$$$

 Dacă un om te iubește cu adevărat, va veni la tine în orice chip: va sosi, va păși, va galopa, va zbura ori va înota. Chiar și târându-se, dacă nu va putea merge. Iar de nu va mai putea nici târî, atunci îl vei afla căzut în drumul către tine, asemenea acului unei busole. Așa cum a fost descoperit scriitorul Stevenson în pădure, fără cunoștință. Zăcuse două zile, vlăguit de puteri, dar a fost găsit și îngrijit. Și îndată ce a reușit să se ridice, șovăind, și-a reluat călătoria. Mergea către femeia iubită, Fanny Osbourne. Și, în cele din urmă, a ajuns la ea.

Fanny nu era nicidecum potrivită pentru Stevenson. Îl întrecea cu zece ani – lucru de neconceput în secolul al XIX-lea. Avea doi copii. Și, mai presus de toate, era măritată. Soțul risipitor îi frânsese inima cu cruzime. Divorțul, în acele vremuri, era aproape imposibil. Ușor ne putem închipui cum a primit familia tânărului scriitor această iubire: cu refuz hotărât. Nici Fanny nu voia să-i strice viitorul. Ea s-a întors în America, iar el, resemnat, a revenit în Scoția.

Dar Stevenson a iubit-o pe Fanny așa: pur și simplu a recunoscut-o. A știut că ea era aleasa lui încă din clipa când i-a zărit silueta, nedeslușită, în pragul unei uși – fără să-i vadă chipul! Și a iubit-o pe dată, iar ea i-a răspuns cu aceeași inimă. Iar dragostea n-a pierit. Căci, într-o zi, Fanny i-a scris o scrisoare din America. Se spune că i-a mărturisit despre o boală grea. Atunci, scriitorul firav, slab și tuberculos a cumpărat de îndată un bilet pe un vapor și a pornit spre celălalt continent. Călătoria era cumplită și nesfârșit de lungă. Dar a ajuns!

Numai că femeia iubită plecase într-un alt oraș. Nu putea nici să-i scrie, nici să-i telefoneze. Poate nici nu știa că el plutea pe mare spre ea. Stevenson a urcat într-un tren groaznic, al imigranților, și s-a dus să o caute acolo. Dar nu a găsit-o: ea plecase mai departe. Epuizat și bolnav, scriitorul a încălecat un cal și a pornit în galop către Fanny. A călărit două zile, apoi a căzut fără simțire. Când a fost readus la viață și ușor îngrijit, și-a reluat drumul, pe jos, către cea pe care o iubea. Și a ajuns! Așa arată iubirea adevărată.

Apoi, viața le-a zâmbit. Fanny s-a vindecat, soțul abuziv i-a dăruit, în sfârșit, divorțul, iar copiii ei l-au îndrăgit pe tatăl vitreg. Ba chiar l-au ajutat să scrie: fiul a contribuit la „Comoara din insulă”, iar fiica i-a copiat manuscrisul. Cartea le-a adus faimă și belșug. Și-au dus traiul în tihnă.

Înțelegeți, dacă un om iubește cu adevărat, își va găsi timp să vină la voi, dacă îl chemați ori măcar îi spuneți că sunteți în primejdie. Va veni pe apă, prin văzduh, în galop sau pe jos, șchiopătând. Iar dacă nu are timp ori nu găsește puterea – aceea nu este iubire. Este doar o umbră, un contur în prag, dar nu iubirea însăși. Și nu trebuie să vă amăgiți. Dacă ați fost în nevoie și în primejdie, iar omul nici măcar n-a încercat să urce într-o mașină ori într-un tren ca să ajungă la voi, nu e iubire. Și cel mai probabil nu veți fi împreună. Chiar dacă nu vă despart continente, ci doar câteva străzi…

©️ Anna Kirianova