___$$$$$

 ANIȘOARA ODEANU

„Prozatoarea împlinește în anii debutului 22 de ani. Este unul dintre cei mai tineri autori de roman din întreaga istorie a romanului românesc.”

(CORNEL UNGUREANU, ÎN PREFAȚA DE LA „DOMNIȘOARA LOU ȘI TRANDAFIRUL GALBEN”, EDITURA FACLA, 1985)

Scriitoarea Anișoara Odeanu rămâne și azi un nume literar aproape necunoscut chiar și pentru cititorii pasionați de perioada interbelică românească. Ea nu este singura autoare care a fost uitată, destine similare au suferit și Sanda Movilă, Ticu Archip, Ioana Postelnicu sau Sorana Gurian – asta pentru a enumera doar câteva. Dar cazul Anișoarei Odeanu este unul particular – nu numai lipsa unor reeditări a revărsat umbra asupra publicațiilor ei, ci și alegerea sa de a participa prin texte de propagandă pentru mișcarea legionară. Notăm de la început acest fapt pentru că el este relevant atât în conturarea portretului scriitoarei, cât și pentru contextualizarea exactă a „tăcerii” sale publicistice care va dura mai mult de 20 de ani. Reabilitată în 1965, autoarea bestsellerului „Într-un cămin de domnișoare” din 1934 își reia activitatea, dar fără reușitele anterioare războiului.

„Singurătatea asta are ceva de început de lume, de spatii interplanetare. „Doamne, vreau să trăiesc și eu așa, nu-ți cer dragoste. Doamne, vreau să fiu fericită așa”, mă rog în gând, exaltat. Oare ce gândește Peter? „Doamne, fă să fiu fericită așa, să fiu fericită că n-am pe nimeni, pentru că am pierdut tot, pentru că trebuie să plec.”

(ANIȘOARA ODEANU, „CĂLĂTOR DIN NOAPTEA DE AJUN”)

Context biografic

Doina Peteanu (numele real al Anișoarei Odeanu) se naște în 1912 într-o familie de intelectuali care îi încurajează de mică atracția către scriere și literatură.

Tatăl ei este profesor de limbă română, culegător de folclor, publicist, autor de studii de istorie literară, întemeietor de reviste, directorul liceului „Coriolan Brediceanu”. E principalul animator al vieții culturale lugojene în perioada 1920-1944.” Mama, Viorica Bujigan provenea dintr-o familie de învățători bănățeni. Moare la numai 24 de ani și lasă o fiică orfană care va fi îndrumată cu mare grijă, dar și control de tată.

Profilul tinerei Doina Peteanu este conturat prin lumina unor realizări deosebite la învățătură și în lumea literelor. Debutul și-l face încă de la vârsta de 10 ani cu poezie și proză scurtă și este încurajată de tatăl său să persevereze pe acest drum care în scurt timp se sedimentează prin lauri, premii și distincții. Rolul ei de „copil minune” este recunoscut în localitate:

„Cineva și-o amintește ca o minune locală, înconjurată nu numai de adorația părintelui director, ci și de respectul liceenilor literați.”

Cele mai substanțiale premii pe care le va primi, în această perioadă a vieții, vor fi cele de la societatea cultural-științifică „Tinerimea Română” începând din 1925, alături de premiile de la „Adevărul literar”. Publică în continuare în diverse reviste literare și este apreciată pentru „fraza întocmită cu frumusețe”.

Într-un cămin de domnișoare (1933)/ Călător din noaptea de Ajun (1936)

Anii de facultate pe care îi va urma la București vor reprezenta baza de inspirație pentru primul ei roman „Într-un cămin de domnișoare”.

În această perioadă, tânăra este atrasă de glamour-ul starurilor de cinema precum Greta Garbo sau Marlene Dietrich – lucru care se regăsește și în compunerea literară – „În primele ei romane personajul-narator istorisește cum a încercat să devină asemenea vedetelor iubite: cum și-a confecționat masca Gretei Garbo, de pildă. Pozele din acești ani sunt senzaționale, cine răsfoiește un album „Anișoara Odeanu 1935” poate bănui că are în față nu fotografiile unei scriitoare, ci ale unei actrițe de succes.” (Cornel Ungureanu, „Anișoara Odeanu, contextul unor romane”, în Introducerea de la ediția „Într-un cămin de domnișoare/Călător din noaptea de Ajun”, editura Facla, 1983)

Atmosfera anilor 1930 în mediile literare bucureștene este efervescentă. Climatul creativ, prieteniile literare, formarea de comunități în jurul cenaclelor literare sau chiar în atmosfera teraselor sau a cafenelor decupează o perioadă extraordinară despre care s-a scris foarte mult în istoria literaturii românești.

În acest context interbelic, Anișoara Odeanu își formează niște coordonate în comunitatea literară și reușește să-și publice primul ei roman – „Într-un cămin de domnișoare” în 1933 – un an deosebit de bogat din punct de vedere publicistic – numit chiar „Anul de aur al romanului românesc”

Mai exact ce cărți au fost publicate în 1933?

Jean Bart – „Europolis”

George Călinescu – „Cartea nunții”

Mircea Eliade – „Maitrey”

G. Ibrăileanu – „Adela”

Hortensia Papadat-Bengescu – „Drumul ascuns”

Camil Petrescu – „Patul lui Procust”

Mihail Sadoveanu – „Creanga de aur”

Ionel Teodoreanu – „Golia”

G.M. Zamfirescu – „Maidanul cu dragoste”

Este o perioadă în care literatura românească face dislocarea narativă din lumea rurală a satului și descoase cu mare nerăbdare universul citadin, imaginea marelui oraș care determină un alt ritm de viață, alte tematici cotidiene și în același timp alte problematici sufletești.

N. Steinhardt spunea că deceniul al patrulea a fost deceniul unei „dragoste nebune de viață”, al unei „pofte nebune de a trăi”.

„Într-un cămin de domnișoare este un roman tipic pentru anii 1930: roman citadin, nutrit – ca atâtea cărți ale vremii- dintr-un soi de fervoare de a surprinde ritmurile extrem de vii ale orașului modern și dintr-o mistică a tinereții, a vitalității exuberante; totodată roman subiectiv, în căutarea autenticității. Subiectul – cu vădite ecouri autobiografice – are în vedere, în linii mari, întâlnirea decisivă a unei tinere provinciale cu mirajul „cetății vii.”

Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică” de Bianca Burța-Cernat, editura Cartea Românească, 2011

Avem ocazia de a vedea lumea anilor 1930 cu toate specificitățile și „decorurile” ei. Prin trasarea unei observații de jurnal, scrierea poate fi citită și ca un document al epocii despre cum era viața unei tinere femei atunci, ce presupunea viața cotidiană din acest punct de vedere și care era pulsul societății.

„Dany Penzza (dublul ficțional al Doinei Peteanu…), studentă la Literele bucureștene, consemnează într-un jurnal foarte sprințar ceva din experiențele sale de căministă și de inocentă descoperitoare a vieții Capitalei, plictiseala cursurilor neatractive, micile dezamăgiri sentimentale, indecizii și nemulțumiri, tot felul de povești culese din viața fără surprize mari a colegelor sau, pur și simplu, impresii disparate, reverii adolescentine.”

Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică” de Bianca Burța-Cernat, editura Cartea Românească, 2011

„Toată lumea, în jurul meu, trăia după cum o tăia capul. Fiecare se îngrijea de el însuși și fiecare părea a fi preocupat de câte ceva și mulțumit de faptul că avea preocupări. Numai eu n-aveam nici o preocupare, nu mă interesa sincer nimic și nimeni nu se interesa de mine. (…) Petreceam restul timpului într-o dormitare bolnăvicioasă, ce se întrerupea numai pentru mese. Mă bucuram acum exagerat, când aveam un menu bun și tot așa de tare mă întristam când era menu-ul prost. Singurul meu ideal era să pot să mănânc bine, să dorm cât de mult și să am bani ca să-i dau Suzanei, să-mi cumpere ciocolată sau fructe, în fiecare după-masă.” (Anișoara Odeanu, „Într-un cămin de domnișoare”)

„Prima impresie pe care o ai deschizând romanele Anișoarei Odeanu e aceea a unei atmosfere de vacanță: o dezordine veselă, o jovialitate explozivă ne întâmpină în chiar prima pagină a „Căminului…” Titlurile larg explicative pavoazează fiecare capitol, ca și citatele din operele maeștrilor. Între alintarea naratoarei și sclipirile multicolore ale citatelor, ale dialogurilor, ale „autocriticii”, ale „proceselor verbale” care vorbesc despre stadiile cuceririlor amoroase, o abundență de confidențe. În premieră absolută.” Cornel Ungureanu, „Anișoara Odeanu, contextul unor romane”, în Introducerea de la ediția „Într-un cămin de domnișoare/Călător din noaptea de Ajun”, editura Facla, 1983

Autoarea spune că și-a scris primul roman într-o singură lună (între 1 și 30 septembrie 1933)

„Tema e vizibilă mai ales în Călător din noaptea de Ajun, roman în care cotidianul e valorificat ca aleatoriu, ca istorie întâmplătoare; totul are loc în preajma Nunții, lipsind tocmai Nunta – intrarea în ordinea firească a lumii. Haosul nu este învins, aceasta este tema romanului. Încercarea eroinei de a se sinucide nu se datorează „deziluziei amoroase” ci lipsei de sens a lumii.” (Cornel Ungureanu, „Anișoara Odeanu, contextul unor romane”, în Introducerea de la ediția „Într-un cămin de domnișoare/Călător din noaptea de Ajun”, editura Facla, 1983)

„Călător din noaptea de Ajun” continuă coordonatele de jurnal din primul roman, dar merge mai departe în explorarea unui univers mult deschis. Olga, avatarul narativ prin care se conturează unghiul subiectiv al povestirii, este o tînără femeie cu o mentalitate „eliberată”, modernă, care alege să plece neînsoțită la Grenoble pentru a urma niște cursuri de vară la Facultatea de Litere de acolo. În aceast context, Olga se îndrăgostește de Peter, un neamț cu care va călători prin Europa – oferindu-ne un spațiu narativ care descrie o lume cosmopolită. Romanul trasează această poveste de dragoste care nu se termină cu un final fericit și a cărei rememorări constituie un prilej de analiză interioară a evenimentelor care au conturat sentimente și așteptări în sufletul și mintea protagonistei.

„În căutarea sensului pierdut ar putea fi titlul care ar grupa cele două romane ale Anișoarei Odeanu. Dar nu numai ale ei; întreaga generație literară a deceniului este marcată de această obsedantă căutare.” Cornel Ungureanu, „Anișoara Odeanu, contextul unor romane”, în Introducerea de la ediția „Într-un cămin de domnișoare/Călător din noaptea de Ajun”, editura Facla, 1983

„Primele două romane ale Anișoarei Odeanu sunt, în bună măsură, romane spectacol. Personajul se confesează, dar cu gândul la repere sigure. Noi avem dreptul de a fi contemplatorii suprafețelor, ai învelișurilor, al itinerarelor. Dacă în prima narațiunea trebuie a pune în evidență inteligența, talentul, detașarea, superioritatea (evidentă!) a naratoarei, în cel de al doilea spectacol care poate să atragă atenția este al Călătoriei.”

Cornel Ungureanu, „Anișoara Odeanu, contextul unor romane”, în Introducerea de la ediția „Într-un cămin de domnișoare/Călător din noaptea de Ajun”, editura Facla, 1983

G. Călinescu afirma – „Însușirea fundamentală a cărții d-rei Anișoara Odeanu e spontaneitatea, autoarea putând fi socotită cu drept cuvânt: întâia ingenuă a literaturii române.”

Odată cu publicarea primului său roman are parte și de succes iar acest succes se traduce prin intensificarea unor colaborări literare și accesul în mai multe cercuri culturale din București. Astfel, ajunge să aibă o rubrică permanentă în „Adevărul literar și artistic” („Cronica feminină”)

„Eroina încearcă să-și uite eșecul, amăgindu-se o vreme cu flirturi și cu tovărășii superficiale, dar revine mereu la vechile-i obsesii: mediocritatea, ratarea, monotonia existenței și la concluzia că „voi fi și eu unul dintre oamenii amărâți din Bucureștiul acesta mare, că din toată tinerețea mea de acum nu va mai rămâne nimic”. După o tentativă de sinucidere, ca să scape de hărțuirea unui asemena gând imită „tipul de femeie-manechin pe care eu (…) îl invidiam de atâta timp”. „Faci literatură proastă cu tine, dragă Olga, și-i păcat”, avertizează cineva. Introspecția atinfe în unele momente note acute, inuiția psihologică e de mare finețe, ca de pildă în acest pasaj despre angoasa îmbătrânirii:

„Încercam uneori senzația curioasă că sunt foarte bătrână. Nu mă imaginam că sunt îmbătrânită fizic, dar mă simțeam devenind ca lucrurile vechi și prăfuite din case, ca un pian cu coadă, de exemplu, pe care sunt fotografii de rude de mult moarte sau îmbătrânite, în rame de bronz cu îngerați, și buchete primite de domnișoare de altădată de ziua onomastică, pe care, de câte ori se face curățenie, le strânge cu grijă să nu se se prefacă în praf.” ( Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică” de Bianca Burța-Cernat, editura Cartea Românească, 2011 )

Autobiografia – ca substanță narativă

„Noi plecăm de la ideea că biografia, adică locul nașterii, climatul familial, mediul copilăriei și al adolescenței au o importanță majoră în viziunea despre lume a scriitorului. Acel Gheza Baci din „Călător din noaptea de Ajun”, tutore înțelegător dar mereu îndepărtat, care favorizează „călătoriile”, precum înseși „călătoriile”, ruperea de o anumită lume, distanțarea de „obârșii” nu sunt fără legătură cu tipul de experiență prin care naratoarea descoperă lumea.”

Cornel Ungureanu, „Anișoara Odeanu, contextul unor romane”, în Introducerea de la ediția „Într-un cămin de domnișoare/Călător din noaptea de Ajun”, editura Facla, 1983

Descărcarea autobiografică pe care autoarea o face în chipul unui jurnal în cele două romane aduce în față o asumare a vulnerabilității și în același timp o construire a unei identități prin acceptarea limitelor și prin autoironie.

Transcrierea din viața trăită ca metodă de elaborare a unui spațiu narativ se regăsește la mai multe autoare din perioada discutată: Lucia Demetrius face acest demers în „Tinerețe” iar Cella Serghi în „Pânza de păianjen”.

În cazul prozei scrise de Anișoara Odeanu, autobiograficul devine o cheie de înțelegere a experienței interioare și un instrument pentru a accesa „idealul autenticității”. Instantaneele de viață aduc nota de modernitate printr-un flux al povestirii care se oprește asupra detaliilor cotidiene care nu au miza de a simboliza concepte ascunse, ci de a reliefa o „ființare modernă”.

Camil Petrescu – mentor și prieten

„Anișoara Odeanu e fascinată de Camil Petrescu. „Într-un cămin de domnișoare” ca și „Călător din noaptea de Ajun” sunt scrise cu gândul la el. Evident, nu numai la el, dar mai întâi la el. El este justificarea dar și modelul, e profesorul dar și părintele, e instanța dar și apropriatul căreia I se confesează.”

Cornel Ungureanu, „Anișoara Odeanu, contextul unor romane”, în Introducerea de la ediția „Într-un cămin de domnișoare/Călător din noaptea de Ajun”, editura Facla, 1983

Pe Camil Petrescu îl cunoaște în vara anului 1933 pe plaja de la Eforie.

„Această prietenie literară se înfiripă în 1934, la un an de la prima întrevedere, tot la Eforie. Spre surprinderea chițibușarului prozator, tânăra frumoasă, jovială, sportivă, cu atitudine de „miliardară americană”, înnebunită de „cele mai abracadabrante dansuri” pe ritmuri de jazz a scris între timp o carte. „Am scris un roman care cred că are să vă placă”, îl avertizează ea pe Camil, amuzându-se în sinea sa de privirea neîncrezătoare a acestuia. Câteva luni mai târziu, după ce romanul apare la editura Adevărul (ajungând într-o singură lună la două tiraje!) „ cu un titlu caligrafic și o fotografie mironosită pe copertă”, Anișoara Odeanu devine unul dintre musafirii frecvenți ai lui Camil Petrescu.” ( Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminină interbelică” de Bianca Burța-Cernat, editura Cartea Românească, 2011)

„Camil Petrescu a fost personalitatea literară care mi-a influențat în cea mai mare parte destinul, susținându-mă în tehnica cea mai grea, aceea a epicului pur.”

Influența pe care Camil Petrescu o trasează în gândirea literară a Anișoarei Odeanu este plasarea ochiului narativ către prezent, către cotidian și către „valorificarea unei experiențe de viață unice”

Dacă perspectiva generației de scriitori din care Camil Petrescu face parte, plasarea vocii narative se face într-un cadru solitar – „Eu-l solitar”- pentru generația mai tânără, din care face parte și Anișoara Odeanu (alături de Mihail Sebastian, Eugen Jebeleanu, Cella Serghi, Mircea Eliade) – această voce narativă pare să capete un aer de solidaritate, a unei exprimări narative care e trăită în prezent și „împreună”.

Camil Petrescu va fi mentor și în același timp un susținător al scriitoarei – el va scrie cronici pentru aparițiile editoriale semnate de Anișoara Odeanu iar în 1936 odată cu publicarea romanului „Călător în noaptea de Ajun” notează în „Revista fundațiilor”: „E o prezentare directă, nudă, o ignorare a „efectelor”, un profund dispreț, prezent deși nemărturisit, pentru orice soiuri de literaturizare de prost gust.”

În ipostaza ei de jurnalistă demonstrează originalitate și un mod de a scoate un subiect interesant și acolo unde aparent nu ar exista la prima vedere. Camil Petrescu refuză să fie intervievat de autoare pentru un articol la care aceasta se gândea să-l contureze ca pe un studiu-portret. Un jurnalist oarecare s-ar îndrepta spre alt subiect, dar Anișoara Odeanu nu face asta, în schimb construiește un articol cu titlul „Pretext de interviu cu Dl. Camil Petrescu sau cum reușește un gazetar să ia interviu abia în momentul când renunță să-l mai obțină”. Acest articol, apărut în 18 mai 1942 ne aduce în față o perspectivă inedită asupra marelui romancier care este văzut prin interesul său spre crearea unei filozofii inspirată din matematici – „substanțialismul”.

Într-o scrisoare către Camil Petrescu datată 16 mai 1936, Anișoara Odeanu îl anunță pe scriitor că a terminat cel de-al doilea roman al său – „Călător din noaptea de Ajun” confesându-se astfel: „Aș vrea mult să pot să mă reabilitez. Toată lumea crede că Într-un cămin de domnișoare e pe același plan cu Sunt studentă a Marthei Rădulescu și Îmi placi de Erastia Peretz”. Fără a cunoaște contextul literar al epocii ne poate fi greu să încercăm să înțelegem de ce aceste comparații ar putea fi „periculoase” pentru autoare. Cele două scriitoare menționate au succes pe piața romanului de dragoste cu tonalități „scandaloase” – detalii picante din viața unor personaje feminine care navighează „fără prejudecăți” relațiile de tinerețe. Utilizând un cu totul alt stil și alte coordonate literare – am putea să încadrăm astăzi cele două romane ca fiind „romane de dragoste ușoare” – Martha Rădulescu și Erastia Peretz sunt comparate cu Anișoara Odeanu în presa vremii în primul rând în ce privește „succesul de vânzări”. Ca o mică meditație – ne putem gândi că este o perioadă în care scriitoare femei încep să câștige bani din lucrări publicate într-un mod în care nu mai fusese făcut până atunci, presa devine interesată de acest fenomen și ajunge să pună tinerele autoare „în aceiași oală” pentru simplul fapt că aparent numitorul lor comun este acela de a fi femei.

O totală ironie a vieții această situație din care autoarea se chinuie să iasă prin publicarea celui de-al doilea roman – „etichetată” ca o scriitoare excentrică și gata să pună pe tapet detalii intime, Anișoara Odeanu este tocmai opusul: „Nici că se poate găsi, în literatura deceniului, aflată în plină emancipare, vreo proză atât de pudică.” Pentru autoare singurele detalii scandaloase sunt ratarea cursurilor la facultate sau lecturile abandonate pentru o plimbare prin oraș.

Scrisori către Cella Serghi

„Nu mai scriu. Sunt aproape de sfârșit. Scriu dezolant – nu sunt mulțumită deloc, cred că am să termin romanul până plec, dar am să-l las să-l refac când mă întorc, ca să-mi dau seama mai bine de el când îl recitesc. Cine știe, voi avea motive să mă preocupe mai mult. Acum n-am avut nici un stimulent. Nu găsesc interesant nimic din tot ce s-a petrecut până acum cu mine, a scris-o mult mai bine Mircea Eliade în Întoarcerea din rai și Sebastian în De două mii de ani. Iscălesc toate părerile lui Camil Petrescu, în rest. Ce mai pot să spun eu în afară de asta? Nimic Cella, crede-mă, nu pot să-mi fac iluzii…Că am iubit? O spun toate femeile în romanele lor. Că am fost părăsită? A scris-o destul de bine H. Y. Stahl. Singurătate? Toți oamenii care gândesc sunt singuri (…) Că am să mor și n-are să mai rămână nimic în urma mea? Dacă trăiește un Camil Petrescu, un Mircea Eliade – nu mai e nevoie de mine, nu mai pot să contr

$$_

 CANAAN

Canaan a fost numele unei țări antice mari și prospere (uneori independentă, alteori tributară Egiptului ) situată în regiunea Levantului , în Libanul, Siria , Iordania și Israelul de astăzi . Era cunoscută și sub numele de Fenicia . Originea numelui „Canaan” provine din diverse texte antice și nu există un consens științific cu privire la originea precisă a numelui sau la semnificația sa.

Conform Bibliei , țara a fost numită după un om numit Canaan, nepotul lui Noe (Geneza 10). Alte teorii citează „Canaan” ca derivând din limba hurritană care înseamnă „purpuriu” și, întrucât grecii îi cunoșteau pe canaaniți drept „ fenicieni ” ( greacă pentru „purpuriu”) și deoarece fenicienii lucrau vopsea purpurie și erau numiți de greci „oameni purpurii”, această explicație este cea mai probabilă. De asemenea, a fost avansată teoria conform căreia numele provine de la rădăcina ebraică a verbului kana , care denotă ordine din haos, o amestecare sau o existență sincronă. Cercetătorii J. Maxwell Miller și John H. Hayes nu susțin nicio semnificație definitivă pentru nume, citând surse antice care îl foloseau pur și simplu ca nume de loc:

Numele „Canaan” apare în diverse texte antice, din Egipt până în Mesopotamia . În textele egiptene , se pare că Canaan a fost folosit ca o denumire pentru provincia asiatică a Egiptului. În Biblie, Canaan se putea referi la întreaga Palestină la vest de Iordan, moștenirea ideală a evreilor; dar se putea referi și la zone mai restrânse, în special la zona de coastă a Palestinei. În mod corespunzător, scriitorii biblici se referă ocazional la întreaga populație indigenă din Palestina ca „canaaniți” (astfel interschimbabil cu „amoriți”). În alte ocazii, se pare că îi disting pe canaaniți și amoriți de alte grupuri dintre ocupanții Palestinei. (38)

Cea mai veche locuire din regiune a fost în jurul orașului Ierihon, în epoca paleolitică , iar această comunitate rurală timpurie s-a dezvoltat apoi în oraș, care este cel mai vechi centru urban din regiune (și, probabil, din lume). Alte orașe s-au dezvoltat în timpul epocii bronzului timpuriu , dar au fost abandonate, probabil din cauza suprapopulării, iar oamenii s-au întors la un stil de viață agrar timp de câțiva ani. Orașele au crescut din nou în epoca bronzului mijlociu , care a marcat dezvoltarea comerțului cu alte civilizații și, în special, Egiptul. Canaanul (numit și Fenicia la acea vreme) a continuat să prospere până în jurul anului 1250 - cca. 1150 î.Hr., în timpul așa-numitului colaps al epocii bronzului . Cărțile biblice Iosua și Numeri atribuie distrugerea Canaanului generalului evreu Iosua și cuceririi sale , dar această afirmație a fost contestată de cercetătorii moderni.

În urma tulburărilor din cca. 1250 - cca. 1150 î.Hr., însă, evreii (israeliții), cărora se spune că Iosua le-a dat țara, au populat regiunea și au întemeiat regatele Israel și Iuda. Aceste regate au dăinuit până când regiunea a fost cucerită succesiv de asirieni, babilonieni, perși, Alexandru cel Mare , seleucizi și Imperiul Roman .

Cultură și religie

Popoarele indigene din țara Canaanului nu au fost niciodată un grup etnic unificat și nici nu s-au închinat acelorași zei în același mod. Termenul „canaaniți” este folosit pentru a se referi la oamenii care au trăit în țara Canaanului, dar nu se știe dacă toți acești oameni împărtășeau o limbă sau o viziune asupra lumii comune. Fenicienii, de exemplu, erau canaaniți, dar nu toți canaaniții erau fenicieni.

În religie, ei venerau mulți zei, dar, principalii dintre aceștia, zeul El, zeița Ashera (asociată cu Astarte ) și consoartul ei Baal , și zeități sumeriene precum Utu-Shamash . Baal și Ashera sunt amândoi considerați inițial zeități vegetative/ale fertilității, care apoi au căpătat atribute mai impresionante atribuite zeilor sumerieni precum Enlil și Ninlil sau Enki și Ninhursag . Alte zeități venerate includeau un zeu minor numit Yahweh , care, conform studiilor recente, ar fi putut fi zeul canaanit al metalurgiei. Riturile religioase includeau sacrificiile umane (în special sacrificiul copiilor), înțelegând că zeii dădeau oamenilor doar ce era mai bun și, prin urmare, ar fi trebuit să le ofere zeilor ce aveau mai bun.

Nu există nicio înregistrare a vreunui rege care să conducă o națiune unificată, ci doar a unor bărbați care și-au guvernat propriul oraș-stat și oricât de mult pământ din jurul acestuia puteau deține.

Femeile puteau și chiar slujeau ca preotese, puteau deține pământuri, încheia contracte și iniția divorțuri, toate acestea reflectând valorile culturale ale Mesopotamiei. Cultele fertilității erau numeroase, iar ofrandele de pâine și cereale erau aduse lui Ashera și diverselor sale avatare regionale pentru o fertilitate sporită și copii sănătoși. Sacrificiul uman nu pare să fi jucat niciun rol în cultele fertilității și, în plus, nu se știe în ce condiții o comunitate ar sacrifica pe unul dintre ai săi.

Nu există nicio înregistrare a vreunui rege care să conducă o națiune unificată, ci doar a unor bărbați care și-au guvernat propriul oraș-stat și oricât de mult pământ puteau deține în jurul acestuia. În funcție de puterea conducătorului unui oraș și de resursele acelui oraș, o comunitate putea prospera sau eșua. Până în mileniul al II-lea î.Hr., de exemplu, Byblos era marele exportator de cedru din Muntele Liban și de papirus către Egipt și alte națiuni și a putut prospera datorită unei administrații guvernamentale eficiente și a unor resurse ample.

De fapt, Byblos este probabil cel mai faimos dintre orașele canaanite, chiar dacă cineva nu a auzit niciodată de el. Numele Bibliei provine din cuvântul grecesc πιβλος pentru „Carte”, o referință la orașul care aproviziona națiunile înconjurătoare cu papirus. Tirul era un alt mare centru industrial care producea articole de îmbrăcăminte foarte căutate, colorate cu vopseaua violetă a scoicilor de Murex, iar orașul Sidon , angajat și el în comerțuri similare, era un mare centru de învățământ. Rivalitatea dintre Tir și Sidon a asigurat produse de înaltă calitate din ambele părți, până când Tirul a monopolizat în cele din urmă afacerea cu textile.

Regiunea a prosperat prin comerț datorită locației sale. Era punctul final, la Gaza, pentru Drumurile Tămâiei care porneau din Regatul Saba din Arabia și apoi se despărțeau în diverse cursuri în sus prin Mesopotamia și în jos prin Egipt. De asemenea, era un nod comercial între Mesopotamia, Egipt și Libia. Canaanei-fenicienii erau experți în construcții de nave și marinari și participau direct la comerț, împărtășind valorile lor culturale cu alte naționalități și importând valorile altora înapoi în propria țară.

Canaanei-fenicienii au dezvoltat primul sistem de scriere alfabetică , au dezvoltat în continuare principiile matematice din Mesopotamia, erau renumiți în lumea antică pentru priceperea lor în construcția de nave și navigarea pe mări și au fost, de asemenea, citați ca sursă timpurie de inspirație pentru mitologia zeilor greci. Cu toate acestea, alfabetul este considerat cea mai mare realizare a lor, așa cum a remarcat savantul Marc van de Mieroop:

„Rolul fenicienilor în răspândirea alfabetului este cea mai renumită realizare a lor. După ce au păstrat utilizarea alfabetului în Evul Mediu de după 1200, fenicienii au inspirat toate sistemele de scriere alfabetică ale vecinilor lor. În Orientul Apropiat , alfabetul ebraic și aramaic a derivat din fenician. De o importanță majoră pentru Europa a fost adoptarea alfabetului fenician de către greci, fie direct de la fenicieni, fie prin intermediari din Siria sau Anatolia . Sursele clasice au fost clare în această privință: grecii își numeau literele feniciene.” 

Canaanei-fenicienii au navigat peste mare până în Spania și până în nord, până în Cornwall-ul de astăzi, Anglia , iar orașele lor au crescut, datorită comerțului prosper, în locuri de splendoare și bogăție. Toate acestea s-au întâmplat mai târziu, însă, în urma implicării lor în comerțul cu alte națiuni. La început, locuitorii țării erau nomazi care, cel mai probabil, au migrat în regiune din Mesopotamia.

Istorie timpurie

Locuința umană a fost stabilită în regiune înainte de 10.000 î.Hr., dar oamenii duceau o existență nomadă, cu doar așezări sezoniere (cum ar fi locul unde a fost ulterior orașul Ierihon). Cu toate acestea, în timpul epocii bronzului timpuriu (cca. 3500 - cca. 2000 î.Hr.), au fost fondate așezări permanente, iar practica creșterii animalelor , stabilită anterior, a fost dezvoltată în continuare. Oamenii erau în primul rând vânători-culegători, deoarece pământul se dovedea în mare parte neprimitor pentru agricultură . Enciclopedia Larousse notează cum Canaanul nu a fost niciodată favorizat de natură pentru cultivarea plantelor:

„Zona dealurilor înalte dintre Iordan și câmpia de coastă era aridă și infertilă. Totuși, numeroase valuri de oameni se succedaseră aici. Pericolele și incertitudinile cultivării culturilor explică de ce nomadismul a predominat întotdeauna în Canaan [la o dată timpurie].” 

Acești oameni timpurii au fost desemnați proto-canaaniți de către cercetătorii moderni, deoarece nu își stabiliseră încă o cultură identificabilă. Lucrau în piatră, dar nu construiau structuri și aveau un sistem de credințe religioase, însă nu se știe în ce consta acesta. Cu toate acestea, au dezvoltat comerțul cu alte națiuni înainte de 2000 î.Hr., iar regiunea era considerată suficient de importantă pentru a fi absorbită de Imperiul Akkadian de către Sargon cel Mare (domnit între 2334 și 2279 î.Hr.) în jurul anului 2300 î.Hr.

În această perioadă, au apărut centre urbane, iar comerțul fie a crescut, fie a fost inițiat cu alte națiuni. Principala marfă pare să fi fost ceramica și diverse obiecte de olărit . După căderea Akkadului în mâinile guților , elamiților și amoriților în jurul anului 2083 î.Hr., acest comerț a stagnat, iar orașele au fost abandonate. Se pare că oamenii s-au întors la un stil de viață nomad, agrar, din motive neclare, dar, posibil, din cauza utilizării excesive a resurselor din jurul orașelor și a suprapopulării.

Epoca bronzului mijlociu

În epoca bronzului mijlociu (cca. 2000 - cca. 1550 î.Hr.), oamenii au revenit la construirea orașelor. Urbanizarea și comerțul au înflorit și a fost dezvoltată o versiune timpurie a alfabetului fenician, care avea să aibă un impact semnificativ asupra altor națiuni ale vremii și asupra istoriei ulterioare. În această perioadă, însă, cuneiformul era încă limba scrisă a comerțului în Orientul Apropiat și s-a stabilit că Canaanul a dezvoltat contacte deosebit de puternice cu orașele din Mesopotamia prin acorduri comerciale. Miller și Hayes notează:

„În ceea ce privește modelele culturale de bază – limba, literatura , perspectivele mitologice și teologice și altele asemenea – se pare că a existat o înrudire mai strânsă cu Mesopotamia decât cu Egiptul. Pe de altă parte, apropierea geografică mai mare a Egiptului a însemnat că influența egipteană, atât politică, cât și culturală, a fost, de asemenea, o caracteristică destul de constantă.”

Comerțul a fost stabilit pentru prima dată între orașul portuar cananat Byblos și Egipt în jurul anului 4000 î.Hr., iar până în anul 2000 î.Hr., Egiptul era cel mai important partener de afaceri al regiunii. Ritualurile funerare din Canaan în epoca bronzului mijlociu au reflectat atât înmormântarea egipteană , cât și tradiția mesopotamiană. Elita orașelor-stat era înmormântată cu bunuri funerare elaborate în peșteri sau morminte, în timp ce sugarii și copiii mici erau îngropați în casele de sub podea (o practică mesopotamiană). Dovezile arheologice și literare arată că orașul Byblos s-a îmbogățit în mod deosebit prin comerțul cu Egiptul, dar toate orașele-stat au beneficiat de acest aranjament.

Comerțul dintre națiunea Egiptului și orașele-stat din Canaan a fost întrerupt de sosirea popoarelor semitice cunoscute sub numele de hyksoși în jurul anului 1725 î.Hr. Identitatea hyksoșilor este încă dezbătută, dar aceștia aveau să stabilească colonii comerciale din Canaan în Egiptul de Jos și, în cele din urmă, să controleze acea regiune până când au fost alungați de prințul egiptean Ahmose I al Tebei în 1570 î.Hr.

Epoca bronzului mijlociu este recunoscută în mod curent de către cercetători drept o „epocă de aur” pentru Canaan datorită prosperității sale.

Ahmose I i-a alungat pe hicsoți din Egipt și i-a urmărit prin Canaan și până în Siria, lăsând în urmă o serie de distrugeri. Se pare, pe baza dovezilor arheologice și a referințelor literare din acea vreme, că hicsoții ar fi putut lua poziție în fața diferitelor orașe-stat canaanite în timpul fugii lor, iar Ahmose I a fost forțat să le reducă prin forță. Înainte de epurarea hicsoților de către Ahmose I, orașele-stat canaanite erau înconjurate de ziduri și bine fortificate, dar dovezile sugerează distrugeri pe scară largă în această perioadă și reconstrucție ulterioară.

Epoca bronzului târziu

În efortul de a se asigura că niciun alt popor străin nu va ajunge vreodată în Egipt, așa cum o făcuseră hicsoții, Ahmose I a creat o zonă tampon în jurul țării sale, iar acest lucru a inițiat epoca Imperiului Egiptean (cca. 1570 - cca. 1069 î.Hr.). Canaanul a fost absorbit de imperiu după întoarcerea lui Ahmose I de la supunerea hicsoților din Siria. Deși epoca bronzului mijlociu este recunoscută în mod obișnuit de către cercetători ca o „epocă de aur” pentru Canaan datorită prosperității sale, regiunea a înflorit și sub Imperiul Egiptean în primele etape ale epocii bronzului târziu (cca. 1550 - cca. 1200 î.Hr.).

Mari monarhi egipteni precum Hatshepsut (1479-1458 î.Hr.), Thutmose al III-lea (1458-1425 î.Hr.), Amenhotep al III-lea (1386-1353 î.Hr.) și Ramses cel Mare (1279-1213 î.Hr.), ca să numim doar câțiva, au îmbogățit orașele-stat din Canaan prin comerț și/sau s-au angajat în proiecte de construcții în regiune. Chiar și așa, în timpul domniei lui Thutmose al III-lea, pacea regiunii a fost amenințată de un grup divers de oameni numiți Habiru (sau Abiru ), care par să fi fost o coaliție laxă de haiduci nomazi, fără pământ. Deși unii cercetători au încercat în trecut să lege identitatea Habiru de evrei, această afirmație a fost respinsă și acum este în general acceptat că evreii au venit în regiune mai târziu.

Începând cu anul 1300 î.Hr., întreaga regiune a Orientului Apropiat era în plină frământare, conducătorii asirieni, hitiți și egipteni încercând să controleze rutele comerciale și să cucerească – sau să dețină – teritorii. În jurul anului 1250 î.Hr., un eveniment catastrofal a lovit Canaanul, demolând orașe și dislocând populația, lucru pe care Biblia îl atribuie unei invazii conduse de generalul israelit Iosua (Cartea lui Iosua și Cartea Numeri). Deși există dovezi ale unor tulburări din țară, dovezile arheologice nu se potrivesc în mod egal cu narațiunea biblică, iar istoricii sunt în general precauți în a accepta cucerirea ca fapt istoric. Chiar și așa, elemente ale narațiunilor cărților biblice sunt considerate plauzibile, deoarece o mare tulburare a avut loc în regiune între anii 1250 - 1150 î.Hr., aspecte ale cărora sunt interpretate ca fiind compatibile cu o invazie militară.

Narațiunea biblică

Conform narațiunii biblice din Cartea Exodului, patriarhul Moise și- a condus poporul, israeliții, din robia Egiptului și spre „țara făgăduită” a Canaanului, unde zeul lor le promisese că vor trăi în pace într-o „țară în care curge lapte și miere”. Cartea lui Iosua, care urmează narațiunii Exodului, povestește despre campaniile generalului israelit Iosua în țara Canaanului, supunând populația cu ajutorul și la porunca zeului său, cea mai faimoasă fiind distrugerea orașului Ierihon. În urma cuceririi, țara a fost împărțită între poporul lui Iosua și, în timp, au fost înființate regatele Israelului și Iuda.

Moise fusese îndrumat să-și conducă poporul în Canaan, deoarece, tot conform Bibliei, aceasta fusese patria lor înainte de mutarea lor în Egipt. Avraam, Patriarhul, își adusese acolo tribul, conform Cărții Genezei , din regiunea Ur din Mesopotamia și, prin fiul său Isaac și nepotul său Iacov (cunoscut și sub numele de Israel), și-a stabilit poporul și a dezvoltat o cultură distinctă de cea a canaaniților.

Iosif, cel mai mic fiu al lui Iacov, în ciuda unei serii de evenimente dramatice, a fost închis în Egipt, dar eliberat datorită abilității sale de a interpreta corect visele faraonului și a ajuns să dețină o poziție de putere. El a salvat Egiptul și regiunile înconjurătoare de foamete prin plantarea și depozitarea atentă a cerealelor în anii în care era belșug, iar Iacov și tribul său au venit în Egipt pentru hrană. Ulterior, au rămas până când, conform Cărții Exodului, au devenit „prea numeroși” și, temându-se de puterea lor numerică, egiptenii i-au înrobit.

Când zeul israeliților i-a eliberat prin cele Zece Plăgi orchestrate de Moise, aceștia trebuiau să se întoarcă în patria lor. Biblia povestește apoi cucerirea și depopularea regiunii, în timp ce Iosua, urmând cu sârguință poruncile zeului său Yahweh, iese victorios și îi stabilește din nou pe israeliți în țară.

Israel și Iuda

După cum s-a menționat, cercetătorii datează invazia israeliților în jurul anului 1250 î.Hr., iar săpăturile arheologice din regiune au confirmat un anumit tip de perturbare în regiune între anii 1250 și 1150 î.Hr., care a dus la distrugerea orașelor și orașelor canaanițe. Cu toate acestea, aceste ruine nu corespund întotdeauna descrierilor din Cartea lui Iosua și, în plus, canaaniții sunt descriși în mod regulat ca un popor unit în narațiune, când, de fapt, nu erau.

Chiar și așa, distrugerea orașelor și absența unei dezvoltări ulterioare a culturii indică faptul că un eveniment catastrofal, sau o serie de evenimente, a avut un impact semnificativ asupra locuitorilor Canaanului. Perioada în care se presupune că generalul Iosua a cucerit țara Canaanului corespunde cu o perioadă de tulburări generale în lumea antică, de la distrugerea Troiei de către ahei până la căderea Imperiului Hitit, ruina marelui oraș Ugarit și hărțuirea orașelor de coastă de către misterioșii Popoare ale Mării . Oricare ar fi fost cauza, până în jurul anului 1080 î.Hr., Regatul lui Israel fusese stabilit cu Saul (cca. 1080-1010 î.Hr.) ca rege.

Lui Saul i-au urmat regele David (cca. 1035-970 î.Hr.) și fiul său Solomon (cca. 965-931 î.Hr.) și, după moartea lui Solomon , regatul s-a împărțit în două, Israelul fiind statul nordic și Iuda cel sudic. În efortul de a consolida puterea în regiune și de a-și unifica poporul, acești regi (conform Bibliei) au subliniat credința într-o singură zeitate, Yahweh, creatorul cerului și al pământului, inițiind astfel credința monoteistă în Canaan. Cercetătorii continuă să dezbată dacă monoteismul a fost construcția evreilor din Monarhia Unită a Israelului sau a fost inițiat de așa-numitul „rege eretic” Akhenaton al Egiptului (1353-1336 î.Hr.). Sigmund Freud a avansat teoria conform căreia Moise a fost un preot al lui Akhenaton care a adus monoteismul egiptean în Canaan după exod.

Israelul a fost distrus în invazia asiriană din 722 î.Hr., după care, în conformitate cu politica asiriană, populația a fost mutată în orașe din Mesopotamia, iar alte persoane au fost aduse în regiune pentru a-i înlocui. Imperiul Asirian a căzut în mâinile unei coaliții conduse de babilonieni și mezi în 612 î.Hr., iar ulterior, Iuda a fost atacată de babilonieni, care au jefuit capitala Ierusalimului și au distrus templul . Alte incursiuni militare ale babilonienilor între 589-582 î.Hr. au distrus restul regatului sudic.

Concluzie

Babilonienii, la rândul lor, au fost cuceriți de perși sub conducerea lui Cirus cel Mare (d. 530 î.Hr.), care le-a permis evreilor să se întoarcă în patria lor în 538 î.Hr. Acolo, în timpul erei cunoscute sub numele de Perioada celui de-al Doilea Templu (cca. 515 î.Hr. - 70 d.Hr.), clerul și-a revizuit credințele religioase și a canonizat scripturile pentru a stabili iudaismul așa cum este recunoscut în zilele noastre.

Imperiul creat de Cirus a fost răstur

$$$

 CHARLES JOSEPH NATOIRE

Nîmes, 3 martie 1700 - Castelgandolfo (Italia), 23 august 1777

Natoire este unul dintre ultimii mari pictori francezi ai secolului al XVIII-lea căruia nu i-a fost încă dedicată o monografie. Fiul unui sculptor obscur de origine lorena, darurile sale de desenator l-au determinat pe tatăl său să-l trimită la Paris în 1717, unde a devenit elevul lui Galloche și apoi al lui Lemoyne. Fără să fi obținut anterior un premiu local, Natoire a câștigat Marele Premiu (Prix de Rome) în 1721, ceea ce i-a adus o rezidență la Academia Franței din Roma în 1723. Acolo, a extras antichități din viața din Tivoli, l-a copiat pe Pietro da Cortona, până atunci disprețuit de francezi și care avea să aibă o anumită influență asupra lui, de exemplu în animația draperiilor. Succesul său a fost evident din această perioadă, deoarece a avut privilegiul de a picta un tablou mare pentru cardinalul de Polignac, ambasador la Sfântul Scaun (Isus alungând negustorii din Templu, Paris, Biserica Saint-Médard). După ce a trecut prin Veneția, Natoire s-a întors la Paris la începutul anului 1729. În 1730, a fost admis la Academie și s-a angajat în prima dintre marile întreprinderi decorative care i-au marcat cariera, spre deosebire de majoritatea contemporanilor săi: a început patru serii de picturi, un total de douăzeci și cinci de pânze, pentru Château de la Chapelle-Godefroy, care aparținea noului controlor general al finanțelor, Philibert Orry. Pe lângă picturile despre istoria zeilor, Elementele, Telemachus, ar trebui să menționăm seria singulară despre istoria lui Clovis, pe un subiect atât de nou (1735-1738); majoritatea picturilor ciclului sunt păstrate în muzeul din Troyes.

Natoire a fost admis la Academie, unde a avut o carieră frumoasă, la sfârșitul anului 1734. Din 1737 până în 1739, a decorat Sala Ovală a Hôtel de Soubise (Arhivele Naționale), cu opt picturi pe povestea lui Psyche. Stilul său suplu și plin de evenimente, a cărui culoare strălucitoare și grație amabilă se bazează pe un design foarte ferm, face minuni. În același timp, a donat o duzină de caricaturi (dintre care majoritatea sunt păstrate la Compiègne) pentru o tapiserie destinată lui Grimod du Fort, țesută la Beauvais (tapiserie la Musée des Tapisseries din Aix). În 1740, a întreprins și o serie de șapte caricaturi mari pentru Gobelin, povestea lui Marc Antoniu, pe care nu le-a terminat niciodată (caricaturi la Arras și Nîmes). Dar capodopera sa în pictura decorativă, care a dispărut, dar este cunoscută din gravură, a fost capela Hospice des Enfants Trouvés, în Cité, în jurul anului 1750. În interiorul unei decorațiuni iluzioniste realizate de specialiști italieni, care a completat arhitectura reală, inclusiv o fascinantă boltă în ruină, Natoire a pictat o duzină de compoziții mari despre adorația magilor și a păstorilor, o capodoperă de invenție pentru care s-au păstrat multe desene.

În 1747, Natoire a participat la concursul organizat de Departamentul Clădirilor, cu foarte frumosul Triumf al lui Bacchus la Luvru. De asemenea, a pictat o serie de picturi religioase și mai ales mitologice, nerealiste și fermecătoare. În 1751, pictorul a fost numit director al Academiei din Roma, unde și-a petrecut restul vieții. În primii ani a fost un director activ, care a reînviat trimiterea pensionarilor, pe care i-a încurajat să deseneze, ca și el, zona rurală romană. Din 1754 până în 1756, a pictat tavanul bisericii Sf. Ludovic al Francezilor cu o Apoteoză a Sf. Ludovic, clar organizată, cu scurtare moderată, în tradiția franceză. Producția pictată a lui Natoire a fost apoi mult redusă în favoarea desenului; În mod similar, tutela sa asupra pensionarilor s-a relaxat treptat. Uitat rapid după moartea sa, Natoire a fost totuși unul dintre cei mai talentați pictori ai Franței secolului al XVIII-lea.

Surse:

Antoine Schnapper, profesor emerit la Universitatea Paris-Sorbona

$$$

COCO CHANEL

Explicăm cine a fost Gabrielle „Coco” Chanel, cum și-a fondat faimosul imperiu al modei și de ce este unul dintre cei mai faimoși designeri din lume.

Cine a fost Gabrielle „Coco” Chanel?

Gabrielle „Coco” Chanel a fost o creatoare de modă franceză de haute couture și fondatoarea casei de modă Chanel SA. Cunoscută mai bine sub numele de Coco Chanel, este considerată în prezent una dintre cele mai importante creatoare de modă din istorie.

Creațiile Chanel au fost revoluționare în raport cu tendința estetică predominantă asociată cu Belle Époque de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Printre cele mai notabile produse ale sale se numără Chanel nr. 5 , unul dintre cele mai cunoscute parfumuri din lume, și costumul ei cu tweed , care a devenit o icoană a eleganței feminine la acea vreme.

Alte aspecte ale vieții lui Chanel sunt mai controversate , cum ar fi aventura sa cu ofițerul nazist Hans Günther von Dincklage (1896–1974) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și colaborarea sa finală cu nazismul . În ciuda acestui fapt, imaginea sa de femeie de afaceri de succes și influența sa continuă asupra haute couture-ului timp de aproape șaizeci de ani i-au asigurat un loc proeminent printre personalitățile secolului XX.

Nașterea și tinerețea lui Gabrielle Chanel

Gabrielle Bonheur Chanel s-a născut pe 19 august 1883, în orașul Saumur, vestul Franței Părinții ei au fost Eugénie Jeanne Devolle, o țărancă din Auvergne, și Albert Chanel, un vânzător ambulant din sudul Franței. Gabrielle a fost al doilea dintre cei cinci copii ai lor.

Încă de la naștere, Gabrielle și frații ei au cunoscut nevoia și sărăcia , mai ales după ce mama lor a murit de tuberculoză în 1895, când Gabrielle avea 12 ani. Tatăl ei și-a dat apoi cei doi fii săi să lucreze la ferme publice de caritate, iar cele trei fiice ale sale orfelinatului de la mănăstirea Aubazine, din Corrèze, care era condus de Congregația Preasfintei Inimi a Mariei.

În timpul șederii sale de șase ani în Aubazine, Gabrielle a primit o educație strictă și religioasă și a învățat cusutul, broderia și alte munci manuale. Amintirea acelor ani a bântuit-o toată viața și a fost o sursă de rușine . Mai târziu, Gabrielle a mers până acolo încât a inventat origini burgheze și a mințit în legătură cu multe alte detalii biografice.

Când a crescut, a fost trimisă la un internat religios din orașul Moulins . Acolo a primit o pregătire suplimentară în cusut și a întâlnit-o pe tânăra ei mătușă Adrienne, doar puțin mai mare, cu care a menținut o relație de prietenie și complicitate ani de zile.

În 1903, Adrienne și Gabrielle au obținut primele locuri de muncă ca croitorese în Moulins , la Maison Grampayre, un atelier care confecționa trusouri și layette. În timpul zilei, coaseau neobosit, iar noaptea, participau la cabaretele și cafenelele-concerte ale orașului, unde Gabrielle cânta, dansa și își croia drum printre poseuse , tinerii artiști care distrau publicul.

Acolo și- a câștigat Gabrielle porecla care a rămas cu ea tot restul vieții: „Coco ”, preluată dintr-unul dintre cântecele franceze populare cu care a fost asociată la acea vreme, „ Qui qu'a vu Coco? ” („Cine a văzut-o pe Coco?”). Cu toate acestea, există și alte versiuni ale originii poreclei sale.

Începuturile lui Coco Chanel în modă

La cabaretul La Rotonde din Moulins, Coco l- a întâlnit pe primul dintr-o serie de iubiți bogați: proprietarul de cai de curse Étienne Balsan (1878-1953). La vârsta de 23 de ani, a început o poveste de dragoste cu el care a determinat-o să locuiască timp de trei ani la Château Royallieu, lângă Compiègne, o viață de lux și socializare.

Eliberată de nevoile vieții de zi cu zi, Coco a început să-și creeze propriile haine , mergând împotriva înțelepciunii convenționale despre îmbrăcămintea feminină. Design-urile ei erau mai apropiate de îmbrăcămintea masculină și, prin urmare, mai puțin voluminoase, mai pragmatice și simple. Acesta a fost și începutul primelor ei pălării , mult mai puțin extravagante și mai mulate, și primele pălării cu care a început să-și facă un nume.

În 1908, Chanel l-a întâlnit pe unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Balsan, căpitanul englez Arthur Edward „Boy” Capel (1881-1919), una dintre marile iubiri ale vieții sale, și a început o relație clandestină cu el. Capel era un tânăr membru bogat al elitei britanice și a instalat-o curând pe Gabrielle într-un apartament pe care îl deținea la Paris. De asemenea, el a finanțat primul dintre magazinele ei de haine în 1910, situat pe strada Cambon nr. 21, numit Chanel Modes.

Aceasta a fost nașterea unui viitor imperiu comercial. Îndrăzneala pălăriilor Chanel le-a făcut celebre în rândul doamnelor din înalta societate, mai ales după ce actrița franceză Gabrielle Dorziat (1880-1979) a început să le pună în scenă în teatru. În jurul anului 1912, pălăriile Chanel și-au făcut debutul în portrete în revista Les Modes .

În anul următor, tot sub auspiciile lui Capel, tânăra creatoare de modă și -a deschis prima filială a afacerii în Deauville, Normandia: boutique-ul Chanel , dedicat în mod special îmbrăcămintei sport confecționate din materiale rezervate anterior lenjeriei intime masculine. Acolo, Chanel a apelat la ajutorul mătușii sale Adrienne și al surorii sale Antoinette, care i-au modelat creațiile în excursii cu barca și prin oraș.

Succesul magazinului său din Deauville a inspirat-o pe Chanel să deschidă un al treilea magazin în 1915 , de data aceasta lângă cazinoul Biarritz de pe Coasta Bască: prima sa Maison de couture („casă de modă”). Primul Război Mondial începuse, iar această regiune europeană a rămas neutră, atrăgând burghezie expatriată din ambele părți ale conflictului.

La doar un an după deschiderea acestui al treilea magazin, Chanel a reușit să ramburseze investiția inițială a lui Capel.

Nașterea unui imperiu al modei

Consacrarea lui Chanel ca designer de modă a început în 1916 , când a apărut prima sa colecție de toamnă, iar jachetele sale sport au fost recenzate în reviste de modă prestigioase precum Vogue și Les Elegances Parisiennes . Aspectul de „fată săracă” , inspirat de hainele lui Chanel, a fost un mare succes în rândul femeilor din clasa superioară din Europa și Statele Unite, dornice să se desprindă de costumele tradiționale cu corset.

Până în 1918, compania ei avea suficienți bani pentru a-și cumpăra sediul inițial din Paris și pentru a-și înființa acolo cel mai ambițios butic, vânzând nu doar haine, pălării și accesorii, ci mai târziu și parfumuri și bijuterii.

În anul următor, însă, Capel și-a pierdut viața într-un accident de mașină, iar Chanel a fost devastată emoțional . A început să poarte haine negre în semn de doliu și a comandat construirea unui monument la locul accidentului, pe care l-a vizitat an de an pentru a-i aduce un omagiu fostului ei iubit.

Mai târziu, a pornit într-o călătorie în Italia, unde l-a întâlnit pe ducele Dimitri Romanov (1891-1942), văr al țarului Rusiei, cu care a avut o scurtă relație. Acesta a fost preludiul unei prietenii strânse care avea să dureze câțiva ani. În timp ce era alături de el, Coco a început să se intereseze de lumea parfumurilor .

Întoarsă în Franța în 1921, s-a întors la proiectele sale creative cu o energie și mai mare . În același an, a apărut faimosul ei logo, compus din două litere „C” (Coco Chanel), la fel ca și cea mai populară creație a sa: Chanel No. 5. Acest parfum, probabil cel mai faimos din lume, a fost primul produs de Chanel în colaborare cu parfumierul Ernest Beaux (1881–1961).

Se spune că numele parfumului provine de la Beaux, care a creat zece mostre diferite, dintre care Coco a ales-o pe a cincea. Ambalajul transparent, cu margini drepte și sobru a fost conceput chiar de Beaux, sfidând fățiș tendința actuală a sticlelor în formă barocă.

Succesul parfumului Chanel N° 5 a fost imediat , iar alte parfumuri au urmat în anii următori, precum Chanel N° 22 în 1922, Gardénia în 1925 și Cuir de Russie în 1927. În 1924, a apărut și prima linie de machiaj a companiei, constând din pudră de față și ruj, iar în 1927, prima linie de produse de îngrijire a pielii pentru femei.

Celălalt mare succes al lui Chanel în această epocă a venit în 1926, când a lansat „rochia ei neagră” (cunoscută sub numele de Little Black Dress sau LBD) , o variantă simplă, dar rafinată, a rochiilor pe care le purtase în anii de doliu pentru Capel. Considerată de Vogue „o rochie pe care ar purta-o toată lumea”, a devenit curând icoana companiei, deoarece întruchipa conceptele sale de simplitate, eleganță și caracter practic .

Rochia Little Black Dress , sau LBD, este una dintre cele mai populare piese Chanel. De atunci, a fost reinterpretată de aproape toți creatorii de modă importanți, inclusiv de Jean Patou (1887–1936) și Riccardo Tisci (1974–1974) de la Givenchy. Rochia a fost imortalizată și de personalități notabile precum cântăreața Edith Piaf (1915–1963) și actrița britanică Audrey Hepburn (1929–1993) în interpretarea sa din Micul dejun la Tiffany (1961).

Anii risipei și opulenței

Din 1926 și de-a lungul deceniului următor, Chanel a intrat în contact cu clasele superioare europene și americane , colaborând cu diverși artiști, poeți și designeri. Printre aceștia s-au numărat poetul francez Pierre Reverdy (1889–1960), cu care Chanel a avut o scurtă relație și o prietenie foarte lungă, și poetul și designerul georgian Ilia Zdanevich (1894–1975), mai cunoscut sub numele de Iliazd. Acesta din urmă a proiectat articolele de îmbrăcăminte pentru fabrica sa de tricotaje din lână, Tricots Chanel, situată în Asnieres.

Chanel a lucrat și cu designerul Paul Iribe (1883–1935), cu care a lansat prima sa colecție de bijuterii, Bijoux de Diamants („bijuterii cu diamante”), în 1932. Împărtășea cu el anumite valori naționaliste și reacționare. De fapt, Coco a finanțat pentru scurt timp revista sa ilustrată , Le Témoin , care era satirică și conținea articole antisemite controversate.

Pianista rusă Misia Sert (1872-1950) și scriitoarea franceză Colette (1873-1954) au fost alte prietene apropiate ale lui Coco, cu care a petrecut multe seri în sălbatica scenă boemă pariziană. La fel a fost și Vera Bate Lombardi (1885-1948), o membră proeminentă a elitei britanice. Prin intermediul ei, Chanel l-a cunoscut pe Ducele de Westminster, Hugh Richard Arthur Grosvenor (1825-1899), cu care a avut o relație de aproape zece ani.

În 1927, Chanel a cumpărat un teren în Roquebrune-Cap-Martin, în sudul Franței, și și-a construit acolo vila, La Pause . În anii 1930, a găzduit personalități distinse precum politicianul britanic Winston Churchill (1874–1965), compozitorul rus Igor Stravinsky (1882–1971), cineastul italian Luchino Visconti (1906–1976) și pictorii spanioli Pablo Picasso (1881–1973) și Salvador Dalí (1904–1989).

Patru ani mai târziu, în 1931, Coco l-a întâlnit pe producătorul de film american Samuel Goldwyn (1879-1974), de la care a primit o ofertă profitabilă de a produce costume pentru vedetele de la Metro-Goldwyn-Mayer .

În același an, a călătorit în Statele Unite și le-a adăugat pe Greta Garbo (1905-1990) și Marlene Dietrich (1901-1992) pe lista sa de cliente frecvente. Cu toate acestea, relația sa cu Hollywood-ul a fost de scurtă durată . Se părea că rochiile ei nu erau suficient de spectaculoase, iar Chanel chiar a acuzat mecca filmului american că produce filme vulgare și lipsite de gust. Înapoi în Europa , a continuat să colaboreze cu cinematografia franceză.

Până în 1935, compania avea deja 4.000 de angajați și 28.000 de unități vândute. Deși deținea o poziție de lider în industria modei, Chanel a trebuit să se confrunte cu noi concurenți, precum creatoarea de modă Elsa Schiaparelli (1890-1973), și cu primele sale eșecuri majore, la Hollywood și în teatrul francez al lui Jean Cocteau (1889-1963). Mai mult, la sfârșitul anilor 1930, Chanel era deja dependentă de morfină .

Coco Chanel în al Doilea Război Mondial

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial în 1939 și, mai presus de toate, ocupația germană a Franței la mijlocul anului 1940 au obligat Chanel să își închidă sediul central din Paris, cu excepția Boutique 31, unde a continuat să vândă parfumuri și accesorii.

După un scurt exil în Pirinei, creatoarea de modă s-a întors la Paris și a stat la Hotelul Ritz, unde locuiau și autoritățile naziste . Acolo a început o relație romantică cu Hans Günther von Dincklage (1896–1974), un emisar diplomatic german și ofițer de propagandă nazistă în Franța.

Datorită influenței sale asupra autorităților germane, în 1941 Coco a intentat un proces împotriva foștilor ei parteneri, familia Wertheimer , pentru a obține controlul complet asupra Parfums Chanel, filiala companiei sale fondată cu ani înainte și dedicată producției de parfumuri.

Susținând că acordul inițial prevedea că designerul va primi doar 10% din profiturile obținute din parfumurile produse, ceea ce considera nedrept, Chanel a cerut guvernului de ocupație să îi transfere compania . Argumentul ei se baza pe faptul că partenerii ei erau evrei și, conform legilor rasiale ale guvernului nazist, li se interzicea să dețină proprietăți private sau afaceri.

Strategia Chanel a eșuat, deoarece familia Wertheim, anticipând măsurile legale ale naziștilor, predase deja compania unui lider creștin francez, care le-a returnat controlul la sfârșitul războiului. Această apropiere de naziști a dat o lovitură gravă prestigiului casei Coco la acea vreme .

Biografii ulteriori ai celebrei creatoare de modă susțin că apropierea ei de nazism a mers mult mai departe: nu numai că a făcut declarații antisemite în privat, dar numele ei a apărut în documente germane declasificate sub numărul de spionaj F7124. În plus, Coco Chanel a fost iubita generalului german Walter Schellenberg (1910-1952), șeful serviciilor secrete SS, și a participat la eșuata Operațiune Modellhout din 1943, o încercare de a face presiuni asupra Marii Britanii pentru a face pace cu Germania.

După eliberarea Franței în 1944, Chanel a fost acuzată de fosta sa prietenă Vera Bate Lombardi de colaborare cu naziștii și a fost forțată să se prezinte în fața unui tribunal al Forțelor Franceze de Interne. Fără dovezi împotriva ei, a fost eliberată în curând, în parte datorită relațiilor bune pe care le avea cu Winston Churchill.

După sfârșitul războiului, Chanel a locuit în Lausanne, Elveția, și nu s-a întors pe pământ francez decât în 1954. În 1953, și-a vândut și faimoasa vilă din Alpii francezi.

Ultimii ani ai lui Coco Chanel

Coco s-a întors la Paris în 1954 și și-a redeschis boutique-ul parizian , hotărâtă să ia parte la noua scenă a modei, dominată de tendințele lui Christian Dior (1905-1957) și Cristóbal Balenciaga (1895-1972).

Întoarcerea sa, însă, nu a fost lipsită de controverse , deoarece reputația sa nu își revenise încă după acuzațiile de colaborare cu naziștii și, de asemenea, pentru că nu a reușit să interpreteze noile tendințe. De fapt, noua sa colecție, care a reînviat costumele din tweed de dinainte de război , a fost considerată demodată în Franța, în ciuda succesului său în Marea Britanie și Statele Unite.

La mijlocul anilor 1950, Chanel a încheiat un parteneriat cu un nou parfumier, Henri Robert (1899–1987) și cu bijutierul Robert Goossens (1927–2016), pentru a produce noi bijuterii și parfumuri pentru marca sa. Ambii au lucrat cu compania chiar și după moartea fondatoarei.

Afacerea ei a obținut noi succese, cum ar fi geanta cu lanț de aur de 2,55, un produs emblematic al mărcii sale, creat în 1955, și parfumul Pour Monsieur („Pentru gentleman”), singurul parfum bărbătesc produs de Chanel până în prezent. Cu toate acestea, momentele ei de glorie erau deja în urmă.

Coco a primit ulterior o oarecare recunoaștere pentru cariera sa : în 1957, a primit Premiul de Modă Neiman Marcus pentru că a fost cea mai influentă creatoare de modă a secolului XX, iar doi ani mai târziu, a fost numită la Muzeul de Artă Modernă din New York. Chiar și așa, apropiații ei spun că, în anii 1960, a devenit o persoană tiranică și retrasă, slăbită de osteoartrită și dependența de morfină.

Moartea și moștenirea lui Coco Chanel

La 87 de ani, Chanel era bolnavă și suferea de dureri, dar și-a continuat munca de designer. În timp ce își pregătea catalogul de primăvară, pe 10 ianuarie 1971, s-a întors după o lungă plimbare în camera ei de la Hotelul Ritz și a suferit un atac de cord . Celebra creatoare de modă a murit singură în camera ei de hotel.

Înmormântarea lui Coco a avut loc la Biserica Saint-Madeleine din arondismentul 8 din Paris, în prezența modelelor sale și cu sicriul acoperit cu flori. Rămășițele ei au fost apoi depuse în cimitirul Bois-de-Vaux din Elveția.

După moartea lui Chanel, imperiul ei de modă a continuat să ocupe un loc proeminent în industrie , diferiți designeri luându-i locul, dintre care cel mai faimos și longeviv a fost germanul Karl Lagerfeld (1933-2019).

Biografia și figura excentrică a lui Coco Chanel au fost obiect de admirație și au transformat-o într-o icoană a progresului social prin creativitate, pasiune și inventivitate. Biografia sa a fost adaptată pentru scenă în 1970, într-un musical numit Coco , cu Katharine Hepburn (1907-2003) în rolul principal, și pentru cinema în 2009, cu filmul Coco avant Chanel , regizat de Anne Fontaine (1959-) și cu actrița franceză Audrey Tautou (1976-). 

$$$

 HROTSVITA DIN GANDERSHEIM,PRIMA POETĂ GERMANĂ

O călugăriță saxonă, Hrotsvita de Gandersheim (între 930 și 935 – după 973) a scris lucrări spirituale și istorice în latină și șase dintre puținele piese de teatru compuse în Evul Mediu. Este considerată prima autoare germanică.

Un copil educat

Se cunosc puține informații despre viața Hrotsvitei de Gandersheim, principalele surse fiind propriile sale scrieri. În ceea ce privește data nașterii sale, ea afirmă în poemul său istoric „Carmen de Primordiis Coenobii Gandersheimensis” că s-a născut la mult timp după moartea Ducelui de Saxonia, Otto I al Saxonia, care a murit în 912. Se estimează că nașterea ei a avut loc între anii 930 și 935, într-o familie nobilă saxonă. S-a născut în Ducatul de Saxonia, în cadrul Regatului Germaniei .

Educată și cultă, Hrotsvita s-ar putea să fi fost instruită alături de Brunon , fratele mai mic al regelui germanic Otto, care avea să devină primul împărat al Sfântului Imperiu Roman . A fost elevă a lui Gerberge, fiica ducelui Henric de Bavaria , care a devenit stareță a abației Gandersheim în 949, astăzi în Saxonia Inferioară, Germania. La acea vreme, abația, care includea un loc de primire a călătorilor, un spital, o bibliotecă și o școală, era un adevărat centru de cunoaștere și de răspândire a culturii; multe familii nobile își trimiteau copiii acolo pentru a fi educați. În mijlocul epocii sale de aur, abația era atât de influentă încât i s-a acordat permisiunea de a administra justiție, de a avea o armată și de a bate monedă.

Scriitor istoric

Data intrării Hrotsvitei în Abația Gandersheim nu este mai cunoscută decât data nașterii sale. Scrierile ei sugerează că nu a luat vălul imediat, ci că a avut o oarecare experiență a vieții seculare. În orice caz, Hrotsvita și-a început primele lucrări literare în anii 950–960. La cererea stareței Gerberge, ea a scris Gesta Oddonis , o sursă foarte importantă despre domnia regilor germanici ottonieni din 919 încoace.

Hrotsvita din Gandersheim a lucrat, de asemenea, la reconstituirea istoriei abației, fondată în 852 de contele de Saxonia Liudolf și soția sa Oda, după un pelerinaj la Roma. În peste șase sute de versete, Primordia coenobii Gandeshemensis urmărește să promoveze abația, în fața ascensiunii rivalei sale vecine, Quedlinburg. Călugărița a compus, de asemenea, viețile unor sfinți, precum Agnes din Roma, Pelagius din Cordoba și Dionisie din Paris. Împărțindu-și opera în trei cărți, Hrotsvita și-a compilat hagiografiile în Cartea sa de Legende , integrată în Liber Primus (Prima Carte).

Piese de teatru și comedii

În opera Hrotsvitei din Gandersheim, cea mai mare originalitate rezidă în piesele sale, Gallicanus , Dulcitius , Callimachus , Abraham , Paphnutius și Sapientia . Inspirată de poetul antic Terence , pe care l-a citit în timpul studiilor la abație, Hrotsvita își însușește un gen aproape uitat încă din Antichitate. Având în vedere eroine destul de îndrăgitoare, ea vorbește despre dragoste și castitate, miracole și intervenție divină, cu un ton uneori umoristic și surprinzător de modern.

Hrotsvitha știe că, fiind femeie, opera ei va fi luată mai puțin în serios decât dacă ar proveni de la un bărbat. Ea însăși nu pare să pună la îndoială opinia timpului său, care susținea că femeile sunt mai puțin capabile să scrie decât bărbații. Pentru a-și susține legitimitatea ca autoare, ea susține că este o excepție, inspirată de Dumnezeu. Ea indică faptul că „lasă deoparte slăbiciunea feminină și invocă în inima ei prudentă o forță virilă ” .

Circumstanțele sau data morții Hrotsvitei de Gandersheim nu sunt mai cunoscute decât cele ale nașterii sale; în orice caz, ea a murit după 973. Operele sale au fost uitate în Evul Mediu, apoi redescoperite și republicate în jurul anului 1494. Considerată prima scriitoare germanică, este una dintre rarele autoare din Evul Mediu.

$$$

 Silvia Dumitrescu-Timică, 70 de ani pe scenă. A decedat pe 1 august 1999...

Silvia Dumitrescu-Timică s-a născut pe 29 octombrie 1902 la Craiova, “în orașul banilor și cu toate astea m-am născut săracă, din părinți săraci, dar oameni cumsecade”, după cum mărturisea într-un interviu.

“Mama vedea în mine o viitoare gospodină, măritată, la casa mea, cu un soț care să contribuie la realizarea tuturor dorințelor ei… Faptul că aveam aplicații pentru teatru, că jucam pe câte o masă improvizată în scenă, nu era de natură s-o determine să-și facă iluzii prea mari pentru mine, după cum și eu, la vârsta aceea, nu mi le-aș fi putut face.

Ne-am mutat la București. Teatrul mă atrăgea tot mai mult. Aveam 18 ani când am debutat în compania de operete sub conducerea lui Leonard. În același timp, am intrat la Consevator, la clasa maestrului Livescu. Au urmat o serie de peregrinări: Teatrul Popular și Teatrul Mic. Aci, Mișu Fotinp mi-a oferit prilejul să joc câteva roluri care m-au făcut remarcată în presă – și, în sfârșit, realizarea visului de a juca în compania Bulandra”, îi mărturisea actrița scriitorului F.O. Fosian.

Silvia Dumitrescu s-a căsătorit în anii ’30 cu deja celebrul George Timică, pe numele său real Mitică Georgescu, unul din marii actori ai scenei românești, care era cu 16 ani mai vârstnic decât ea.

În 1937, revista Ilustrațiunea română scria despre Timică: “de când îl știu colegii săi de teatru, și iarna și vara apare la repetiții cu o pălărie ancestrală, de paie, pe cap. E veche, murdară, găurită. Timică nu renuntă la ea pentru că… gonește ghinionul! În buzunarul actorului se afla mereu o bucată de lemn, ca să o aibă la îndemână, să bată în lemn pentru gonirea ghinionului. Culoarea verde e marele dușman al lui Timică. Înainte, i se făcea rău când vreo partenera purta rochie verde pe scenă. Ca să combată această superstiție, soția sa, drăgălașa Silvia Dumitrescu, i-a adus de Crăciun, în dar, o cravată verde. Cu mare frică, Timică a înnodat-o la gât. 0 poartă de o săptămână și până acum nu i s-a întâmplat nimic (să batem în lemn)”, mai nota revista citată.

“Sub umbroşii castani ai parcului Oteteleşanu, unde Leonard încerca, după Războiul Întregirii, să reînvie gloria operetei, cânta „în cor” o fată care atrăgea atenţia prin expresivitate. Hazul ei vodevilesc a plăcut maestrului Ion Livescu, care a luat-o la clasa sa de Conservator şi astfel Silvia Dumitrescu devine actriţă, într-o generaţie de personalităţi cu rol istoric în teatrul nostru. Umorul său scenic a fost de la început asimilat unui tip de actor cu tradiţie la noi – actorul jovial, „firesc”, cu zestrea de cuviinţă a satului de obârşie, cu buna dispoziție revărsată in cascadă şi jucată în toate tonalităţile expresiei comice.

Este familia scenică a Mariei Ciucurescu, a lui Tănase, a Soniei Cluceru… Victor Ion Popa a adus-o la Teatrul Ventura, într-un climat de elevaţie culturală, Sică Alexandrescu la Comedia, unde, alături de ilustrul ei soţ, George Timică, a fost Ziţa într-o primă întâlnire cu Caragiale, în 1937. Dar marea ei carieră începe la Teatrul Naţional. Subreta de altădată creează memorabil pe Veta din “O noapte furtunoasă”, rol ce o aşază alături de vechile interprete, Maria Ciucurescu şi Maria Filotti.

Această actriţă a avut rara inteligenţă să-şi pună de accord rolurile cu vârsta reală, să dorească compoziţia, să ne dea – inegalabil -personajul teribil, specific dramaturgiei noastre, al “Coanei-mari”, al “Soacrei”, trecută, şi ea, vorba lui Tudorică Muşatescu, în actul dotal. Este spectaculoasa ei biruinţă scenică. De la Aneta Duduleanu (în “Gaiţele”), la Castope (Dezertorul), Chiriachița (Titanic-Vals), Vecina (Domnişoara Nastasia), neuitând nici pe Marina din Bădăranii lui Goldoni, şi până la recenta Soacră din Micul infern, rolurile acestea au dat măsura Silviei Dumitrescu Timică”, scria în revista Teatrul din 1982, când actrița împlinea 60 de ani de teatru.

“O anumită lume, în trecut, ca și azi, și-ar putea închipui că meseria de artist e o joacă, o glumă… De unde să știe cu câtă seriozitate se pregătește această glumă, cu câtă trudă se construiește un personaj, un succes, o carieră durabilă. Eu mi-am făcut cariera cu trudă, dar câte satisfacții mi-a dat…”, mărturisea ea.

Silvia Dumitrescu-Timică a avut puține roluri în cinematografie, filmele în care a fost distribuită fiind “Odessa în flăcări”, în 1942, „Bădăranii”, în 1960, „Furtuna”, în regia lui Andrei Blaier, „O încurcătură”, „Scorpia”, „Sâmburele”, „Tren de plăcere” și filmul pentru televiziune „Micul infern”, ultimele două realizate în 1979, dar cariera sa în teatru a fost extrem de lungă. Ultima apariție pe scenă a fost în 1992, când împlinise deja vârsta de 90 de ani, în rolul Eleonorei Arbore din “Micul infern”.

Silvia Dumitrescu-Timică i-a supraviețuit soțului ei, legendarul George Timică, timp de 45 de ani. Marea actriță a murit pe 1 august 1999, la venerabila vârstă de 97 de ani.

Surse:

Revista Teatrul, 1982

F. O. Fosian, 87 de artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă, Editura Cultura Poporului

$$$

 Etimologia cuvântului Bacalaureat

Primul Război Mondial secătuise bătrânul continent, avântul socio-economic impunea cunoștințe bine cimentate și de oră recentă.

Etimologia cuvântului Bacalaureat este interesantă şi vă spun şi de ce: Bacalaureat este un împrumut din limba franceză, adică ,,baccalaureat”. În franceză, originar, cuvântul era folosit pentru candidații care năzuiau la o carieră militară în cavalerie. Cuvântul era adus din latinescul ,,bacca laurea” care înseamnă, mot a mot, ,,boabe de laur” (de fapt, coroana de lauri). Deci un bacalaureat era un tânăr în căuatrea gloriei, în drum spre a-și însuși propriile boabe de laur (frunze de laur).

Astăzi, sensul (care se regăsește și în alte limbi, precum ,,bachillerato” în spaniolă sau ,,baccalaureato” – în italiană) este acela de examen. Sau un rând de examene mai multe discipline care încheie anii de liceului. Desigur, bacalaureatul îți permite să te înscrii la facultate.

Termenul de bacalaureat a apărut și a fost folosit încă din Evul Mediu. Astfel, bacalaureatul era prima diplomă (înainte de licență și de doctorat) acordată de Universitatea din Paris, numită și Universitas magistrorum et scholarium parisiensium (în 1215), respectiv viitoarea și vestita Sorbona.

Mult mai târziu, când Universitatea din Paris a fost desființată în timpul Revoluției Franceze (prin decretul din 15 septembrie 1793) și înlocuită cu o serie de mari școli (École polytechnique, Conservatoire national des arts et métiers, École normale supérieure, École des beaux-arts), bacalaureatul a dispărut și el. Cu toate acestea, Napoleon avea să pornească o reformă profundă a educației care va duce la… reapariția bacalaureatului. Prin legea din 1 mai 1802, Napoleon a creat liceele. Dar, a căutat să înființeze și o instituție de învățământ public capabilă să reunească toate cursurile oferite în Franța: de la învățământul primar la cel superior.

Acest lucru a dus la crearea „Universității imperiale” prin legea din 10 mai 1806, care nu se dorea a fi o instituție de învățământ superior, ci mai degrabă „un organism responsabil exclusiv de învățământul și educația publică pe întreg teritoriul Imperiului”.

În fapt, decretul din 17 martie 1808 a fost cel care a înființat cu adevărat Universitatea Imperială, care fusese conturată cu doi ani mai devreme. Acest decret a conferit universității monopolul asupra îvățământului. Iată ce spunea Articolul 1 din actul de înființare:

„Învățământul public din întregul Imperiu este încredințat exclusiv Universității”.

Universitatea imperială a devenit astfel responsabilă pentru asigurarea viitorului pe termen lung al meseriei de profesor, deoarece a organizat controlul competențelor didactice prin crearea unor diplome universitare – bacalaureat, licență și doctorat – care au devenit condițiile obligatorii de acces la profesia de profesor.

Din acel moment, statul a exercitat controlul asupra educației prin intermediul profesorilor și nu al instituțiilor, după cum spuen Articolul 3:

„Nimeni nu poate deschide o școală sau preda în public fără a fi membru al Universității Imperiale și fără a fi absolvit una dintre facultățile acesteia”.

Bacalaureatul, diplomă universitară

Acordat de facultăți, bacalaureatul a fost conceput ca o primă diplomă universitară. Acest lucru se datorează faptului că bacalaureatul are dubla distincție de a confirma sfârșitul învățământului secundar și de a deschide ușa către învățământul superior.

Și Articolul 19 spune:

„Pentru a fi admis la examenul de bacalaureat în cadrul Facultății de Litere, trebuie: 1) să aveți cel puțin șaisprezece ani împliniți; 2) să răspundeți la toate întrebările predate în clasele superioare ale liceelor”.

Inițial, au fost create două bacalaureate: bacalaureatul ès lettres pentru facultățile de litere și bacalaureatul ès sciences pentru facultățile de științe, cu condiția ca, pentru acesta din urmă, candidatul să fie deja titular al bacalaureatului ès lettres :

Art. 22: „Nu veți obține bacalaureatul în cadrul facultății de științe decât după ce ați obținut același titlu în cadrul facultății de litere și după ce ați răspuns la întrebările de aritmetică, geometrie, trigonometrie rectilinie, algebră și aplicații ale acesteia la geometrie.

Până în 1830, examenul de bacalaureat ès lettres consta doar în probe orale din autori greci și latini, retorică, istorie, geografie și filosofie. Prima sesiune a bacalaureatului a avut loc în 1809: au fost acordate 32 de diplome de bacalaureat, dintre care 31 în arte și una în științe. Nota 1.000 a fost trecută în 1811, cu 983 de bacalaureați ès lettres și 43 de bacalaureați ès sciences.

Bacalaureatul a fost introdus pentru fete în 1919, la o sută unsprezece ani de la introducerea bacalaureatului pentru băieți în 1808.

Acesta a devenit identic pentru ambele sexe abia în 1924.

În cele din urmă, abia în 1971, noile licee au devenit sistematic mixte. În ceea ce privește École Polytechnique, fondată în 1794, aceasta și-a deschis porțile pentru fete în 1972.

Bacalaureatul în România

În sistemul de învăţământ românesc, BAC-ul a fost adus în 1925 de Constantin Anghelescu, un medic chirurg originar din oraşul Buzău, dar și om politic și viziunea sa era una către marele progres. Să nu uităm, Angelescu a fost și Prim-ministru al României între 29 decembrie 1933 și 3 ianuarie 1934, precedat de Ion Duca, succedat de Gheorghe Tătărăscu. Între 1922-1928 și 1933-1937 a fost ministrul instrucțiunii publice. Între 30 decembrie 1933 și 3 ianuarie 1934 a fost primul ministru interimar al României, dar a fost cel dintâi ministru plenipotențiar al României la Washington, începând cu ianuarie 1918.

Primul examen de Bacalaureat dat pe teritoriul României avea două sesiuni: una de vară , care avea loc între 25 iunie şi 10 iulie, şi una de toamnă, programată între 15 şi 30 septembrie.

Probele orale erau mai temute decât probele scrise. Elevii aveau de susţinut trei examene scrise, fiecare dintre probe fiind eliminatorie.

Doar 15 din cei 30 înscrişi la BAC-ul din 1925 au promovat.

Mircea Eliade a susținut primul BAC din România: „Sunt aproape sigur trecut”

Mircea Eliade a fost unul dintre elevii care a avut ocazia să dea primul examen de BAC de pe teritoriul ţării noastre. Amintirile şi emoţiile trăite în preajma examenului maturităţii le-a povestit, câţiva ani mai târziu, în cartea autobiografică ,,Romanul adolescentului miop”.

„Ne-a înspăimântat mult noul bacalaureat: suntem cea dintâi serie. Cei care învăţau înainte, acum, se surmenează. Nimeni nu ştie ce se va petrece precis la bacalaureat. Profesorii şi-au pierdut calmul, băieţii sunt înspăimântaţi. În loc de comisia amabilă, aleasă din profesorii liceului, cu care am copilărit şi care ne cunosc, vom întâlni comisii severe, care ne vor cântări în trei minute, definindu-ne suficienţi sau insuficienţi pentru Universitate”, spunea Mircea Eliade.

,,Să mă văd eu cu patalamaua la mână”, visa Eliade, pe vremea când era un adolescent. ,,Patalamaua”, diploma de bacalaureat, era visul tuturor celor care se aflau în pragul „examenului maturităţii”. Astfel, adolescentul miop care ajungea un celebru romancier şi unul dintre cei mai apreciaţi specialişti din lume în istoria religiilor a aşteptat examenul maturităţii înspăimântat, după ce în sesiunea din vară se picase pe capete. Și a „tocit” toată vara, din această cauză…

,,Au început atunci zilele de nelinişte pentru bacalaureat. În vară au căzut mulţi şi din pricina unor întrebări stupide. Ceea ce nu m-a înspăimântat destul ca să recitesc pe vacanţă cărţile ultimilor patru ani de liceu. Am încercat să precizez ceea ce trebuia să ştiu şi ceea ce ştiam. Scriam subiectele pe o listă, iar lista era fără sfârşit, şi timpul meu prea scurt, şi voinţa mea îndoielnică”, povesteşte romancierul în ,,Romanul adolescentului miop”. Eliade învăţa ,,dureros” şi era „neliniştit”, după cum povesteşte el însuşi în roman. La probele scrise, susţinute primele, au trecut toţi colegii lui Eliade.

Cele mai mari emoţii le-a avut prima generaţie care a susţinut bacalaureatul la probele orale. Romancierul povesteşte groaza cu care în ziua probelor orale a intrat în curtea liceului:

,,Îmi priveam tovarăşii: tremurau, cu buzele albe, cu gâturile reci, cu tâmplele supte. Eu eram palid şi îmi torturam ochelarii. M-a surpins înciudat că lipsea catedra. Profesorii s-au aşezat pe scaune. Noi, între-o bancă, unul lângă altul. Eram calm, prea calm. Am început cu limba şi literatura română”, povesteşte Eliade despre ziua probelor orale. După probele orale, Eliade şi-a calculat media, pe un colţ de zid al liceului. ,,Îmi dă în orice caz şase. Sunt aproape sigur trecut”, a concluzionat scriitorul după probele orale.

La momentul afişării notelor, Eliade a exclamat: ,,Am scăpat! Am scăpat!”. Autorul ,,Nopţilor de Sânziene” a fost singurul elev promovat în toamnă la liceul său, scrie Adevărul.

Pentru corectitudinea examenului existau comii numite de minister, fiecare având câte 7n membri.

,,Materiile fundamentale” erau limba şi literatura română, istoria românilor, geografia României, instrucţia civică şi o limbă modernă (la alegere). Acestora li se mai adăugau ,,alte două materii speciale”, în fucţie de liceul dorit. La acel moment, liceul era foarte dificil de absolvit, Bacalaureatul fiind cu adevărat un examen greu.

Legea acelei vremi stipula: ,,Absolvenții liceelor de Stat sau particulare, (ale confesiunilor, comunităților și ale particularilor) cu sau fără drept de publicitate, care doresc să continue studiile în învățământul superior, trebuie să depună un examen de bacalaureat. Scopul acestui examen este de a verifica cunoștințele dobândite de elevi la materiile de studii cele mai importante și mai ales de a dovedi influența studiilor făcute asupra formării cugetării lor, deci, cu chipul acesta a selecționa dintre absolvenții liceului pe cei care dovedesc că sunt în stare să urmeze cu folos studiile de specializare universitare”.

În timp însă, mai marii învăţământului de la noi s-au axat mai degrabă pe cantitate şi nu pe calitate.

Dacă în 1925, doar 30 de elevi susţineau ,,examenul maturităţii”, în 1939 cifra ajunsese la 7716 de elevi înscrişi în învăţământul liceal.

În fiecare an, sute de mii de tineri din România susţin examenul de Bacalaureat.

La noi, înainte ca bacalaureatul să fie impus, absolvenții de liceu își finalizau studiile prezentând în fața clasei o dizertație. Aceasta era construită pe baza unei teme ce era aleasă din programă.

Bacalaureatul în alte ţări

În Franţa, bacalaureatul, care diferă în funcţie de filieră, este de trei tipuri: bacalaureatul general, bacalaureatul tehnologic şi bacalaureatul profesional.

Germania: Abitur (din limba latină: ābitō, ābitere „a pleca”) este examenul final, organizat pentru tinerii adulți din Germania, la încheierea studiilor secundare, de obicei după 12 sau 13 ani de școlarizare. Este echivalentul german al bacalaureatului.

În Elveţia, termenul nu e cel de “bacalaureat”, ci de “maturitate federală”, sau: examen de maturitate.

Spaţiul fost sovietic a cunoscut la rândul lui un echivalent al bacalaureatului, ca un examen de maturitate; este ceea ce în Rusia se mai numeşte încă Единый государственный экзамен (Examenul unificat de stat).

GaoKao (Marele Test) este bacalaureatul pentru chinezi. A fost introdus în 1952, dar are o vechime de sute de ani. Este susținut anual, de aproape 10 milioane de tineri şi face diferenţierea între ei. GaoKao are trei probe principale – chineză, matematică şi engleză – şi una specifică profilului terminat de fiecare elev. Este alcătuit în mare parte, din teste grilă, pentru eficientizarea procesului de corectare, care presupune verificarea unui volum mult prea mare de lucrări. Şi tocmai din acest motiv, pentru numărul uriaş de elevi din sălile de clasă, supravegherea a devenit o problemă.

Profesorii controlează dronele de pe tabletă, fără a mai fi nevoiţi să se plimbe prin clasă. Pe lângă stresul obişnuit, căci s-a dovedit statistic că GaoKao este unul dintre cele mai traumatizante examene din lume, elevii au acum de înfruntat şi „zburătoarele”, care, cel puţin de această dată, nu vor fi de partea lor.

Pentru a exclude această practică a copiatului, chinezii vor să implementeze un sistem modern, prin care dronele să verifice bună desfăşurare a examenului şi să prindă rapid trişorii. Ar fi pentru prima dată când dronele ar fi folosite în învăţământ, alte unităţi şcolare preferând să verifice corectitudinea prin clasicele camere de suprav

eghere.

Sursa: Autor Cătălin Dumitrescu - Internet