$¢

 🐴 Caii nu pot vomita – un detaliu puțin cunoscut, dar esențial în înțelegerea acestui animal nobil și sensibil.

Dintotdeauna, caii au fost apreciați pentru frumusețea lor, forța impresionantă și loialitatea de neclintit față de oameni. Dar, dincolo de aceste trăsături vizibile, corpul calului ascunde o mulțime de particularități anatomice și fiziologice care îl fac unic. Una dintre cele mai uimitoare este faptul că un cal nu poate vomita – indiferent de ce mănâncă sau cât de rău îi face hrana ingerată.

Motivul pentru acest fenomen nu ține de voință sau de lipsa unui reflex, ci de construcția internă a sistemului său digestiv. La granița dintre esofag și stomac, caii au un mușchi numit sfincter esofagian inferior, care funcționează asemenea unei supape unidirecționale. La cai, acest mușchi este atât de puternic și strâns, încât, odată ce hrana a trecut în stomac, nu mai poate reveni înapoi în esofag, indiferent de situație.

Spre deosebire de oameni, câini sau pisici, care pot elimina reflex orice aliment nociv sau nedigerabil prin vărsături, calul este „prizonier” al propriei digestii. Tot ce mănâncă trebuie să treacă înainte, prin întregul sistem digestiv, fără cale de întoarcere. Acest lucru este în același timp fascinant, dar și periculos – pentru că în cazul în care un cal mănâncă ceva toxic, greu digerabil sau în cantitate prea mare, nu are nicio modalitate de a elimina conținutul gastric pe cale naturală.

De aceea, colica la cal este considerată una dintre cele mai grave și frecvente urgențe veterinare. Colica poate apărea din cauza fermentației excesive, a blocajelor sau a alimentelor nepotrivite, și, în lipsa intervenției rapide, poate deveni fatală. Spre deosebire de alte animale care pot elimina cauza disconfortului prin regurgitare, calul suportă întreaga povară intern, iar uneori durerea este atât de intensă încât îl poate doborî.

Această particularitate a făcut ca, de-a lungul timpului, îngrijirea cailor să fie înconjurată de reguli stricte în ceea ce privește hrana și programul de masă. Crescătorii de cai știu că orice schimbare în alimentație trebuie făcută treptat, că accesul la apă proaspătă e vital, și că mișcarea după masă este extrem de benefică pentru prevenirea problemelor digestive.

💡 Așadar, faptul că un cal nu poate vomita este mai mult decât o curiozitate – este o realitate biologică ce ne obligă să avem mai multă grijă, responsabilitate și empatie față de acest animal deosebit. Sensibilitatea sistemului lui digestiv este în contrast cu forța sa fizică, reamintindu-ne că dincolo de aparențe, fiecare ființă are propriile vulnerabilități.

Și poate tocmai de aceea, caii merită nu doar admirația noastră, ci și o atenție profundă, informată și plină de respect pentru nevoile lor reale.❤️

$$$

 Glasul pământului. Glasul iubirii. Glasul copiilor cu pijamale în dungi.

Caut pe cineva să-mi dea împrumut o ață că mi-am rupt firul divin când mi-am născut pruncul prin cezariană. Cu pruncul aș vrea să fac eu armată, că-s măsa, nu statul, diptu' cei 200 și ceva de lei pe lună. Iar fata, să aleagă ea dacă nu vrea copii, și dacă vrea câți vrea...și nu posesorii de falus cărora le vine al naibii de ușor să se creadă îndreptățiți în a decide ce să facă o femeie cu pântecul ei. Aș vrea să devină amândoi medici sau avocați, nu Ion sau Ana.

Vreau să votez și să candidez poate, nu să stau la cratiță, vreau să beau Cola cu nanocipuri, să cred în vaccinuri și în H2O, și să recit din Lucian Blaga în Matrixul meu nenorocit.

Mai jos vă las o poveste cu personaje reale, dar având firul împletit cu ficțiune ca să reiasă mai clar morala, și aspectul primordial pe care noi, AZI, pe lângă că l-am uitat, l-am câcat în noroc și l-am băgat în punga cu pungi.

...cică era prin anul 1916, într-un sat pe nume Tulghieș, un bărbat de vreo 33 de ani care avea 4 copii, și pe care îl chema Lazăr Vasile Eremia. În vremurile acelea era al naibii de greu să crești 4 copii. Lipsurile erau multe, și gurile trebuiau săturate. Făcea și omul ce putea, mai creștea un porc, o găină, o văcuță, mai fura din hotarul grofului, deh, așa era viața atunci. Pe copii îi creștea cu frică de Dumnezeu și respect curat pentru oameni. Copiii, mici fiind, nu înțelegeau de ce la surioara lor (pe care o chema Elisabeta) trebuiau să îi zică Ierjică (Erszebet) și de ce oamenii ăia mustăcioși care vorbeau altă limbă, veneau și le luau de prin curte animale, și din hambare bucatele (cereale). Tot încerca bietul Eremia să meargă la sfat, să vorbească cu groful să îi reducă foncirea (impozitul), că are 4 copii de hrănit. Dar la sfat, dacă nu știai ungurește, nu te băga nimeni în seamă.

 Într-o iarnă, au venit ei, și i-au luat lemnele din curte și 2 iepuri sălbatici pe care îi creșteau copiii, că atât le mai rămase. Cu lacrimi în ochi priveau copiii, cum oamenii cu mustăți lungi îndeasă iepurii în sac și încarcă în căruță lemnele. 

- Ce-om face amu tată? (Întreabă Ierjica)

- Lasă că ne ajută Bunul Dumnezeu.(îi răspunde Eremia, în timp ce își încleștează pumnii tremurânzi). 

Bietul Eremia ar tăbărî pe ei, dar știe că apoi n-ar mai vedea nici lumina zilei, nici pruncii, nici nevasta. În frig crunt și doar cu mămăligă amestecată cu stroh, au trecut peste aceea cumplită iarnă.

 În primăvara când trebuia să iasă cu plugul în brazdă, Eremia aude de prin sat de la un puști de vreo 15-16 ani că la Șuncuta pe ascuns se adunau bărbați la oaste și că începe războiul. Atunci, în ochii lui Eremia se vede o licărire. Asta-i șansa lui să scape de nenorociri, de grofi, de foncire, și să poată să îi zică la fetița lui cea mică Elisabeta (așa cum o chemase și pe mama lui, pe care nu a cunoscut-o, deoarece a murit în chinuri la nașterea lui în 1883). Atunci Eremia lăsă jos coarnele plugului, merge și își sărută pruncii și nevasta, zice împreună cu ei un "Tatăl nost" și pleacă la Șuncuta.

Eremia moare în război în 1918 la Carei cu gândul la pruncii lui.

 Anii trec...

 Ierjica (Elisabeta) se căsătorește cu Todor(Teodor). Fac împreună 5 copii. Pe fetița cea mai mică o cheamă Aurica (Aurelia). 

Anii trec...

Aurica se căsătorește cu Ioan și fac împreună 3 copii. Pe copilul lor cel mare îl cheamă Adrian.

Anii trec...

Anii trec...

Anii trec...

Nimeni nu își mai aduce aminte de Eremia care a murit ca să scape satul de grofi, de foncire, și să îi poată zice la fetița lui cea mică... Elisabeta.

 Păcat de jerfa lui. Nu știm să apreciem libertatea și luxul de a ne numi copiii cu ce nume vrem.

$$$

 - Mă Ioane, mă gândesc să ieșim din sistem. Ce zâci?

- ...

- Că zî ceva nu tăt sta acole cu mâna pă foale. Tu nu vezi ce îndărăt se duce lumea asta? Tăț fac ceva, numa noi stăm. Hai să boicotăm ceva, să ne distrugem țărtificatele, să facem niște reclamații, să protestăm, să șeruim ceva, să devenim influensări, să ducem vorba-n lume, să ne facem strămoșii mândri.

- Diptu' ce, Mărie, diptu' ce?

- Să hie bine Ioane. Să plece hoții-n temniță, să ne luăm țara înapoi. Să votăm cum trăbă, cu națiunea, cu românii, cu țăranu', cu glia. Să-nflorească industriile, să se-ngrașe porcii, să dăm foc la hainele din dulap și să revenim la gaci și poale făcute de mânucăle noste. Să cântăm Deșteaptă-te române, nu ”Alo Delta Force, alo baza baza!”, să moară supermarketurile și să revenim la producția proprie, să mâncăm uouă calde de la cloaca găinii, cu cepuță di pă straturile nostre, cu pită frâmântată de mânucăle mele handicapate și coaptă-n cuptoriu' de afară...dacă-i binevoi să-l repari.

- Mărie, da dacă săntâmplă tăte-aieste, știi că n-om mai ave feisbuc, și tiktok. Și pwla Jamila, și Neflix cu seriale coreene. Și nu tu schimb de mame, survaivăr și te cunosc de undeva. Și ți s-a duce pă apa sâmbetei toată evoluția de la CandyCrush și ți-or muri porcii și vacile de la ferma virtuală.

- Apăi vai mă Ioane. Ș-api temu și șein și trendyol?

- O laie Mărie. Niet, niciun colet, nicio comandă. N-a mai veni Costică frumușălu' de la Fan Curier să te cadorisească cu nimic. Și nu-i mai pute oferi on cavei cald pe târnaț, să-i faci ochi dulci și să te cați la țîță de ciubuc.

- Nu? Ioi mă Ioane...dapi rușii...poate or veni rușii totuși la on cavei cald...așe, pă pace. On rus blonduț, cu ochi albaștri, așe mai hiretic și flămând. Și să-i zâc ”Șezi acole, mă Nikolai, țâpă pușca ceie-ndărăt și stăi jos la on blid de păsulă și-o horincă mărjelată!”.

- De vin rușii, Mărie, pe mine m-or duce-n război...

- Dapi mă Ioane, io-s de vină că te-o făcut mămucă-ta bărbat? Amu de-i musai, cu plăcere. I mere, i săpa 2-3 șanțuri, i țâpa cu 2-3 bile de tun în inamici ca la bowling și pă când i vecernia la beserică i veni acasă. Una două trece vremea. Toate se rezolvă. Oarecând o fost și gaură în stratu' de ozon, și s-o cârtit și-aceie băcsamă, că n-o mai zis nime nimnic de ea. Doră tot noi ne-am ocupat de toate și bine-o fo.

***

Ion cu Mărie au 3, respectiv 2 clase. Au în colniță 7 găleți portocalii cu furaj și lături de la alegerile anterioare, și, de-a lungul vremii, au votat cu cine le-o dat bani, oloi, fărină sau 7,5 lei în plus la penzie. Ion cu Mărie au împreună 6 prunci, 4 fete și 2 băieți, toți plecați de acasă, cu facultăți terminate și cu job-uri de succes. Ion cu Mărie n-o ascultat veci de prunci. Drept urmare, la fiecare sesiune de votare, Ion cu Mărie o votat cu cine o vrut mușchii lor atrofiați. Și azi, tot ei sunt nemulțumiți de unde o ajuns țara asta. O semănat vânt, și-o cules furtună, niciunul n-au umbrelă, stau numa pe târnaț și plâng de vreme rea și inundații. De vină-s mereu alții.

 Ion s-o vopsit șaten ciocolatiu și s-o gândit să investească în cursul de e-commerce a lu fecioru' lui Anita Cooking, să ajungă și el antreprenor cu apartament în Dubai. Mărie plânge în fiecare seară la filmulețe AI cu fecioara sfântă care lăcrimează pe holda de cucuruz, cu bebeluși care fac sarmale, cu păpuși masculine din Emirate care vor să le trimiți codul de securitate de pe dosu' cardului și cu apariții paranormale a vârcolacilor din satul vecin. Amândoi cred tot ce văd. Filtru prin care ar trebui să le curgă informațiile nu le este îmbâcsit, ci le lipsește cu desăvârșire.

 Mărie se visează Cristela, Ion se visează Georgescu. 2 bătrâni cu ambiții ireale și speranțe mari de viitor...

...6 copii dezamăgiți și furioși, fără speranță în ziua de mâine, și-o balanță inversată și neverificată metrologic.

$$$

 „Haina nu fake pe om.”

Bunica Terri o murit demult. Am puține amintiri cu ea, și în majoritatea urlă la mine, sau mă amenință cu bătaia, cu munca, cu foamea, după care, total bipolară, făcea un 180 de grade și mă ungea pe la gură cu dulceață de zici că eram dl Goe. Da zilele astea am constatat că am început să cred în reîncarnare, și-am recunoscut replicile bunicii în persoana lu' bolundu' cela de la casa albă ce s-o legat de Zelenski că nu-i îmbrăcat la costum și că face de rușine pă tătă lumea. EA era. Îi recunosc replicile dintr-o mie. Doamne feri să fi mărs la slujbă la popa Emil îmbrăcată de tăte zîlele. Era musai la costumaș, cu pantofii boxați bine. Stătea de la 7 dimineața să își tomñească zadia în cap, să se vadă modelul bine, și nu conta că pe sub unghii era neagră de la prunele culese cu o seară în urmă. Igiena n-o fo niciodată un subiect de discuție în familiile de români...ca și azi, de altfel. „Să hi mândră, să te vadă lumea, să nu mă faci de groză!”. Toți nepoții aveam fir roșu cu măicuța sfântă la încheietură, să nu cumva să fim deochiați, și-apoi aveam niște câlți la ceafă și niște jeg pe coate, de zici că ne-o purtat bunicu' la săpat de cărbuni pân mina de la Ilba. 

N-am învățat mare lucru, și nici n-am tare evoluat ca specie. S-o inventat omptic de tehnologie, dar asta nu înseamnă că rasa umană o căpătat ceva bun din asta. Din contră. 

În toată istoria lumii, haina l-o făcut pe om, și igiena o fo tabu, de la facerea lumii și până amu-s 2 săptămâni, când o început Piedone controalele.

 „No bine...” am zis către bunica „Da Isus o fo mândru îmbrăcat? N-o fo. Și no, totuși, o fo Isus. Și tăț o ascultat de învățăturile lui.”. 

„N-o fo maică, așe-i. Da o sfârșit bine?”. 

No deci n-aveai câștig de cauză cu bunica, care compara moartea lui Isus cu o eliminare din runda 2 de la „Bravo ai stil”. De parcă dacă purta Isus un costum deúx pieces din stofă romană și sandale din piele de girafa, nu-l vindeau prietenii pe un pachet de țigări. „La beserică, la doftor, la nuntă, la înmormântare și în copârșeu tre' să fim îmbrăcați frumos. În rest, apă de ploaie.” Avea dreptate bunica. Cam nimic nu s-o schimbat nici azi, numa s-o adăujit. Nici în casă nu mai poți sta îmbrăcată ca un boschetar, că ba te sună curieru, ba apare un martor a lui iehova cu noul număr de revistă, ba poștașu să îți lase cuponu de pensie a lu' vecina Catița pe care poate o mâncat-o mâțele...că-i drept că n-am văzut-o de ceva vreme. 

 

Până și când ai de mers să dai bani tre să fii pus la punct. La coadă la gaz te bulingăresc babele și moșii dacă areți ca dracu, la impozite te pun să completezi 7 cereri în plus dacă n-ai paltonaș mândru, la poliție avertismentul se transformă în amendă dacă n-ai tocuri, iar dacă cumva, vai de curu' tău, ai de umblat să-ți cumperi topănci sau rochie, și te-ai gândit pentru 1 secundă să te îmbraci comod, ai fwtut pă Racșa. Căci, dacă vrei o doză de trezire la realitate, nimic nu e mai bun, decât vânzătoarele de buticuri care știu de când intri pe ușă că n-au nimic mărimea ta, n-au nimic pentru bugetul tău, iar opțiunea de „numa mă uit, tanti” nu există în regulamentul intern al magazinului.

 Singurul loc unde NU ești bine primit dacă ești îmbrăcat bine știți unde e? La urgențe. Acolo codul vestimentar obligatoriu e de boschetar. Ăia veșnic au prioritate. Dacă și puți sau ai consumat o tămâioasa dulce de Bohotin, ai acces direct în majore, pe patul cu baldachin, și-o/un asistentă/asistent sexy care-ți face aer proaspăt cu o frunza de bananier, năcajit/ă că te doare burticuța...ca un debut de film porno corespunzător. 

 

No bine, m-ați întreba „De ce exagerezi? Lumea se îmbracă des comod, e absurd atunci când lucrezi CEVA să fii la 4 ace!”. Absurd ziceți. Amu-s 5 ani, m-o chemat o pretenă la sureti (cules de struguri pentru non-connaiseurs). Era octombrie, inorat și frig. Am tras pe mine niște iegări răriți, o pereche de pantaloni de trening de la second, de ăia ce fac jerunți și poale dinainte, iar sus, un hanorac cu mickey mouse, o bluză de trening rămasă moștenire de la tata, și-o vestă de fâș care o văzut multe prune și mere culese la viața ei. În picioare mi-am tras niște ghete ale căror fermoar urca numa de jumate, și-am luat la purtător o pungă de Lidl în care mi-am pus sculele. No și-api șocu' de pe lume o fo când o apărut toată trupa. Toți în trening, drept...adidas, nike, dior fake, hummus sau hummel nuș cum, băscuțe albe de puf, adidași roz și animal print, ghiozdănașe bleu și poșetuțe de 15cm/15cm...și EU...un soi de Quasimodo feminin...de zici că eram orfana retardată a satului, care o nimerit acole să cerșească on blid de zamă și 5 piroște și să cânte legănată "O lume minunată ". Am socializat? Nu. Cine dracu' să mă bage în seamă. Am lucrat? Ca proasta. Că doamnele cu băscuță pufoasă și poșetuțe și-o dat seama după primii 5 butași că ar merge o gura de cafea și n-o mai venit.

De-a lungul carierei mele, m-am învârtit în multe cercuri și aproape niciodată n-am aderat la codul vestimentar impus de situație (alea ce s-o adăujit lumii moderne...ședințe, întâlniri, protocoale, vizite, delegații). M-o băgat cineva în seama? Nu. Vrut-am? Doamne, nu. Dar fiind aproape mereu invizibilă, mi-o fo foarte ușor să joc doar rolul de observator (că aproape niciodată nu s-o întâmplat ceva util pentru societate la genul ăsta de evenimente). Și-am observat că, de cele mai multe ori, tocurile înalte poartă o minte scurtă, bluzele decoltate strigă „sunt dependentă de atenție”, costumașele călcate la dungă ascund chiloți răriți și coafurile tapate se scaldă în mătreață. Oamenii care-s cum trebe, nu simt nevoia să iasă în evidență. Ies în evidență când deschid gura, și, de cele mai multe ori, deranjează. De aceea, dragi copii, preferăm superficialitatea. Că-i mai ușor să tragi pe tine un costum sau o rochie cu poșetă asortată (bleax), decât doamne feri, să ...gândești și să vorbești ce/cât și când trăbă.

***

Mai avea bunica o vorbă, când o freca sărăcia săptămânii de dinaintea pensiei: „Bogat ești când ai sănătate și un acoperiș deasupra capului”. Bogat ești când te ștergi la cur cu Zewa, bunică, lasă-mă cu vorbele tale de duh. Mai bine dă un semn și zi-mi dacă s-o legat Sf Petru de cum ești îmbrăcată când ai ajuns la poarta Raiului. Nu de alta, da să știu să fiu pregătită din timp, dacă vreau să mă aleagă în echipa lui, că numa mâine nu-i poimâine și îi 2032 și vine asteroidul, și io n-am numa blugi, adidași și tricouri cu Mickey Mouse.

$$$

Așa zice lumea-n sat...

E vineri și e cald. Neașteptat de cald, aşa zice lumea din sat. Păulina stă pe bancă la poartă sub un cireș porumbesc, cu o zadie udă legată pe cap și cu o greblă rezemată de genunchi. Păulina are 39 de ani dar arată și se simte de 97. Trecuse dimineaţa culegând motric colorado de pe picioici și înjurând pe sub mustaţa perimenopauzală găinile care nu mai fac ouă de ceva vreme, deși le dădea furaj bun, de la morile lui Tomoioagă.

Pe ulicioară se apropie Firuţa, cu pași mărunţi, cărând o plasă cu pătrunjel și ochelarii de soare câștigați de nepot într-o pungă de chipsuri pe vârful nasului. E surdă de vreo 20 de ani, dar refuză să-și recunoască handicapul. Unii spun că se preface, așa zice lumea prin sat...nimeni nu va ști niciodată.

Își apleacă amândouă capul în semn de salut, își reglează baticul, atipic pentru două vecine vechi ca drumul ţării. Păulina rămâne cu ochii în pământ, frecându-și călcâiele crăpate și analizându-şi unghiile de la picioare care n-o mai văzut lac de la dansul coșercilor din 1997. Îs sfădite, aşa zice lumea prin sat.

***

Păulina o renunțat la prieteniile rurale de o vreme bună. Cam de când o încercat Firuţa să-i combine bărbatu', la afterparty-ul de după pomana preotesii. Așa zice lumea prin sat. Aburii de vişinată, piroșca prea fiartă, un viganău prea ridicat pe pulpă...știe franţu' cine-o fo de vină...dar s-o lecuit de solidaritatea feminină și de mult prea multe critici împachetate frumos de la purtătoarele de ñiuñiură de pe uliță.

Păulina nu se uită nici la Realitatea TV, nici la telenovele turcești, te cunosc de undeva, regal folcloric sau alte emisiuni în care se vede câte un coi sau o țâță de se rușinează și scuipă-n sân toate. Păulina nu e nici detector ambulant de ploaie și vreme grea, hoarder de pungi ori şterguri de la înmormântări, dispecer de bârfe, spion, nici nu amenunţă cu divinitatea. Nu-şi face coci la nunți, nu poartă costumașe uni la biserică, nu-și ponoslé bărbatu' și nu se vaită toată ziua de dureri, frustrări şi invidii asupra vecinelor...nu are niciun atribut tipic femeilor de la ţară. E un outsider, ruptă de lume, o rândunică între găini, o străină în propria obște, un mac singuratic pe calea ferată. Și de asta, n-o suportă nimeni. Așa zice lumea prin sat.

Păulina nu s-o regăsit niciodată nici în traiul de la oraș. O stat cu omu' 3 ani în chirie, dar nu s-o adaptat. O fost veșnic prea verde pentru beton și prea de plastic pentru pământ. Migrenele ei se agravau la lumină, la hărmălaie, multe voci, trafic, praf și figuri. I-o zis atunci la om, "hai mă să ne mutăm în pădure...atât de adânc în ea încât să nu vedem pe nimeni, și cât să mai bată semnalu' la Netflix"...da' nu s-o putut.

Unul din lucrurile care îi plăceau Păulinei era mierla de pe hornu' vecinului, care îi cânta mereu pe ritmuri gen primăvara lui Vivaldi la 2 ore fixe..la 5 dimineata și la 9 seara. Erau momentele ei de relaxare între toate sarcinile zilnice...între sape, fân, vaci de muls, hidrofoare, cuiburi de rândunici, găinaț și hiturile lu' Deţi Iuga puse pe repeat la boxe de la prima oră, de către Victor Bolundu'.

Păulina n-ar reuși nici de s-ar strofoca, să aibă păr în stil fânațe, nici un camel toe sau but crack regulamentar în pantaloni de stofă cu 3 numere mai mici, ca primărița Felicia. Păulina s-a născut cu suflet de blugi clasici, converși și-un tricou alb...numa Dumnezo' poate ști cum o ajuns în capot de vâscoză înflorat, șlapi maro de gumă topiți de soare și-un arsenal de baticuri fucsia cu verde crud...a citit mereu Orwell, Hesse, Nabokov și totuși s-a trezit în mijlocul acțiunii într-un roman gen Ion sau Moromeții. 

Păulina are 17 riduri...2 adânci între sprâncene, formate peste nopți și nopți cu coșmaruri, câte 2 la colțurile ochilor și câte 2 la gură de la zile și zile de râs la bancurile răsuflate a lui bărbatu-so, și restul de 7 la ceafă, din cauza ochilor dați peste cap până-n trunchiu' cerebral, când aude ce pasiuni și ce discuții au femeile din jurul ei.

Așa zice lumea prin sat...că Păulina nu și-o desenat constelațiile, că nu și-o calculat prin știința numerologiei cifra destinului, nici nu și-o analizat și vindecat traumele transgeneraționale. 

Însă lumea din sat nu știe că pe Păulina o doare la "chifla din Rai" de ce zic ei. Ca ea e zen fără investiții, frumoasă fără botox și crioliză, că își acceptă curul mare și țâțele mici, și face ospăț cu cei 7 lei din pormoneu. 

Femeile din sat, strânse ca niște prune uscate în fața porților, o privesc pieziș de sub batic, frecându-și palmele muncite de parcă ar vrea să șteargă urmele ei din praf. Nu e ură ce simt, e o amestecătură de teamă, dor și mândrie.

În Păulina văd ceea ce ele nu sunt. Și poate de-aia o vor tăcută, modestă, cu privirea-n pământ. Dar ea merge drept.

Le lasă să creadă că frumusețea ține de cât de strâns e baticul și de câte borcane ai în cămară.

Dar Păulina știe mai bine: adevărata frumusețe ține de cât de bine îți porți ridurile — și tăcerea. Deșteptul nu se laudă că-i deștept. Nici frumosul că-i frumos. Doar golul cere aplauze. Ce e plin — tace...așa zice lumea-n sat...

$$$

 REGELE CAROL ȘI ELISABETA

In Memoriile sale Carol descrie lapidar intilnirea sa cu cea care avea sa ii devina sotie. Călătorie pe Dunăre – Bazias- Viena – ( sta la hotelul „Arhiducele Carol”) – Salzburg – Munchen (stă la hotelul „Cele patru anotimpuri”). A plecat de la Bucuresti la sfirsitul lunii august. Isi pregătise minuțios întilnirile de care avea nevoie. Motivul acestui turneu era dublu, diplomatico-marital. Firește și-a căutat perechea in Germania de unde se aprovizionau cam toate casele domnitoare. Dupa citeva schimburi de scrisori și-a facut o imagine despre aleasa lui. Avea o listă scurtă de unde a ales. S-a oprit asupra printesei Elisabeta Pauline Ottilie Luise zu Wied ( n 1843, 26 de ani ). Mai trebuia să o vadă, desi nu era obligatoriu. Imaginile pe care le-a cercetat l-au convins, dar nu se știe niciodata. Nu era totuși o chestiune de amor, ci una eminamente politica. Intrebarea cheie era – ce printesa i-ar fi mai de folos pe tronul de la Bucuresti. Pe scurt – cine il conecta mai bin pe singuratecul domnitor de centrele de putere din Europa. Era domnitor doar din 1866, dar înfruntase destule crize. Alegerea corecta era esențială pentru a-si consolida pozitia la Bucuresti, dar si la Viena, Berlin Paris, Istanbul, Skt Petersburg.

Ce a notat Carol ? „Prințul regal sfăituiește stăruitor pe vărul său să îndepărteze toate partidele ce i se propun pentru căsătorie, spre a nu se gindi decit la principesa de Wied” Lucruril erau clare. Curtea de la Berlin, Impăratul – care era capul familiei Hohenzollern – o preferau pe Elisabeta. Lucrurile erau tranșate, Carol cu disciplina sa cazonă s-a supus. Kronprințul propune să mijlocească „o vedere” între cei doi. Era neaparat să se vada și să se placă, măcar in aparenta. Da, aparențele trebuie salvate întotdeauna. Rudelele ii găsisera o nevasta potrivită, nu avea decit să o accepte si să mulțumeasca pentru asistență.

La Paris trebuia să infățiseze planurile sale împăratului Napoleon lll ca să-și dea acordul. Carol descinde la hotel Bristol, rue de Fauburg Saint Honore. Impăratul Frantei il așteapta la Saint Cloud unde-și avea resedinta. Il găseste, noteaza Carol in Memorii, cam bolnav. În plus îmbătrînise mult din 1863 cind îl mai întîlnise. Pe seară Carol „se supune plăcerilor marelui oraș, îi face plăcere de a vizita magazinele…(era incognito, n red) și de a se amesteca pe stradă prin mulțime: seara singur-singurel intr-un restaurant.” Seara merge să vadă opera Faust de Gounod…Pasajul prin Paris se incheie după o săptămîna cu o recepție oferita de Împărat in onoarea oaspetelui. A doua zi in timpul unei plimbări, Carol il informeaza că merge la Koln să-și întilnească aleasa. Impăratul se foloseste de prilej pentru a-i da binecuvintarea. Prudența și chibzuința lui Carol dădea roade. Nu se antagonizase cu nimeni care conta cu alegerea pe care o făcuse – Elisabeta de Wied.

Nu îmi imaginez că principesa nu avea deja la cunostinta despre ce se urzea. Dimpotrivă, fusese chestionată asupra căsătoriei ei cu Carol. Iși dorea să se căsătorească, avea o virsta, risca să rămînă fată bătrină. Ii convenea si candidatul pe care toti in jur îl vorbeau de bine. Carol era un ofiter chipes, domnitor într-o țara îndepartata. Firea visatoare, romantică, era cit se poate de potrivită. elisabeta carolDepărtărea, aventura, necunoscutul o atrăgeau. Așa că își aștepta cu nerabdare pețitorul. Carol a doua zi la Paris urcă înainte de ora 8 in tren în Gare du nord. Dimineața, 30 septembrie, sosește la Koln. Plecase de o lună din Bucuresti. Ultimele zile de burlăcie.

Înca de pe peron află de prezența principesei de Wied in oraș pentru a participa la un concert de pian susținut de Clara Schuman. Un motiv foarte valabil. De fapt venise fix pentru a se întîlni cu cel urzit ei. Nu mai era un secret pentru nimeni. Carol și suita se instaleaza la hotel Nord. În acelasi hotel se găsea si Elisabeta. Hotărăște să îi faca o vizita protocolara. Planul a cazut din simplul motiv că principesa plecase la hotel „Flora” pentru a lua prinzul. Carol – nerăbdător să o cunoască – ajunga indată acolo” . Asteptă ca societatea aceea aleasă „să sa se scoale de la masă și să treaca in grădina ; lasă apoi să mai treaca timp, spre a putea întîlni pe doamna, fără ca aceasta să pară ceva extraordinar.’…Baronul Roggenbach îl prezinta prințesei. ”Astfel s-a trecut repede și în chip plăcut acest prim moment dificil.” Tinerii se plimbă prin grădina… Elisabeta ” îl întreaba despre țara lui și despre viața ce o duce acolo. Înainte ca promenada să ia sfirșit, principele e deja subjugat. Ea l-a cucerit pentru totdeauna fără să banuiască măcar” – noteaza Carol in Memorii, scriind despre el la persoana a treia ca de obicei.

Formalitatile căsătoriei nu durează. Carol cere o întrevedere cu mama principesei. Întîlnirea decurge bine. Gazda se miră că printul s-a decis atit de repede, după o vedere de citeva minute. Este de acord să îi dea fata, s-ar spune la Bucuresti. Dar trebuie sa accepte si ea, zice. Nu după mult timp Carol află că „Prințesa a zis da!”. Abia acum cei doi – cf protocolului, rigid din acel timp – pot să rămînă singuri într-o încăpere. Aici Carol îi cere mîna alesei sale. Elisabeta acceptă. Lucrurile sunt perfectate. Nu stim dacă a urmat o imbrățișare. Carol face stinga imprejur doar după citeva minute și fuge la gară sa ia trenul de Paris ca să anunțe vestea. Era omul datoriei, se știe.

Logodna are loc la 4 octombrie, la Monrepos lingă Neuwied. 4 zile mai tirziu Carol părăsește Neuwied, pentru a-l intilni la Florenta pe regele Italiei Victor Emanuel, ultimul de pe listă rămas nebifat. Apoi îl anunta pe Otto von Bismark prim-ministru la Berlin. La 10 octombrie ajunge în sfîrșit la Weinburg, reședinta familiei sale. Două zile mai tirziu vine la Weinburg si mireasa „pentru a se înfățișa socrilor săi”. Căsătoria este fixată pentru 15 noiembrie. Intilnirile, vizitele se întețesc, se fac ultimele pregătiri. Cei doi se revad abia la 28 octombrie, petrec împreuna, pînă la 11 noiembrie. Vremea s-a răcit brusc, ninge, peisajul e o feerie. În fine, au timp să se cunoască. Sunt poate cele mai frumoase zile ale vieții lor. Ceremo0nia căsătoriei are loc la Neuwied, așa cum au hotărit, pe 15 noiembrie. La ora două se semneaza contractul „ intre părți”. Cununia catolică se oficiază elisabeta carol 1la 16,00. „ in fata reginei Augusta, a tuturor augustelor rude, a oaspetilor princiari și a suitei intr-una din sălile castelului transformată în capela.”(notează Carol in Memorii ). Apoi se celebrează cununia protestantă într-o altă sală. Asistă sute de persoane. La final se aud lovituri de tun. Masa de gală are loc la ora 18,00 în marea sala a castelului, cu 150 de tacîmuri pentru cei veniți să asiste la fericitul eveniment. Carol și Elisabeta rămin la castelul Monrepos citeva zile să se bucure. Si să-și traga sufletul dupa agitatia ultimelor zile. Să facă planuri despre cum vor trăi la București.Totul a decurs cu precizie germană. Coincidență, notabilă – în aceeasi zi, se deschide cu mari ceremonii Canalul de Suez.

Un scurt postscriptum. Această căsătorie aranjată, încorsetată de un protocolul rigid, nu a fost una nefericită. Scînteia s-a aprins intre ei încă de la hotelul Flora la Koln. S-au iubit de cind s-au intilnit și flacăra nu a incetat niciodată să ardă. In noaptea de septembrie 1914 cînd regele Carol s-a stins (la ora 3) cei doi incă dormeau in aceeași încăpere – dupa 45 de ani de căsătorie. Rarissim. Cea mai grea incercare a fost moartea unicului lor copil, Maria, la 4 ani in 1874 – o tragedie care i-a marcat puternic. Și nu a fost singurul moment greu. Dar miracolul iubirii lor a durat pina cînd Dumnezeu i-a luat la EL.

$$$

 POETUL ALCEU

AlCEU [Alkaios]; (sec. VI î.Hr., Mytilene, Lesbos). Poet liric. Poezia sa, de mare diversitate tematică, este scrisă în dialect eolic. Preferă cîntecul monodic, în strofe scurte cu structură fixă. Strofa cel mai des întîlnită în poemele sale îi poartă numele: «alcaică». A cultivat însă şi lirismul coral. Participînd intens la viaţa politică a cetăţii, era firesc ca multe din poemele sale să abordeze o tematică de actualitate. Alte poeme îl înfăţişează ca un iubitor de viaţă, de petrecere, înclinat uneori spre speculaţii filosofice. Horaţiu i-a preţuit opera adoptând strofa alcaică şi prelucrînd unele din poemele cunoscute.

Familia poetului aparţinea aristocraţiei conservatoare din Lesbos. Împreună cu fraţii săi, Alceu s-a aflat mereu în fruntea mişcărilor de opoziţie al căror ţel era răsturnarea tiranilor locali. Lupta s-a dat făţiş, cu armele în mînă, împotriva fami­liei Cleanactizilor şi apoi împotriva lui Pittacos, tiranul care a guvernat Lesbosul timp de peste 10 ani (604-591 î.Hr.). Paralel cu participarea sa la mişcarea de opoziţie Alceu a început să scrie de timpuriu poeme cu caracter polemic. Înainte de a deveni tiranul (conducătorul) Lesbosului, deşi nu făcea parte din cercul lui Alceu, Pittacos fusese prieten cu fraţii poetului, sprijinind lupta împotriva Cleanactizilor. Ulterior însă, şi-a croit drum spre putere cu spri­jinul partidei democratice din insulă. La începutul guvernării lui Pittacos, mulţi dintre foştii săi prieteni, printre care se număra şi familia lui Alceu, au fost nevoiţi să părăsească Lesbosul. Unul dintre fraţii poetului, Antimenidas, ajuns la Babilon, a intrat în slujba regelui Nabucodonosor. Alceu şi-a încercat la rîndul său norocul în Egipt, unde faraonii angajau de asemenea mercenari greci. Din exil, Alceu n-a încetat să-l atace pe tiranul din Lesbos, cerând ajutor lui Alyattes, regele Lydiei, pentru răsturnarea duşmanului său. Spre sfîrşitul guvernării sale, Pittacos a îngăduit tuturor exilaţilor să se întoarcă în patrie, bunăvoinţă de care au profitat atît Alceu cît şi fraţii săi. În cinstea vitejiei fratelui său, Antimenidas, Alceu a scris un poem avîntat şi, după cum reiese dintr-un alt poem, a încercat să se dezvinovăţească de acuzaţia de trădare.

Poet fecund, a compus numeroase versuri puse pe muzică, « cîntece», care circulau în antichitate sub diferite titluri: Polemika (Cîntece război­nice), Stasiotika (Cîntece de îndemn la răscoală), Skolia (Cîntece de banchet), Erotika (Cîntece de dragoste), Hymnoi (Imnuri) etc. În perioada alexandrină, grupajul de poeme alcaice realizat de filologii timpului întrunea nu mai puţin de 10 cărţi. După o mărturie a lui Athenaios, poetul era şi un excelent muzician. A transpus în versuri cîntate descrierea unei zile toride de vară, după Hesiod. O altă ordine a cuvintelor, epitete originale, muzicalitatea frazei, imprimă creaţiei lui Alceu o notă cu totul aparte faţă de model: «Stinge-ţi gîtlejul cu vin! Vezi doar, cum urcă-n tării/Sirius. Ora e grea; seceta creşte văpăi/ Dulce dă zvon din frunziş greierul. Aripa lui/Pîlpîie des, picurînd limpede viersul. Din nou/Vara se-ncheagă din jar, arşiţa scînteie-n glii…» (trad. Simina Noica)!

Dar cel mai important grup al poemelor lui Alceu îl constituie cele politice, Cîntece de îndemn la răscoală, repartizate de alexandrini în cărţile III—VI ale ope­rei.

Poemele sale politice se împart în două categorii:

a) cîntece satirice la adresa duşmanilor politici şi personali;

b) cîntece închinate patriei (personificate) şi concetăţenilor săi.

Majoritatea fragmen­telor care s-au păstrat din prima cate­gorie ţinteşte îndeosebi în Pittacos. Tona­litatea poemelor politice devine însă cu adevărat lirică în cazul versurilor cu carac­ter patriotic. Celebru între toate rămîne acel poem, imitat de Horaţiu, în care Alceu înfăţişează tulburările pricinuite de tira­nie printr-o imagine alegorică (corabia bătută de vînturi, pradă valurilor uriaşe): «Mă-nfioară vîntul. Volbura n-o-nţeleg/ Din larg îşi urcă valul freamătul cerc/ în jurul nostru. Prinsă-n spulber/ întu­necata corabie aprig/ Ne poartă. Hula frînge tăria-n noi./Atinge unda poala catargului/Şi pînza-ntreagă se despică,/ Larg clătinîndu-şi în vînt fîşia./ Slăbesc odgoanele», (trad. Simina Noica).

Comentatorii antici îl considerau pe Alceu drept întemeietorul acelei specii a cîntecului liric denumit «skolion» — cîntec intonat la banchete — în care se întretaie îndem­nul la voioşie, bună dispoziţie, cu reflecţii despre viaţă şi moarte, despre rostul omului pe pământ. Strîns legate de aceste cîntece sînt şi cele erotice, mai întotdeauna inspirate de prezenţa unor efebi la marile banchete. Arta lui Alceu presupune ştiinţă poetică, dar şi sensibilitate, minte ageră şi ordonată. În locul miturilor, poetul a preferat să introducă în Cîntecele sale maxime şi sentinţe, să folosească un stil metaforic sau alegoric. Limba sa literară constituie un excelent exemplu de felul în care un meşter talentat al scrisului poate folosi cuvintele şi expresiile curente, imaginea dovedindu-se despovărată de clişeele tradiţionale. Realitatea înconjură­toare este percepută cu toate simţurile. Poetul, de pildă,« aude » venirea primăverii: « am auzit-o … Venea încărcată cu flori». Folclorul local i-a servit drept izvor de inspiraţie pentru inovaţii ritmice şi me­trice. Strofa alcaică, cu schemă metrică fixă, folosită şi de Horaţiu, este uşoară, graţioasă, lesne de memorat. Alături de poemele cu structură fixă, Alceu a scris şi versuri cu structuri metrice mai compli­cate, devenind astfel un precursor al marii ode corale. Îndeosebi cîntecele de petrecere s-au bucurat de o largă popula­ritate, fiind intonate pînă în sec. IV î.Hr. (sfîrşitul perioadei clasice).

La Roma, poe­tul a fost popularizat prin imitaţiile libere ale lui Horaţiu care, într-o Odă, a înfăţişat succint cititorilor săi tematica liricului din Lesbos: războiul, poezia patriotică, cîntecul de banchet şi cîntecul erotic.

sursa: 

Scriitori greci si latini