Ikaria: Insula longevilor
Bătrânețea ca o binecuvântare
Cercetătorul american Dan Buettner și-a propus să dezlege taina longevității insularilor. În acest scop, în anul 2008, a călătorit pe Ikaria și a stat de vorbă cu puținii medici de acolo. Unul dintre ei, doctorul Leriadis, i-a împărtășit trăsăturile de viață ale băștinașilor. Aceștia se culcă târziu și se trezesc tot târziu, dar pe parcursul zilei își permit mai multe reprize de somn. Medicul își începe activitatea abia după ora 11, știind că mai devreme pacienții nu vor apărea.
Timpul, în general, nu are o importanță deosebită pentru ikarieni: aproape nimeni nu poartă ceas. Astfel, oaspeții invitați la masă pot sosi oricând între orele 10 și 18, fără ca cineva să fie tulburat de întârziere. Pentru a celebra un eveniment, oamenii contribuie fiecare după puteri și întind masa împreună. Prin aceasta se deosebesc radical de locuitorii insulei vecine, Samos, unde bunăstarea materială individuală este considerată valoarea supremă.
Se prea poate ca această atitudine să aibă rădăcini istorice. Insula a rămas multă vreme izolată: din pricina vânturilor puternice corăbiile o evitau, porturi nu existau, iar rutele comerciale treceau departe. Abia la mijlocul secolului XX, după sfârșitul războiului civil din Grecia, câteva mii de comuniști și radicali au fost exilați aici. Dar și aceștia s-au liniștit curând și au adoptat filosofia locală.
În relatările sale, Leriadis a menționat obiceiul ikarienilor de a fierbe și a sorbi ceaiuri din măghiran, salvie, mentă, rozmarin ori păpădie cu lămâie: câte o cană înainte de somn. Iar mierea este socotită un leac universal, mai ales un soi anume, cu care se tratează totul – de la mahmureală la răceală. Ca măsură preventivă, toți vârstnicii iau în fiecare dimineață, pe stomacul gol, o lingură din această miere. Și cine știe, poate tocmai datorită ei trăiesc atât de deplin: un bătrân de 95 de ani ia lecții de vioară, iar o doamnă de 98 de ani ține o casă de oaspeți și, la sfârșit de săptămână, joacă cărți pe miză cu prietenele sale.
O viață trăită împreună
Amintindu-și de zicala că e mai bine să vezi o dată decât să auzi de o sută de ori, Buettner a poposit în casa soților cu o viață conjugală de 75 de ani: Thanasis și Eirini Karimalis. Aceștia l-au uimit prin căldura cu care l-au primit. Eirini, fără a-i cere măcar numele musafirului neașteptat, i-a întins numaidecât o ceașcă de ceai și câteva prăjituri. Iar Thanasis se străduia să facă ordine în casă, dorind să-l onoreze pe vizitator. Karimalișii s-au dovedit a fi deosebit de vorbăreți. I-au povestit lui Buettner că s-au cunoscut în anii 1920, s-au căsătorit, au adus pe lume cinci copii și, pe nesimțite, au trăit cot la cot șapte decenii și jumătate.
Niciodată nu și-au pus ceas deșteptător ca să se trezească. Se ridicau din pat atunci când simțeau nevoia. Mergeau la muncă, creșteau copiii… Acum aceștia sunt mari, iar Thanasis și Eirini locuiesc singuri, în deplină armonie. Nu se silesc cu lucrul în grădină – se apleacă asupra straturilor doar când le vine cheful. Prânzul îl iau târziu, iar după masă își îngăduie un pui de somn. Seara primesc oaspeți ori, dimpotrivă, pleacă ei în vizite la prieteni. În tovărășie glumesc, se veselesc, beau vin. Alimentația lor zilnică cuprinde lapte de capră, infuzii de salvie, cafea, miere, pâine, leguminoase, legume din grădina proprie și, firește, vin.
Karimalișii cresc câțiva porci, fiecare cu numele său. Îi sacrifică arareori, de obicei la marile sărbători, iar carnea o consumă cu măsură, timp îndelungat.
Uităm… să murim
Pentru a cerceta în profunzime fenomenul longevității ikarienilor, câțiva oameni de știință s-au unit într-un colectiv sprijinit de Universitatea din Atena. Șase sute șaptezeci și trei de locuitori ai insulei au acceptat să devină „cobai”. Cercetătorii au presupus că taina longevității s-ar putea datora obiceiurilor alimentare de invidiat. Judecați și singuri: oamenii de pe Ikaria consumă din belșug ulei de măsline, care scade colesterolul, legume cultivate chiar acolo și miere.
Produsele lactate, cu excepția laptelui de capră, sunt rare în dieta lor, asemenea cărnii, fapt ce diminuează riscul bolilor cardiovasculare. În schimb, cafeaua și două-trei pahare de vin pe zi sunt considerate ceva firesc. De asemenea, ikarienii folosesc foarte puțin zahăr și nu se ating de făina albă. Pâinea se coace exclusiv din grâu integral. Și totuși, iată paradoxul: locuitorii din Samos, insula vecină, urmează aceeași dietă, dar nu se bucură de aceeași longevitate.
Poate că secretul ar fi ascuns în genetică? Din păcate, nici aici nu s-a descoperit nimic ieșit din comun în ADN-ul ikarienilor.
Cel mai probabil, taina vieții lor îndelungate rezidă într-o combinație de factori: se hrănesc cumpătat, dorm mult, respiră aer curat, fac dragoste în mod constant. Invidiați în tăcere: 80% dintre locuitorii Ikariei, cu vârste între 65 și 100 de ani, au o viață intimă regulată, iar despre tineri nici nu mai e nevoie de spus. Indiferent de numărul anilor, insularii rămân activi, iar după o cină cu vecinii, dansează și cântă cu încântare. Dar, mai presus de toate, pe insulă s-a înrădăcinat o atmosferă de neobișnuită solidaritate, o stare în care oamenii se simt ocrotiți.
Tinerii din partea locului, după ce își încheie studiile pe continent, se grăbesc să se întoarcă acasă, pe Ikaria: pentru ei este firesc, chiar și la vârsta adultă, să locuiască împreună cu părinții. Aici criminalitatea aproape că lipsește: toată lumea trăiește la vedere și nimeni nu vrea să-și facă de rușine familia. Dacă un copil se poartă necuviincios, educația lui nu cade doar în sarcina părinților, ci și a vecinilor. Și aceasta este o normalitate. Pe insulă nu există singurătate, foame sau sărăcie.
Vecinii îți sar în ajutor la nevoie, te hrănesc, te sprijină. De aceea, când sunt întrebați despre secretul longevității, bătrânii Ikariai zâmbesc întotdeauna, pomenesc aerul curat și vinul insulei, apoi adaugă: „Pur și simplu uităm să murim.” Iar unii istorisesc și povestea lui Stamatis Moraitis, devenită aproape legendară.
Cel care și-a supraviețuit doctorilor
În 1943, ikarianul Stamatis Moraitis s-a stabilit în Statele Unite, într-o comunitate de conaționali. Acolo s-a căsătorit, a avut trei copii și și-a construit o casă. În 1976, Moraitis a fost diagnosticat cu cancer pulmonar. Medicii americani i-au prezis, la cei șaptezeci de ani ai săi, mai puțin de un an de viață. Atunci a hotărât să se întoarcă pe Ikaria, pentru a fi înmormântat printre strămoși. În plus, funeraliile pe insulă costau de zece ori mai puțin decât în America.
Întors acasă, s-a mutat împreună cu soția în vechiul cămin părintesc. După sfatul medicilor, petrecea cea mai mare parte a zilei la pat, iar duminicile mergea la mica biserică unde slujise cândva bunicul său. Prietenii de odinioară îl vizitau zilnic, rămâneau cu el până târziu, la un pahar de vin. În acele clipe, Stamatis simțea fericirea, oricât de fragilă i-ar fi fost sănătatea.
Dar, peste câteva luni, nu doar că nu a murit, ci a început chiar să lucreze puțin în grădină. După prima recoltă, a început să-și ajute vecinii. Cu trecerea anilor, starea sa se îmbunătățea. A ridicat două camere noi la casa părintească pentru a-și primi copiii, și-a extins viile și producea până la 400 de galoane de vin pe an.
Când a împlinit 97 de ani, Moraitis a înțeles pe deplin că boala îl părăsise. Totuși, dorind să se asigure, s-a întors în Statele Unite pentru a-și întreba medicii dacă un cancer poate dispărea de la sine, fără medicamente și fără chimioterapie. Însă n-a mai avut cu cine vorbi: toți doctorii lui muriseră deja…
