$$$

 TINA EILERS

Tina Eilers - actriță germană de teatru și de film din perioada interbelică. S-a născut în Brünn (în 5 iunie 1910) – în fosta Austro-Ungaria (astăzi Brno, Cehia). A debutat ca actriță de film în anul 1933, în producția germana “Vocea iubirii”. Au urmat apoi roluri într-o serie destul de importantă de filme dintre care amintesc: „Un copil a căzut din cer“ (1933), „O noapte la Veneția“ (1934), „Boccaccio“ (1936), „Liliac alb“ (1939) sau „Ce se întâmplă aici?“ (1940). După război a renunțat la cariera de actor de film, dar a rămas să lucreze în cinematografie ca „actor de voce“. A murit în 18 noiembrie 1983. 

Printre puținele informații găsite despre această actrița germană, născută la Brno, nu am găsit nici o referință cu privire originea ei română (cu toate că numele ei adevărat a fost Auguste Fotescu). Tocmai de aceea cred că e interesant de citit interviul cu titlul “Tina Eilers – compatrioata noastră, ne vorbește…”, publicat de săptămânalul “Ilustrațiunea română” în numărul din 23 octombrie 1935:

Tina Eilers – compatrioata noastră, ne vorbește

“Un cuvânt românesc, într'o țară străină și într'un cerc unde nu găsești nici picior de român, te impresionează, mai mult decât și-ar putea închipui cineva. Ascultam într’un grup de “stele" și “stelișoare" istorioarele gingașe pe care ni le servea, drept aperitiv, grațioasa și frumoasa Marta Eggerth, când, pe neașteptate, un glas cristalin îmi atrase atenția:

- Sunteți din București?

Doi ochi catifelați, vioi și jucăuși, care mă căutau printre prietenele fermecătoarei blondine, mă făcură să cunosc pe compatrioata noastră, Tina Eilers."

 

“Tina, româncuța noastră"

 

"Auzisem de “Tina", româncuța noastră care cucerise scenele de comedie din acel Berlin atât de pretențios; “de străina" Tina care, la un moment dat, a apărut pe ecran în tovărășia faimosului tenor italian Pattierra. Dar n'o cunoscusem personal. Din primele cuvinte, Tina pe care o impresionează atât de mult graiul matern, nu și-a putut ascunde nesfârșita bucurie pe care o simte, ori de câte ori vorbește cu cineva din "patrie"…

- Nu am nici o bucurie mai mare și nu mă simt niciodată mai fericită, decât în ziua în care, este drept odată pe an, pășesc pe pământul țării mele, în Transilvania mea, unde mă duc să-mi văd părinții. Aștept întotdeauna ziua plecării cu înfrigurare, și în lungul răstimp, de la an la an, îmi alin dorul, “grăind" românește cu româncuțele care se abat pe aci.

 

Ne-am împrietenit mai curând decât mi-aș fi putut închipui și strecurându-ne cu voioșia copiilor care se furișează spre locul de joacă am pornit spre locuința compatrioatei mele. Locuința Tinei, ca mai toate locuințele artiștilor, este un mic muzeu de lucruri de artă rânduite cu gust și cu distincție.

- Am auzit că ultimele succese pe care le-ați avut în cinema v-au ispitit și că veți abandona teatrul pentru ecran...

Tina râse cu poftă.

- Bine că n'ați scris așa ceva. Este desigur o născocire. Scena îmi este atât de dragă, încât chiar dacă cinematograful mi-ar oferi o glorie pe care n'am putut-o visa, n'aș putea-o abandona... Dacă am putut divorța de soțul meu, ofițer în armata română, pe o asemenea chestie, rămânând credincioasă scenei, pentru care simt toată atracția și căreia îi consacru dragostea mea, cu atât mai greu mi-ar veni să fac acest sacrificiu pentru cinema."

Tina Eilers în “Ciocolatiera"

 

"Tina povesti apoi, ou ochii strălucind de mulțumire, de succesul ei de la “Künstlertheater" cu acea “Ciocolatieră", în care a realizat o mare creație.

- Dv, adăogă Tina, vă dați seama că o româncă, în definitiv o “străină", a obținut asemenea succes în comedie, cu destule greutăți... Ultimul rol de succes a fost în “Spiel am Bord" cu Nikolaewa. Chiar astăzi dimineață, mi s'a cerut de la un alt teatru să joc o comedie anume scrisă pentru “genul" meu. Am refuzat oferta, pentru că trebuie să joc într'un film.

- Atunci rezultă că vă împletiți dragostea și arta între teatru și cinema!

- V'am spus destul de clar. Și ecranul îmi oferă destule recompense morale și materiale. Dar obiectivul meu este teatrul, pentru că, oricâte progrese ar face tehnica tehnica ecranului, teatrul rămâne teatru, prilej de interpretări pe care numai el ți le poate oferi...

- În țară ați jucat?

- Nu. Doar în copilărie, pe când nu visam că voi deveni artistă. Am făcut conservatorul la Viena, apoi mi-am completat studiile la Berlin. Am fost mereu prinsă de angajamente la teatrele de aici. Dar într'o zi ... voi veni și la București. Poate atunci să pot sta mai mult…”

Tina Eilers - filmografie selectivă

 

Die Stimme der Liebe (Vocea iubirii, 1933)

Ein Kind ist vom Himmel gefallen (Un copil a căzut din rai, 1933)

Die Katz’ im Sack (Pisica în sac, 1934)

Eine Nacht in Venedig (O noapte la Veneția, 1934)

Donaumelodien (Melodiile Dunării, 1936)

Drei tolle Tage (Trei zile minunate, 1936)

Boccaccio (1936)

Weißer Flieder (Liliac alb, 1939)

Ich verweigere die Aussage (Refuz să mărturisesc, 1939)

Alarm auf Station III (Alarmă în salonul III, 1939)

Was wird hier gespielt? (Ce se joacă aici?, 1940)

Mein Herz gehört Dir (Inima mea îți aparține, 1944)

Sursa: articolul “Tina Eilers – compatrioata noastră, ne vorbește…” – semnat “m.” - publicat în săptămânalul “Ilustrațiunea română” - numărul din 23 octombrie 1935 - disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

$$$

 George Enescu

Biografie

George Enescu a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor. Este considerat cel mai important muzician român. Născut la 19 august 1881 în Liveni, județul Botoșani, a manifestat încă din copilărie o înclinație extraordinară pentru muzică. A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, la vârsta de 5 ani apare în primul său concert și începe studii de compoziție sub îndrumarea lui Eduard Caudella. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinții săi și de la un vestit lăutar, Niculae Chioru.

"Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor și chiar destul de conștiincios. La patru ani știam să citesc, să scriu, să adun și să scad. Nu era meritul meu, căci îmi plăcea învățătura și aveam groază de aproape toate jocurile, mai cu seamă de cele brutale; le găseam nefolositoare, având simțământul că pierd timpul; fugeam de zgomot și de vulgaritate, iar mai mult decât orice simțeam un fel de spaimă înnăscută în fața vieții. Ciudat copil, nu?" - (Bernard Gavoty - Amintirile lui George Enescu)

Între anii 1888-1894 studiază la Conservatorul din Viena, având ca profesori printre alții pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) și Robert Fuchs (compoziție). Se încadrează rapid în viața muzicală a Vienei, concertele sale în care interpretează compoziții de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmând presa și publicul, deși avea doar 12 ani.

După absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint, își continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet și Gabriel Fauré (compoziție). În ziua de 6 februarie 1898 își face debutul în calitate de compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română, op. 1.

Tot atunci, în același an, începe să dea lecții de vioară la București și să dea recitaluri de vioară. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra iubitoare a artei Carmen Sylva) era deseori invitat să execute piese pentru vioară în Castelul Peleș din Sinaia. Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen Sylva, dând naștere mai multor lieduri în limba germană ale compozitorului. Prințesa Martha Bibescu și-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reușit să învingă, George Enescu fiind un invitat permanent la palat unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.

Din primii ani ai secolului XX datează compozițiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie (1905), Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).

Activitatea sa muzicală alternează între București și Paris, întreprinde turnee în mai multe țări europene, având parteneri prestigioși ca Alfredo Casella, Louis Fournier.

În timpul Primului război mondial rămâne în București. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiție integrală în România), compoziții de Claude Debussy, precum și creațiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915). În același an are loc prima ediție a concursului de compoziție „George Enescu”, în cadrul căruia compozitorul oferea câștigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum și șansa interpretării acestor piese în concerte.

După război își continuă activitatea împărțită între România și Franța. De neuitat au rămas interpretările sale ale Poemului pentru vioară și quartet de corzi de Ernest Chausson și ale Sonatelor și Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) și New York (1938). Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanță considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniștii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux și Yehudi Menuhin. Acesta din urmă, virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult și o profundă afecțiune pentru Enescu, considerându-l părintele său spiritual. „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (...) Rădăcinile puternice și noblețea sufletului său sunt provenite din propria lui țară, o țară de inegalată frumusețe.” (Yehudi Menuhin)

Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul romantic monumental al lui Richard Wagner (în Simfonia Nr. 1), influențele muzicii franceze (de exemplu, în Cântecele pe versuri de Clément Marot), tendințele neo-baroce (în Suita orchestrală Nr. 2) și exprimarea modernă cu totul personală din muzica de cameră, opera Oedip sau Simfonia de Cameră. Nu trebuie uitată influența folclorului românesc, evidentă în cele două Rapsodii Române, Sonata pentru vioară "cu caracter popular românesc", Suita orchestrală Nr. 3 „sătească”.

Celebritatea internațională a lui George Enescu - de care era el însuși intrigat - se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1, popularizată mai ales de Leopold Stokowski la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Philadelphia, uitându-se marile sale creații. Prin Festivalurile Internaționale „George Enescu”, care au loc cu regularitate în București cu participarea unor muzicieni de faimă mondială, opera muzicală enesciană este pusă în valoare.

Sursa: Cinemagia

$$$

 Cine ești tu pentru celălalt? Te iubește cu adevărat?

Există un semn simplu, dar revelator.

Imaginează-ți că ai avut o grădină. A ta, personală. O îngrijeai cu grijă, o vedeai crescând sub ochii tăi. Era grădina ta. De aceea investeai bani, timp, trudă. Îți doreai să fii cât mai des acolo, în acel colț de liniște și frumusețe…

Apoi, afli că nu mai e a ta. Sigur, poți lucra în ea, poți să-i admiri florile. Dar grădina nu-ți mai aparține. Așa s-a întâmplat.

Și-atunci, în mulți oameni dispare dorința de a mai lucra în acea grădină, de a cheltui pentru înfrumusețarea ei. Florile pot fi privite, roadele culese la vreme, dar nu mai are rost să investești. Nu mai e „a ta”.

Când e a noastră – investim, iubim, ne îngrijim cu tot sufletul. Când nu e a noastră – venim doar să scuturăm merii și să culegem coacăzele sălbatice. Nimeni nu cheltuie pentru o grădină străină. Se bucură doar de rod. Și poate prăjește niște mici într-o zi însorită.

Și-atunci devine limpede: ești pentru celălalt „al lui” sau un străin? Ești apropiat ori doar un trecător în viața lui? Indiferent ce spune, faptele spun totul.

Dacă investește și are grijă – ești al lui. Te iubește.

Dacă doar se folosește de tine, vine să culeagă fructe sau să se bucure de clipe frumoase – nu te consideră al lui. Ești o grădină fără stăpân. Ridicol de cultivat, absurd de întreținut, inutil de udat și protejat…

Un copil nu e considerat al cuiva dacă nu e hrănit și crescut. Dacă nu i se dă timp și sprijin.

O femeie nu e considerată „a lui” dacă el apare doar să guste din dulceața clipelor, să se înfrupte din bucurii trecătoare.

O casă nu e simțită ca „acasă” dacă nimeni nu investește în ea.

Un prieten nu e prieten, ci doar o cunoștință comodă, dacă nu i se oferă ajutor și resurse. Dacă apare doar la cules de roade…

Iar când nu ești „al cuiva”, nu vei fi nici cu adevărat iubit. Se poate foarte bine trăi fără ceea ce nu-ți aparține.

E un semn simplu și sigur – nu ești considerat „al lui” dacă nu se îngrijește de tine, nu îți oferă nimic, nu-și cheltuie resursele pentru tine. Chiar dacă te tratează frumos și petrece cu tine momente plăcute. Chiar dacă îți spune că te iubește – nu e adevărat.

Autor: Anna Kiryanova

$$$

 18 august 1998: S-a stins din viață Iosif Sava, muzicolog, realizator de emisiuni radio și de televiziune.

Iosif Sava nIosif Segal, 15 februarie 1933, Iași – 18 august 1998, București) a fost un muzicolog român, realizator de emisiuni radio și de televiziune, provenit dintr-o familie evreiască în care se făcea muzică de peste trei secole.

Tatăl său a fost multă vreme violonist la Filarmonica din Iași. Bunicul său, care a fost unul din colaboratorii lui Gavriil Musicescu, a condus corul Mitropoliei din Iași. Străbunicul său a fost printre primii absolvenți ai Conservatorului înființat de Al. I. Cuza.

STUDIILE

Studiile și le-a început la Iași, întâi la Conservatorul Municipal (1944-1945), Academia de muzică George Enescu (1945-1947), Institutul de Artă (1947-1949) și Liceul de Artă (1949-1951), apoi la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București (1962-1966) cu Constantin Constantinescu (teorie și solfegiu), Achim Stoia (armonie, contrapunct, forme muzicale), George Pascu (istoria muzicii, muzică de cameră) etc. Între 1951 și 1955 a urmat și Facultatea de Filozofie de la Universitatea din București, fiind licențiat în 1955.

CARIERA

MUZICĂ DE CAMERĂ

Profesia sa de bază era cea de clavecinist și pianist, pe care a exercitat-o din 1974 până în 1987, în cadrul multor formații de muzică de cameră, între care Ars Rediviva, Quodlibet Musicum și Consortium Violae, precum și ca partener de muzică de cameră al multor soliști români de marcă. A făcut turnee artistice în Bulgaria, Germania, Italia, Țările de Jos, Spania, Elveția, Cuba și U.R.S.S. A dat și concerte de orgă.

MUZICOLOGIE ȘI POPULARIZAREA MUZICII CULTE

În afară de interpretarea muzicii, a fost pasionat și de comentarea fenomenului muzical. Din 1949 până în 1951 a fost colaborator al ziarului "Opinia" din Iași.

În 1951 și-a început activitatea de editor muzical la Radiodifuziunea Română. Din 1972 a realizat aici radioprogramul săptămânal "Invitațiile Eutherpei". În paralel, a realizat și emisiunile "Cronica muzicală" și "Viața muzicală în actualitate".

În 1980 a început activitatea la televiziune, pe programul 2 al TVR, realizând săptămânal emisiunea "Serata muzicală TV", emisiune ce a fost scoasă din grila de programe în 1985. În 1990 Iosif Sava a reluat emisiunea, pe care a realizat-o ca pe un forum de discuție cu cei mai reprezentativi oameni de cultură români, gravitând în jurul muzicii, dar cu trimiteri la politica culturală și la problemele contemporaneității. Ciclul de emisiuni a fost întrerupt brutal în mai 1998, când Iosif Sava a fost îndepărtat, prin pensionare intempestivă, din televiziunea Română, cu care avusese o îndelungată colaborare: în perioada 1990-1993, Iosif Sava a fost redactor-șef al Departamentului de Muzică din TVR, iar din 1993 până în 1998 redactor-șef al redacției culturale TVR. In 1997 fusese chiar numit director interimar al Departamentului Viața Spirituală, Cultură și Educație din TVR. Soția sa, Marghit Sava, își amintește de sfârșitul activității la TVR: În ziua în care a împlinit 65 de ani, domnul Stere Gulea, directorul TVR de atunci, s-a debarasat de el ca de–o mănușă veche. Fără nimic, niciun cuvânt … Iosif Sava … s-a întors, fără a spune vreun cuvânt, și a plecat. Avea amărăciune în suflet. Nu se aștepta la așa ceva.

A trecut la postul "PRO TV" pentru a continua emisiunea, iar din iunie a încheiat un contract cu postul "Acasă TV", pentru a realiza o nouă emisiune, numită "Salonul muzical Acasă - Lista lui Sava".

EVREITATE

Nu s-a sfiit să-și manifeste evreitatea în anii în care destui intelectuali evrei treceau pe vizavi, când întâmplarea îi aducea prin fața Templului Coral. Nici să protesteze public împotriva manifestărilor antisemite, negaționiste, xenofobe, răbufnind după '89. Din cele peste 40 de cărți dedicate muzicienilor lumii, care-i poartă semnătura, câteva, publicate de Hasefer - Harpiștii regelui David, Muzicieni pe acoperiș, Variațiuni pe o temă de Chagall -, sunt minienciclopedii despre valorile muzicale evreiești.

OPERA LITERARĂ ȘI PUBLICISTICĂ

A fost și un scriitor prolific, scriind 44 de cărți, 35 din ele despre muzică, și peste 6.000 de articole.

DISTINCȚII

Din 1972 a fost membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR), a fost distins cu o serie întreagă de premii, între care Premiul Academiei Române, șase premii ale UCMR, patru premii ale Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România, Premiul Colegiului Criticilor Muzicali (1980); premiul Revistei Actualitatea muzicală; Premiul I (1981) și Premiul pentru activitatea deosebită de critic muzical (1983) la Festivalul Național "Cântarea României". În 1996 a primit Premiul Centrului Internațional Ecumenic pentru Dialog Spiritual "Pamfil Șeicaru".

SFÂRȘITUL VIEȚII

Ultima perioadă a vieții și-a trăit-o într-un imobil în strada Sfinții Apostoli.

O ocluzie intestinală l-a obligat ca duminică, 12 iulie 1998, la ora 18.30, să se interneze de urgență în Clinica de Chirurgie din cadrul Spitalului Universitar București. După consultul medical s-a ajuns la concluzia că pacientul necesită imediat o intervenție chirurgicală, care a fost efectuată de către o echipă condusă de prof. dr. Radu Palade.

Din păcate, deși operația a reușit, o infecție nosocomială postoperatorie, dobândită în clinica de chirurgie, i-a curmat prematur viața, pe 18 august 1998.

IN MEMORIAM

Începând cu anul 2005, Școala de muzică și arte plastice nr.1, din București, înființată prin hotărârea HCM 1260 în anul 1959, a primit numele de "Iosif Sava" în memoria marelui muzicolog român și se află în parteneriat cu fundația ce-i poartă numele.

Din septembrie 1998, Fundația ACCUMM, avându-l ca președinte pe scriitorul și cineastul Petru Maier Bianu (2 septembrie 1947 - 22 august 2011) organizează Stagiunea muzicală ”Iosif Sava”, găzduită generos de Muzeul Municipiului București, la Palatul Șuțu.

Numele lui Iosif Sava a fost atribuit unei piațete de lângă Universitatea Națională de Muzică București, aflată la intersecția străzilor Dr. Sion, Șipotul Fântânilor, Ion Brezoianu și Poiana Narciselor, unde a fost amplasat un bust al cunoscutului muzicolog.

PUBLICAȚII

1971 - Ghid de operă: explicarea acțiunii scenice a 140 lucrări a 86 compozitori, în colaborare cu Gabriela Constantinescu, Daniela Caraman Fotea, Grigore Constantinescu, București, Editura Muzicală.a Uniunii Compozitorilor.

1973 - Ghid de balet, în colaborare Daniela Caraman Fotea, Grigore Constantinescu, București, Editura Muzicală.

1976 - Silvia Șerbescu: Ghid biografic, în colaborare cu Florian Șerbescu, București, Editura Muzicală.

1979 - Dicționar de muzică, în colaborare cu Luminița Vartolomei, București, Editura Științifică și Enciclopedică.

Sava, Iosif (1980), Teritorii muzicale românești: dialoguri, evocări, București: Editura Muzicală.

1982 - Amintirile muzicienilor români: dialoguri evocări, confesiuni, București, Editura Muzicală.

1983 - Istoria muzicii universale în date, în colaborare cu Petru Rusu, București, Editura Muzicală.

Sava, Iosif (1984), Iubiți muzica secolului XX: fișe, eseuri, conspecte, București: Editura Albatros.

1984 - Idealurile lui George Enescu. Șase decenii pe estrada Ateneului: amintiri în colocviu - Vol. 1/ Alexandru Rădulescu, Iosif Sava, București, Editura Muzicală.

1985 - Dirijori români. Șase decenii pe estrada Ateneului: amintiri în colocviu - Vol. 2/ Alexandru Rădulescu, Iosif Sava, București, Editura Muzicală.

1985 - Polifoniile unei vieți. Arta Florescu în dialog cu Iosif Sava Vol. 1, București, Editura Muzicală.

1985 - Bucuriile muzicii: fișe, eseuri, conspecte, București, Editura Muzicală.

1986 - Prietenii muzicii, București, Albatros.

1986 - Patima muzicii / David Ohanesian, Iosif Sava, București, Editura Muzicală.

1986 - Muzică și literatură: scriitori români. Vol. 1./ Zoe Dumitrescu Bușulenga, Iosif Sava, București, Cartea Românească.

1987 - Muzică și literatură: scriitori români. Vol. 2./ Zoe Dumitrescu Bușulenga, Iosif Sava, București, Cartea Românească.

1987 - Muzicienii Iașului/ George Pascu, Iosif Sava, București, Editura Muzicală.

1987 - Contrapunct liric. Arta Florescu în dialog cu Iosif Sava Vol. 2, București, Editura Muzicală.

1987 - 1001 audiții: fișe, conspecte, eseuri, București, Editura Muzicală.

1987 - Euterpe vinzesban, București, Editura Kriterion.

1988 - Constelația Madrigal. Marin Constantin în dialog cu Iosif Sava, Ediția I, București, Editura Muzicală; Ediția II, București, Editura Muzicală, 1993

Sava, Iosif (1989), Cu Ludovic Spiess prin teatrele lirice ale lumii, București: Editura Muzicală.

1989 - Eminescu și muzica/ Zoe Dumitrescu Bușulenga, Iosif Sava, București, Editura Muzicală.

1989 - Scrisori/ Constanța Erbiceanu. Vol. I; ediție îngrijită și comentată de Iosif Sava, București, Editura Muzicală.

Sava, Iosif (1990), Sonorități americane: Jurnal, București: Editura Muzicală.

1991 - Ștefan Niculescu și galaxiile muzicale ale secolului XX, București, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicienilor din România.

1991 - Orga lui Iosif Gerstenengst, București, Arhiepiscopia Romano-Catolică.

1992 - Scrisori / Constanța Erbiceanu. Vol. II; ediție îngrijită și comentată de Iosif Sava, București, Editura Muzicală.

1992 - Și marii muzicieni au fost copii. Vol. 1, în colaborare cu Ana Maria Urlea, București, Editura Ion Creangă.

Sava, Iosif (1992), Eugenia Moldoveanu și vocile veacului, București: Editura Romfel.

Sava, Iosif (1992), Jurnal muzical german, București: Editura Romfel.

Sava, Iosif (Antologie) (1992), Fundația Brambach și talentul muzical românesc, București: Editura Excelsior.

Sava, Iosif (1993), Itinerare muzicale, București: Editura Libra.

1993 - Muzică și muzicieni, în colaborare cu Luminița Vartolomei, București, Romfel.

Sava, Iosif (1993), Constelația Madrigal. Marin Constantin în dialog cu Iosif Sava, Ediția a II-a, București: Editura Muzicală.

1994 - Muzică și literatură: scriitori români. Vol. 3./ Zoe Dumitrescu Bușulenga, Iosif Sava, București, Cartea Românească.

Sava, Iosif (1994), Jurnal pe portative. Vol. 1: (31 octombrie 1989 - 1 aprilie 1990), București,: Editura Roza Vânturilor.

Sava, Iosif (1995), Dosare muzicale. Jurnal pe portative: (5 septembrie 1991 - 15 februarie 1992), București: Editura Expansion-Armonia.

Sava, Iosif (1995), Muzica în zgomotul lumii: (8 martie 1991 - 4 septembrie 1991), București: Editura Du Style.

Sava, Iosif (1995), Muzica la sfârșitul mileniului: (4 august 1994 - 13 februarie 1995), București: Editura Info-Team.

1995 - Muzicieni evrei, Ottawa, Editura Badian

Sava, Iosif (1995), Muzicieni evrei de la noi și din lume. Muzicanții pe acoperiș - Vol. 1 (1995); Variațiuni pe o temă de Chagall - Vol. 2 (1997); Harpistii Regelui David - Vol. 3 (1998), București: Editura Hasefer.

Sava, Iosif (1995), Muzicienii lui Marconi. Vol. I, București: Editura Scripta.

Sava, Iosif (1995), Seismograf muzical. (3 august 1992 - 20 februarie 1993), București: Editura Albatros.

1996 - Majestatea Sa...Muzica: Jurnal: (14 februarie 1995 - 18 septembrie 1995), București, Holding Reporter.

Sava, Iosif (1996), Simfonia destinului. Personalități românești la Seratele muzicale (Vol. I - cu Ion Cristoiu, Dinu C. Giurescu, Ioan Grigorescu, Ion Iliescu, Dan Amedeo Lăzărescu, Gabriel Liiceanu, Cristian Mandeal, Nicolae Manolescu, Radu Palade, Al. Paleologu, Mihai Sora, Diana Turconi, Doina Uricariu. Personalități românești la Seratele muzicale; Vol. II - cu Mircea Albulescu, Călin Anastasiu, Șt. Aug. Doinaș, Mircea Dinescu, Caius T. Dragomir, Anca Harasim, Ion Ianoși, Mircea Iorgulescu, H.-R. Patapievici, Adrian Păunescu, Andrei Pippidi, Alin Teodorescu, Răzvan Theodorescu), Cuvânt înainte de Iosif Sava și Prefață de Dorin Popa, București: Editura Integral, ISBN 973-97781-0-0.

1996 - Radiografii muzicale: 6 Serate TV cu Horia-Roman Patapievici, Octavian Paler, Nicolae Breban, Aurel Stroe, Nicolae Constantin Munteanu, George Pruteanu - Iași, Polirom.

1997 - Invitații Eutherpei: 8 serate TV cu Alexandru Zub, Alexandru Paleologu, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Alina Mungiu, Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu, Ion Cristoiu, Cristian Popișteanu, Mircea Suciu, Stelian Tănase, Andrei Pleșu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș -, Iași, Polirom.

1997 - Muzică...bine temperată: jurnal pe portative: (2 aprilie 1990 - 4 septembrie 1990), cu o prefață de Elena Zottoviceanu, București, Universal Dalsi.

1997 - Orizonturi muzicale: muzica noastră cea de toate zilele: jurnal 27 august 1993 - 15 ianuarie 1994, Craiova, Scrisul Românesc.

1997 - Poli(tico)fonii - Jurnal (17 iunie 1996 - 27 februarie 1997), Iași, Polirom.

1997 - Mică enciclopedie muzicală, în colaborare cu Luminița Vartolomei, Craiova, Aius.

1997 - Dublu recital - Nicolae Cajal - Iosif Sava. Caietele culturale, București, Realitatea evreiască.

1998 - Lista lui Sava. Personalități românești la ''Seratele muzicale,, (Vol. I și II), București, Editura Du Style.

1998 - Muzica și spectacolul lumii: 10 Serate TV cu Mihai Șora, Sergiu Celibidache, Radu Palade, Alexandru Paleologu, Dan Grigore, Andrei Șerban, Cristian Tudor Popescu, Dan Setlacec, Iași, Polirom.

1998 - Claviaturile timpului: jurnal pe portative: (19 septembrie 1995 - 15 iunie 1996), Iași, Polirom.

1998 - Muzică și politică: pagini din ''Jurnalul pe portative,,: (1 martie 1997 - 20 septembrie 1997), Craiova, Aius.

1998 - Ultimul jurnal pe portative: socio-solfegii (21 septembrie 1997 - 6 marie 1998); dicteuri paramuzicale (7 martie 1998 - 10 iulie 1998), București, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicienilor din România.

2001 - Ecranele vieții muzicale: însemnări din cotidian (16 februarie 1992 - 1 august 1992), București, Paidea.

2003 - Muzica sub reflectoare: pagini de jurnal: 2 martie 1993 - 26 august 1993, cu o prefață de Doina Uricariu, București, Editura Du Style.

Jurnale pe portative:

Sava, Iosif (1994), Jurnal pe portative. Vol. 1: (31 octombrie 1989 - 1 aprilie 1990), București: Editura Roza Vânturilor.

1997 - Muzică...bine temperată: jurnal pe portative: (2 aprilie 1990 - 4 septembrie 1990), cu o prefață de Elena Zottoviceanu, București, Universal Dalsi.

Sava, Iosif (1995), Muzica în zgomotul lumii: (8 martie 1991 - 4 septembrie 1991), București: Editura Du Style.

Sava, Iosif (1995), Dosare muzicale. Jurnal pe portative: (5 septembrie 1991 - 15 februarie 1992), București: Editura Expansion-Armonia.

2001 - Ecranele vieții muzicale: însemnări din cotidian (16 februarie 1992 - 1 august 1992), București, Paidea.

Sava, Iosif (1995), Seismograf muzical. (3 august 1992 - 20 februarie 1993), București: Editura Albatros.

2003 - Muzica sub reflectoare: pagini de jurnal: 2 martie 1993 - 26 august 1993, cu o prefață de Doina Uricariu, București, Editura Du Style.

1997 - Orizonturi muzicale: muzica noastră cea de toate zilele: jurnal 27 august 1993 - 15 ianuarie 1994, Craiova, Scrisul Românesc.

Sava, Iosif (1995), Muzica la sfârșitul mileniului: (4 august 1994 - 13 februarie 1995), București: Editura Info-Team.

1996 - Majestatea Sa...Muzica: Jurnal: (14 februarie 1995 - 18 septembrie 1995), București, Holding Reporter.

1998 - Claviaturile timpului: jurnal pe portative: (19 septembrie 1995 - 15 iunie 1996), Iași, Polirom.

1997 - Poli(tico)fonii - Jurnal (17 iunie 1996 - 27 februarie 1997), Iași, Polirom.

1998 - Muzică și politică: pagini din ''Jurnalul pe portative,,: (1 martie 1997 - 20 septembrie 1997), Craiova, Aius.

1998 - Ultimul jurnal pe portative: socio-solfegii (21 septembrie 1997 - 6 marie 1998); dicteuri paramuzicale (7 martie 1998 - 10 iulie 1998), București, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor și Muzicienilor din România.

$$$

 Eram fericit. Eram împreună cu prietena mea de peste un an, așa că 

ne-am hotărât să ne căsătorim . Părinții mei ne-au ajutat în toate 

privințele , prietenii m-au încurajat , iar prietena? Era un vis! 

Era un singur lucru care nu-mi dădea pace, chiar deloc, și acela era 

viitoarea soacră . 

Era o femeie de carieră , deșteaptă , dar in primul rand frumoasă și 

sexi, care câteodată flirta cu mine, chiar pe față , și mă făcea să mă simt prost. 

Într-o zi, m-a sunat și m-a chemat pe la ea, să verific invitațiile . 

Asa că m-am dus. Era singură și când am ajuns, mi-a șoptit că în 

curând am să mă căsătoresc și că avea sentimente și dorințe față de mine pe 

care nu le putea trece cu vederea. 

Așa că înainte de a mă căsători si a-mi dedica viața fiicei ei, ea 

vrea să facă dragoste cu mine numai o dată .. 

Ce puteam spune? Eram șocat si nu puteam spune un cuvânt . Ea a mai 

adăugat ca se va duce în dormitor și dacă ma simt în stare....să mă duc si eu. 

Priveam fermecatorul ei corp cum se îndepărta de mine. Am stat 

pironit un moment, iar apoi m-am întors si m-am îndreptat spre ușa de la 

intrare...am deschis-o și am ieșit afară . 

Acolo, soțul ei (viitorul meu socru) stătea afară cu pușca în mână 

și cu lacrimi in ochi, m-a îmbrățișat si mi-a zis ca sunt foarte fericiți , 

ca am trecut micul lor test. 

Nu-și puteau dori un alt barbat pentru fata lor: "Bun venit în familie". 

Atunci mi s-au înmuiat picioarele și am mai învățat încă o lectie 

importanta: Țineți tot timpul prezervativele în mașină!

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - DUMITRU RADU POPESCU

Scriitorul Dumitru Radu Popescu (semna şi D.R. Popescu) s-a născut la 19 august 1935, în satul Păuşa din judeţul Bihor, într-o familie de învăţători. 

A fost nuvelist, romancier şi dramaturg, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori români ai literaturii contemporane.

Și-a făcut studiile la Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj, a abandonat în anul al III-lea de studiu, și s-a înscris la Facultatea de Filologie a Universităţii Victor Babeş din Cluj. 

A debutat în 1958 cu volumul de nuvele şi schiţe "Fuga", iar dintre romanele sale mai importante sunt "Vara Oltenilor" (1964), "F" (1969) (Premiul Uniunii Scriitorilor), "Vânătoarea regală" (1973), "O bere pentru calul meu" (1974), "Ploile de dincolo de vreme" (1976), "Împăratul norilor" (1976), "Podul de gheaţă" (1982), "Oraşul îngerilor" (1985).

A semnat la revistele "Steaua", "Tribuna" şi "Contemporanul" din Cluj, la ultimele două fiind şi redactor-şef.

A scris şi piese de teatru - "Vara imposibilei iubiri" (1966), "Vis" (1968), "Aceşti îngeri trişti" (1969), "Pădurea cu pupeze", dar şi scenarii de filme - "Prea mic pentru un război aşa de mare" (1970), "Duios Anastasia Trecea" (1980).

A fost recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor în 1964, 1969, 1973, 1975, 1978, 1979 şi 1980 şi cu premiul "I.L. Caragiale" al Academiei în anul 1970.

A fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din 1981 până în 1989, iar din 24 octombrie 1997 a devenit membru corespondent al Academiei Române. 

Din 2006, a fost membru titular al Academiei Române. Din acelaşi an a fost director general al Editurii Academiei Române şi vicepreşedinte al Consiliului ştiinţific editorial.

Scriitorul Dumitru Radu Popescu a încetat din viaţă in 2 ianuarie 2023. Avea 87 de ani.

Citate D.R.Popescu:

“Lenea este singura mea libertate. Inutilă de altfel. Sau extrem de utilă, nu ştiu. Stau între incertitudini. E o formă de existenţă incertitudinea, cel puţin in ce mă priveşte. Lenevind, ascult şi vad nu doar minunile lumii, ci şi dezastrele ei şi învăţ ceea ce ştie dintotdeauna toată lumea, că dincolo de bucurie se află şi reversul ei. Lenevind simt cum cresc şi mă maturirez (aproximativ, fiindcă mi-e groază de omul matur care ştie totul şi nu se mai teme de nimic, nici chiar de moarte, mi-e frica de fiinţele stăpâne pe sine, docte, coapte, cum se mai zice; poate e la mijloc şi o groază de cuvinţele `matur`, `doct`, `copt` etc), absorb ca un burete o lume care nu este a mea, cum apa nu este organic a buretelui, şi aştept să uit sau sa le împartaşesc altora (tot o tentativă ca sa uit) ce-am aflat şi să devin ceea ce ar trebui să fiu cu adevărat eu (curat şi luminat, ca argintul strecurat, cum cer descântecele să rămână cel lovit de boli şi blesteme când ele vor pleca) şi ceea ce n-o să mai fiu niciodata, am impresia.”

“Nu cred că există pe lume fiinţă omenească, oricât de inteligentă, de evoluată, care să nu atingă din când în când limitele stupidităţii, să nu fie de un număr de ori în viaţă imbecilă. Ce să facem? Viaţa nu e o lecţie s-o înveţi pe de rost. Suntem pregătiţi doar pentru împrejurări de rutină. Nu o dată ne regăsim în banca de şcoală primară silabisind.”

“Iubirea obligă. Devii dependent de cei ce te iubesc, nu știai? Cu atât mai mult când sunt mici și slabi. Când cineva te face protectorul lui, zeul lui, îți încredințează o datorie sfântă, și nu poți, nu ai voie să te dezici. Să-i înșeli încrederea, să-l trădezi? Iubindu-te, oamenii te constrâng să-i slujești mai mult decât dacă ți-ar porunci - nici asta nu știai? Prin adorație se obține o stăpânire vicleană, cea mai despotică.”

$$$

 Moartea lui Cuza, documente și mărturii inedite

După abdicarea din 11 februarie 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a plecat, împreună cu blânda Elena Doamna și cu cei doi fii ai săi și ai Mariei Obrenovici, în exil. Băieții, Alexandru și Dimitrie, l-au însoțit pe domn la Paris, Florența, Viena și Wiesbaden, familia stabilindu-se în cele din urmă la Heidelberg.

Elena Cuza a povestit mai târziu: “În apropiere de Heidelberg trecând printr-un tunel, Cuza răci și se îmbolnăvi. Și cum era puțin astmatic, pe dată ce sosirăm la hotel, vroii să-i fac tratamentul pe care-l știam eu. Dar prințul Obolenski, care se afla acolo, ne recomandă un medic, care, după părerea mea, ignora sau se făcea că ignorează boala. Prescripțiile lui nu mi se părea de loc eficace și eu îi spuneam lui Cuza să schimbăm doctorul, căci nu e bun de nimic. Îi aplicai șervete ude cu apă rece pe piept și pe ceafă. După puțin timp Cuza muri”.

Primul domn al Principatelor Unite a încetat din viață pe 15 mai 1873 într-un hotel din Heidelberg, ştirea a dost publicată după două-trei zile în presa de la București, iar Monitorul Oficial a confirmat informația printr-un anunț tipărit pe 24 mai pe care îl prezentăm integral:

Programa pentru ceremonia îmmormentării fostului domn Alecsandru Ion I

Convoiul fiind a trece pe la frontiera Iţcani spre a veni la Ruginósa, unde are să se facă îmmormentarea, se va urma dupe cum se arétă mai jos:

1. La frontiera Iţcani, trupele concentrate, la sosirea corpului, vor presinta armele, se vor trage trei salve. Se vor afla presente tote autorităţile locale precum şi şeful divisiunii a IV teritoriale, însocit de patru oficiări superiori şi patru inferiori. Aceştia vor însoci corpul pene la Ruginósa, formând guarda de onóre.

Moartea lui Cuza

2. La Ruginósa se vor afla trupele ce se vor transporta din Iaşi. La sosirea corpului, ele vor presinta armele, avend stégul şi musica. În timpul trecerii corpului la biserică se vor trage trei salve. La uşile bisericei, se vor aşedza sentinele de sergenţi. La capul sicriului vor fi oficiări cu săbiile în mână.

3. La ceremonialul îmmormentării, patru coloneli vor ţine cordónele sicriului. Majorii vor purta pernele cu insignele domnesci şi cu decoraţiunile. La coborârea în morment se vor trage trei salve.

4. Un adjutant domnesc va asista la acest ceremonial, din partea Domnitorului. D-nu ministru de resbel va represinta guvernul.

5. În dziua îmmormentării, se va face un serviciu funebru în metropolia capitalei.

Moartea lui Cuza

Comitetului Național din Iași, organizația care s-a ocupat de funeralii a oferit publicului detalii mai exacte despre eveniment:

„Programulu Comitetului Naţionalu instituitu pentru receptiunea in ţéră şi ceremonia funebră a inmormântărei

DOMNITORULUI ROMANU ALESSANDRU IOAN I CUZA VOEVOD

1. Comitetulu naţionalu din Iaşi cu delegaţii Judeţieioru şi a diferiteloru corporaţiuni, in mare ţinută de doliu cumu şi o deputaţiune de săteni se voru afla la frontierea (Iţcani) spre intimpinarea resturiloru mortale ale defunctului Domnu Românu Alessandru Iónu I.

Pe vagonulu transportatoru corpului se va ficsa, dreptu în midlocu, unu stindardu tricoloru cu armele Principelui reposatu şi cu inscripţiunile următóre.

«Uniréa, Votulu Universalu, Emanciparea săteniloru, Universitatea, Codicele Alesandru Iónu I, demnitatea Română şi secularisarea monastiriloru inchinate». De-a drépta şi de-a stânga vagonului se va planta câte unu scutu inconjuratu de o ghirlantă şi purtându celu intâiu cifrele: 5 şi 24 Ianuarie 1859 iaru celalaltu inscripţiunea: Vox Populu, Vox Dei cu inicialele A.J.C. dedesubtu.

După terminarea rugăciuniloru cuvenite (Trisaghion) la intrarea corpului pe pământulu Românu se va rosti unu discursu funebru de întimpinare. Comitetulu împreună cu delegaţii Judeţieloru acompaniază convoiulu până la Ruginósa.

2. La staţiunile Burdujeni, Veresci, Dolhasca şi Pascani, corpulu defunctului Domnu va fi intâmpinatu cu buchete şi cununi de flori de câte unu representantu alu comitetului şi delegaţiunele judeţieloru respective. Ţinută ca la § 1.

3. La Ruginósa întâmpinarea se va face de representanţii tuturoru judeţieloru din România. Aicea, după terminarea rugăciuniloru cuvenite, secriulu va fi înconjuratu şi dusu la biserică de săteni, profesorii învăţământului superioru şi alţi delegaţi anume desemnaţi pentru acésta, la capu şi la picióre voru merge câte doi studenţi cu stindardele Universităţei fundate de reposatulu Domnu. Înaintea convoiului voru lua locu tóte delegaţiunile diferiteloru societăţi şi corposaţiuni, iaru după secriu, imediatu va urma o delegaţiune de Săteni. În urmă vine totu publiculu.

4. Corpulu fiindu depusu in biserică, pe lângă alte garde de onóre, va fi asistatu şi de o gardă schimbătóre de săteni. La colţiurile sicriului se voru asiedzia cele patru stindarde ale Universităţiei, care voru rămânea acolo cât va sta şi corpulu în biserică.

5. După terminarea ceremoniei religióse a înmormântărei se va rosti unu discursu funebru din partea Universităţei şi altulu din partea Comitetului Naţionalu, după care studenţii voru depune pe secriu o cunună de flori.

6. Corpulu transportându-se la grópă va fi purtatu totu de personalulu prevědutu la § 3.

7. În fine stindarduiu de care se vorbesce la § 1 se va da spre păstrare şi aducere aminte bisericei din Ruginósa unde se înmormêntéză ilustru defunctu.

Moartea lui Cuza

Moartea lui Cuza

Membrii Comitetului Naţionalu: Arhiereu Bobulescu, Anastasie Fětu, Generalulu Duca, N. Culiano, Const. Cazimirn, Dim. Gusti, Andrei Vizantini, Ión Manu, Pr. Al. Ghica, P. Poni, Al. Racovitză, Al. I. Gheorghiu, Dim. Tacu, Colonelu Gadela, V. Gheorghianu, Darzeu, Al. M. Siendre, Sc. Pastia, G. Tacu, T. Bonciu, Stefan Siendrea, Dim. Anghelu, N. Măcărescu, N. Dimitriu, P. Suciu, Panaiténu Bardasare.

Programulu de faciă se va supune înaltei aprobări a înălţimei Séle Dómnei Elena de către Comisiunea esecutivă alu acestui programu, alésă din sânulu Comitetului în şedinţa din 12 Maiu curentu şi anume, D. Gusti, Const. Cazimiru, N. Cauliano, A. I. Gheorghiu, Col. Gadela, Prinţulu Al. Ghica, A. Vizanti.

În volumul “Doliul țării la moartea lui Alexandru Ioan Cuza” publicat la Iași în 1873 este consemnată următoarea întâmplare:

“Pe când se aștepta sosirea corpului la granița Ițcani, delegații Dorohoiului și ai Botoșanilor se aflau acolo în număr destul de frumos, deja cu două zile înainte. În zorii zilei de sosire a gloriosului corp, unul din acești delegați, și anume dI. Lățescu de la Hudeți, a făcut o revistă asupra grădinilor din Suceava, pentru a procura o cunună de flori. Din întâmplare, ochii lui se opriră asupra unei grădini destul de bine aranjată. D-sa intră înlăuntru exprimându-și dorința de a cumpăra o cantitate din florile grădinii.

— Dar pentru care scop aveți trebuință de aceste flori? îl întrebă proprietarul grădinii.

— Pentru a orna corpul lui Vodă Cuza.

— Îmi pare rău dar pentru acest scop n-am flori de vânzare.

Lățescu se reîntoarse mâhnit la gară. Abia trecu însă jumătate de oră și deodată un cineva îi prezintă un braț de flori. Era tocmai proprietarul grădinii, cu care vorbise mai înainte.

— Dar bine, domnul meu, îi zise d. Lățescu, cu politețea-i obișnuită, dumneata îmi refuzaseși mai odinioară aceste flori!

— Da, domnule, îi răspunse acesta, care de-altmintrele nu era decât un român verde din Suceava, da, v-am refuzat aceste flori, pentru că nu credeam de demnitatea unui român, a vinde flori, când era vorba de a orna cu ele corpul lui Vodă Cuza.

Domnul Lățescu, uimit de aceste patriotice cuvinte, primi brațul de flori și împleti cea mai frumoasă cunună, pentru primirea lui Vodă Cuza”.

Moartea lui Cuza

Sicriul fostului domnitor a fost dus de la gara Ruginoasa până la biserică cu ajutorul a şase ţărani şi şase proprietari, iar pe durata celor două zile cât corpul a fost depus în lăcașul de cult garda de onoare a fost asigurată de doi ţărani şi doi militari din Ruginoasa și Bărboși, îmbrăcați în costume naționale. Ziarele au estimat că 30.000 de oameni s-au prezentat la catafalcul marelui dispărut.

De pretudindeni au venit mesaje de condoleanțe. Regele Italiei telegrafiase: „Vodă Cuza a fost un om mare; patriotismul și dezinteresarea lui au fost fără margini.” De la Mircești a venit Vasile Alecsandri, de la Târgul Ocna a sosit Costache Negri.

Elena Doamna le telegrafiase încă de la Heidelberg celor doi prieteni ai domnitorului Cuza: „Ați fost cei mai vechi și cei mai dragi amici ai prea iubitului meu soț. Ați împărtășit sincer ideile sale și ați fost colaboratorii cei mai devotați ale marilor sale acte. Doresc să fiți printre cei dintâi la înmormântarea celui care v-a purtat toată stima și prietenia sa.”

Soția domnitorului a refuzat orice ajutor din partea guvernului, însă a primit o telegramă de condoleanțe din partea lui Carol I, iar un reprezentant al acestuia a depus o coroană de flori.

Alexandru Ioan Cuza a fost înmormântat îmbrăcat civil, la picioarele sale fiind depuse două săbii primite în dar de la două județe. La inițiativa Comitetului Național din Iași, sicriul a fost acoperit cu un tricolor pe care au fost înscrise marile lui realizări: Unirea, emanciparea țăranilor, Universitatea, Pinacoteca, independența bisericii și secularizarea averilor mănăstirești.

Înmormântarea a fost oficiată de Mitropolitul Moldovei și un sobor de preoți, iar sicriul a fost depus după ceremonie într-un cavou amenajat lângă biserică. După două luni de la înmormântare, aflat în trecere prin Iași, Principele Carol I a sosit la Ruginoasa pentru a-și exprima personal Principesei Elena condoleanțele sale.

Palatul a reînviat în cei doi ani cât a stat aici Elena Cuza, iar cei doi fii ai domnitorului și ai Mariei Obrenovici, Alexandru și Dimitrie, care fuseseră adoptați de Elena Cuza, s-au bucurat de o îngrijire atentă, se distrau făcând curse de canotaj și de pescuit în iazul din parc și organizau frecvent partide de călărie și vânătoare.

În toamna anului 1875 Elena Cuza a decis să plece la Paris pentru a le oferi băieților o educație adecvată statutului lor, întorcându-se acasă doar în verile anilor 1880-1884.

În anul 1885 Alexandru avea 23 de ani și Dimitrie 22 de ani și, pentru că atitudinea și comportamentul lor nu erau pe placul văduvei lui Cuza, a apelat la o prietenă din Galați, Ana Ghika, pentru a-i putea stăpâni. Vizitele la Iași, unde pierdeau nopțile la jocuri de cărți și nenumărate petreceri au deteriorat starea de sănătate a tinerilor, care și-au risipit o bună parte din avere. Dimitrie Cuza nu se putea adapta monotoniei vieții de la țară și intra deseori în conflicte cu mama sa adoptivă și cu Ana Ghika. Era conștient de problemele de sănătate pe care le avea și voia să trăiască din plin orice clipă, dar ducea și dorul Parisului, unde își lăsase o prietenă apropiată. Fiind majori, băieții moșteniseră prin testament întreaga avere lăsată de Cuza Vodă, iar în 1886 au decis să plece la Paris.

Temerea Elenei Doamna era ca Dimitrie să nu se căsătorească cu acea franțuzoaică despre care auzise că este o persoană de condiție socială proastă și interesată doar de numele și averea lui.

Revenit pentru scurt timp la Ruginoasa, tânărul s-a certat din nou cu Elena Cuza, discuțiile au degenerat și într-un moment de disperare, în septembrie 1888, Dimitrie s-a sinucis împușcându-se cu un pistol chiar pe proprietatea familiei.

După decesul lui, singurul moștenitor al moșiilor de la Ruginoasa, Bărboși și Hoceni din Fălciu care aparținuseră lui Alexandru Ioan Cuza au rămas fratelui mai mare, Alexandru, însă viața dezordonată și nopțile pierdute la jocurile de cărți i-au agravat și acestuia starea de sănătate. Cu toate că era grav bolnav, tânărul s-a logodit în acea perioadă cu Maria, fiica beizadelei Alecu Moruzi.

Cunoscând boala de care suferea ginerele său, Adela Moruzi, mama miresei, a pus o condiție pentru realizarea mariajului: toată averea pe care o deținea Alexandru Cuza să o lase prin testament Mariei Moruzi, cererea a fost acceptată, dar a mai fost adăugată o prevedere prin care domeniul, după decesul Mariei, urma să revină spitalului Caritatea din Iași, o dorință exprimată chiar în testamentul domnitorului Cuza.

Căsătoria a avut loc în toamna anului 1889, apoi tinerii căsătoriți au plecat într-o lungă călătorie în străinătate. Decesul prințului Alexandru a survenit în primăvara anului 1890, la Madrid, iar Elena Doamna, care se afla în acel moment la Ruginoasa, a fost cea care s-a ocupat de funeraliile lui, tânărul fiind înmormântat alături de domnitorul Cuza.

Ruginoasa a devenit după aceea proprietatea Mariei, iar castelul și parcul unde pusese atâta suflet Elena Doamna au intrat în administrarea Adelei Moruzi și a celor doi fii ai ei, Sebastian și Dimitrie. Elena Cuza a fost nevoită să părăsească reședința familiei și să se mute la Piatra Neamț, luând decizia să nu mai calce niciodată în castel.

Întâmplarea a făcut ca în perioada respectivă să vină în zonă un inginer, absolvent la Politehnicii din Paris, care făcea practică pe șantierul feroviar de pe linia Pașcani-Iași. Tânărul era Ionel, fiul lui Ion C. Brătianu, era inteligent, cultivat, necăsătorit și, fiind găzduit la Ruginoasa, s-a îndrăgostit de Maria, tânăra văduvă a fiului lui Cuza.

La nouă luni după ce Ionel Brătianu a fost nevoit să părăsească Ruginoasa pentru că stagiul de practică se terminase, Maria Moruzi a adus pe lume un băiețel, viitorul istoric Gheorghe Brătianu. În această situație, sub amenințarea prințului Sebastian Moruzi, fratele cel mare al Mariei, Brătianu a fost obligat să se căsătorească cu ea în capela castelului, dar cei doi au divorțat în aceeași zi. După acest mariaj formal, Maria și-a reluat numele de fată, Moruzi, și a părăsit definitiv moșia Ruginoasa, care a fost cedată, conform testamentului lui Alexandru Ioan Cuza, spitalului „Caritatea” din Iași.

Doamna Elena Cuza s-a întors la Ruginoasa în anul 1907, la scurt timp după ce s-a încheiat restaurarea bisericii, lucrare ce fusese finanțată integral chiar de ea, pentru a dezgropa osemintele domnitorului și ale fiilor lui, Alexandru și Dimitrie Cuza. Ajunsă la vârsta de 81 de ani, văduva a coborât din tren fără să fie ajutată de cineva, a fost însoțită de singurul ei frate care mai era în viață, Theodor Rosetti, și de câțiva prieteni apropiați și a ajuns la biserică, unde era așteptată de tot satul. Doamna Elena a trecut prin fața castelului fără să intre și s-a îndreptat direct către biserică. După terminarea slujbei religioase, a spălat cu mâinile ei, în fața țăranilor adunați în curte, osemintele dezgropate ale lui Cuza Vodă și le-a așezat într-o cutie de argint care a fost predată preotului să le așeze într-o criptă din biserică, apoi plecat îndurerată, lăsând în urmă o candelă aprinsă. Cripta a fost acoperită cu o lespede de mormânt din marmură albă de Carrara și cu acest prilej a fost depusă în biserică și racla din lemn cu osemintele celor doi fii.

Moartea lui Cuza

Elena Doamna nu a mai revenit niciciodată la Ruginoasa. A murit doi ani mai târziu, pe 2 aprilie 1909, la Piatra Neamț și a fost înmormântată la Solești, alături de mormântul mamei sale, așa cum își dorise.

Rămășișele domnitorului Alexandru Ioan Cuza au fost mutate în 1944 mai întâi la Curtea de Argeș, apoi la Biserica Trei Ierarhi din Iași, unde se află și astăzi.

Moartea lui Cuza

Surse:

Theodor Rășcanu, Ruginoasa, Editura Vremea, 1938

Dan Berindei, Epoca Unirii, 1979

N.D. Valentineanu, Alegerea, detronarea și înmormântarea lui Cuza-Vodă, 1898