Via Iulia Gorneanu
#calendarulstravechi
ANUL NOU BIBLIC. POVEȘTI DESPRE FACEREA LUMII.
1 septembrie, este momentul în care se presupune că a început Facerea Lumii. Ne aflăm „între Sântămării”, într-o perioadă ce stă sub semnul sacralității, într-un timp ritual al înnoirii și al începuturilor, în pragul Anului Biblic, atunci când se crede că Dumnezeu a făcut lumea și pământul.
„Dumnezeu a făcut pământul din început nu rotund ca un măr, cum spun învățătorii, ci drept, întocmai ca un șes foarte întins, fără dealuri și fără văi. Dedesubtul lui e numai apă și el plutește pe apă ca o scândură pe un lac, dar lesne s-ar cufunda, dacă n-ar sta pe doi pești foarte mari care-l țin veșnic în spinare. Munții, dealurile și văile s-au făcut în urmă și iată cum: într-o vreme, peștii care țin pământul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvârcolească tare. Atunci pământul clătindu-se și cutremurându-se cumplit, pe unele locuri a crăpat, formând văile, iar prin alte locuri valurile apelor l-a ridicat în sus, formându-se munții și dealurile. Tot atunci se spune că s-ar fi deschis în pământ și izvoarele, care hrănesc cu apă râurile ce curg prin văi. Dovada cea mai bună ce o are poporul ca pământul stă pe apă, e că, cu cât se sapă mai jos în pământ, cu atâta se dă de mai multa apă. Pricina cutremurului de pământ nu e alta decât mişcarea peştilor ce țin pământul în spinare. Pământul are margini de jur împrejur, și de la marginea lui încolo e numai apă. Tot pe apa de la marginea pământului stă bolta cerului. (I. A Zanne -„Proverbele Românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria și Macedonia”, București 1895-1903)
„La începutul lumii, când încă nu se pomenea nici de căpcăuni, nici de jidovi, nici de uriași, nici de pitici și nici de tătari și încă nu se făcuse pământul, pe vremea aceea Cerul era mic, nu cât e azi. Atunci, Sfântulețul, voind să prăsească oameni, s-a apucat să urzească Pământul, într-o marți. Și a lucrat la el patru zile. Vineri seara isprăvise urzeala și-i rămăsese bătătură multă, multă, ditai mormanul de pământ. Ce să facă cu atâta bătătură? A trimes pe albină la arici, să-i ceară sfat. „– Cum mă găsi el pe mine, un înțepoșat și un zgârcit?”, zise ariciul necăjit și … svârrr!... cu un tăciune după albină. După ce ieși ea, ariciul începu să tăinuiască singur: „- He, măre! Că nu poate să facă și el văi adânci, munți, dealuri înalte, până când s-o isprăvi bătătura! Și de ce nu face Pământul tot cât Cerul?” Atât i-a trebuit albinei, care asculta la ușă. S-a dus de-a spus lui Dumnezeu și așa a făcut Sfântulețul, după povața ariciului. Și a sfârșit munții, dealurile și văile sâmbăta. Pe cer a pus și Soarele, care nu e decât un ochi a lui Dumnezeu. D-aia, când mergem d-a-ndăratele Soarele plânge și diavolul râde. Acu, după ce a făcut și pe oameni, Cerul era aproape de Pământ. Dai cu mâna de el. Tot pe vremea aia, Luna lumina întocmai ca și Soarele. Un cioban de la munte, însă, n-a avut de lucru… a luat o baligă și-a zvârlit-o în lună de-a chiorât-o. Când a văzut asta, foc s-a făcut Dumnezeu. Drept pedeapsă neamului omenesc, a mărit Cerul și l-a ridicat sus, sus, unde e azi, cu lună cu tot. Din vremea aceea și până azi, luna vede numai cu un ochi și în lună, dacă te uiți bine, îi vedea și un cioban cu târlele și cu oile lui. (C. Rădulescu-Codin – „Legende, tradiții și amintiri istorice, adunate din Oltenia și din Muscel, București”, 1910)
