$$$

 DIALOG cu TINEREȚEA 

Tinerețe, raiul vieții, am ajuns să te regret,

Te invidiez la alții, dar te evoc, te respect.

Ești frumoasă, dar ești scurtă căci vin zilele acele

Când fără să îmi dau seama, voi merge în pas cu ele.

Mi-am făcut iluzia că am timpu' 

la-ndemână 

Și îmi tolerează anii de-a rămâne împreună,

Însă timpul nu ne iartă și ne va îndepărta.

Eu voi merge-n pas cu el, tu rămâi în urma mea.

De mai multe ori tresar, simțind o nedumerire;

Oare, tinerețea este, bătrânețe-n devenire!!!

Și se naște o-ntrebare rostită printre suspine.

-Unde-ai dispărut junețe? Parcă ieri erai cu mine!

-Iată-mă aici, ascunsă. Sunt demult în urma ta.

Ne-am îndepărtat prea mult și nu te mai pot urma.

Am mers, ce-i drept, împreună însă, tu m-ai depășit

Și-ți continui încă drumul spre tărâmul infinit.

Eu rămân o amintire, (aceea ce-a fost cândva)

Floare, zâmbet, fericire, basm frumos în viața ta!

                             Tataielu'Andrei

$$$

 

Un oraș întreg de 272 de oameni trăiește într-o singură clădire de 14 etaje.

În Alaska există un oraș care pare ieșit dintr-un film distopic. Whittier, o comunitate de 272 de locuitori, are particularitatea că aproape toată populația sa trăiește într-o singură clădire gigantică. Begich Towers, o fostă cazarmă militară din 1953, adăpostește nu doar locuințe, ci întregul oraș - școala, primăria, magazinul alimentar, poșta, spitalul, biserica și chiar departamentul de poliție.

Această bizară aglomerare urbană nu e o excentricitate, ci o necesitate de supraviețuire. Whittier e prins între munții Chugach și Golful Prince William, iar iarna aici durează peste 8 luni, cu temperaturi de -40 de grade și vânturi de 100 km/h. În timpul iernii, oamenii pot trăi săptămâni întregi fără să iasă din clădire, circulând pe coridoarele interioare între casă, serviciu și magazin ca într-un labirint vertical.

Pentru a ajunge în Whittier, există doar două opțiuni, ambele extreme. Prima e cu feribotul, disponibil doar vara și dependent de vremea capricioasă a Alaskăi. A doua e prin Anton Anderson Memorial Tunnel, considerat unul dintre cele mai periculoase tuneluri din lume. Tunelul lung de 4 kilometri e atât de îngust încât poate fi folosit doar într-o singură direcție la un moment dat, alternând între mașini și trenuri după un program strict de 15 minute.

Viața în Begich Towers e ca într-o comunitate forțată unde toată lumea se cunoaște cu toată lumea, fie că îți convine sau nu. Copiii coboară cu liftul la școală, părinții merg pe holuri la serviciu, iar seara toată lumea se întâlnește în aceeași cafenea de la parterul clădirii. Nu există intimitate sau anonimat - dacă cineva face scandal noaptea, întreg etajul aude. Divorțurile și certurile de familie devin rapid știrea întregului oraș.

Cel mai ciudat aspect al vieții aici e că oamenii dezvoltă o mentalitate de "navă spațială" - se simt izolați de restul lumii și depind complet unii de alții pentru supraviețuire. Unii locuitori spun că după câțiva ani încep să se simtă claustrofobici și pleacă, în timp ce alții nu mai pot trăi nicăieri altundeva. E un experiment social involuntar despre cum supraviețuiesc oamenii când sunt forțați să trăiască ca într-o colonie spațială pe o planetă ostilă.

$__

 „Mama mea făcea curățenie în case. Eu visam să apar la televizor… și nici măcar nu știam să citesc.”

A venit pe lume sub numele Caryn Elaine Johnson — dar lumea o cunoaște drept Whoopi Goldberg.

A crescut în cartierele dure din New York, unde visurile păreau un lux. Mama ei muncea din greu ca infirmieră și femeie de serviciu. Tatăl? A plecat.

La doar 8 ani, Whoopi știa că e diferită. Se chinuia să citească, se distra cu ușurință și rămânea în urmă la școală. Oamenii au început să o eticheteze drept „lentă”.

Dar undeva, în adâncul sufletului, ea se gândea:

„Poate că pur și simplu nu aparțin acestui loc.”

Mai târziu a fost diagnosticată cu dislexie — dar până atunci abandonase deja școala, se lupta cu dependența și dormea uneori în adăposturi.

    Totuși, un foc nu s-a stins niciodată: visul de a juca.

Imita voci. Spunea povești. Făcea oamenii să râdă.

Ca să supraviețuiască, a acceptat joburi grele — inclusiv să machieze corpuri neînsuflețite.

Iar noaptea, urca pe scenele cluburilor de comedie. Brută. Amuzantă. Reală.

Până într-o seară, când Steven Spielberg a văzut-o.

Și i-a schimbat viața.

A distribuit-o în The Color Purple.

Iar fata care nu putea citi bine a fost nominalizată la Oscar.

  „Faptul că sunt dislexică nu m-a împiedicat să visez”, avea să spună mai târziu.

„Doar m-a învățat să găsesc o altă cale.”

Au urmat Ghost, Sister Act și performanța rară de a obține toate cele patru mari premii: Emmy, Grammy, Oscar și Tony — cunoscute sub acronimul EGOT.

Dar, în ciuda celebrității, Whoopi nu a uitat niciodată de unde a plecat.

Vizitează școli. Vorbește copiilor care se simt excluși.

Și le amintește mereu:

   „Nu crede tot ce spun adulții despre tine când ești copil.

Pentru că uneori… nici ei nu știu cum să zboare.”

$$$

 Paulo Coelho - " Despre simplitate"

"Ce este simplitatea? Este întâlnirea cu adevaratele valori ale vietii.

Zapada e frumoasa pentru are o singura culoare.

Marea e frumoasa pentru ca pare o suprafata plana.

Dar când ne apropiem de fiecare dintre ele, descoperim cat sunt de profunde, de integre, si le recunoastem virtutile.

...

Lucrurile cele mai simple din viata sunt si cele mai deosebite. Lasa-le sa se manifeste!

Cu cat inima se apropie de simplitate, cu atat mai mult poate sa iubeasca fara restrictii si fara teama. Cu cat iubeste mai fara teama, cu atat mai mult poate sa-si demonstreze eleganta prin fiecare gest.

...

Aroganta atrage ura si invidie. 

Eleganta trezeste respect si IUBIRE.

Aroganta ne face sa ne umilim semenii. Eleganta ne invata sa umblam prin LUMINA."

$$$

 Intr-o zi, mama mi-a vorbit despre arta de a nu fi un om comun, ci unul extraordinar.

- Să mergi întotdeauna pe simplitate, mi-a spus ea. 

Simplitatea emană frumusețe. Să cântărești cu grijă ceeace spui și să fii decentă. 

-Să ții bine minte că frumusețea nu are de a face cu rochia pe care o porți, ci cu caracterul femeii care îmbracă rochia. 

 -Să vorbești puțin și cu folos și să păstrezi un strop mister atât prin ținută, cât și prin comportament. 

-Să fii feminină și delicată.Să fii grațioasă.

 -Să nu te lași umilită de nimeni și să nu depinzi de niciun bărbat. Să fii blândă. Să ai răbdare. Să ierți.

 -Să nu îți încalci principiile și valorile pentru nimic în lume și să mergi întotdeauna cu bărbia sus, nu cu îngâmfare, ci cu demnitate. 

 -Să nu îți dai ocazia să iți fie rușine de tine însăți pentru ceva ce ai făcut sau ai spus.

 -Să nu amâni. Să te bucuri și să mulțumești pentru ceea ce ai și să nu fii nefericită pentru că nu poți avea întotdeauna tot ceea ce îți poftește inima.

- -Să nu judeci oamenii. Tu nu ești perfectă, deci nu ai dreptul să arăți cu degetul cicatricile altora.

 -Să crezi. În tine și în Dumnezeu. 

Să nu îți pierzi speranța și să nu te aban- donezi disperării. Mai devreme sau mai târziu vei depăși fiecare obstacol, chiar

dacă pentru moment va părea imposibil.

-Să fii un om căruia i se simte lipsa într-o încăpere plină de oameni. 

 -Să fii un om care lasă în urma lui multe amintiri frumoase în sufletele oamenilor pe care i-a cunoscut. Să fii extraordinară!

Irina Binder---Strainul de lângă mine

$_$

 Divertisment de weekend...

În fiecare familie există cineva care „nu s-a cumințit la timp”. La noi, acea persoană este bunica.

După moartea bunicului, în urmă cu șase ani, am adus-o să locuiască cu noi. Părinții spun că e un fel de răzbunare a sorții pentru faptul că nici eu, nici sora mea n-am dat semne notabile de rebeliune în adolescență.

De pildă, într-o lună iulie, imediat ce și-a primit pensia, a fugit o săptămână la mare cu cea mai bună prietenă, și-a închis telefonul și ne-a sunat abia când au rămas fără bani. Mama era gata să le declare dispărute. Tata însă râdea cu lacrimi și i-a spus soacrei că, data viitoare, să-l ia și pe el.

Bunica are diabet în stadiu incipient. Când medicul de familie a început cu o morgă gravă să-i enumere ce alimente îi sunt interzise, l-a întrerupt:

– Și ce se întâmplă dacă totuși le mănânc?

– Puteți muri, i-a răspuns cu o privire solemnă și ton grav doctorul.

– Haideți, chiar așa? Adică, la 86 de ani mai e o șansă? Serios?

Așa că, în concluzie: facem insulină și mâncăm ce ne poftește inima.

Jucătoare de șah redutabilă, îi bate pe domnii din parc fără milă.

Cântă în corul „Bunicuțele Vesele”, merge la teatru și nu ratează niciun eveniment sau concert gratuit din oraș.

De curând, și-a găsit și un iubit — un văduv cu opt ani mai tânăr. Iar de atunci, distracțiile sunt în doi. Weekendul trecut au participat la curse de ATV-uri, iar seara, după două litri de vin de casă, au adormit îmbrățișați pe canapeaua din sufragerie, în fața televizorului. Așa a fost prezentat bunicul Colia familiei: unei mame amuțite, unor nepoți înmărmuriți și unui tată care nu se mai oprea din râs.

O ador pe bunica mea — are mai multă poftă de viață și energie decât majoritatea tinerilor pe care îi cunosc. Iubește viața și știe cum să se bucure de ea. „Cât o mai fi!” — îi răspunde mamei de fiecare dată când aceasta exclamă: „Mamă, dar chiar așa?!”

Așa bătrânețe îmi doresc.

$$$

 DE UNDE VINE EPITETUL ”PARAȘUTĂ” PENTRU FEMEIE USOARĂ 

In anii 30 in lumea buna din Bucuresti era un colonel de aviatie de 40 ani bogat, frumos si celebru, burlac și foarte deprimat. In sfarsit el si a gasit o iubită, pe care a luat o de nevastă, scapand de marea depresie in care se afla. La nunta când ea a fost intrebată dacă e fericită, a zis ”Da, sunt, că eu mi am gasit aviatorul și el si a găsit parașuta”. În sensul că ea a fost salvarea lui. Ulterior poporul a dat alt sens expresiei, ironizând vulgar situația romantică de atunci.