$$$

 Francisc Iosif Rainer - omul, profesorul, savantul

Dacă ai fi intrat într-un amfiteatru de la Medicină în anii ’30 și ai fi văzut un bărbat înalt, cu gesturi largi, plimbându-se dintr-o parte în alta a catedrei și vorbind când cu voce puternică, când aproape în șoaptă, ai fi știut că acela este Francisc Rainer. Profesorul nu ținea prelegeri, ci spunea povești despre corpul uman, despre oase, nervi și mușchi, dar care, de fapt, erau lecții despre viață.

Născut pe 28 decembrie 1874, în Bucovina, Francisc Rainer a descoperit devreme că medicina nu e doar o meserie, ci o cheie spre înțelegerea omului. A absolvit Facultatea de Medicină din București, și-a susținut doctoratul cu mențiunea cum laude și a frecventat universități europene pentru a-și adânci cunoștințele. Încă din primele lui cursuri la Iași, iar mai târziu la București, a adus o idee nouă: anatomia nu este doar un inventar de părți, ci „știința formei vii” - un dialog permanent între formă și funcțiune.

Poate că de aceea nici nu se mulțumea să predea doar pentru studenții mediciniști. 

La Școala de Belle-Arte îi învăța pe tineri artiști cum să surprindă tensiunea unui mușchi sau echilibrul unei siluete, nu doar conturul corpului. La Institutul de Educație Fizică le vorbea viitorilor antrenori despre mișcare și echilibru, folosind atât știința cât și observația. Avusese inspirația genială de a face punți între discipline, convins că omul nu poate fi înțeles pe bucăți, ci doar ca un întreg.

În 1940, în București, a pus bazele unui muzeu și laborator de antropologie, acesta fiind începutul viitorului Institut de Antropologie care astăzi îi poartă numele. Aici, a adunat peste 6.000 de cranii și schelete, fiecare documentat cu grijă: vârstă, sex, proveniență, istoric medical. Pentru el, nu era o colecție inertă, ci un atlas viu al diversității umane.

Francisc Rainer nu a fost doar un om de laborator, astfel că, între 1928 și 1932, alături de sociologul Dimitrie Gusti, străbate satele din Carpați. Măsoară, fotografiază, pune întrebări, notează povești. Vede în ochii oamenilor același lucru pe care îl vedea la microscop: legături subtile între viața socială, sănătate și biologie. Această abordare integratoare, pe care studenții lui au numit-o mai târziu „rainerism”, a rămas un reper în antropologia românească.

În amfiteatru, era exigent și direct. Nu accepta jumătăți de măsură: ori știai, ori verificai. Îți putea critica munca fără menajamente, dar, dacă îți vedea potențialul, te susținea necondiționat. Așa a format oameni care au devenit figuri legendare în domeniile lor:

George Emil Palade, student al său la Medicină, care avea să câștige Premiul Nobel pentru descoperirile din biologia celulară;

Ștefan Milcu, endocrinolog de marcă, care a dus mai departe ideea organismului ca sistem integrat;

Artiști și antropologi precum Horia Dumitrescu sau Gheorghe Ghițescu, care au păstrat vie anatomia artistică și rigoarea observației.

Într-o vreme în care clientelismul și extremismul își făceau loc în universități, Rainer a rămas ferm pe poziții: numirile trebuiau să fie pe merit, știința nu putea fi folosită pentru a justifica rasismul. Chiar și atunci când unii studenți radicali i-au întrerupt cursurile, nu a cerut niciodată sancțiuni împotriva lor, considerând că mai au nevoie de timp să crească și să se maturizeze. Unul câte unul, studenții respectivi și-au cerut scuze de-a lungul timpului, scuze care au fost acceptate cu eleganță de marele profesor.

În 1943, a primit diagnosticul de cancer pulmonar, probabil din cauza anilor de lucru cu vapori de formaldehidă. Nu a dramatizat, ci a continuat să predea, să își vadă de cercetări și să își pregătească finalul cu aceeași meticulozitate cu care își ordona colecțiile. Și-a prezis moartea și a plecat exact când spusese: pe 4 august 1944, cu o zi înainte de retragerea trupelor germane din București.

Astăzi, numele său stă pe frontispiciul Institutului de Antropologie și în amintirea tuturor celor care cred că un profesor adevărat nu îți dă doar informații, ci îți schimbă felul în care vezi lumea. Dacă Rainer ar fi aici, probabil ar zâmbi și ar spune:

„Nu poți înțelege omul doar din manual. Trebuie să-l vezi, să-l asculți și să-l cunoști în întregime.”

$$$

 Acum 2.500 de ani, Socrate a pus o întrebare tulburătoare: „Pe cine ai salva dintr-un incendiu — pe soție sau pe copil?”

Era o seară obișnuită de toamnă. Fiecare dintre noi se retrăsese în camera lui. Eu citeam din Socrate. O întrebare m-a lăsat fără cuvinte. El spunea: „Dacă ar izbucni un incendiu și ai putea salva doar o singură persoană, pe cine ai salva: pe soția ta sau pe unul dintre copii?”. Toți bărbații au răspuns: „Copilul, desigur.” Iar Socrate a spus: „Eu mi-aș salva soția cea tânără. Vom plânge împreună, și ea îmi va dărui alți copii. Dacă salvez copilul, durerea va fi de nesuportat — atât pentru mine, cât și pentru el. Îmi va aminti mereu de tragedie doar privindu-l. Va rămâne fără frați, fără mamă, și în timp va avea o mamă vitregă care nu-l va putea iubi niciodată așa cum l-a iubit cea care l-a născut.” Desigur, discuțiile nu s-au încheiat ușor.

M-a intrigat răspunsul soțului meu. Fără să mă opresc din citit, l-am întrebat ce ar face. Mi-a răspuns: „Copilul. Toată lumea ar salva copilul. E neajutorat și... nu știu, aș încerca să-i salvez pe toți, dar dacă trebuie să aleg — copilul.” I-am povestit ideea lui Socrate. A lăsat ziarul deoparte. Am discutat tot restul serii. Întrebarea s-a dovedit imposibil de simplă.

Dimineața am plecat amândoi la muncă, copiii — la școală și grădiniță. Ziua a fost agitată, iar de Socrate uitasem. Până seara. Soțul mi-a spus: „Credeam că mă omoară azi la serviciu. La pauză, la prânz, am adus vorba despre Socrate și am pus întrebarea colegilor. Răspunsurile au fost, firește, previzibile. Le-am spus că și eu am răspuns la fel seara trecută, dar că de dimineață mi-am schimbat părerea. Socrate m-a convins.” (Pentru mine, asta a fost o revelație.)

Potrivit soțului, toți au încetat să mănânce. Au început să strige, să argumenteze, au dat telefoane prietenilor, ba chiar au venit oameni din alte birouri. În cele din urmă, au chemat și femeile de la contabilitate — toate, în cor, au spus: „Ai înnebunit? Soția poate fi înlocuită! Copilul e sângele tău!”. Salvarea a venit sub chipul șefului, care, descoperind lipsa angajaților de la post în timpul programului, a apărut atras de rumoare și a dispersat mitingul neoficial.

Soțul s-a întors la birou și l-a găsit doar pe colegul său pensionar, încă la muncă. Nu participase la dispută — omul era muncitor, cam surd și nu prea vorbea cu nimeni. „Ce-au tot țipat ăia? Au tăiat primele, sau ce?” — a întrebat bătrânul, trăgându-și sufletul. „Nu, e o întrebare filosofică...”, și soțul i-a pus și lui întrebarea.

Bătrânul era un familist convins: căsătorit de 40 de ani, tată a trei fii, le construise fiecăruia câte o casă cu mâinile lui, avea cinci nepoți, toți îl iubeau, îl vizitau des. A stat puțin pe gânduri: „Toți au spus că ar salva copilul? Eu mi-aș salva baba. Copiii... ei sunt oaspeți în casă, cresc și pleacă din cuib. Da, mă iubesc și eu pe ei, vin în vizită. Dar fiecare e un colț rupt. Cu baba mea, însă... cu ea vreau să mor.”

       Sursa internet

$$$

 Un gând frumos și atât de adevărat 

         ✍️ Jacques Prévert

"Ziua abia a început.. și este deja șase seara.

Abia a sosit luni.. și este deja vineri.

Luna s-a terminat deja.. iar anul 

e aproape de sfârșit.

Au trecut 30, 40, 50 sau chiar 60 de ani din viața noastră.

Ne-am pierdut părinții, prietenii…

Ne dăm seama că e prea târziu să ne întoarcem înapoi.

Și totuși… să încercăm, oricum,

să profităm de timpul care ne-a mai rămas.

Să alegem activități care ne plac.

Să punem culoare în griul zilelor.

Să zâmbim pentru lucrurile mici,

cele care pun balsam în inimă.

Să eliminăm din viața noastră cuvântul „după”…

O fac după… Voi spune după… 

Mă voi gândi după…

De parcă "după” ar fi al nostru.

Nu înțelegem că:

după aceea, cafeaua se răcește…

după aceea, prioritățile se schimbă…

după aceea, vraja se rupe..

după aceea, sănătatea trece..

după aceea, copiii cresc..

după aceea, părinții îmbătrânesc..

după aceea, promisiunile se uită..

după aceea, ziua devine noapte..

după aceea, viața se termină..

Și atunci, e adesea prea târziu.

De aceea… să nu lăsăm nimic pentru "mai târziu".

Așteptând mereu, putem pierde cele mai frumoase momente,

cele mai bune experiențe,

cei mai buni prieteni,

cea mai iubită familie.

Ziua este astăzi.

Momentul este acum.

Nu mai suntem la vârsta la care ne permitem să amânăm ceea 

ce contează."

$$$

 "Scrisoare către o liceană din viitor

de la o liceană din anii ’80

Dragă fată,

Noi mergeam la școală cu cartea lui Eminescu în ghiozdan. Voi mergeți cu telefonul plin de selfie-uri cu fundul la baie. Noi visam la băieți care ne aduceau flori și ne scriau poezii. Voi visați la trapperi care vă spun „ești zdreanța mea” și voi zâmbiți încântate. La noi, promovabilitatea la Bac era mândrie. La voi, e rușine națională. Noi ascultam Adrian Păunescu și cântam „Rugă pentru părinți”. Voi dați din cap pe bass și Xanax, până ajungeți la spital — sau mai rău, la morgă. Pe vremea noastră, visam să devenim profesoare, medici, artiste. Voi visați să deveniți videochatiste cu bani, influencerite cu sponsorizări și păpuși de silicon în story la Dubai. Nouă ne plăceau poeții. Vouă vă plac cocalarii cu bani, lanț gros și lipsă de suflet. Noi aveam eroi. Voi aveți idoli de plastic. Dragă fată, nu te judec. Doar îți amintesc: Fii mai mult decât o poză de Instagram. Mai mult decât o păpușă decorativă într-o lume care te consumă. Alege să gândești. Alege să citești. Alege să simți. Până nu e prea târziu.

Cu drag,

O liceană care visa altfel."

Autor necunoscut, Sursa: Internet

$$$

 "Atenție mare la oameni..

• Cine te-a rănit, nu te va vindeca;

• Cine nu ți-a arătat respect, nu te va respecta; 

• Cine a aruncat cu noroi în tine, nu te va curăța;

• Cine te-a făcut să plângi, nu-ți va şterge lacrimile;

• Cine te-a doborât, nu te va ridica niciodată;

• Când cineva e nepoliticos, pleacă;

• Când cineva vrea să te dezamăgească, rămâi ferm;

• Nu lăsa comportamentul urât al cuiva să-ți distrugă liniştea interioară.

 Uneori trebuie să renunți la oameni, nu pentru că nu-ți pasă, ci pentru că lor nu le pasă de tine.

  Iubește, dar nu spune pe cine.

  Zâmbește, dar nu le spune de ce.

  Fii fericit, dar nu le spune motivul.

Oamenii obișnuiesc să strice lucrurile frumoase."

Autor necunoscut, Sursa: Internet

$$$

 "Relațiile toxice te pot îmbolnăvi – la propriu. 

A fi într-o relație toxică poate fi chiar mai dăunător pentru sănătatea ta, decât moștenirea genetică. De ce? 

Studiile arată că stresul constant pe care îl simți într-o astfel de relație îți afectează corpul în moduri subtile, dar puternice, iar când nu mai poate duce, începe să cedeze.

Dacă ai fost sau ești într-o relație toxică, știi deja ce presupune asta și știi că nu este deloc ușor. 

Partenerul/a...

– te critică constant și te învinovățește pentru orice;

– nu își asumă responsabilitatea pentru faptele sale și nu își recunoaște greșelile;

– are accese de furie, țipă, face crize sau reacționează necontrolat;

– folosește violența fizică sau te forțează să faci lucruri împotriva voinței tale;

– îți ignoră nevoile sau devine defensiv/ă dacă vrei să vorbești despre ele;

– te izolează de prieteni și de familie;

– te controlează și te manipulează;

– te desconsideră, te umilește,

 te jignește;

– nu este interesat în mod real 

de viața ta, de ce simți sau ce ai nevoie;

– se închide atunci când apare un conflict – în loc să încerce să rezolve problemele, se bosumflă, se supără pe tine, refuză comunicarea, te ignoră, te face să te simți vinovat/ă și tot tu trebuie să-l/o împaci.

Dacă trăiești în acest fel, sistemul tău nervos, în lipsa unor momente de siguranță reală, rămâne activat în modul "luptă sau fugi”. 

Asta duce la un exces de stres 

și de cortizol în organism. Cu timpul, acest surplus poate duce la dureri fizice, boli și chiar afecțiuni grave.

Pe termen scurt, s-ar putea să simți:

– neliniște constantă;

– hipervigilență;

– gânduri repetitive;

– tulburări de somn;

– dureri inexplicabile în corp;

– tensiune musculară;

– dificultăți de respirație.

Pe termen lung, pot să apară:

– probleme cu tiroida;

– dureri cronice;

– boli autoimune;

– fibromialgie;

– anxietate;

– depresie;

– tulburare complexă de stres posttraumatic (apare ca urmare a unor traume repetate și cumulative);

–în unele cazuri, chiar risc crescut de cancer.

Acest lucru se întâmplă deoarece răspunsul la stres al corpului tău rămâne constant activat, iar corpul nu revine niciodată la starea de echilibru (homeostazie), în care toate sistemele funcționează optim. 

Ce este de făcut? 

Nu este suficient să „gândești pozitiv”. Dacă ai trăit într-un mediu toxic, corpul tău a fost învățat să supraviețuiască, nu să se vindece. De aceea, primul pas este să oprești expunerea la factorul toxic – adică să ieși din relația care îți provoacă suferință. 

Dacă nu poți pleca imediat, începe să te protejezi pas cu pas... 

Fă-ți un plan pentru siguranța ta, caută oameni de încredere care să te susțină și apelează la ajutorul unui psihoterapeut.

Eliberarea de acest stres reduce inflamația din corp, îmbunătățește funcționarea sistemului imunitar și reactivează capacitatea naturală de reparare a organismului. Astfel, poți să-ți recâștigi echilibrul și puterea, chiar și după o lungă perioadă de suferință.

Poate că te-ai obișnuit cu neliniștea, durerea, lipsa de siguranță, dar asta nu înseamnă că ele sunt normale, că asta este firesc să trăiești în relația ta. Nu este „normal”, chiar dacă vezi asta peste tot în jurul tău, ci este abuz. 

Corpul tău îți vorbește, ascultă-l! Nu ai de ce să te simți vinovat pentru că alegi să te îndepărtezi de ce te îmbolnăvește."

Dr. Ursula Sandner

$$$

 🕊️ Porumbeii și memoria lor uimitoare

Puțini știu că porumbeii sunt păsări cu o inteligență surprinzătoare. Una dintre cele mai fascinante abilități ale lor este memoria vizuală deosebit de bună, care le permite să recunoască și să țină minte chipurile oamenilor.

👥 Recunoașterea fețelor umane

Studiile au demonstrat că porumbeii pot face diferența între persoane, chiar dacă acestea poartă haine diferite sau își schimbă aspectul. Ei își amintesc în special fețele celor care i-au tratat cu blândețe și le-au oferit hrană.

🌍 O legătură specială cu oamenii

Astfel, dacă hrănești un porumbel, există șanse foarte mari ca el să revină mereu la tine. Nu pentru că se bazează doar pe instinct, ci pentru că își amintește bunătatea primită. În felul acesta, porumbeii creează o legătură unică cu oamenii, bazată pe încredere.

✨ Simbol al loialității

Această capacitate incredibilă transformă porumbeii în mai mult decât simple păsări de oraș. Ei devin un simbol al recunoștinței și loialității, amintindu-ne că și cele mai mici gesturi de grijă și generozitate pot fi ținute minte pentru mult timp.