$$$

 ”Plătesc amorul meu cu viața!” Cleopatra Lecca, femeia de ”Pe lângă plopii fără soț” ai lui Mihai Eminescu

În lumea tumultuoasă a literaturii românești, iubirile și pasiunile poetice au reprezentat, dintotdeauna, unul dintre subiectele cele mai fierbinți și fascinante pentru cititori. Ultima iubire din viața lui Mihai Eminescu a fost o tânără aristocrată, cu ochi pătrunzători, trup firav și chip blajin, care a inspirat una dintre cele mai frumoase poezii din literatura română, ”Pe lângă plopii fără soț.” Cât de mult a iubit-o Eminul pe verișoara lui Ion Luca Caragiale, de fapt.

Cucerită de Eminescu, râvnită de Maiorescu

Cleopatra Lecca, fiica pictorului Lecca și verișoara celebrului dramaturg I. Luca Caragiale, a fost o prezență strălucitoare în viața lui Mihai Eminescu.

Renumită pentru frumusețea, candoarea și personalitatea puternică, tânăra domniță a intrat în viața poetului într-un moment crucial, după despărțirea de Veronica Micle și idilă neîmplinită cu Mite Kremniz.

Râvnită de criticul Titu Maiorescu, tânăra a intrat în cercurile scriitorilor din Capitală, devenind, rapid, invitata de onoare la sediul Junimii, prezența ei adăugând strălucire și farmec acestor întâlniri literare.

În ciuda farmecului și a atracției pe care o exercita asupra celor din jurul său, Cleopatra Lecca a trăit și ea propriile drame ale iubirii.

Fostul soț i-a cerut divorțul după ce a aflat că i-a fost infidelă

Divorțul său celebru de căpitanul Poenaru, în urma unui scandal amoros, a fost subiectul unor discuții aprinse în protipendada bucureșteană, aducându-i și mai multă notorietate în lumea aristocrației.

Gurile rele ale acelei perioade spuneau că fostul soț ar fi prins-o pe tânăra domniță în intimitate cu un alt domn, în căminul lor conjugal. Orbit de gelozie și cu orgoliul rănit, Poenaru nu a putut trece peste trădarea partenerei sale de viață, căreia i-a cerut imediat, desfacerea căsniciei.

La început, Cleopatra Lecca a refuzat avansurile Luceafărului poeziei românești, ceea ce a stârnit focul din inima Eminului.

”Cleopatra era atunci o femeie de peste 30 de ani trecuţi, înaltă frumoasă şi blândă ca o icoană. Fie din motive pe care nu le putem şti, fie că, pentru ea, un ziarist şi un poet modest în toate ale lui nu o putea interesa, fie că inima ei nu era liberă, rămase indiferentă la gândurile lui.”, relata scriitorul Nicolae Petraşcu, potrivit Adevărul.

Muza poeziei ”Pe lângă plopii fără soț”

Ea a devenit muza lui, poetul redactându-i scrisori de dragoste pentru a o convinge de veridicitatea sentimentelor sale.

Legătura dintre Mihai Eminescu și Cleopatra Lecca a ars cu o pasiune tulburătoare, care a răsunat puternic în inima poetului, bruneta reușind să vindece sufletul rănit al romanticului incurabil.

”Ei bine, fii a mea…nu o noapte întreagă…ceea ce n-aş fi cerut…ci o oră, o singură oră…şi-ţi promit pe mormântul mamei mele că de la tine plec acasă şi mâine vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu ar mai fi şi care va zice că moare pentru c-ai fost crudă cu el.

Numele tău rămâne neîntinat, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, gura care-a putut să-ţi facă o asemenea propunere va fi închisă pentru totdeauna. Vezi dar cât te iubesc, dacă plătesc amorul meu cu viaţa, să plătesc cu el un moment de fericire”, îi scria Eminescu muzei sale.

Cei doi s-au iubit între anii 1881 și 1883, înainte ca starea de sănătate a marelui poet să se degradeze. Din iubire pentru cea care i-a salvat inima, Eminescu i-a făcut un cadou impresionant.

I-a dedicat iubitei sale poezia”Pe lângă plopii fără soț”, considerată una dintre cele mai frumoase opere ale literaturii române. Versurile pline de melancolie reflectă tumultul interior al poetului și dorința sa neîmplinită de a fi alături de persoana iubită.

Daniel Georgescu · Urmăreşte

3 iulie la 12:33 ·

$$$

 POEZIA SIMBOLISTĂ 

 

Al. T. Stamatiad 

      "Poetul preferat al lui Macedonski, din ultima serie de discipoli, Al. T. Stamatiad s-a născut în 9 mai 1885 la București, fiu natural al Mariei Stamatiade și al locotenent-colonelului Theodor Pallady. Poetul era văr cu pictorul Theodor Pallady și cu Lucia Sturdza-Bulandra și fratele Alexandrinei Cantacuzino. Urmează liceul la "Matei Basarab" și "Sf. Gheorghe", în București. După trecerea licenței în litere este numit profesor de franceză la Arad (1914), apoi la București. 

     Debutează în 1905, sub auspiciile lui Al. Macedonski, cunoscut în 1903 la cafeneaua "Kubler", alături de care va rămâne și atunci când se apropie de grupul Convorbirilor critice, unde-i pledează cauza pe lângă criticul M. Dragomirescu. După război, la reapariția Literatorului, în 1918, Al. T. Stamatiad devine prim-redactor al acestei reviste, funcție la care renunță în urma unei polemici patetice cu bătrânul <<magistru>>, neurmat în toate singularitățile sale. 

     A colaborat uneori și sub pseudonimul Adrian Alexandru la numeroase publicații, dând poezii și traduceri din Baudelaire, Wilde, Maeterlinck, Li Po, Omar Khayyam, tipărite și în volume etc. În 1925-1926 scoate la Arad, unde funcționa ca profesor, revista Salonul literar, redactată în stil macedonskian, în sensul căreia se modelează întreaga sa personalitate literară--nu lipsită de morgă și emfază--de un contur tot mai insolit și grandilocvent. Laureat al Premiului național de poezie în 1938. Moare în 1956. "

            Singurătatea 

Autor Al. T. Stamatiad 

Ce freamăt jalnic se ridică 

Din șir de sălcii plângătoare, 

Și ce adormitor plutește 

Mireasma teilor în floare! 

Pe-ntinsul văilor, amurgul 

Își lasă umbra lui molatic, 

Un plop înalt, în depărtare, 

Suspină trist și singuratic. 

Cu murmur de izvor, din vale,

Se-nalță-o doină fermecată, 

Și luna plină, s-o asculte, 

De după dealuri se arată. 

Frunzișul adormit îngână 

Ca-n vis povestea lui de șoapte, 

Și singur buciumul mai sună 

În trista liniște de noapte. 

Sursa:

Antologia poeziei simboliste românești 

Ediție și prefață de Lidia Bote 

Editura pentru Literatură--1968 

Pag.255 și 263

$$$

 „Aproape că am distrus totul… până când cineva m-a întrebat: Vrei să trăiești sau să mori?” — Anthony Hopkins

Nu s-a născut în aplauze.

S-a născut în tăcere.

În stângăcia de a nu aparține nicăieri,

în sentimentul constant că e un străin printre oameni.

I s-a spus că e ciudat.

Deconectat.

Fără speranță.

   „Era greu să mă conectez. Întotdeauna era un zid între mine și lume.”

Alcoolul a apărut devreme.

Nu pentru a sărbători —

ci pentru a amorți.

Fiecare pahar era o încercare de a reduce la tăcere furtuna din interior.

Și pentru o vreme… a funcționat.

A devenit actor.

Nu pentru a fi văzut —

ci pentru a dispărea.

Să devină altcineva era singurul mod în care putea exista fără durere.

  Dar golul a rămas.

Nici talentul, nici filmele, nici premiile nu l-au umplut.

Auto-sabotajul nu s-a oprit niciodată.

Până în 1975.

Cineva s-a uitat în ochii lui și l-a întrebat:

„Vrei să trăiești… sau să mori?”

Fără dramă. Fără miracol.

Doar o alegere.

Rece. Brută. Reală.

În acea zi, a renunțat la alcool.

Pentru totdeauna.

Nu din frică.

Ci din demnitate.

  „Am realizat că nu trebuie să controlez lumea. Trebuia doar să încetez să mă autodistrug.”

De atunci, fiecare rol e o mărturisire.

Nu doar Hannibal Lecter.

Nu doar tatăl îndurerat, mintea care se stinge, omul frânt.

Fiecare interpretare este un adevăr — adevărul lui.

Pentru că Anthony Hopkins nu joacă pentru a distra.

Joacă pentru a ne aminti:

Sufletul uman e fragil, imperfect… dar merită salvat.

   „Dacă ești la pământ, ascultă-mă:

Poți să te schimbi.

Totul se poate schimba.

Trebuie doar să spui: destul.”

Și el a spus.

Astăzi, Anthony nu mai ridică un pahar de whisky —

ci unul de claritate.

Nu mai joacă pentru a fugi.

Joacă pentru a rămâne el însuși.

   Un supraviețuitor. Un povestitor. Un om care a ales viața.

$$#

 "Râsul cu lacrimi ...sau 

...Povestea lui Jean Constantin, maestrul inimilor noastre"

 Un copil sărac,cu ochi de comedie și suflet de tragedie..

Într-o zi senină de august, în anul 1927, s-a născut la Constanța un băiat firav, cu ochi mari și curioși, ce păreau să râdă și să plângă în același timp. 

Se numea Jean Constantin, dar nimeni nu ştia că acel copil cu sânge grecesc avea să devină cel mai iubit clovn al unei țări care, de multe ori, uita să râdă.

Copilăria lui a fost una greu de dus și ușor de uitat. A crescut într-o sărăcie lucie, cu tatăl absent și mama muncind cât zece oameni ca să-l țină pe linia de plutire. Dar în mijlocul lipsurilor, Jean descoperise comoara care avea să-i schimbe viața: puterea de a-i face pe alţii să râdă.

„Râdeam ca să nu plâng. Și când am văzut că lumea râde cu mine, am știut că asta e menirea mea."

Pe scenă, era alt om. Un amestec de Charlie Chaplin, Stan și Bran, și un pic de Buster Keaton, dar român sadea, cu haz balcanic și tristețe caldă în glas.

Dar în spatele fiecărei glume era un om profund, care îşi ascundea lacrimile în spatele replicilor savuroase.

În filmele „Toate pânzele sus", „Brigada Diverse", „B.D. la munte și la mare", „Nea Mărin miliardar" sau „Explozia", nu juca un rol...el era chiar personajul. Unul care n-avea nevoie de decoruri, doar de privirea lui jucăuşă și vocea unică, amestec de ironie și tandreţe.

Dar nu toată lumea știe ce era dincolo de ecran...

Rămas fidel orașului Constanța, chiar și când Bucureștiul îl chema cu bani și glorie...

Jean putea să se mute la București, să trăiască în lux, înconjurat de admiratori și oportunităţi. 

Dar n-a vrut.

„Eu sunt de la mare, frate. Eu aud valurile și când dorm."

A rămas în Constanța, oraşul lui de suflet. Mergea des în cartierul în care copilărise, saluta lumea pe stradă, intra în cârciumile vechi, glumea cu pescarii din port, cumpăra flori din piață pentru femeile vârstnice. 

El nu s-a rupt niciodată de rădăcini. 

A fost bogat în inimă, nu în conturi.

Nu a fost un actor pentru bani ...ci pentru suflete.

N-a cerut niciodată sume mari.

Nu s-a târguit pentru roluri. 

Pentru el, filmul şi scena nu erau o afacere...erau o misiune.

Spunea...„Dacă pleacă omul trist din sală,n-am făcut nimic,dar dacă pleacă zâmbind,atunci nu am trăit degeaba"

Era chemat la filmări și repetiții doar ca să schimbe starea lumii. 

Şi uneori, când nu avea rol, venea să stea cu colegii, doar ca să mai spună o glumă, o amintire, o povață. 

Nu cerea nimic în schimb. 

Îți dădea totul.

Dar când s-a stins soția lui, lumea lui Jean s-a întunecat. 

A continuat să joace,dar ochii lui nu mai râdeau ca înainte. 

Și totuşi,n-a renunţat. 

Până aproape de sfârșit,a urcat pe scenă. 

Cu pași mici,dar cu o inimă care bătea pentru public.

Când a murit, în 2010, România a pierdut un comediant,dar Constanța și sufletele noastre au pierdut un frate, un bunic, un prieten.

Lumea s-a oprit o clipă. Un gol de neînlocuit a apărut. Râsul nostru a tăcut.

A fost un rege fără coroană, dar cu regatul întreg în suflet

Jean Constantin n-a avut palate, maşini luxoase, interviuri pompoase. Dar a avut dragostea unui popor întreg. A fost omul care n-a uitat niciodată de unde a plecat, care a împărţit bucurie cu mâinile goale, și care ne-a învățat că adevărata artă vine din inimă, nu din portofel 

"Jean Constantin n-a murit. A plecat puțin să se odihnească. Dar ne-a lăsat râsul lui ca testament. lar când plouă peste Constanța, nu sunt nori... sunt hohotele de râs ale lui Jean, care se rostogolesc peste mare, de dor."

Respect și admirație !!

🙏💜❤️

$$$

 ENEA

În mitologia greco-romană , Enea este un prinț troian și legendarul fondator al romanilor. El este fiul lui Anchises, un membru al familiei regale troiene, și al zeiței Afrodita / Venus . Enea a fost unul dintre puținii eroi troieni care au scăpat de asediul Troiei . Ulterior, Enea a pornit într-o călătorie de șapte ani, cea mai faimoasă relatare a poetului roman Virgil (70-19 î.Hr.) în Eneida .

Importanță și origine

După ce au intrat în contact cu grecii antici, romanii erau conștienți că le lipsea tradiția epică legendară pe care o aveau grecii antici. Literatura greacă prezenta Iliada și Odiseea lui Homer (circa 750 î.Hr.) , iar mitologia greacă avea eroi precum Ahile și Hercule , în timp ce romanii îi aveau doar pe Romulus și Remus , despre care știau că nu se puteau compara cu neînfricații eroi greci .

Romanii au creat o legătură între istoria lor și faimosul Război Troian prin asocierea unui erou din război cu Romulus. Au ales un erou a cărui soartă era necunoscută - Enea, un prinț al Troiei. În jurul anului 500 î.Hr., a devenit o narațiune standard că Enea a reușit să scape de incendiul Troiei și s-a îndreptat spre Italia , unde a stabilit poporul roman.

Povestea nașterii lui Aeneas este relatată în Imnul homeric dedicat Afroditei . Imnul relatează cum Afrodita a influențat aventurile amoroase ale zeilor. Nici măcar puternicul Zeus nu a fost imun la puterile Afroditei, având multe aventuri amoroase cu femei muritoare . Zeus a decis să-i dea Afroditei o mostră din propriul medicament și a făcut-o să se îndrăgostească de un muritor, făcându-l să pară un zeu în ochii ei.

Zeus i-a pus în inimă dor de Anchises și, de îndată ce l-a văzut îngrijindu-și vitele, pasiunea i-a cuprins inima. A călătorit la templul ei din Paphos, în Cipru , unde a fost unsă și pregătită. Odată ajunsă la Muntele Ida, l-a găsit pe Anchises, care a fost instantaneu uimit de ea. S-a întrebat dacă era o zeiță sau o nimfă . Afrodita a mințit, susținând că era o muritoare și că Hermes îi spusese că va fi soția legitimă a lui Anchises.

Anchises și Afrodita au dormit împreună, iar dimineața, ea i-a dezvăluit adevărata ei formă. Anchises a intrat în panică, realizând că se culcase cu o zeiță. Cu toate acestea, Afrodita l-a liniștit și i-a spus că nu are de ce să se teamă.

„Nu vei suferi niciun rău de la mine

și nici de la ceilalți binecuvântați,

căci ești iubit de zei.

Vei avea un fiu drag

care va domni printre troieni

și copiii lui se vor naște

pentru totdeauna.

Enea va fi numele lui”. ( Imnurile homerice: Imn către Afrodita , 194-197)

Afrodita i-a spus lui Anchises că nimfele de munte le vor crește fiul, iar când acesta va ajunge la o anumită vârstă, va fi adus la tatăl său, care urma să le spună oamenilor că mama fiului său era o nimfă. Ea l-a avertizat că, dacă va spune adevărul despre originea fiului lor, Zeus, înfuriat, va arunca un fulger asupra lui.

Așa cum a prezis Afrodita, odată ce Zeus a aflat că Anchises era tatăl lui Aeneas, a aruncat un fulger asupra lui. Anchises ar fi murit dacă Afrodita nu ar fi intervenit și nu ar fi deviat fulgerul la picioarele lui. Cu toate acestea, șocul loviturii l-a slăbit atât de mult pe Anchises încât acesta nu a mai putut merge.

Originea lui Aeneas este menționată și în Teogonia lui Hesiod (cca. 700 î.Hr.) :

„Și Cytherea cu frumoasă coroană a simțit o dulce dragoste

Pentru eroul Anchises și s-a culcat cu el

Și l-a născut pe Aeneas pe vârful muntelui,

În Ida, cu multele ei crăpături împădurite”. (1008-1011)

Enea în Iliada

Aeneas a jucat un rol minor în Iliada , unde era liderul dardanienilor din Dardania (în Anatolia de astăzi ). A demonstrat un mare curaj, evident mai ales în Cartea a 5-a, unde a intrat în luptă , fără să observe toate sulițele care îl înconjurau. A luptat alături de Pandarus, un domn și comandant troian, și și-a protejat corpul după ce a fost ucis de Diomedes , regele Argosului . Diomedes l-a lovit pe Aeneas în coapsă cu o piatră masivă, îngenunchindu-l. Ar fi murit dacă mama sa, Afrodita, nu l-ar fi salvat, protejându-l de atacul armelor. Diomedes a reușit să o rănească pe Afrodita, care s-a retras. Apollo l-a ridicat pe Aeneas și l-a dus pe înălțimile sacre ale Pergamului, unde a fost vindecat. Ares i-a ordonat lui Aeneas să-l salveze pe Hector, așa că Aeneas s-a întors pe câmpul de luptă printre uralele oamenilor săi.

În Cartea 20, Apollo l-a îndemnat pe Aeneas să-l înfrunte pe Ahile, amintindu-i de divinitatea sa ca fiu al Afroditei. Încurajat de această amintire, Aeneas s-a îndreptat spre Ahile, în timp ce zeii s-au adunat să-l privească. Ahile l-a provocat pe Aeneas, încercând să-l facă să se retragă. Aeneas a rămas ferm, spunându-i lui Ahile că ar fi nevoie de mai mult decât amenințări pentru a-l speria și s-a lăudat cu descendența sa. Aeneas l-a implorat pe Ahile să continue lupta în loc să facă schimb de insulte. Amândoi au luptat cu înverșunare, dar era evident că Aeneas nu era un rival real pentru puternicul Ahile. Din fericire, zeii au decis să-l salveze pe Aeneas. Poseidon l-a distras pe Ahile turnându-i o ceață în ochi și ridicându-l pe Aeneas în siguranță.

Eneida

Scrisă între anii 30-19 î.Hr., Eneida este o paralelă strânsă cu Odiseea și este clar că Virgil a fost inspirat de poemul epic al lui Homer atunci când a scris despre eroul său. Virgil a fost nemulțumit de Eneida și a ordonat distrugerea ei după moartea sa. Cu toate acestea, împăratul roman Augustus (27 î.Hr. - 19 d.Hr.) a interzis acest lucru și le-a cerut prietenilor lui Virgil, Varius Rufus și Plotius Tucca, să o editeze și să o completeze.

Căderea Troiei

După zece ani de război între greci și troieni, Sinon, un soldat grec, i-a convins pe troieni să accepte un dar din partea grecilor – un cal uriaș . Laocoon, un preot al lui Neptun , i-a avertizat pe troieni să nu aibă încredere în greci, nici măcar atunci când aduceau daruri, dar troienii nu i-au ținut cont de avertisment.

Hector i s-a arătat lui Aeneas în timp ce acesta dormea și l-a avertizat că Troia era sortită pieirii și l-a îndemnat să fugă cu zeii lor peste mare. Aeneas i-a ignorat ordinele și a luptat în zadar pentru a salva Troia. Condus la palatul regelui Priam , s-a alăturat troienilor supraviețuitori care l-au privit pe regele Priam murind. Venus l-a însoțit acasă, unde l-a implorat pe tatăl său să fugă din oraș cu el. După ce inițial a refuzat, Anchises s-a rugat zeilor și a primit un semn că ar trebui să părăsească orașul căzut.

Purtându-și tatăl pe umeri, Aeneas a căutat-o pe soția sa, Creusa, dar după ce ea i-a apărut într-o viziune, și-a dat seama că deja dispăruse. Adunându-i pe supraviețuitorii troienilor, inclusiv pe fiul său Ascanius, Aeneas i-a condus afară din Troia.

Călătoriile lui Enea

Aeneas și-a povestit călătoriile după ce a părăsit Troia. După ce au fost induși în eroare de profeții și vise, au ajuns la Delos și au fost întâmpinați de regele Anius. Apoi au navigat spre Creta pustie , dar au găsit un peisaj fierbinte și arid. După ce au ajuns la Strofade, au fost alungați de harpiile feroce. În cele din urmă, ajungând în Epir, au fost întâmpinați de alți refugiați troieni, inclusiv de regele Helenus și Andromaca , fosta soție a lui Hector. Cu toate acestea, Aeneas știa că destinul său era să întemeieze un oraș mare și și-a continuat călătoria. Pe măsură ce se apropiau de Sicilia , au ținut cont de avertismentul regelui Helenus și au evitat strâmtoarea păzită de monstruoasele Scila și Caribda . Din păcate, Anchises a murit în timp ce se aflau în Sicilia.

Enea și Dido

După șase ani de navigație în jurul Mediteranei și fiind la mila furtunilor și a unei Junone furioase , Enea și oamenii săi au fost împinși la țărm pe Sirte (coasta de nord a Africii ). Venus (echivalentul roman al Afroditei) a fost martoră la luptele fiului ei și l-a implorat pe tatăl ei, Jupiter , să-i permită lui Enea să trăiască și să-și împlinească destinul. Jupiter a asigurat-o că așa va face. Venus s-a deghizat și l-a călăuzit pe fiul ei la Cartagina după ce l-a învăluit într-o ceață de invizibilitate. El a reflectat asupra perioadei petrecute în Troia după ce a văzut reprezentări ale Războiului Troian la noul Templu al Junonei.

Enea și oamenii săi au întâlnit-o pe Dido, regina Cartaginei, care a organizat un banchet în onoarea lor. Venus era încă neliniștită de intențiile Junonei față de Enea. Ea a decis să o facă pe Dido să se îndrăgostească de fiul ei, trimițându-l pe Cupidon deghizat pentru a-i trezi dragostea și pasiunea în inima ei. Dido l-a implorat pe Enea să-i spună povestea tragică a Războiului Troian. Dido și Enea s-au îndrăgostit unul de celălalt, în ciuda faptului că Dido jurase să nu se mai îndrăgostească după moartea soțului ei. Junona a aranjat un fel de căsătorie între ei pentru a-l împiedica pe Enea să fondeze Roma - care într-o zi avea să distrugă iubita ei Cartagina. Cu toate acestea, Jupiter i-a amintit lui Enea de destinul său și i-a ordonat să o părăsească pe Dido. O Dido cu inima frântă a construit un rug, l-a blestemat pe Enea și a jurat că Cartagina va fi într-un război perpetuu cu poporul său înainte de a se urca pe rug și a se sinucide.

După ce a plecat din Cartagina, Enea a aruncat o ultimă privire asupra orașului și a văzut foc, fără să-și dea seama că era Dido cea care ardea pe rug. O furtună i-a făcut să se întoarcă în Sicilia, unde Enea a organizat jocuri funerare în onoarea tatălui său. Enea a decis să lase femeile și copiii în Sicilia, într-un nou oraș condus de Acestes, un alt troian.

Sosirea în Italia și război

Enea și oamenii săi au ajuns în sfârșit în Italia, debarcând la Cumae, la nord de Golful Napoli. El s-a consultat cu Sibila și a implorat-o să-l conducă în lumea de dincolo, astfel încât să poată vorbi cu tatăl său, Anchises. Ea a fost de acord, dar mai întâi i-a cerut să găsească o creangă de aur într-un copac și să-l îngroape pe Misenus, un camarad care se înecase. El a îndeplinit aceste sarcini și apoi a fost condus în lumea de dincolo. Acolo i-a întâlnit pe Dido, eroii Troiei, și pe tatăl său în Câmpul Fericiților. Anchises le-a explicat crearea universului și sensul vieții. În cele din urmă, au fost martori la o paradă a marilor romani mărșăluind spre lumina vieții.

După ce s-au întors din lumea de dincolo, Aeneas și oamenii săi au navigat în râul Tibru. Latinus, regele Latiumului, i-a primit cu brațele deschise. El i-a oferit-o pe fiica sa, Lavinia, în căsătorie lui Aeneas. Cu toate acestea, Juno l-a trimis pe agentul ei, Allecto, să provoace tulburări. Mai întâi, ea a convins-o pe regina Amata să se opună căsătoriei. Apoi, l-a determinat pe Turnus, un prinț latin vecin, să înceapă un război cu troienii. Ultima ei mișcare a fost să înceapă o luptă între locuitorii Latiumului și un grup de vânători troieni.

Aeneas a călătorit în satul Pallenteum (Dealul Palatin), unde regele Evander i-a povestit cum îl salvase Hercule și l-a informat despre Mezentius, un etrusc care fusese detronat de supușii săi și căruia Turnus i-a oferit refugiu. El l-a sfătuit pe Aeneas că niciun etrusc nu și-ar permite să fie condus de un italian și i-a spus să meargă cu fiul său, Pallas, pentru a revendica conducerea armatelor care luptau împotriva latinilor. Venus îl convinge pe Vulcan să facă o nouă armură pentru Aeneas, care înfățișa viitoarele războaie ale Romei.

Aeneas le-a ordonat troienilor să închidă porțile și să refuze lupta. Aceștia l-au ascultat chiar și atunci când Turnus și oamenii săi le-au atacat tabăra. În cele din urmă, Turnus a pătruns în tabăra troiană. După ce a ucis câțiva troieni, a fost forțat să se retragă și să înoate înapoi la oamenii săi. Pallas a fost ucis de Turnus, iar jocurile funerare au fost ținute pentru el. Latinii l-au implorat pe Aeneas să facă un armistițiu pentru a-și putea lua morții. El a fost de acord și a clarificat că ultimul lucru pe care și-l dorea era războiul. Aeneas s-a oferit să-l întâlnească pe Turnus într-o luptă unu la unu, astfel încât nimeni altcineva să nu fie nevoit să moară. După multe dezbateri, latinii au fost de acord. Cu toate acestea, pe măsură ce Aeneas se apropia de oraș, Turnus și-a chemat armata la luptă. Turnus a așteptat în ambuscadă ca Aeneas să-l depășească. Ambele armate s-au îndreptat una spre cealaltă.

Turnus a cerut să-l întâlnească pe Aeneas în luptă, iar Aeneas a încheiat un tratat cu Latinus, care prevedea că cel care rămânea în viață se va căsători cu Lavinia. Dacă Aeneas ar fi învins, troienii s-ar retrage pașnic și s-ar stabili în Pallenteum. Încă o dată, Juno avea alte planuri și l-a rănit pe Aeneas cu o săgeată. După ce a fost vindecat de mama sa, s-a întors în luptă. Jupiter și Juno s-au împăcat, iar Juno a făcut în cele din urmă pace cu destinul Romei. Turnus a fost ucis de Aeneas și, odată căsătorit cu Lavinia, Aeneas a întemeiat orașul Lavinium și l-a numit pe fiul său Ascanius succesor al său. Ascanius a fondat apoi Alba. Aproximativ 400 de ani mai târziu, Romulus a fondat Roma din Alba Longa.

Enea devine zeu

Venus l-a implorat pe tatăl ei, Jupiter, să-l facă pe Aeneas zeu, susținând că acesta fusese deja o dată în lumea de dincolo și supraviețuise. Jupiter a fost de acord, iar Venus a călătorit până la râul Numicus și i-a cerut să spele părțile muritoare ale lui Aeneas. Venus i-a uns apoi corpul cu parfum divin și i-a atins buzele cu nectar și ambrozie, transformându-l în zeu. Romanii l-au onorat cu temple și altare.

Artă și Moștenire

Una dintre cele mai importante relicve troiene a fost Paladiul (o statuie a Atenei ), despre care se crede că a fost de origine divină. Există multe mistere în jurul statuii sacre. Unele surse afirmă că Diomede și Ulise au furat-o din cauza unei profeții. Alte tradiții spun că au furat doar o copie, Enea având statuia propriu-zisă, pe care a luat-o cu el când a fugit din Troia. Conform tradiției romane, Paladiul a ajuns în Templul Vestei din Forumul Roman , unde Fecioarele Vestale l-au îngrijit.

Pe lângă Roma, se spune că orașul grecesc Aenea din Chalcidice a fost fondat și de Aeneas. În oraș au fost găsite monede care îl înfățișează pe Aenea purtându-și tatăl pe umeri. Aenea purtându-și eroic tatăl departe de Troia a fost o temă populară în arta antică. În Veii (un oraș etrusc), au fost găsite statui ale sale datând din jurul anului 500 î.Hr., precum și vaze antice care înfățișează aceeași scenă în toată Etruria .

Povestea lui Enea a inspirat piese de teatru, opere, cărți și opere de artă de-a lungul istoriei. El este un personaj din piesa Troilus și Cressida de William Shakespeare (d. 1616 d.Hr.). De asemenea, apare în populara serie de cărți Eroii Olimpului de Rick Riordan și este un personaj principal în Lavinia de Ursula K. Le Guin (1929-2018 d.Hr.), care spune povestea lui Enea din perspectiva soției sale, Lavinia. Compozitorul englez Henry Purcell (1659-1695 d.Hr.) a scris celebra sa operă Dido și Enea în onoarea marii iubiri dintre Enea și Dido și a sfârșitului tragic al lui Dido.

În Aeneas, romanii își găsiseră în sfârșit eroul, la fel de ilustru precum marele Ahile și Hercule. Acesta era fiul unei zeițe care a luptat cu vitejie în Războiul Troian și i-a ajutat pe troienii să scape din orașul căzut, un om care a navigat pe mări timp de șapte ani și s-a confruntat cu multe greutăți pentru a-și îndeplini destinul.

$$$

 EUGENE DELACROIX

Poussiniști vs. Rubeniști

Dacă Jacques-Louis David este cel mai perfect exemplu al neoclasicismului francez, iar cel mai desăvârșit elev al său, Jean-Auguste-Dominique Ingres, reprezintă o figură de tranziție între neoclasicism și romantism, atunci Eugène Delacroix este cel mai reprezentativ pictor al romantismului francez.

Artiștii francezi de la începutul secolului al XIX-lea puteau fi plasați într-una dintre cele două tabere diferite. Ingres a condus primul grup, o colecție de artiști numiți Poussiniștii (numit după pictorul baroc francez Nicolas Poussin). Acești artiști s-au bazat pe desen și linie pentru compozițiile lor. Al doilea grup, rubeniștii (numiți în onoarea maestrului flamand Peter Paul Rubens), au ridicat în schimb culoarea peste linie. Pe vremea când Delacroix avea 20 de ani – adică în 1823 – era unul dintre liderii mișcării romantice franceze în ascensiune.

De la o vârstă fragedă, Delacroix a primit o educație excepțională. A urmat Liceul Imperial din Paris, o instituție renumită pentru instruirea clasicilor. În timp ce era student acolo, Delacroix a fost recunoscut pentru excelență atât în desen, cât și în clasici. În 1815, la vârsta de doar 17 ani, și-a început educația artistică formală în atelierul lui Pierre Guérin, un fost câștigător al prestigiosului Prix de Rome (Premiul de la Roma), al cărui atelier parizian era considerat un focar special pentru estetica romantică. De fapt, Theodore Gericault, care avea să devină în curând un superstar romantic cu Pluta Meduzei (1818-1819), era încă în atelierul lui Guérin când Delacroix a sosit în 1815. Priceperea înnăscută a tânărului artist și instruirea capabilă a profesorului său au fost o potrivire excelentă și l-au pregătit pe Delacroix pentru admiterea sa oficială la Ecole des Beaux-Arts (Școala de Arte Frumoase) în 1816.

Masacrul de la Chios: Smuls de pe prima pagină a ziarelor

Mai puțin de un deceniu mai târziu, cariera lui Delacroix era în mod clar în ascensiune. În 1824, de exemplu, Delacroix și-a expus monumentalele Masacre de la Chios la Salonul anual francez. Această pictură servește ca un exemplu excelent a ceea ce Delacroix spera să devină romantismul. În loc să se uite la exemplele trecutului clasic pentru o narațiune, Delacroix s-a uitat la evenimentele lumii contemporane pentru subiectul său. Această abordare "ruptă din titluri" a fost comună pentru mulți pictori romantici.

Compararea Jurământului de la Horații al lui David (sus, stânga) cu Trei mai 1808 a lui Francisco Goya (sus, dreapta) este instructivă. În timp ce David a extras o poveste de acum mai bine de 2.500 de ani, Goya a finalizat în schimb o pictură istorică din trecutul recent. Această imediatitate cronologică nu a făcut decât să sporească patosul picturii lui Goya.

Delacroix a ridicat miza lui Goya în Scena masacrului de la Chios, nu numai prin înfățișarea familiilor grecești care așteaptă moartea sau sclavia, ci și prin cronicarea unui eveniment catastrofal din Războiul de Independență al Greciei (din Imperiul Otoman) dintr-o locație îndepărtată (mica insulă Chios este situată chiar în largul coastei Turciei). Despre Războiul de Independență al Greciei

Când pânza monumentală Masacrul de la Chios este văzută de la mică distanță, este clar că artistul a depus mai mult efort pe utilizarea culorii și a folosit o pensulă deschisă fluidă, mai degrabă decât să se bazeze pe linie și o suprafață de pictură atent lustruită (așa cum făceau poussiniștii). În concluzie, Masacrele de la Chios este o pictură elocventă de explorat atunci când vine vorba de angajamentul lui Delacroix față de romantism. Subiectul a fost actual și exotic, iar artistul a folosit culoarea și pensula pentru a provoca un răspuns emoțional din partea privitorului.

Libertatea conduce poporul

Multe dintre aceste concepte pot fi văzute în ceea ce mulți consideră a fi capodopera lui Delacroix, Libertatea conducând poporul (1830). Deși Delacroix a finalizat această pictură în același an în care a avut loc evenimentul, ea este, în esență, o pictură istorică. Într-adevăr, Delacroix descrie un eveniment din Revoluția din iulie 1830, un eveniment care l-a înlocuit pe regele Carol al X-lea abdicat (r. 1824-30) - membru al familiei Bourbon și fratele mai mic al regelui ghilotinat Ludovic al XVI-lea (r. 1774-1792) - cu Ludovic Filip I (r. 1830-48), așa-numitul rege cetățean. Această revoltă din 1830 a fost preludiu istoric la Rebeliunea din iunie 1832, un eveniment prezentat în celebrul roman al lui Victor Hugo, Mizerabilii (1862), și în musicalul (1980) și în filmele care au urmat. Oricine este familiarizat cu musicalul lui Claude-Michel Schönberg și Alain Boublil poate să se uite la Liberty Leading the People de Delacroix și să asculte versurile cântecului care servește ca un apel la revoluție:

„Auzi oamenii cântând? Cântând un cântec de bărbați furioși? Este muzica unui popor. Care nu vor mai fi sclavi”.

Libertate

Tabloul lui Delacroix, Libertatea conducând poporul, pare la început să fie copleșit de haos, dar la o inspecție mai atentă, este o compoziție plină de ordine subtilă. Primul lucru pe care îl poate observa un privitor este figura feminină monumentală și nud până la talie. Rochia ei galbenă i-a căzut de pe umeri, în timp ce ține o muschetă cu baionetă în mâna stângă și ridică tricolorul – steagul național francez – cu dreapta. Acest aranjament roșu, alb și albastru al steagului este imitat de ținuta purtată de bărbatul care se uită la ea. Ea pășește puternic înainte și se uită înapoi peste umărul drept, ca și cum ar vrea să se asigure că cei pe care îi conduce îi urmăresc. Capul ei este arătat din profil – ca o riglă pe o monedă clasică – și poartă deasupra capului o șapcă frigiană, un semnificant clasic al libertății. Aceasta este o parte importantă a costumului – în Roma antică, sclavilor eliberați li se dădea unul pentru a indica statutul lor nou eliberat, iar această pălărie a devenit un simbol al libertății și libertății pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.

În mod clar, această figură nu este menită să fie un portreti anumit individ, iar Delacroix nu a vrut să sugereze că a existat o femeie pe jumătate goală care alerga cu o armă de foc încărcată și un steag în timpul Trois Glorieuses – cele trei zile glorioase, așa cum a ajuns să fie cunoscute – ale Revoluției din iulie. În schimb, ea servește ca o alegorie – în acest caz, un dispozitiv pictural menit să dezvăluie o idee morală sau politică – a libertății. În acest sens, ea este similară cu un exemplu familiar celor din Statele Unite, Statuia Libertății (1886) a lui Frédéric Auguste Bartholdi. În mod clar, această statuie monumentală nu este un portret al unei femei pe nume Liberty care poartă o togă romană, poartă o torță și o tăbliță inscripționată. În schimb, ea reprezintă o idee. Același lucru este valabil și pentru Libertatea pictată de Delacroix.

O revoluție pentru toată lumea

Dar dacă figura feminină reprezintă o alegorie, cei care o înconjoară reprezintă diferite tipuri de oameni. Bărbatul din extrema stângă ține o brichetă (o sabie de infanterie folosită în mod obișnuit în timpul războaielor napoleoniene). Îmbrăcămintea sa – șorț, cămașă de lucru și pantaloni de marinar – îl identifică ca muncitor în fabrică, o persoană la capătul inferior al scării economice. Cealaltă ținută a sa identifică înclinațiile sale revoluționare. Batista din jurul taliei, care asigură un pistol, are un model similar cu cel al batistei Cholet, un simbol folosit de François Athannase de Charette de la Contrie, un soldat regalist care a condus o revoltă nefericită împotriva Primei Republici, guvernul stabilit ca urmare a Revoluției Franceze. Cocarda albă și panglica roșie fixată pe beretă îi identifică și sensibilitățile revoluționare.

Acest muncitor din fabrică oferă un contrapunct pentru tânărul de lângă el, care are în mod clar un statut economic diferit. Poartă o pălărie neagră, o cămașă albă cu guler deschis și o haină neagră elegantă. În loc să țină o armă militară ca fratele său mai mare, el pune în mână o pușcă de vânătoare. Aceste două cifre arată clar că această revoluție nu este doar pentru cei asupriți din punct de vedere economic, ci și pentru cei bogați.

Această revoluție nu este doar pentru adulți – doi băieți tineri pot fi identificați printre insurgenți. În stânga, un adolescent căzut care poartă un bicorn ușor de infanterie și ține o sabie scurtă, se luptă să-și recapete echilibrul printre pietrele pietruite care alcătuiesc o baricada. Cea mai faimoasă dintre pereche, totuși, se află în partea dreaptă a tabloului (imagine, dreapta). Adesea considerat a fi inspirația vizuală pentru personajul lui Hugo Gavroche din Les Misérables, acest băiat mânuiește sălbatic două pistoale. Poartă o faluche – o beretă de catifea neagră comună studenților – și poartă ceea ce pare a fi o geantă de școală sau cartuș (cu o creastă care poate fi brodată) pe corp.

Un subiect modern

Cu nu mai puțin de cinci tunuri și trei lame printre aceste șase figuri principale, nu este surprinzător că pământul este plin de morți. Unii sunt membri ai armatei, observați uniforma decorată cu epoleți pe umăr pe figura din dreapta jos, în timp ce alții sunt probabil revoluționari. În total, pictura redă cu acuratețe fervoarea și haosul conflictului urban. Și este, desigur, un conflict urban. Notre Dame, probabil monumentul arhitectural definitoriu al Parisului (cel puțin până la sosirea Turnului Eiffel la sfârșitul secolului al XIX-lea) poate fi văzut clar în partea dreaptă a picturii. Important este că Delacroix și-a semnat și datat pictura imediat sub acest monument.

Deși nu toată lumea poate lua o armă și poate sta în picioare într-un război, Delacroix vrea să ne facă să credem că toată lumea poate fi un revoluționar. Când a corespondat cu fratele său la 28 octombrie 1830 – la mai puțin de trei luni după Revoluția din iulie, Delacroix a scris: "Am întreprins un subiect modern, o baricadă, și, deși poate că nu am luptat pentru țara mea, cel puțin voi fi pictat pentru ea. Mi-a redat buna dispoziție." Procedând astfel, Delacroix a completat ceea ce a devenit atât o imagine definitorie a romantismului francez, cât și una dintre cele mai durabile imagini moderne ale revoluției. A fost chiar însușit – deși ușor modificat – de trupa rock britanică Coldplay ca copertă de album pentru lansarea lor din 2006 Viva la Vida sau Death and All His Friends.

$$$

 ENHEDUANNA

Poeta akkadiană Enheduanna (m. 2285-2250 î.Hr.) este prima autoare din lume cunoscută pe nume și a fost fiica lui Sargon din Akkad ( Sargon cel Mare , domnind între 2334 și 2279 î.Hr.). Nu se știe dacă Enheduanna era, de fapt, o rudă de sânge cu Sargon sau dacă titlul era figurativ.

Este clar, însă, că Sargon a avut o încredere enormă în Enheduanna, ridicând-o la funcția de mare preoteasă a celui mai important templu din Sumer (în orașul Ur ) și lăsându-i responsabilitatea de a-i contopi pe zeii sumerieni cu cei akkadieni pentru a crea stabilitatea de care imperiul său avea nevoie pentru a prospera.

În plus, i se atribuie crearea paradigmelor poeziei, psalmilor și rugăciunilor folosite în întreaga lume antică, ceea ce a dus la dezvoltarea genurilor recunoscute în zilele noastre. Savantul Paul Kriwaczek scrie:

„Compozițiile ei, deși redescoperite abia în timpurile moderne, au rămas modele de rugăciune petițională timp de [secole]. Prin intermediul babilonienilor, acestea au influențat și inspirat rugăciunile și psalmii din Biblia ebraică și imnurile homerice din Grecia . Prin intermediul lor, ecouri slabe ale Enheduannei, prima autoare literară menționată din istorie, pot fi auzite chiar și în imnologia bisericii creștine timpurii”. 

Influența sa în timpul vieții a fost la fel de impresionantă ca și moștenirea sa literară. Încredințată de tatăl ei cu o mare responsabilitate, Enheduanna nu numai că a depășit aceste așteptări, dar a schimbat întreaga cultură . Prin operele sale scrise, ea a modificat însăși natura zeilor mesopotamieni și percepția pe care oamenii o aveau despre divin.

Viaţă

Numele Enheduannei se traduce ca „Marea Preoteasă a lui An” ( zeul cerului ) sau „En-Preoteasă, soția zeiței Nanna ”. Ea provenea din orașul nordic Akkad și, așa cum notează Kriwaczek, „ar fi avut un nume de naștere semitic [dar] după ce s-a mutat în Ur, inima culturii sumeriene, a luat un titlu oficial sumerian: Enheduanna – „En” (Preot Șeful sau Preoteasa); „hedu” (ornament); „Ana” (al cerului)” (120).

Ea a organizat și a prezidat complexul templelor orașului, inima orașului, și s-a ținut bine împotriva unei tentative de lovitură de stat a unui rebel sumerian pe nume Lugal-Ane, care a forțat-o să se exileze. Imperiul akkadian , în ciuda bogăției și stabilității pe care a adus-o în regiune, a fost constant afectat de revolte în diferitele regiuni aflate sub controlul său. Una dintre responsabilitățile Enheduannei în regiunea Sumerului ar fi fost să țină populația sub control prin religie .

Imnurile ei au redefinit zeii pentru oamenii Imperiului Akkadian sub domnia lui Sargon și au contribuit la asigurarea omogenității religioase subiacente căutate de rege.

În cazul lui Lugal-Ane, însă, se pare că a fost învinsă, cel puțin inițial. În poemul său „Exaltarea Inannei ”, ea povestește cum a fost alungată din funcția de mare preoteasă și aruncată în exil. Ea scrie o rugăminte de ajutor către zeița Inanna, cerându-i să ceară ajutorul zeului An:

„Au fost aduse ofrande funerare, ca și cum n-aș fi locuit niciodată acolo.

M-am apropiat de lumină, dar lumina m-a ars.

M-am apropiat de umbră, dar eram acoperit de furtună.

Gura mea cu miere s-a înspăimântat. Povestește-i lui An despre Lugal-Ane și despre soarta mea!

Fie ca An să-mi desființeze situația! De îndată ce îi vei spune lui An despre asta, An mă va elibera”. (rândurile 67-76)

Se pare că Inanna i-a auzit rugăciunea și, prin mijlocire divină, Enheduanna a fost în cele din urmă repusă la locul ei de drept în templu. Se pare că a fost prima femeie care a deținut această funcție în Ur, iar comportamentul ei de mare preoteasă ar fi servit drept model exemplar pentru cei care au urmat-o.

Opera

Este cunoscută mai ales pentru lucrările sale *Inninsagurra* , *Ninmesarra* și *Inninmehusa* , care se traduc prin „Stăpâna cu Inimă Mare”, „Exaltarea Inannei” și „Zeița Puterilor Înfricoșătoare”, toate trei imnuri puternice dedicate zeiței Inanna (identificată ulterior cu zeițe precum Ishtar ( akkadiană/asiriană) , Sauska (hitită) , Afrodita (greacă) și Astarte (feniciană) , printre altele). Aceste imnuri au redefinit zeii pentru oamenii Imperiului Akkadian aflati sub domnia lui Sargon și au contribuit la asigurarea omogenității religioase fundamentale dorite de rege. Timp de peste patruzeci de ani, Enheduanna a deținut funcția de mare preoteasă, supraviețuind chiar tentativei de lovitură de stat împotriva autorității sale de către Lugal-Ane.

Pe lângă imnurile sale, Enheduanna este amintită pentru cele 42 de poezii pe care le-a scris, reflectând frustrări și speranțe personale, devoțiune religioasă, reacția sa la război și sentimente despre lumea în care a trăit. Scrierea ei este personală și directă și, așa cum notează istoricul Stephen Bertman:

„Imnurile ne oferă numele principalelor zeități pe care le venerau mesopotamienii și ne spun unde se aflau principalele lor temple [dar] rugăciunile sunt cele care ne învață despre umanitate, căci în rugăciuni întâlnim speranțele și temerile vieții muritoare de zi cu zi”. 

Rugăciunile Enheduannei exprimă cu sinceritate acele speranțe și temeri și o fac cu vocea ei foarte distinctă. Paul Kriwaczek zugrăvește o imagine a poetei la lucru:

„Stând în camera sa, sau poate în biroul ei, pentru că directoarea unei întreprinderi atât de mari și prestigioase precum templul Nanna din Ur, cu siguranță, a beneficiat de cele mai bune condiții de lucru, cu părul frumos coafat de Ilum Palilis [coafeza ei] și personalul ei, dictând scribului ei, poate chiar Sagadu a cărui sigiliu a găsit-o Wooley, Enheduanna și-a pus amprenta permanentă asupra istoriei compunând, în numele ei, o serie de peste patruzeci de lucrări liturgice extraordinare, care au fost copiate și recopiate timp de aproape 2.000 de ani”. 

Dincolo de măiestria și frumusețea acestor lucrări, impactul lor asupra teologiei mesopotamiene a fost profund. Enheduanna i-a apropiat pe zei de oamenii pământului, sintetizând credințele sumeriene și akkadiene, pentru a crea o înțelegere mai bogată decât avuseseră oricare dintre ele înainte. Reflecțiile Enheduannei asupra zeului lunii, Nanna, l-au transformat într-un personaj mai profund și mai empatic, iar ea a ridicat-o pe Inanna dintr-o zeitate vegetativă locală în atotputernicul Regină al Cerului. Aceste două zeități, și celelalte pe care le-a transformat prin opera sa, păreau mai pline de compasiune decât înainte; zei pentru toți oamenii și nu doar pentru sumerieni sau akkadieni.

O parte din farmecul operei Enheduannei constă în senzualitatea ei deschisă și devotamentul arzător. În romanul „Amanta cu inimă mare” (uneori tradus și simplu ca „Un imn către Inanna ”), poeta scrie:

„Tu ești magnific, numele Tău este lăudat, numai Tu ești magnific!

Doamna mea...sunt al tău! Așa va fi mereu! Fie ca inima ta să fie alinată în fața mea!

...

Divinitatea Ta strălucește în Țară! Trupul meu a experimentat marea Ta pedeapsă.

Plângere, amărăciune, insomnie, suferință, despărțire... milă, compasiune, grijă,

Îngăduința și omagiul sunt ale tale, iar să provoci inundații, să deschizi teren tare și să întorci

Întuneric în lumină”. (rândurile 218, 244-253)

În altă parte a poemului (versurile 115-131), Enheduanna o laudă pe Inanna pentru darurile sale de a fi dezirabil și excitant și observă cum are puterea de a „transforma un bărbat într-o femeie și o femeie într-un bărbat” (versul 121), o posibilă referire la androginia clerului și a adepților cultului Inannei. Templele Inannei și ritualurile aferente erau administrate de clerici de ambele sexe, iar adepții ei erau remarcați pentru obiceiul lor de a se travesti, de a se amesteca, de a estompa sau de a elimina distincția dintre masculin și feminin în căutarea transcendenței prin Inanna.

Însăși Enhuduanna face aluzie la aceeași experiență în toate operele sale, în versuri prea numeroase pentru a fi citate, implorând zeița să o ia, să fie una cu ea, să o distrugă și să o salveze. Aceleași sentimente aveau să fie exprimate mai târziu în psalmii Bibliei, deși, de obicei, cu mult mai puțină senzualitate. Poemul biblic Cântarea Cântărilor se apropie cel mai mult de pasiunea imnurilor Enheduannei.

Controversă

Deși nu există nicio îndoială că o femeie pe nume Enheduanna a trăit și a fost mare preoteasă la Ur, unii cercetători se întreabă dacă această femeie poate fi considerată autoarea imnurilor care îi poartă numele. Savantul Jeremy Black, de exemplu, susține că, deși există suficiente dovezi pentru a-i stabili istoricitatea, nu există nicio dovadă care să sugereze că ar fi scris poezia pentru care este faimoasă. Black notează:

„În cel mai bun caz, putem spune că Enheduana a avut un scrib, cunoscut după sigiliul său cilindric , și că este posibil, chiar probabil, ca imnurile să fi fost compuse în numele ei... În cel mai rău caz, trebuie subliniat faptul că toate sursele manuscrise sunt din mileniul al doilea î.Hr., majoritatea din secolul al XVIII-lea, la aproximativ șase secole după ce a trăit ea”. 

Obiecția privind autoarea Enheduannei a fost contestată pe motiv că poeta se autointitulează într-o serie de lucrări – în „Stăpâna cu inimă mare” la versurile 219 și în „Înălțarea Inannei” la versurile 66 și 81 – pentru a-i stabili autoarea. Scriitorii ulteriori i-au atribuit poezia și, așa cum notează Paul Kriwaczek:

„Enheduanna și-a lăsat amprenta permanentă asupra istoriei compunând, în numele său, o serie de peste patruzeci de lucrări liturgice extraordinare, care au fost copiate și recopiate timp de aproape 2.000 de ani”. 

Ignorarea dovezilor textuale și istorice privind autoarea sa pe motiv că este „mai probabil” ca poeziile să fi fost scrise de un scrib bărbat este inadmisibilă. Pare mult mai probabil ca sigiliul cilindric al scribului ei să fi fost folosit pe documente pentru a le autentifica ca provenind din biroul ei – o utilizare obișnuită a sigiliului cilindric – și nu argumentează în favoarea autoarei scribului asupra operelor Enheduannei.

Concluzie

În 1927, arheologul britanic Sir Leonard Woolley a descoperit acum celebrul disc de calcit Enhuduanna în săpăturile sale de la situl sumerian Ur. Cele trei inscripții de pe disc identifică cele patru personaje înfățișate: Enheduanna, administratorul ei de proprietate Adda, coaforul ei Ilum Palilis și scribul ei Sagadu.

Inscripția regală de pe disc spune: „Enheduanna, zirru-preoteasă, soția zeiței Nanna, fiica lui Sargon, regele lumii, în templul zeiței Innana.” Figura Enheduannei este plasată proeminent pe disc, subliniind importanța ei în raport cu ceilalți și, mai mult, poziția ei de mare putere și influență asupra culturii timpului său.

Wooley a descoperit și complexul templului unde preotesele erau îngropate într-un cimitir special. Kriwaczek scrie:

„Înregistrările sugerează că ofrandele au continuat să fie aduse acestor preotese decedate. Faptul că unul dintre cele mai izbitoare artefacte, dovada fizică a existenței Enheduannei, a fost găsit într-un strat databil la multe secole după viața ei, face probabil ca ea în special să fi fost amintită și onorată mult timp după căderea dinastiei care o numise în conducerea templului”. 

O dovadă suplimentară a impactului său profund asupra culturii este faptul că este încă amintită și onorată în zilele noastre, iar poeziile sunt încă compuse după modelul pe care l-a creat acum peste 4.000 de ani.