$$$

 Televiziunea alb–negru

Vă mai amintiți primul televizor color?

O cutie greoaie, pătrățoasă, dar doldora de minciuni: promisiunea spectacolului, a unei lumi dincolo de blocul cenușiu, a unei realități care pulsa, între orele 20 și 22, în culori obosite și perfect aliniate la cultul ‘conducătorului iubit’. Era o fereastră deschisă cu zgârcenie către o iluzie – una în care adevărul era cenzurat, iar culoarea pătrundea cu sfială, atent dozată, ca o concesie făcută visului. 

Pentru noi, adolescenții acelor ani, spectrul unei emisii color pe Canalul 2 al TVR-ului – recepționat doar într-o rază de 60 de kilometri – era motiv de bucurie sinceră și mândrie provincială. Bucureștenii și ilfovenii, botezați ironic „săieni” (după S.A.I. – Sectorul Agricol Ilfov), se simțeau, preț de două ore, în centrul Universului. Erau „aleșii” imaginilor color într-o țară în care restul trăia în alb, negru și foame.

Îmi amintesc perfect: „Telecolorul” – acel televizor legendar – trona în sufragerii ca un totem al reușitei. Se obținea greu – cu dosare prăfuite, intervenții discrete și o doză sănătoasă de umilință – dar odată ajuns în casă, televizorul devenea nu doar mobilier, ci și certificat de apartenență la ”elita” celor realizați în socialism. Culorile? Ațipite, strigătoare, de parcă fuseseră inventate într-un laborator al absurdului – atât de vii, încât natura însăși le-ar fi respins ca artificii ale propagandei. Galbenul părea bolnav, roșul – isteric, iar verdele – de un brotac radioactiv. Dar noi îl iubeam. Aveam impresia că trăim mai bine doar fiindcă, în sufragerie, drapelul roșu flutura tremurat și pixelat, imitând, în maniera patetică a propagandei, scenele grandioase din filmele americane pe care le vânam pe ascuns.

Video-ul – acel altar suprem al dorinței occidentale – rămânea, pentru majoritatea, o poveste de science-fiction. Costul lui rivaliza cu al unei Dacii. Cine îl avea, devenea, dintr-odată, aristocrație post-socialistă. Pentru ceilalți, exista trucul popular: geamul colorat pus peste ecranul alb–negru, o invenție românească de o ironie sublimă, prin care griul șobolan devenea verde brotac – un efort disperat de a colora o lume din care fuseseră exilate speranța, libertatea și adevărul.

Dar salvarea – ca în toate poveștile cu iz tragicomic – venea de la vecini. Bulgarii, mai relaxați, transmiteau filme, meciuri și emisiuni în care Miliția nu dădea goluri în locul echipelor adverse.

Ungurii și sârbii – mai îndrăzneți decât vecinii noștri de la est – strecurau, din când în când, câte o peliculă riscantă, cu femei fără veșminte și bărbați fără pijamale, într-o lume unde simpla piele era deja o formă de rebeliune. Așa au apărut antenele din lighene de aluminiu, înflorind pe balcoane și acoperișuri, ca niște flori de metal întoarse spre apus. Blocurile, în acei ani, semănau cu niște corăbii statice, orientate spre sateliții speranței. De fapt, nu visam la altceva decât o gură de aer – aerul rar și interzis al libertății.

Poate că unii dintre voi ați uitat. Poate că unii refuză să-și mai amintească. Dar trecutul, oricât de caricatural ar părea astăzi, este cel care ne scrie prezentul cu literele lui răsucite.

Fiecare are dreptul la propria nostalgie. Eu vă invit doar să vă gândiți la acele „minunate” informări megalo–mitomanice, în care realitatea era ambalată în retorică, iar minciuna – în flori de plastic.

Cei care au trăit acele vremuri, le poartă în suflet ca pe o rană. Ceilalți, mai tineri, pot întreba. Răspunsurile vor veni, poate, printre zâmbete, poate printre lacrimi.

Televizorul era alb–negru, dar în mintea noastră, lumea prindea culoare.

Astăzi, trăim în epoca ecranelor ultra-HD, a imaginilor saturate, a programelor fără sfârșit. Și totuși, viața pare, uneori, mai ternă ca niciodată. O combinație între alb și negru, cu nuanțe de gri–șobolan, ușor bătând spre verde–brotac.

Colorat ecranul, cenușie existența. Iar politicienii, asemeni unor prezentatori fără ecou, ne asigură noapte de noapte că jucăm în capodopera supremă a timpurilor noastre.

Doar că sunetul e fals. Și imaginea... rămâne o iluzie.