$$$

 Aviz iubitorilor... 🙄

"Davai ceas, davai palton…

sau ororile comise de ruși la noi în țară

“Davai ceas, davai palton”… este, poate, cea mai interesantă radiografie a unui popor rătăcit definitiv în istorie. Ororile săvârșite de soldații ruși se află scrise în numeroase dosare de anchetă păstrate la Arhivele Statului. Dar dincolo de ele, micile “măgării și găinării” au reprezentat o sursă inepuizabilă de satiră pentru cupletele de la…. Teatrul Cărăbuș.

În 1944 “eliberatorii” sovietici au cutremurat țara de-a lungul și de-a latul. Atrocitățile comise de soldații ruși au rămas în memoria colectivă, iar poveștile pe care ni le-au transmis bunicii și străbunicii noștri vor lăsa urme în istorie pentru ca generațiile care vor veni să știe prețul plătit de ei pentru integritatea țării și a neamului românesc. Scriitorul Mihail Sebastian scria în 1944: „Soldații ruși violează femei, opresc mașini în stradă, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă la volan și dispar. Magazine prădate. După-masa, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au răscolit casa de fier, de unde au luat ceasornice (…) azi-dimineață o tanchetă sovietică fugărind o mașină particulară pe care voia s-o confiște. Incidentele de stradă continuă. Trecători busculați ca să dea ceasul. Ceasul e ideea fixă a soldatului rus’.

1944, Marele Stat Major aducea la cunoștința Președinției Consiliului de Miniștri următorul raport:

„Transportându-mă în județul Gorj la 15.IX.1944 pentru executarea misiunii ordonate de Dvs. cu nr. 65944/1944, am onoarea de a vă raporta cele constate:

Jafurile, tâlhăriile, silniciile, violurile și chiar omorurile sunt în continuare. Elementele de coloane și elementele izolate s-au revărsat în toată zona, după prădăciuni și nelegiuiri (…)

(…) Populația înfricoșată a părăsit satele, luând drumul bejaniei prin păduri.

„Trupele ruse comit jafuri și violențe pe întreg teritoriul țării. Prin satul Breaza a trecut prima coloană de circa 60 căruțe ieri, 2 Sept., orele 20. S-au îmbătat și au comis prădăciuni. Echipe armate au ridicat 21 autovehicule din parcul capturii; au anunțat că revin să ridice și restul.

Se ridică orice auto întâlnit pe șosele. Ȋn cazărmi s-au spart magaziile luând ceea ce le trebuie. Restul s-a distribuit populației civile. Nu ne putem opune în nici un fel.

D.O.

Șeful de Stat Major, Colonel Zotter’

(Arhiva Ministerului Apărării Naționale, fondul Microfilme, r.P.II, 2 257, c. 396. Documentul a fost publicat în „Revista de Istorie Militară’ nr. 6/1994)

Davai ceas, davai palton…

În acea perioadă marele actor interbelic, inegalabilul Constantin Tănase a scris un celebru monolog prin care satiriza apucăturile soldaților ruși aflați pe teritoriul României. Dincolo de violurile și crimele pe care le săvârșeau în nordul țării, rușii aflați în București, opreau oamenii pe stradă ziua în amiaza mare și sub amenințarea pistolului spuneau: „Davai Ceas!’

Constantin Tănase:

„Rău a fost cu «was ist das»

Da-i mai rău cu «davai ceas»

De la Nistru pân la Don

Davai ceas, davai palton

Davai casă si moșie

Harașo, tovărășie!’

După ce-și termina monologul, aplauzele nu se mai opreau! Despre aceste reprezentații și hohotele de râs pe care le stârnea s-a auzit până la cel mai înalt nivel, iar după mai multe reprezentații Constantin Tănase a fost arestat, amenințat cu moartea și i s-a ordonat să nu mai spună acele versuri.

S-au înșelat amarnic! Pentru că la următorul spectacol Tănase a apărut pe scenă într-un palton larg și lung, iar pe brațe avea de sus până jos ceasuri de mână. De la prima apariție pe scenă în felul acesta, spectatorii l-au aplaudat frenetic, deși actorul nu a scos o vorbuliță. Apoi și-a deschis paltonul, unde pe căptușală era prins un imens ceas cu pendulă. Arătând către pendulă, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac’.

După două zile, la un an de la intrarea rușilor în București, marele actor era mort.

S-a spus imediat că actorul ar fi fost ucis de către armata sovietică. Nepotul său, Tănase Radu Constantin a declarat că actorul a făcut un blocaj renal în urma unui tratament cu 20 de aspirine/zi. (Ce fel de medic i-a dat această indicație??)"

Via Genovica

$$$

 Şampania regilor României: Care a fost cel mai popular spumant românesc din prima jumătate a secolului XX

Istoria celei mai populare șampanii românești a primei jumătăți a veacului al XX-lea este de-a dreptul frapantă! Paradoxal, de istoria modernizării României este legată și povestea șampaniei!

Când domnitorul Carol I a venit în România în 1866, spațiul acesta era un melanj de Orient fanariot și insule de Europă. De aceea, Carol I, secondat de liberalii lui Ion C. Brătianu, a patronat procesul de modernizare pe parcursul lungii sale domnii. În țară au venit, rând pe rând, numeroși specialiști și firme din Occident și nu numai. Hohenzollernul de la București era o garanție că afacerile și viețile lor vor fi protejate.

Printre numeroșii antreprenori și investitori, ca să utilizăm terminologia prezentului, care au ales să răspundă chemărilor lui Carol I s-au aflat și câțiva sași din Brașov care aparțineau unor familii cu oarecare stare și care au decis să vină și să facă afaceri în tânărul stat român. A contat și faptul că, la 1879, Brașovul era deja legat de București printr-o linie de cale ferată care permitea deplasarea mărfurilor cu rapiditate. Numai negustorii brașoveni știau cât lobby făcuseră încă de prin 1850 pentru această legătură vitală pentru afacerile lor...

  Odată cu crearea Domeniilor Coroanei, cu ridicarea și inaugurarea Castelului Peleș și cu prezența familiei regale la Sinaia au apărut o mulțime de oportunități. Regele Carol I a făcut un pas vizionar: a concesionat unor cetățeni străini zeci de hectare din domeniul regal cuprins în zona Sinaia-Predeal, în schimbul unor chirii modice. Acești străini veneau în Vechiul Regat cu capital, tehnologii și cu știința utilizării instrumentelor modernizării. Ei aveau să-i învețe pe români, să-i încurajeze să participe la crearea unei economii naționale puternice.

În plus, o fereastră de oportunitate politică și legislativă – războiul vamal dintre România și Austro-Ungaria și Legea de Încurajare a Industriei Naționale au reprezentat rațiunile pentru care o mână de sași din Brașov au ales să se mute în Vechiul Regat și să înceapă de pe la 1880 o serie de afaceri. Frații Carol și Samuel Schiel, Peter Scheeser, frații Wilhelm, Heinrich și Ludwig Rhein, Carl Ganzert au fost brașovenii care au răspuns chemării lui Carol I, intuind că afacerile lor vor înflori.

Acești întreprinzători curajoși au venit și s-au așezat în principal la Azuga. Ce era Azuga pe la 1886? Un loc care unui Ovidiu modern i-ar fi adâncit depresia! Cătunul era înconjurat doar de păduri și animale sălbatice care mișunau în jurul celor 10-20 de case aflate aici. Pentru sașii brașoveni, Azuga avea să fie instrumentul elocvent care proba însușirile pozitive pentru care etnicii germani erau atât de admirați în țara noastră. În doar două decenii, se știa și la Paris de satul cel mai industrializat al Regatului României. Nu întâmplător, într-o broșură din 1910, profesorul Nicolae Basilescu spunea despre Azuga că este „un Manchester al României”, o onorantă comparație cu Manchesterul care, dintr-o mică așezare, devenise la începutul secolului al XIX-lea un mare centru urban grație avântului industriei textile.

De departe cei mai însemnați membri ai acestei veritabile colonii germane aveau să fie frații Wilhelm August, Heinrich Daniel și Ludwig Rhein, care au creat un adevărat imperiu industrial și financiar. Una dintre cele mai mari fabrici de postav din țară, ridicată la 1886, apoi o fabrică de mobilă, un depozit de vinuri înființat în 1892 și transformat în jurul anului 1902 în fabrică de șampanie, o fabrică de bere inaugurată la începutul secolului al XX-lea au reprezentat contribuția fraților Rhein în cadrul procesului de industrializare a țării din vremea primei mari modernizări a României.

Wilhelm August Rhein (1847-1923), cel mai mare dintre frați, a fost și cel care a deschis drumul familiei spre Vechiul Regat. Atestată în Transilvania încă din veacul al XVII-lea, familia Rhein era una de meșteri postăvari. La 1882, Wilhelm Rhein figura în actele Camerei de Comerț și Industrie din Brașov ca fiind proprietar al unei fabrici de postav. El și-a sporit averea prin căsătoria cu Wilhelmine Scheeser, care provenea tot dintr-o familie de postăvari. De altfel, împreună cu familia Scheeser, Wilhelm Rhein avea să înființeze Fabrica de postav de la Azuga în anul 1886, închizând fabrica de la Brașov și mutând afacerea principală a familiei în Vechiul Regat.

În 1892, Wilhelm Rhein obținea cetățenia română și în câțiva ani avea să devină cel mai însemnat industriaș de pe Valea Prahovei, un om foarte bogat cu afaceri și în Brașov, apreciat de comunitatea de germani din administrația regală și de însuși Regele Carol I care, de altfel, l-a decorat pe Wilhelm Rhein, dar și pe frații săi, în semn de apreciere pentru contribuția la dezvoltarea țării.

Despre Regele Carol I se vorbește adeseori ca fiind promotor al modernizării, și mai puțin de calitatea sa de „participant” la acest proces. Dincolo de Domeniile Coroanei și de organizarea acestora ca o veritabilă instituție-model, cum a definit-o Nicolae Noica într-una dintre lucrările domniei sale, suveranul, prin intermediul secretarului său personal, Louis Basset, a sprijinit procesul de industrializare a țării prin investirea în fabricile sașilor de la Azuga, cumpărând acțiuni din banii proprii la fabricile de postav, bere și șampanie. Astfel, familia regală va rămâne legată de industria de la Azuga până la abdicarea Regelui Mihai. În mod evident, regele a oferit nu doar o sumă de bani, ci un uriaș capital de încredere în afacerile familiei Rhein, iar această încredere i-a fost răsplătită și, mai ales, confirmată.

La 1900, vinul Rhein uimește Parisul, iar Depozitul de vinuri al fraților Rhein devine Furnizor al Curții Regale

La câțiva ani după pornirea fabricii de postav, Wilhelm Rhein a realizat că pe fundalul dezvoltării industriei și turismului pe Valea Prahovei era nevoie și de un centru care să producă și să distribuie băuturi alcoolice pentru restaurantele, cantinele și cârciumile din zonă, care deveneau tot mai numeroase. Peste 1.500 de muncitori și alte câteva sute de turiști reprezentând elita țării erau clienți siguri și bun-platnici. Așa că a înființat un depozit de vinuri. Activitatea se baza pe cumpărarea de struguri de la podgoriile din zona Dealul Mare, dar și de vin de la podgoreni, pe care apoi îl prelucra la Azuga.

Depozitul de vinuri s-a dovedit a fi o afacere profitabilă, chiar dacă în acei ani filoxera făcuse ravagii în viile din România. Cei mai afectați erau proprietarii rămași fără surse de venit și care trebuiau să găsească bani ca să replanteze podgoriile atinse de filoxeră, iar marii câștigători erau intermediarii, cei care cumpărau struguri și vinuri și le vindeau apoi în toată țara. Pentru Wilhelm și Heinrich Daniel Rhein, implicarea în producerea și comercializarea de vinuri sub marca Rhein a reprezentat o școală care avea să le fie utilă în demersul de producere a primei șampanii românești.

Un pas care avea să se dovedească a fi decisiv pentru afacerea cu vinuri l-a reprezentat participarea cu câteva sortimente de vinuri Rhein la Expoziția Universală de la Paris din 1900. Alături de vinurile aduse de proprietarii de podgorii și de producătorii din România, printre vinurile premiate la 1900 la Paris s-au numărat și sortimentele de vin alb, roșu și muscat din recoltele 1894 și 1896, produse sub marca Rhein. O onorantă medalie de bronz era oferită vinurilor Rhein&Cie din micul sătuc de la Azuga, unde vinurile erau transportate cu căruțele așa cum se obișnuia în vremurile de demult. Frații Rhein aveau de ce să fie mulțumiți, inclusiv fabrica de postav Rhein&Scheeser primise medalii și recompense la Paris.

Suntem în anii în care tot ceea ce era apreciat ori produs în Franța se bucura de un prestigiu aparte în spațiul românesc. Iată de ce, după premierea de la Paris, vinurile Rhein încep să fie tot mai cerute. În 23 noiembrie 1904, prin brevetul nr. 538, firma Rhein&Co Depozit și Comerț de vinuri la Azuga devenea „Furnizor al Curții Regale”, o recunoaștere în plus pentru calitatea produselor și munca fraților Rhein, iar acest onorant titlu a fost păstrat de firma Rhein până în 1947, când Regele Mihai a fost forțat să abdice. A fi furnizor al Curții Regale însemna, conform Regulamentului de acordare, că deținătorul titlului „prin capacitate și moralitate și-au dobândit un nume nepătat și o reputație în specialitatea lor”. În noiembrie 1905, în cadrul Expoziției Coloniale de la Londra, vinurile Rhein de la Azuga erau recompensate cu medalia de aur. O nouă și prestigioasă recunoaștere.

Consolidarea burgheziei din spațiul urban și apetența tot mai crescută pentru șampanie a societății românești au condus încă din ultimele decenii la încercările unor podgoreni de a produce propria șampanie. În mod evident, lipsa capitalului, a unor specialiști, a contactelor cu străinătatea și implicit a legăturilor cu unii dintre furnizorii din domeniu, precum și infrastructura rutieră și feroviară deficitară s-au dovedit piedici colosale pentru viabilitatea oricărei inițiative în acest sens.

Ca să poți să produci șampanie în România începutului veacului al XX-lea aveai nevoie de bani, utilaje, specialiști din Franța sau din Germania, ambalaje, mijloace de transport, depozit adecvat pentru stocare, reclamă în ziare, cunoașterea unei limbi străine – pentru că mulți dintre cei aflați pe lanțul de distribuție, producție de utilaje și componente diverse erau străini. În plus, orice întreprinzător avea nevoie și de un nume care să dețină în spatele său o familie cu un capital de încredere și o soliditate financiară.

 La 1900, încurajați de efervescența din jurul industriei de băuturi alcoolice, de potențialul de creștere a domeniului, Wilhelm și Heinrich Rhein s-au implicat în ridicarea unei Fabrici de Bere la Azuga, în care familia regală avea să fie acționarul cu cele mai multe acțiuni. Tot în aceeași perioadă, frații Rhein pun și bazele primei mari fabrici de șampanie din România Vechiului Regat. În primul rând, a fost realizată o pivniță (funcțională și azi, aici depozitându-se și acum șampania Rhein), care era o adevărată minune a tehnicii inginerești a vremii. Ridicată din piatră și cărămidă, pivnița principală avea o lungime de 85 de metri și o lățime de 17 metri, iar sistemul de ventilație era realizat prin intermediul a 10 canale și a 27 de ventilatoare zidite în boltă.

Pivnița în sine era o proiecție a afacerii, întrucât a fost gândită să fie un spațiu de depozitare cu o capacitate care să permită producerea și stocarea întregii cantități de șampanie care putea fi consumată în Vechiul Regat. Al doilea pas însemnat a fost acela de a aduce utilaje, de a contracta producători de sticle, de staniol, de dopuri și mecanisme pentru încapsularea acestora, apoi tipografii care să tipărească etichete, ateliere care să producă lăzi și cutii pentru transportul șampaniei. Niciun detaliu nu a fost neglijat în acest sens. Frații Rhein au călătorit în Germania și în Franța, unde s-au informat asupra procesului de producție, au încheiat contracte de livrare de sticle, staniol, dopuri, utilaje cu firme în special din Germania, de asemenea, au recrutat și un „maestru pentru fabrica de șampanie”, în persoana lui Gotfried Eber, care a lucrat aici până în 1905, fiind înlocuit, cel mai probabil în același an, cu Wilhelm Mott, viitorul concurent din perioada interbelică. Acest demers legat de materiile prime și de personalul calificat din străinătate arăta preocuparea pentru calitate a fraților Rhein, care doreau ca produsul lor să fie egalul celor din Occident.

În octombrie 1902, în Pivnițele Rhein au fost depozitate 40.000 de sticle, primul tiraj industrial de șampanie produs în România. Şampania era denumită „Rhein Sec” și avea să intre pe piață începând cu luna octombrie a anului 1905. Metoda de obținere a șampaniei era cea numită „champenoise”, care presupunea, printre altele, o lungă perioadă de stocare, iar pe durata timpului petrecut în pivnițe, sticlele erau supuse unor operațiuni periodice etc.

Sursa: Historia

$$$

 Vladimir Maiakovski, copilul teribil al secolului XX

Vladimir Vladimirovici Maiakovski s-a născut pe 19 iulie 1893 în satul georgian Bagdadi, unde tatăl său lucra ca brigadier silvic. În 1902, la vârsta de 9 ani, copilul a fost înscris la școala din Kutaisi, unde va studia până în 1906, când tatăl său a murit de septicemie, apoi s-a mutat la Moscova împreună cu mama și cele două surori mai mari, Olga și Ludmila.

În 1908 tânărul se înscrie în Partidul Social Democrat Rusesc și începe să scrie literatură marxistă, iar în 1909 este închis timp de 6 luni pentru activități subversive. După eliberare, abandonează politica și se înscrie la Școala de Arte din Moscova, singura instituție de învățământ superior în care studenții erau primiți fără a fi nevoiți să prezinte certificatul de bună purtare eliberat de poliție.

În 1915 poetul o cunoaște pe cea care avea sa devină iubirea vieții sale, Lili Brik, soția lui Osip Brik, editorul și colaboratorul său literar, cu care începe o aventură ce va dura până în 1928. Între 1915 și 1917 a lucrat ca proiectant pentru Școala Militară de automobile din Sankt Petersburg, iar din 1918 poetul a fost editorul revistei Gazeta Futuristov.

În 1919 s-a întors la Moscova, a scris poeme populare și piese scurte de propagandă, iar în 1923, după niște neînțelegeri cu Lili Brik, a plecat la Berlin și Paris. Aici va avea o idilă cu Tatyana Jakovleva, o tânără de de 18 ani, prietenă a scriitoarei Elsa Triolet.

Revenit din nou la Moscova, întemeiază împreună cu Osip Brik gruparea literară dadaistică LEF, iar în 1924 scrie elegia morții lui Vladimir Lenin care-l va face cunoscut în toată Rusia sovietică.

Poetul călătorește în Europa, Statele Unite, Mexic, Cuba, fiind unul din puținii scriitori cărora li s-a permis să plece în străinătate, dar nu după mult timp a început să fie atacat în presa sovietică.

În vara anului 1925, Maiakovski, aflat la New York, a întâlnit-o pe emigranta rusă Elli Jones, născut Yelizaveta Petrovna Zibert, o traducătoare care vorbea fluent rusa, franceza, germana și engleza. Cei doi au devenit iubiți și timp de trei luni au fost nedespărțiți, dar au decis să păstreze secretul relației. La scurt timp după revenirea poetului în Uniunea Sovietică, Elli a născut o fiică pe care a numit-o Patricia. Poetul și-a văzut fată o singură dată, la Nisa, în 1928, când copila avea trei ani. Patricia Thompson a fost profesoară de filozofie și studii feministe în New York și este autoarea cărții „Mayakovsky din Manhattan”, în care a povestit povestea de dragoste dintre părinții ei.

Trei ani mai târziu, în 1928, poetul a întâlnit-o la Paris pe emigranta rusă Tatyana Yakovleva, un fotomodel în vârstă de 22 de ani care lucra pentru casa de modă Chanel și era nepoata pictorului Alexandre Jacovleff. S-a îndrăgostit nebunește de ea și i-a dedicat două poezii, „Scrisoare către tovarășul Kostrov despre esența iubirii” și „Scrisoare către Tatiana Yakovleva”. Maiakovski a încercat să o convingă pe Tatyana să se întoarcă în Rusia, dar ea a refuzat, iar la sfârșitul anului 1929 a încercat să călătorească la Paris pentru a se căsători cu frumoasa rusoaică, dar de această dată, pentru prima dată, i s-a refuzat viza.

La sfârșitul anilor 1920, scriitorul a avut încă două aventuri, mai întâi cu studenta Natalya Bryukhanenko și apoi cu actrița Veronika Polonskaya, pe atunci soția actorului Mikhail Yanshin, dar faptul că aceasta din urmă nu a vrut să divorțeze de soțul ei a dus la certuri repetate cu poetul.

Pe 12 aprilie 1930, Maiakovski a fost văzut în public pentru ultima dată, la o ședință de la Sovnarkom despre legea drepturilor de autor. Pe 14 aprilie 1930, partenera lui, actrița Veronika Polonskaya, care se pregătea să iasă din apartamentul în care locuiau împreună, a auzit o lovitură în spatele ușii camerei poetului. S-a repezit și l-a găsit pe Vladimir întins pe podea. Maiakovski lăsase un bilet: „Pentru toți. Eu mor, dar nu învinovățiți pe nimeni pentru asta. Mamă, surori, tovarăși, iartați-mă, dar nu exista altă cale de ieșire pentru mine. Lily, iubește-mă. Tovarăși din guvern, familia mea este formată din Lily Brik, mama, surorile mele și Veronika Vitoldovna Polonskaya. Dacă puteți să le oferiți o viață decentă, vă mulțumesc”.

Ceremonia funerară a lui Maiakovski a avut loc pe 17 aprilie 1930, a fost organizată de comuniști cu mult fast, iar la eveniment au participat aproximativ 150.000 de persoane, acesta fiind cel de-al treilea cel mai mare doliu public din istoria sovietică, depășit doar de funeraliile lui Vladimir Ilici Lenin și mai târziu, în 1953, de cele ale lui Iosif Visarionovici Stalin.

Curând după moartea poetului au apărut însă speculații despre tragicul eveniment care i-a curmat viața, pentru că glonțul scos din trupul său nu se potrivea cu modelul pistolului pe care îl avea. În plus, vecinii au declarat ulterior că au auzit două focuri de armă, nu unul și mai târziu s-a spus că ultimele sale cuvinte ar fi fost: „Nu trageţi, tovarăşi!”. Zece zile mai târziu ofițerul care cerceta sinuciderea scriitorului a fost și el ucis, alimentând speculațiile despre moartea lui Maiakovski.

Lili, femeia de care a fost îndrăgostit toată viața, era sora mai mare a scriitoarei Elsa Triolet și soția scriitorului și criticului literar Osip Brik. Elsa și Lili erau renumite în epocă pentru frumusețea lor, aveau o educație foarte bună, amândouă cântau la pian și vorbeau fluent germana și franceza. Lili Brik va scrie în memoriile sale: „Ideea sinuciderii lui Vladimir Maiakovski a fost ca o boală cronică în interiorul lui și, ca orice boală cronică, s-a agravat în anumite circumstanțe”.

În 1930, după ce a divorțat de Osip, Lili s-a căsătorit cu generalul sovietic Vitali Primakov, care va fi arestat în 1936 și executat în 1937, iar după un an, în 1938, s-a recăsătorit cu scriitorul Vasily Abgarovici Katanyan, alături de care a avut un mariaj care a durat patruzeci de ani. Lili Brik s-a sinucis pe 4 august 1978, la vârsta de 87 de ani, după ce a aflat că suferă de o boală terminală.

$$$

 Tita Cristescu: misterul morții actriței

Tita Cristescu, fiica cea mică a lui Gheorghe Cristescu zis Plăpumarul, primul secretar general al Partidului Comunist Român (din 1921 până în 1924), s-a născut în anul 1908 la București. Câștigătoare a trofeului Miss România și a unui concurs de frumusețe în Germania, Tita a cochetat cu actoria, dar a devenit, în cele din urmă, o femeie mondenă a Bucureștiului interbelic. Moartea ei suspectă, în noaptea de Crăciun a anului 1935, la doar 27 de ani, a stârnit interesul opiniei publice românești care a urmărit cu mare pasiune relatările jurnaliștilor epocii.

Într-un reportaj publicat de revista “Realitatea ilustrată” din ianurie 1936 se prezintă, într-o lumină nouă, drama din Bulevardul Brătianu, oferindu-se în același timp amănunte interesante asupra misterioasei otrăvi care a ucis pe frumoasa artistă.

S-ar putea spune că nu a existat în țara noastră o afacere criminală care să pasioneze publicul atât de mult ca misterul morții actriței Tita Cristescu. Pe de o parte a impresionat moartea năprasnică și, pe de alta, taina care învăluie cele petrecute. Autoritățile n-au putut preciza dacă a fost o sinucidere sau un asasinat. Exista chiar o a treia ipoteză, aceea a unei erori, fie din partea farmaciei, fie chiar din partea artistei, care a întrebuintat un drog în cantitate prea mare. Chiar dintre cei care cred că s-a comis o crimă, cei mai mulți nu admit că otrăvirea ar fi putut fi comisă de un bărbat gelos și socotesc mai degrabă că a existat o rivală, eventual complicitatea unei servitoare.

Ceilalți, în special familia, susțin că asasinul e un pretendent respins… Este straniu în această afacere că artista a murit după ce-a consumat al 13-lea bulin – număr fatal – din doctoria prescrisă de medic. Poate că un romancier s-ar fi interesat mai mult de latura socială a chestiunii când ar lua în cercetare declarațiile feluritelor persoane ce-au venit în contact cu eroina acestei tragedii.

Tita, fiica fruntașului socialist Gheorghe Cristescu, era de o frumusețe remarcabilă și de aceea foarte mult anturată. S-ar fi putut mărita cu un intelectual de vază sau cu vreun lucrător fruntaș din mișcarea socialistă, ajungând poate în acest fel și ea, în fața tribunalelor create de starea de asediu. Dar fiind remarcată cu prilejul unui concurs de frumusețe organizat de o casă de filme din Germania, a fost angajată ca figurantă în câteva producții. Se pare că n-a izbutit în această carieră. După ce a urmat cursurile Academiei de Artă Dramatică din Capitală, a fost primită într-un teatru bucureștean. N-a rămas nici aici, neputând ține piept greutățilot ce se pun în artă în calea oricărui debutant, cât de dotat ar fi.

Totuși, doamna Lucia Sturdza Bulandra, domnul Maximilian și alți artiști de la Teatrul Regina Maria, unde Tita a interpretat mai multe roluri de seamă, i-au păstrat o amintire emoționantă. Ultimul rol pe care l-a interpretat frumoasa Tita a fost cel din piesa “Omul care primeste palmele”. O altă coincidență curioasă este că în această piesă eroina moare în împrejurări misterioase: nu se știe dacă a fost asasinată sau s-a sinucis.

Tita a fost măritată. Când a început cariera ei teatrală, tocmai se despărțise de soțul ei. În 1932, Tita a părăsit scena, împotriva sfaturilor doamnei Bulandra, care-i prevedea o carieră strălucită. Ea sacrifica arta pentru o eventuală căsătorie. Deocamdată găsise un admirator și protector foarte bogat, domnul inginer constructor Liviu Ciuley. Pentru acest prieten, o cheltuială de un million, două sau chiar zece nu însemna mare lucru. El a cumparat Titei un apartament luxos, într-o casă-block din Bulevardul Brătianu, i I-a mobilat cu mult gust, i-a dăruit bijuterii, blănuri scumpe, două automobile. Frumoasa artistă ducea acum o viață amețitoare, și, deși era la o vârstă fragedă, căpătase experiența unei femei mature.

Pe vremea aceea domnul Ciuley era în divorț cu soția sa, cu care avea și doi copii. Se pare că Tita obținuse făgăduiala unei căsătorii din partea domnului Ciuley… Dar iată că inginerul se împacă cu soția lui, ceea ce a contrariat mult pe frumoasa artistă.

Farmecul ei subjugă pe un grav președinte de tibunal, care-i cere mâna. Dar la căsătorie se opun anumite persoane interesate în cauză, precum și prietenul arătat mai înainte. Tânăra artistă pare să fi fost un caracter șovăielnic, natură pasivă, dintre acele pe care viața le învinge. Se povestește că, în ultima săptămână înainte de tragicul ei sfârșit, Tita ar fi fost hărțuită aproape în fiecare zi, de diferite persoane. Luni, înainte de Crăciun, ar fi maltratat-o bărbatul respins. Marti și-a condus la graniță logodnicul preferat, un anume Cuza Hutta, care, totuși, la vestea groaznicei nenorociri, nu s-a înapoiat spre a se arunca desnădăjduit pe mormântul iubitei sale. El este și acum la Salonic…

Ultimul act al misterioasei drame s-a petrecut la miezul nopții, când toată lumea sărbătorea nașterea Mântuitorului. Urcarea vertiginoasă pe drumul amețitor al gloriei și al averii, drumul plin de amărăciuni și primejdii urmat de Tita Cristescu se vede că nu convenea ființelor neîndestulator de călite. Aurul, se pare, nu compensează anumite suferințe, scrupule, remușcări și umilințe.

Ce s-o fi petrecut în sufletul Titei Cristescu când se întorcea la București, singură, în tren, în orele întunecate ale ultimei zile din viata ei? La ce se gândea când servitoarea a găsit-o, înainte de miezul nopții, dansând singură prin casă într-un vârtej nebun, la muzica aparatului de radio? Fapt este că la ora 12 și un sfert, când doamna Gregorian, sora ei, s-a suit sus în apartament, unde văzuse lumină după ce ieșise de la un cinematograf din apropiere a fost primită, chiar la ușă, de către Tita, cu îmbrățișări și săruturi pline de efuziune.

Iar în clipele următoare, frumoasa artistă se prăbușea inertă fără să fi putut da vreo explicație cu privire la cele petrecute. În acele momente grave, o persoană misterioasă a sunat la telefon, parcă voind să spioneze ce se petrece în casă. Acum servitoarea, mama și tatăl Titei, frații și cumnatul se întâlnesc aiuriți în cabinetul judecătorului de instrucție unde, sub conducerea acestuia, au loc confruntări dramatice, care durează ore întregi, cu inginerul Ciuley, acela care a pus la dispoziție milioanele și care acum este sub povara unei grave acuzări.

Acidul cianhidric, care a fost găsit în corpul nefericitei artiste, s-ar putea numi, cu drept cuvânt, otrava infernului. E alcătuit numai din câte un atom de carbon, azot și hidrogen, elemente chimice inofensive (fiecare în parte), pe care le găsim risipite, din belșug, în natură, le consumăm în pâinea noastră și alcătuiesc partea principala în toate materiile organice. E foarte simplă formula chimică a acestei otrăvi perfide, care are un miros plăcut și gustos, de migdale amare.

Sub această înfățișare ipocrită se ascunde însă cea mai puternică și mai îngrozitoare otravă din câte s-au cunoscut vreodată. Prima victimă a ei – conștientă și voluntară – a fost chimistul Scheele, cel dintâi om care a descoperit otrava. Scheele a căzut fulgerător la pământ, lângă masa lui de lucru, respirând bulele din gazul descoperit de dânsul, care se dezvoltä din aparatul de distilat de sub privegherea sa.

Toxicologia nu cunoaște o otravă mai înspăimântătoare, în efectele ei rapide și neiertătoare, ca acidul cianhidric, mult mai sălbatic decât sărurile sale metalice: cianura de potasiu, cianura de mercur, otrăvuri destul de grozave și acestea. Pielea, chiar intactă, poate absorbi acid cianhidric. Dacă am pune un deget într-o soluție destul cle slabă, 1 la 200, de acid cianhidric, degetul amorțește, rămânând mult timp insensibil la pipăit.

S-au făcut diferite experiente macabre pe animale pentru a studia puterea de toxicitatea acestei otrăvi. Mucoasele organismului absorb acidul cianhidric cu o foarte mare iuțeală. O singură picătură depusă pe mucoasa oculară a unui iepure sau chiar a unui câine mare îl omoară în chip fulgerător, în câteva secunde. Absorbția acidului cianhidric este extrem de rapidă, mai cu seamă pe calea respiratorie, adică puImonară. În fundul gurii căscate forțat a unui câine s-a introdus o baghetă de sticlă ce fusese muiată la vârf în acid cianhidric lichid. Abia făcuse câinele două-trei inspirații și s-a prăbușit mort la pâmânt. Inhalarea urmelor imponderabile de acid cianhidric poate da moartea animalelor mici în câteva secunde.

Pentru acest motiv, această substanță primejdioasă se întrebuintează la prepararea gazelor de deparazitare. Acum vreo trei ani în România am avut înregistrat un caz curios de moarte a unui client ce venise să consuIte pe un cunoscut medic din Timișoara. Casa medicului fusese deparazitată de curând cu gaze, printre care se găsea și acid cianhidric. Se aerisise întreaga locuință lăsându-se ferestrele larg deschise, dar fusese uitat closetul. Clientul medicului, intrând în această încăpere, a inspirat vaporii și a murit. La autopsie, s-a găsit acid cianhidric în plămânii și inima nefericitului.

În genere, se admite că e suficientă o picatură de acid cianhidric, aproximativ 5 centigrame, pentru ca să fie provocată moartea unui om. Sfârșitul fatal e mai puțin rapid atunci când otrava a fost introdusă în stomac.

Nefericita Tita Cristescu a murit după 2-3 minute, deși domnul N. Ioanid, șeful laboratorului de toxicologie din Institutul medico-legal, a găsit că ea înghițise 20 cc., adică patru picături de acid cianhidric.

Ar fi prea pe larg să insistăm aici pentru a arăta modul cum se face dozarea și cum de-a ajuns chimistul expert să precizeze aceste patru picături. Vom spune totuși că există, în laboratoarele de chimie, reactivi foarte sensibili, care colorează în albastru un lichid, chiar dacă ar conține numai a șaptea mia parte, adică 1:100.000 acid prusic, cum i se mai zice acidului cianhidric.

De asemenea, otrava aceasta își trădează prezența numai după mirosul ei pronunțat de migdale amare. Medicul legist. d. dr. Vasiliu și-a dat seama imediat că Tita Cristescu a fost intoxicată cu acid cianhidric de la prima incizie pe abdomenul artistei.

La deschiderea stomacului în sala macabră din subsolul rece de la Morgă s-a răspândit un miros de migdale amare caracteristic otrăvii acesteia.

CUM OMOARĂ ACIDUL CIANHIDRIC?

Primii observatori care au studiat efectele dezastruoase ale acidului cianhidric au rămas surprinși de repeziciunea cu care omoară chiar înainte de-a fi fost absorbită. Ei credeau că sunt atinși nervii ce transmit apoi creierului și măduvei spinării efectele mortale.

În realitate, moartea prin acid cianhidric nu este niciodată instantanee. Ea vine, cel mai repede, după 10 sau 15 secunde, timp îndestulător pentru a permite sângelui în circulație să răspândească otrava în organism. Acidul cianhidric lucrează în special asupra inimii și plămânului, pe care le paralizează și astfel dă moartea.

TITA, OTRĂVITĂ DE PATRU ORI. OTRAVA GROZAVĂ CARE NU UCIDE!

Acidul cianhidric este un lichid incolor, care devine gazos la temperatura de 25 grade și o zecime. Sărurile pe care le crează, adică cianurile, sunt și ele foarte otrăvitoare, deoarece, dacă sunt ingerate, sucul acid al stomacului le descompune, punând imediat în libertate teribilul acid prusic. Cianura de potasiu, otrava grozavă, este totuși foarte ușor alterabilă, putând fi descompusă chiar de acidul carbonic din aer, cel din șampanie sau dintr-o apă minerală gazoasă oarecare. Se produce astfel un carbonat de potasiu.

Domnul Cristescu, fost deputat socialist, tatal victimei din b-dul Brătianu, a informat pe judecătorul de instrucție că nefericita sa fiica era să mai fie otrăvită de patru ori, dar a scăpat prin îngrijirea medicilor. Probabil că asasinul – sau ea singură – o fi întrebuințat o cianură alterată, adică descompusă în parte.

Tot astfel au fost grozav de înspăimântați cei care au ucis pe celebrul Rasputin, care avea faima de-a fi dracul în persoană. I s-a pus, în prăjituri și șampanie, cianură de potasiu. Prăjiturile ca să crească fuseseră preparate cu Backpulver, un surogat de drojdie care provoacă degajare de acid carbonic, precum și o cantitate de apă, care grăbește reacția chimică. Cianura de potasiu s-a transformat astfel în carbonat de potasiu. Astfel s-a făcut că Rasputin a mâncat, cu mare poftă, prăjiturile otrăvite și a băut gustoasa șampanie până s-a îmbătat, dar tot n-a murit!

Prințul Felix Iusupov și ceilalți complici ai lui care încercaseră efectul otrăvii asupra unor câini, au rămas adânc impresionați, văzând că teribila otravă n-are niciun efect asupra lui Rasputin. Începuseră și ei să creadă în legenda răspandită de popor că Rasputin ar putea fi diavolul în persoană.

Iusupov se hotărî să tragă atunci cu revolverul.

– Dacă e dracul, nu-I vor atinge nici gloanțelea, spuse unul dintre complici.

Într-adevăr, Rasputin, destul de grav rănit, s-a sculat de jos cu gloanțele într-însul și a plecat…

Taina morții artistei Tita Cristescu este învăluită de atâta mister și pentru că s-a întrebuințat otrava puternică și perfidă ale cărei urme, la un moment dat, pot să dispară cu totul. Chimistul expert mai continuă cercetările sale. Iar domnnul judecător de instrucție Mircea Tretinescu și procurorul Păcuraru au întreprins febrile cercetări. Să sperăm că adevărul asupra dramei din B-dul Brătianu va ieși la iveală cât de curând, în toate amănuntele sale”.

Autorul reportajului publicat în revista Realitatea ilustrată este Alex F. Mihail.

Sursa:

Realitatea ilustrată, 15 ianuarie 1936

$$$

 Laura și Francesco Petrarca, iubirea supremă. Laura a murit în timpul epidemiei de ciumă, iar poetul a fugit din focarele bolii găsindu-și refugiul lângă Padova. Moare pe 19 iulie 1374.

 Francesco Petrarca s-a născut pe 20 iulie 1304 în Incisa in Val d'Arno, în apropiere de Arezzo, fiind fiul notarului Pietro di ser Parenzo care fusese exilat din Florența din motive politice. După copilăria petrecută în Toscana, în 1311 familia s-a mutat la Carpentras, în Franța, aproape de orașul Avignon, unde notarul spera să obțină o slujbă la curtea papală, care își avea sediul în Avignon. 

Tânărul Francesco este trimis la Montpellier, apoi la Bologna pentru a studia Dreptul civil, dar după moartea tatălui, Petrarca se întoarce la Avignon, unde intră în serviciul Bisericii.

Pe 6 aprilie 1327, poetul o întâlnește, în biserica Sainte Claire din Avignon, pentru prima dată pe Laura al cărei nume era probabil Laure de Noves și se îndrăgostește de ea. Este posibil ca această tânără să fi fost deja soția contelui Hugues de Sade, un înaintaș al marchizului de Sade. În orice caz, există puține informații precise cu privire la Laura, cu excepția celor din opera poetului care scrie despre ea că este minunată și că are o purtare modestă și demnă. 

Laura și Petraca nu au avut multe contacte personale, cel mai probabil ea l-a refuzat pentru că era deja căsătorită.

În jurul anului 1330 Francesco devine capelanul cardinalului Giovanni Colonna, care făcea parte din ilustra și influenta familie de nobili din Roma în perioada medievală. Însoțindu-l pe cardinal, Petrarca face numeroase călătorii prin Italia, Franța, Olanda și Germania.

În paralel este unul dintre inițiatorii campaniei pentru întoarcerea sediului pontifical de la Avignon la Roma. Ajuns la Napoli, sub patronajul regelui Robert d'Anjou, organizează manifestări literare, în cadrul cărora citește din poema sa "Africa" și își câștigă prestigiul de expert în artă și literatură, iar pe 8 aprilie 1341 senatorul Orso dell'Anguillara îl încoronează ca "Magnus poeta et historicus". 

Doi ani mai târziu, în 1343, aflat în trecere prin Verona, descoperă primele 16 cărți ale Epistolelor lui Cicero adresate lui Atticus și Brutus Albinus. 

Pe 19 mai 1348, pe când se afla în Parma, află vestea morții Laurei, în timpul marii epidemii de ciumă care bântuia în Europa. 

Între 1353 și 1356 Petrarca trăiește în Milano, fiind oaspetele lui Giovanni Visconti, arhiepiscop și conducător al orașului. De aici pleacă, fugind din focarele epidemiei de ciumă, și călătorește între anii 1361 - 1374 în Padova, Veneția și Arquà.

Cariera sa în Biserică nu i-a permis să se căsătorească, dar cercetătorii spun că poetul a avut doi copii cu o femeie a cărei identitate nu este cunoscută. Fiul său, Giovanni, s-a născut în 1337, iar fiică, numită Francesca, s-a născut în 1343, ambii copii fiind recunoscuți de Petrarca.

Despre fiul Giovanni se știe că a murit de ciumă în 1361. În același an, poetul a fost numit în consiliul episcopal al orașului Monselice, aflat lângă Padova, și tot în 1361 Francesca s-a căsătorit cu Francescuolo da Brossano, care mai târziu a fost numit executor al testamentului lui Petrarca. Francesca și familia ei au locuit cu poetul în Veneția timp de cinci ani, din 1362 până în 1367, la Palazzo Molina, deși el a continuat să călătorească în acea perioadă. 

În jurul anului 1368, Petrarca, fiica sa, Francesca, și familia acesteia s-au mutat în micul oraș Arquà, aflat lângă Padova.

Scriitorul moare pe 19 iulie 1374, la vârsta de 70 de ani, și va fi înmormântat în curtea casei parohiale din oraș. Mai târziu osemintele sale au fost transferate într-un cavou de marmură aflat lângă biserică. 

Medicii anatomo-patologi de la Universitatea din Padova au deschis mormântul lui Petrarca în aprilie 2004, în speranță că, după caracteristicile craniului, vor putea genera un portret computerizat al poetului. Dar analizele au demonstrat că craniul aflat în criptă aparținea unei femei, decedată în aceeași perioadă. Cercetătorii sunt destul de siguri că trupul din mormânt este cel al lui poetului datorită faptului că scheletul prezintă urme ale rănilor menționate de Petrarca în scrierile sale.

$$$

 Dora d’Istria, povestea unei principese de geniu născută la București. A fost biciuită în beciurile poliției din Sant Petersburg pentru ideile ei politice

Elena Ghica a avut șansa de a se naște în influenta familie Ghica, din care au făcut parte domnitori și mari boieri din Țara Românească și Moldova, fiind fiica marelui ban de Craiova Mihail Ghica și a Caterinei Ghica, de origine greacă.

Fetița născută pe 22 ianuarie 1828 la București a fost botezată de mitropolitul Valahiei și l-a avut naș pe unchiul ei, Grigore al IV-lea Ghica, pe atunci domnitor. Casa în care și-a petrecut copilăria era un adevărat muzeu de antichități adunate din țară de tatăl ei și, în plus, exista aici o galerie de picturi și sculpturi vestită în întreaga Europă și o bibliotecă uriașă.

Elena a fost considerată un copil minune, la vârsta de cinci ani învață greaca veche și greaca modernă, latina, franceza, italiana, engleza și germana. La 14 ani a tradus Iliada din limba greacă în germană, lucrare care a și fost publicată la Leipzig, în Gazette Universelle. A primit educație de la profesori greci și francezi, a luat lecții de muzică și a practicat înotul, echitația și scrima.

În 1842, când domnitorul Țării Românești Alexandru Dimitrie Ghica, a fost detronat, întreaga familie a lui Mihail Ghica s-a exilat voluntar în străinătate. A urmat un periplu de 7 ani prin Viena, Berlin, Dresda și Veneția, iar principesa Elena, ajunsă la vârsta de 18 ani, a fost primită, împreună cu părinții săi, la curțile imperiale, fiind peste tot admirată pentru talentul și frumusețea ei.

În 1848 tatăl ei, Mihail Ghica, se întoarce în țară. Elena s-a căsătorit în februarie 1849 cu un principe rus. Aleksandr Kolțov-Masalski era un tânăr locotenent de husari, ofițer de la vârsta de 15 ani, iar fata îl cunoscuse la Iași, la un bal.

Cuplul s-a stabilit la Sankt Petersburg, unde Elena a continuat să studieze, deși participa și la evenimente mondene de la curtea imperială. Tânăra avea idei liberale, milita pentru principiile revoluționare ale anului 1848 și nu ezita să-și exprime punctul de vedere.

Principesa a protestat foarte dur împotriva invaziei Țărilor Române de către Rusia din octombrie 1853 și s-a aflat foarte aproape de a fi exilată pe viață în Siberia. A fost avertizată să-și păstreze opiniile pentru ea, avertisment pe care l-a ignorat. Există mărturii care spun că a urmat biciuirea ei cu cnutul rusesc la palatul poliției din Sankt Petersburg, când i s-ar fi spus: „politica, dacă se poate, să nu vă mai intereseze”.

Această umilință petrecută în anul 1855 a determinat-o pe Elena Ghica Masalski să părăsească definitiv Rusia, împreună cu fiul ei, care însă va muri mai târziu la Bruxelles. Soțul prințesei, prințul Alexandr Alexandrovici Kolțov Masalski a rămas însă în Rusia.

Elena nu a renunțat niciodată la cetățenia rusă, nu a divorțat, însă în fapt s-a despărțit de acest soț care nu o făcuse deloc fericită.

După separare, principesa devine cunoscută sub numele Dora d’Istria. Dora ar putea proveni de la „dor”, iar Istria – de la numele antic Istros al fluviului Dunărea.

Femeie liberă și bogată, Elena a devenit foarte cunoscută în mediile literare, a vizitat Grecia, Elveția și Italia și a locuit mult timp la Florența, pe via Leonardo da Vinci nr. 10, pentru că se îndrăgostise de orașul Renașterii. A decis să cumpere o casă pe care a numit-o Villa d’Istria și pe 26 octombrie 1870 s-a stabilit definitiv aici.

Villa d’Istria a devenit o adevărată curte intelectuală, unde toți prietenii Dorei erau bine primiți. Din păcate, casa a fost distrusă de bombardamentele din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Se știe că în 1875-1876 a fost în România, unde i s-a conferit de către Regele Carol I Ordinul „Bene Merenti”, clasa I, pentru „merite literare remarcabile”.

Dora d’Istria a murit pe 17 noiembrie 1888 la Florența, din cauza unei hernii neglijate, și a fost incinerată, iar cenușa, după propria sa dorință, a fost depusă la cimitirul Trespiano din Florența.

A lăsat prin testament mare parte din averea sa primăriei București, pentru administrarea spitalului Pantelimon, ctitorie a familiei Ghica. Restul averii a fost lăsată ca moștenire pinacotecii și bibliotecii din Florența, iar Villa d’Istria a fost lăsată prin testament primăriei din Florența spre a fi vândută în folosul Società di educazione e patronató pei sordomuti din Florența.

$$$

 O femeie tanara extrem de atractiva ia avionul spre Elvetia. In avion, alaturi de ea ia loc un preot caruia i se adreseaza imediat:

-Ma scuzati, Parinte, mi-ati face un mare serviciu?

-Desigur, copila mea, cu ce te-as putea ajuta ?

-Mi-am cumparat un depilator electric excelent; am platit foarte mult pentru el. Depaseste cu mult limita de valoare a scutirii de vama si ma tem ca mi-l confisca.Dar dumneavoastra, Parinte, ati putea sa-l treceti la vama ascunzandu-l sub reverenda.

- Cu adevarat, as putea sa-l trec ,dar te previn ca inca niciodata n-am fost in stare sa mint.

-Dar dumneavoastra aveti o fatza atat de cinstita incat nici asa nu vor intreba nimic- spuse tanara si dadu depilatorul preotului descumpanit.

Dupa aterizare la vama:

- Parinte, aveti ceva de vamuit, intreaba ofiterul vamal.

- Din crestet pana la brau n-am nimic de vamuit, fiule.

Acest raspuns bizar trezeste suspiciunea vamesului asa ca intreaba mai departe:

-Si sub brau?

-Pai am ceva magnific facut pentru a servi femeilor, dar nu a fost folosit inca niciodata.

Vamesul rade cu lacrimi:

-In regula, treceti mai departe! Urmatorul !