După moartea tatălui, familia Miller s-a confruntat cu grave dificultăți financiare. Astfel, ideea ca fiica cea mică să-și caute un loc de muncă i-a surâs mamei, deja extenuată de efortul zadarnic de a ține gospodăria pe linia de plutire.
Tânăra nu a obiectat. De ce nu? Profesia de farmacist nu era deloc una rea, iar deprinderea unei meserii devenise, oricum, inevitabilă. Se părea că viitorul său financiar va depinde în întregime de propriile puteri.
N-a reușit să se mărite „la timp” – avea deja douăzeci și cinci de ani, iar perspectivele nu erau tocmai încurajatoare. Era anul 1915, războiul zguduia lumea, iar în oraș abia dacă mai rămăsese vreun bărbat – și aceia puțini, asaltați necontenit de armate întregi de domnișoare hotărâte să se mărite.
Ea nu dorea să se înghesuie printre ele, iar oricum, la ce bun? Nu era o frumusețe. Era...
Era o tânără obișnuită.
O fată simplă, cu un nume la fel de banal: Miller.
Tocmai de aceea, cât încă nu devenise o „domnișoară bătrână” cu numele Miller, se cuvenea să îmbrățișeze meseria de farmacist.
A lucrat doi ani într-o farmacie, care în acest răstimp i-a devenit a doua casă. Petrecea acolo întreaga zi, muncind și pregătindu-se pentru examenul de farmacologie.
Totul părea să meargă bine, dar...
Otrăvurile!
Otrăvurile o urmăreau pe domnișoara Miller.
Doctorul R., farmacist cu vastă experiență și lector duminical, purta mereu asupra sa o fiolă cu curare, pe care o arăta adesea studenților. „Un lucru fascinant,” spunea el cu un zâmbet aproape extatic. „Dacă e ingerat, nu face niciun rău. Dar dacă pătrunde în sânge – paralizie fulgerătoare și moarte. Știți de ce îl port în buzunar? Poate pentru că îmi dă un sentiment de putere.”
Rostind aceste cuvinte, strălucea de o bucurie copilărească, iar domnișoara Miller se înfiora – doctorul R. i se părea deosebit de primejdios.
Profesia de farmacist, aparent plictisitoare, se dovedise a fi una cu totul riscantă, iar domnișoara Miller trăia cu spaima că, din greșeală, ar putea otrăvi pe cineva.
Și odată, a fost cât pe ce să se întâmple.
Studiind prepararea supozitoarelor – subiect despre care domnișoarele bine crescute nu discutau – a observat o greșeală a domnului R.: în loc de o sutime de gram, pusese o zecime.
„Am recalculat doza – avea să scrie mai târziu – și da, greșise. Dar ce poate face un începător în fața unui farmacist atât de experimentat? Nu-i puteam spune: «Domnule R., ați greșit.» El făcea parte dintre acei oameni care nu greșesc niciodată, mai ales în fața studenților. Tocmai reflectam la acest lucru când, trecând pe lângă mine, mi-a spus: «Când se întăresc supozitoarele, ambalează-le și pune-le în dulap. S-ar putea să fie utile.» Situația devenea gravă. Nu puteam, în niciun caz, să le las acolo. Erau un pericol real.”
Atunci i-a venit o idee genială.
„Chiar înainte ca supozitoarele să se întărească, m-am «împiedicat», «am alunecat» și le-am scăpat pe jos, apoi am călcat cu putere peste ele. – Domnule R., – i-am spus, – vă rog să mă iertați, am fost extrem de neatentă, am scăpat supozitoarele și am călcat peste ele. – Ce păcat, ce păcat, – s-a încruntat el. – Asta parcă ar mai fi bună. – A ridicat una dintre ele, scăpată cumva de sub tocul meu. – E murdară, – i-am răspuns ferm, am aruncat toate resturile în coș și am repetat: – Vă rog să mă iertați.”
A trecut examenul cu brio. Dar otrăvurile nu o lăsau în pace.
N-a trecut mult până la următorul incident:
„În ziua aceea, pregăteam unguente și, pentru unul dintre ele, am turnat puțin fenol într-un capac, adăugându-l apoi, cu maximă grijă, picătură cu picătură, în amestec. După ce am terminat, am pus unguentul într-un borcan, am etichetat-l și am început să pregătesc altul.
În toiul nopții m-am trezit îngrozită – nu-mi aminteam ce făcusem cu capacul în care turnasem fenol. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât îmi era mai neclar: l-am spălat sau nu? L-am folosit, din greșeală, ca să acopăr alt borcan? Eram tot mai convinsă că exact asta făcusem. Fiecare borcan fusese așezat pe raftul lui, iar dimineață urma să fie distribuit. Și într-unul dintre ele, sub capac, era... otravă! Cineva avea s-o primească. Înspăimântată până în măduva oaselor, m-am ridicat, m-am îmbrăcat și m-am dus la spital.”
Acolo, a înlocuit toate capacele, apoi, ca să fie sigură, a îndepărtat cu grijă stratul superior din fiecare unguent.
Frica de a deveni, din greșeală, o ucigașă, începuse să-i bântuie mintea.
Atunci a decis să lupte cu focul prin foc – să otrăvească pe cineva.
Nu în realitate, desigur, ci în paginile unei cărți – să scrie un roman polițist. Avea toate condițiile: lucra în ture, iar perioadele agitate alternau cu ore lungi de liniște. Uneori petrecea singură după-amieze întregi, fără nimic de făcut.
Lucrarea prindea contur, dar a fost curând întreruptă – domnișoara Miller a fost distrasă de evenimente mai plăcute.
S-a măritat și și-a schimbat numele – devenind doamna Christie.
Doamna Agatha Christie – așa se numea acum.
Ce a urmat, probabil știți deja: faimă mondială și un loc pe podiumul celor mai publicați autori din toate timpurile – tirajele sale, traduse în peste o sută de limbi, sunt depășite doar de Biblie și de operele lui Shakespeare.
Dar otrăvurile? Nu le-a uitat. Și nici nu le-a iertat.
Dimpotrivă – otrăvurile au devenit arma sa preferată. În nu mai puțin de 83 de romane, crima a fost săvârșită cu ajutorul lor.
