui copil, ascultă prin invenția lui Laennec.

$$$

 🎭 Actorul Costel Constantin s-a născut pe 20 octombrie 1942, la Galaţi. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, la clasa profesoarei Beate Fredanov, în 1964. A debutat ca actor la Teatrul Naţional din Iaşi, unde a jucat în perioada 1965-1969, în rolul călugărul tânăr din "Beckett", de Jean Anouilh, regia Soranei Coroamă Stanca. În 1970, a debutat pe scena Teatrului Național București cu rolul Nick din piesa "Cui i-e frică de Virginia Woolf?" de Edward Albee.

🎭 Activitatea teatrală a desfășurat-o la Teatrul Naţional I.L.Caragiale din Bucureşti. A jucat în numeroase piese, atât în roluri principale, cât şi secundare: "Numele Trandafirului", după romanul lui Umberto Eco, în regia lui Grigore Gonţa, "Nunta lui Krecinski", de A.V. Suhovo Kobâlin, în regia lui Felix Alexa, "Crimă pentru pământ", o dramatizare după romanul lui Dinu Săraru, în regia lui Grigore Gonţa, rolul lui Ştefan cel Mare în "Apus de soare", o adaptare după piesa lui Delavrancea, a regizorului Dan Piţa şi a actorului însuşi, "Burghezul gentilom", o adaptare modernă după Moliere, regia Petrică Ionescu, "Sâmbătă, duminică, luni" de Eduardo De Filippo (regia Dinu Cernescu, 2007), "Sinucigaşul" de Nikolai Erdman (regia Felix Alexa, 2009), "Vizita bătrânei doamne" de Friedrich Dürrenmatt (regia Alexander Morfov, 2011), "Visul unei nopţi de vară" de William Shakespeare (regia Petrică Ionescu, 2015).

🎭 A jucat şi în piese montate de Teatrul Naţional de Televiziune ("Cu toată dragostea", o adaptare TV a piesei "Secunda 58" de Dorel Doria; "Mitică Popescu", adaptare TV, după piesa lui Camil Petrescu), de Teatrul Ion Creangă şi de Teatrul Radiofonic.

🎥 Are o filmografie bogată, colaborând cu majoritatea regizorilor români. Câteva dintre filmele în care a jucat Costel Constantin: "Tănase Scatiu" (1975, regia Dan Piţa), "Ion - blestemul pământului, blestemul iubirii" (1979, regia Mircea Mureşan), "Ana şi hoţul" (1981, regia Virgil Calotescu), "Buletin de Bucureşti" (1982, regia Virgil Calotescu), "Aşteptând un tren" (1982, regia Mircea Veroiu), "A unsprezecea poruncă" (1990, regia Mircea Daneliuc), "Pepe şi Fifi" (1993, regia Dan Piţa), "Somnul insulei" (1993, regia Mircea Veroiu), "Omul zilei" (1997, regia Dan Piţa), "Dulcea saună a morţii" (2003, regia Andrei Blaier), "Cu un pas înainte" (2007, serial TV), "Aniela" (2009, serial TV), "Iubire şi onoare" (2010), "Sunt o babă comunistă" (2013).

🎭 Ultima oară a putut fi văzut pe scenă în iunie 2023, în spectacolul "Omul care a văzut moartea", în care a jucat în peste 200 de reprezentaţii de-a lungul a zece ani.

🕯 Costel Constantin a murit pe 22 mai 2024, la vârsta de 81 de ani.

📸 Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București

$$$

 Mă numesc Catherine Thomson Hogarth Dickens.

Am venit pe lume la 19 mai 1815, în Edinburgh, Scoţia, fiind fiica cea mare a jurnalistului şi criticului muzical George Hogarth şi a Georginei Thomson. 

În 1824 familia noastră s-a mutat la Londra, când tatăl meu şi-a continuat cariera în presa britanică. 

Pe 2 aprilie 1836 m-am căsătorit cu Charles Dickens, tânărul scriitor care tocmai se afla la începutul gloriei sale literare. 

Împreună am avut zece copii.

Am condus o gospodărie activă: copii, personal de casă, vizitatori, călătorii, inclusiv o mare traversare a Atlanticului între ianuarie şi iunie 1842 la bordul „Britannia”. 

Pe lângă rolul de soţie şi mamă, am publicat în 1851 (sub pseudonimul Lady Maria Clutterbuck) o lucrare intitulată *What Shall We Have for Dinner?" 

Aceasta nu era doar o simplă carte de bucate, ci un manual de gospodărie victoriană, ce reflecta poziţia femeii în casă şi presiunile sociale ale epocii.

La început, îl iubeam fără măsură. Îi suportam ritmul nebun, ideile, nevoia constantă de atenție și control. Dar cu fiecare an, temperamentul lui a devenit mai rece, mai necruțător. El era tot mai preocupat de carieră, iar eu tot mai izolată, prizonieră într-o casă plină de oameni, dar fără loc pentru mine.

Am început să simt despărțirea mult înainte de a se rosti cuvântul „separare”.

După nașterea fiicei noastre Dora, sănătatea mea s-a slăbit. Charles mă privea cu un amestec de milă și iritare. Spunea că nu mai sunt femeia vioaie de la început.

Adevărul e că oboseala, pierderile și singurătatea m-au schimbat. Dar și pe el l-au schimbat succesul și vanitatea. Începuse să aibă o admirație suspectă pentru tinerele actrițe pe care le aducea în piesele sale.

În 1857, a întâlnit-o pe Ellen Ternan, o tânără de 18 ani, frumoasă, fragilă, visătoare. El avea 45.

A fost începutul sfârșitului.

Un an mai târziu, în 1858, am primit din greșeală un pachet cu o brățară.

Era adresat actriței. Secretul lui s-a destrămat în clipa aceea.

Când l-am întrebat, a ridicat vocea, spunând că îndrăzneala mea era o insultă.

La scurt timp, a decis că trebuie „să punem capăt vieții domestice nefericite”.

A trimis o scrisoare publică ziarelor. A spus că „nu acuză pe nimeni”, dar a insinuat că temperamentul meu mă făcea nepotrivită ca soție și mamă.

Mi-a luat aproape toți copiii. Doar fiul nostru cel mare, Charles Jr., a ales să rămână cu mine.

Pentru ceilalți, a construit o poveste în care eu eram vinovată, instabilă, dificilă.

A împărțit casa în două. A ridicat un zid între camerele noastre, ca să nu ne mai vedem.

Apoi, când separarea a devenit publică, m-a făcut o femeie de rușine, iar el a fost compătimit.

Nu am avut drept de apărare.

În realitate, nu am fost nici nebună, nici rea.

Am fost o femeie obosită, dar loială, căreia i s-a luat tot: bărbatul, copiii, reputația.

Mi-am refăcut liniștea la 70 Gloucester Crescent, unde am trăit discret.

Înainte să mor, i-am spus fiicei mele Kate:

„Spune-le adevărul. Tatăl tău m-a iubit odată.”

Pentru că, dincolo de toate, asta fusese odată adevărat.

Iar ceea ce a urmat a fost doar prețul faimei lui și tăcerea mea.

Am decedat pe 22 noiembrie 1879, la Londra, şi am fost înmormântată la Highgate Cemetery, alături de fiica noastră Dora, care murise bebeluș. 

Recenta cercetare academică revendică vocea mea: rolul femeii în spatele marelui scriitor, presiunile epocii şi costul personal al unei relaţii publice.

Oamenii din spatele brandurilor – Cumpărăm de la oameni, nu de la firme

 Recunosc... De câțiva ani buni sunt, practic ,singura responsabilă cu cumpărăturile și cu plata facturilor pentru familia mea. Pentru vreo trei ani familia era formată doar din tatăl meu și cu mine, dar de aproape un an cumpăr doar eu pentru mine.

Nu neg faptul că și în copilărie, adolescență și prima tinerețe nu mergeam la cumpărături, mai mult sau mai puțin sistematic, doar ca să-i scutesc pe părinții mei de unul sau mai multe drumuri până la magazin. Nu neg că în studenție îmi făceam singură cumpărăturile fiind relativ departe de părinți. Nu neg că adesea îmi însoțeam părinții la cumpărături fiind de ajutor cât de cât posibil... Dar în ultimul timp sunt singură pe propriile picioare.

Experiența de-o viață m-a făcut să-mi aleg mereu magazinele de unde cumpăr tot ce am nevoie. Dar mai ales oamenii de la care cumpăr. Se formează, în timp, acele legături puternice de încredere între vânzător și cumpărător. Cel care își vinde marfa ajunge să cunoască nevoile clientului sau clienților și aduce și oferă spre vânzare tocmai acele produse care se vând imediat. Și atunci când aduce un produs nou știe cum să-l prezinte și să-l ofere spre vânzare tocmai pentru ca cel care îl cumpără să fie suficient de mulțumit încât să mai cumpere o data și încă o dată cu cea mai mare încredere că a făcut cea mai bună alegere. Iar cel care cumpără are încredere deplină și definitivă că cel de la care cumpără oferă produse de calitate, curate, durabile și potrivite nevoilor sale de moment și pe termen lung.

Fie că îți faci cumpărăturile de la un Depozit Virtual, fie că îți faci cumpărăturile de la un magazin real, fie el supermarket, hipermarket sau pur și simplu de la magazinul de proximitate, trebuie apreciat atunci când magazinul respectiv trece printr-un proces de umanizare brand. Și aceasta pentru că tocmai acest proces de rebranding poate face diferența între un magazin banal și rece și un magazin uman, plin de căldură și care se pliază exact pe nevoile clientului.

Întotdeauna am făcut cumpărăturile de la mai multe magazine. Mai mari, mai mici, dar aproape întotdeauna din apropiere atunci când era vorba de magazinele fizice. Ideea este că de la fiecare magazin iau anumite produse, aproape mereu aceleași de la fiecare magazin în parte și oarecum diferit de la un magazin la altul. Se întâmpla uneori că făceam anumite sugestii asupra produselor pe care ar fi putut să le aducă bazându-mă pe ceea ce vedeam în celelalte magazine și foloseam in mod curent.

La fel se întâmplă și în cazul magazinelor online. Din fiecare dintre cele frecventate relativ des și constant, ritmic, iau anumite produse specifice fiecăruia în parte. Astfel știu aproape exact perioada din timpul anului când apare un anumit produs sau intervalul de timp în care apare ceva nou din seria respectivă de produse. În plus urmăresc blogul site-ului respectiv, dacă acesta există, sau recomandările personalului din fiecare magazin în parte tocmai pentru a-mi face o idee despre fiecare produs in parte, despre noutățile din domeniu, despre următoare apariții. Astfel încerc să evit anumite eșecuri, în sensul achiziționării unor produse de care nu aș fi putut fi mulțumită sau de care nu m-aș fi putut folosi prea mult sau deloc, cu sentimentul că am cheltuit banii degeaba.

Nu o dată am recomandat, la rândul meu, anumite produse cumpărate din diverse magazine, produse pe care le-am folosit din plin, branduri cărora le-am fost fidelă timp îndelungat tocmai pentru că mi-au fost de folos atâta timp. Și am rămas mereu cu convingerea că orice Depozit Virtual sau magazin real se promovează tocmai prin faptul că acționează ca o adevărată echipă prin relații reale și nu doar prin produse, etichete și prețuri.

Articol scris pentru SuperBlog 2025 

$$$

 Unii copii se învârt în cerc, sar pe loc sau bat din mâini. Pentru un ochi neobișnuit, pare un gest ciudat, o mișcare fără sens. Dar pentru un copil cu autism, acest gest spune totul. Când un copil se învârte, nu o face întâmplător. Este felul lui de a se simți în siguranță, de a-și regla lumea interioară. Creierul unui copil autist percepe stimulii senzoriali diferit: uneori totul e prea puternic lumina, zgomotul, atingerea, alteori prea slab, gol. Rotirea produce un echilibru. Sistemul vestibular, aflat în urechea internă, trimite semnale către creier despre poziția și mișcarea corpului. Prin rotire, copilul își „recalibrează” senzațiile, își găsește un punct de stabilitate într-un univers care uneori îl copleșește.

Unii se învârt pentru că sunt fericiți. E felul lor de a arăta bucuria, de a simți energia care îi străbate. Alții o fac când sunt anxioși sau obosiți, pentru că acea mișcare repetitivă le oferă control. Într-o lume plină de zgomote, reguli, fețe și expresii greu de citit, mișcarea devine un refugiu — ceva predictibil, constant, care nu cere explicații.

De multe ori, aceste comportamente apar și pentru că copilul nu poate exprima verbal ce simte. Corpul vorbește în locul lui. Nu trebuie oprit, certat sau rușinat. El transmite un mesaj: „Așa mă liniștesc. Așa mă organizez.” Cu timpul, prin terapie ocupațională, integrare senzorială și sprijin emoțional, copilul poate învăța alte modalități de autoreglare respirația ghidată, balansul controlat pe o minge, pauze senzoriale, jocuri care îl ajută să se conecteze.

A înțelege un copil cu autism înseamnă a-i citi limbajul tăcut al corpului. Nu să-l schimbi, ci să-l asculți. Căci în acel gest aparent simplu, în rotirea aceea continuă, se află un efort profund de a găsi echilibru într-o lume care uneori se învârte prea repede.