$$$

 În ziua 20 mai 1821 un detașament de eteriști îl aresteaza pe TUDOR VLADIMIRESCU

La începutul secolului al XIX-lea, sub influența Revoluției Franceze și prin intermediul cuceririlor napoleoniene, se răspândesc în Europa noile concepții politice care propovăduiau dreptatea și egalitatea socială și dreptul la autodeterminare al popoarelor asuprite.

 Înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, la 18 iunie 1815, și constituirea „Sfintei Alianțe”, la 26 septembrie 1815 au impus, pentru moment, revenirea la vechile rânduieli de sorginte feudală. Totuși lupta pentru emancipare socială și națională a continuat.

 La începutul anilor 1820 revoluții și răscoale naționale și sociale se desfășurau în Italia, Spania, Portugalia, precum și în America Latină. 

Și în spațiul sud-est european, popoarele aflate de secole sub dominația Imperiului Otoman și-au intensificat lupta pentru eliberare națională și socială.

 Războiul ruso-turc din 1806-1812 a agravat procesul de decădere al Imperiului Otoman și potențat speranțele popoarelor creștine din Balcani în eliberarea grabnică de sub jugul otoman 

În anii 1804-1813 și 1815-1817 s-au desfășurat răscoalele antiotomane ale sârbilor.

 În anul 1814, la Odessa, era înființată societatea secretă Eteria care își propunea eliberarea Greciei și alungarea otomanilor din Europa.

Revoluția condusă de Tudor Vladimirescu s-a încadrat în acest proces istoric de înlăturare a rămășițelor orânduirii feudale și de trecerea la o epocă de progres pe plan național și social. 

Societatea românească din ultimul deceniu al „epocii fanariote” era împiedicată în progresul său de instituții și de o clasă politică dominată de venalitate și corupție, la care se adăuga exploatare resurselor atât de către domnitorii fanarioți, cât și de către opresorul otoman. 

În preajma revoluției de la 1821, toate categoriile societății românești își manifestau nemulțumirea: boierimea, divizată în funcție de avere și poziție în stat dorea să își recapete vechile privilegii, iar forțele productive din mediul rural și urban aveau propriile revendicări: țăranii doreau o mai largă stăpânire asupra pământului și înlăturarea birurilor și corvezilor împovărătoare la care erau supuși, iar negustorii și meseriașii de la orașe să își desfășoare activitatea într-o societate în care nedreptatea, corupția și arbitrariul să fie înlăturate. 

Pregătirile desfășurate de fruntașii Eteriei pentru declanșarea luptei de eliberare a poporului grec au constituit prilejul de declanșare a Revoluției conduse de Tudor Vladimirescu. Acesta se născuse în jurul anului 1780 pe plaiurile Gorjului, în localitatea Vladimiri. 

Provenit dintr-o familie modestă, a reușit să parvină în rândurile micii boierimi, exercitând funcțiile de ispravnic și vătaf de plai. 

În paralel, s-a ocupat cu negoțul, în special cu exportul de vite și cereale către Transilvania și Austria. Activitatea comercială i-a dat prilejule de a călători peste granițele Țării Românești, luând astfel contact cu realitățile și ideile din spațiul central-european. 

O etapă importantă în cristalizarea concepțiilor sale privind reformarea și modernizarea societății românești a constituit-o perioada iunie-decembrie 1814, când s-a aflat la Viena în perioada desfășurării congresului de pace care a urmat înfrângerii lui Napoleon I.

 Aici, Tudor Vladimirescu, cunoscător al limbii germane, a putut lua contact în mod direct cu ideile și concepțiile social-politice care frământau Europa. Totodată, săptămânile petrecute la Mehadia în preajma preotului și cronicarului Nicolae Stoica de Hațeg i-au dat posibilitatea de a studia lucrările de istorie românească ale reprezentanților Școlii Ardelene. 

Pe lângă această pregătire pe plan intelectual, Tudor Vladimirescu avea și o bogată experiență militară însușită în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, când a comandat detașamentele de panduri români care au luptat împotriva otomanilor. 

Faptele sale de arme au fost răsplătite prin acordare gradului de locotenent în armata rusă, a decorației Sfântul Vladimir, precum și a statutului de sudit prin care beneficia de protecția statului rus.

 Anii petrecuți în fruntea pandurilor i-au creat o autoritate în rândurile acestora, element deosebit de important în pregătirea și declanșarea revoluției de la 1821.

 Istoricul Andrei Oțetea îl caracteriza astfel pe Tudor Vladimirescu:

 „Iată însușirile pe care Tudor le putea pune în serviciul misiunii ce avea să-i fie încredințată: un spirit natural care-l ridica mult peste gradul său de cultură, o adâncă cunoaștere a oamenilor și o experiență bogată a facerilor militare, o voință dârză și o ambiție puternică […] care nu-l putea face să uite interesul de a izbuti cu orice preț și de a cuceri pentru sine și pentru clasa cărei îi aparținea puterea supremă”. 

Personalitatea deosebită a lui Tudor Vladimirescu a tras atenția și fruntașilor Eteriei din Țara Românească. Acestea erau asigurați de conducătorul organizației, principele Alexandru Ipsilanti (general al armatei ruse și fost aghiotant al țarului), că lupta împotriva Imperiului Otoman va fi sprijinită, inclusiv pe plan militar, de țarul Alexandru I. 

În plus, principalul sfetnic al țarului din perioada pregătirii luptei antiotomane era grecul Capodistria. 

În concepția eteriștilor, Tudor Vladimirescu trebuia să declanșeze o revoltă armată în Țara Românească care să faciliteze intrarea trupelor eteriste, formate în Basarabia și Ucraina, în Principatele Române și trecerea, ulterior, la sud de Dunăre.

 Un factor important pentru succesul acestei operațiuni militare era și faptul că numeroase trupe otomane din Balcani erau angajate în luptele contra lui Ali Pașa din Ianina. 

Relația lui Tudor Vladimirescu cu Eteria constituie încă un subiect controversat. Nu se știe în mod sigur dacă Tudor Vladimirescu a fost membru al acestei societăți secrete sau dacă a fost „parțial inițiat” în acțiunea pregătită de Eterie. 

Unele mărturii contemporane spun că în decembrie 1820 sau în prima jumătate a lunii ianuarie 1821, în cadrul unei ceremonii nocturne la Mănăstirea Sfântul Sava din București, în prezența căpitanilor de arnăuți Iordache Olimpiotul și Ioan Farmache, Tudor Vladimirescu ar fi depus un jurământ de sprijinire a acțiunilor Eteriei.

În sera zilei de 18 ianuarie1821, la câteva zile după moartea domnitorului Alexandru Șuțu (otrăvit, se pare, de Eterie prin intermediul medicului personal), Tudor Vladimirescu este trimis de marii boierii Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu (membri ai Eteriei, dar și ai Comitetului de Oblăduire însărcinat cu conducerea țării după moartea domnitorului) să ridice la arme populația din Oltenia. 

La 23 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu adresează locuitorilor Țării Românești „Proclamația de la Padeș” prin care se justifica, prin referiri preluate din Biblie sau din mentalul popular, ridicarea la luptă prin dreptul de „rezistență la opresiune” care decurge din principiul suveranității poporului.

 În proclamație se afirma că acțiunile poporului sunt legitimate prin voința lui Dumnezeu și dorința „preaputernicului împărat” (sultanul otoman) ca supușii lui să trăiască bine. 

Erau chemați să se alătura la „Adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara”, toți cei care vor „cu rău să pierdem pe cei răi ca să ne fie nouă bine”.

 Pentru a preîntâmpina eventuale acte de jaf și anarhie, în partea finală a proclamației se preciza că „niminea dintre noi nu este slobod, în vremea aceștii Adunări – obștii folositoare – ca să se atingă măcar de un grăunț, de binele sau de casa vreunui neguțător, orășean sau țăran, sau al vreunui locuitor”, cu excepția pentru „binele și averile rău agonisite ale tiranilor boieri”, dar numai averile boierilor „care nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să se ia pentru folosul de obște”. 

„Proclamația de la Padeș”, prin puternicul ei conținut social, a fost receptată de țărani ca o chemare la înlăturarea privilegiilor boierimii și chiar la împărțirea moșiilor acestora.

 În fruntea pandurilor săi cu care luptase împotriva otomanilor în anii 1806-1812, Tudor Vladimirescu străbate Baia de Aramă, Broșteni și Strehaia și își așează tabăra la Țânțăreni, la nord de Filiași, unde va poposi până la sfârșitul lunii februarie 1821. 

Mii de țărani, în frunte cu foștii panduri, s-au alăturat lui Tudor Vladimirescu formând „Adunarea Norodului”, o structură care avea atât un rol militar cât, mai ales un rol de reprezentare, pe plan politic, a maselor populare. 

În săptămânile care au urmat, mișcarea lui Tudor Vladimirescu capătă un caracter tot mai radical, fapt reflectat și în schimbul de scrisori dintre Tudor și Comitetul de Oblăduire din februarie 1821.

 În scrisoarea din 11 februarie 1821 adresată vornicului Nicolae Văcărescu, ca răspuns la acuzația marilor boieri că ar fi răzvrătit țara, Tudor Vladimirescu formulează celebra definiție a Patriei:

 „Dar cum nu socotiți dumneavoastră că Patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor?”

Tot în februarie 1821 est făcut cunoscut documentul programatic al revoluției lui Tudor Vladimirescu intitulat „Cererile norodului românesc”, care cuprinde principiile de bază ale unei noi ordini sociale. 

Astfel, este proclamat principiul suveranității poporului, acesta fiind singurul în măsură să acorde puterea și să impună legea. 

Tot ce nu fusese orânduit prin „alegerea și voința a tot norodul” urma „a se îndepărta”, iar „Adunarea norodului” reprezenta voința suverană în stat.

 De asemenea , se cerea desființarea privilegiilor boierimii și obligația domnitorului de a respecta voința tuturor celor pe care îi conduce. 

Cumpărarea funcțiilor laice și religioase trebuia desființată, iar accesul la acestea să se facă numai pe merit.

 Se solicita ușurarea poverilor fiscale și mărirea bazei de impozitare prin desființarea poslușnicilor și scutelnicilor, precum și simplificarea aparatului administrativ și juridic și eliminarea abuzurilor și corupției. Vămile interne trebuiau înlăturate pentru dezvoltarea comerțului. 

Totodată, se prevedea întemeierea unei forțe armate naționale: „țară să fie volnică a-și face și a ținea patru mii ostași panduri cu căpeteniile lor și două sute de arnăuți, scutiți de toate dările și cu leafă ușoară, a căror leafă să se economisească din veniturile mănăstirilor”. 

Pentru a nu crește tensiunile între țărani și boieri, „Cererile norodului românesc” nu au inclus problema agrară, în sensul ei modern de împroprietărire a țăranilor și desființare definitivă a clăcii. 

***

La 22 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti, împreună cu câteva zeci de eteriști, trece Prutul. 

A doua zi, acesta adresează a proclamație locuitorilor Moldovei prin care le garantează siguranța personală și a bunurilor și-i asigură că în cazul intrării otomanilor în țară aceștia ar avea de înfruntat o „strașnică putere”, aluzie la Rusia. 

Peste câteva zile, înspăimântați de vestea că țarul Alexandru I a dezavuat acțiunile Eteriei, dar și de impredictibilitatea evoluției mișcării conduse de Tudor Vladimirescu, majoritatea marilor boieri din Țara Românească se refugiază la Brașov. 

La 3 martie, Alexandru Ipsilanti îi cheamă pe locuitorii Tării Românești să sprijine lupta de emancipare de sub dominația Porții, iar la 5 martie, trupele eteriste încep marșul spre Milcov. 

În paralel, Tudor Vladimirescu și „Adunarea Norodului” înaintează spre București. 

La 20 martie, de la Mânăstirea Cotroceni, Tudor Vladimirescu adresează o proclamație locuitorilor Bucureștiului în care insistă asupra cauzelor care l-au determinat să ridice steagul revoltei: „pierderea privilegiilor noastre și jafurile nesuferite care le sufereau frații noștri”.

 Totodată, Tudor Vladimirescu face și un apel la unitate: 

„Câți n-ați lăsat să se stingă în inimile domniilor voastre sfânta dragoste cea de către Patrie, aduceți-vă aminte că aminte că sunteți părți ale unui neam; și că câte bunătăți aveți, sunt răsplătiri din partea neamului către strămoșii noștri pentru slujbele ce au făcut. Ca să fim și noi vrednici acestei cinstiri a neamului, datorie netăgăduită avem să uităm patimile cele dobitocești și vrăjbile care ne-au defăimat pe toți, mici și mari, și ca niște frați, fii ai uneia maici să lucrăm toți împreună, fiecare după destoinicia sa, câștigarea și nașterea a doua a dreptăților noastre”. 

Spre deosebire de discursul radical al „Proclamației de la Padeș” despre „balaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre […], atât cele bisericești, cât și cele politicești”, proclamația din 20 martie către bucureșteni ne arată o evoluție de la social la național.

 În viziunea lui Tudor Vladimirescu, situația dificilă generată de prezența în țară a eteriștilor și de pericolul unei invazii otomane făcea necesară unitatea în plan național, colaborarea între boierimea pământeană, negustorii și meșteșugarii din orașe și masele de țărani pentru înlăturarea regimului fanariot. 

La 21 martie, Tudor Vladimirescu intră în București, dar grosul oastei pandurilor rămâne cantonat în zona Mânăstirii Cotroceni.

 La 23 martie are loc întâlnirea între marii boieri rămași la București și Tudor Vladimirescu. 

În lipsa sprijinului țarului și confruntat cu iminența unei intervenții a trupelor otomane, Tudor Vladimirescu este nevoit să renunțe la revendicările cu caracter social pentru a obține sprijinul marilor boieri. 

Pentru Tudor Vladimirescu era importantă crearea unui consens al tuturor categoriilor sociale pentru înlăturarea regimului fanariot.

La 28 martie, Alexandru Ipsilanti și oastea eteristă ajung în împrejurimile Bucureștiului, stabilindu-se la Colentina. 

La 30 martie are loc, într-o atmosferă destul de încordată, întâlnirea lui Tudor Vladimirescu cu Alexandru Ipsilanti. Conducătorul Adunării norodului îi cer liderului eterist să nu transforme Țara Românească într-un teatru de război. 

Totuși, la finalul întâlnirii se încheie un acord prin care județele din zona subcarpatică a Munteniei trec sub autoritatea lui Alexandru Ipsilanti, iar Oltenia și județele de câmpie din Muntenia sub cea a lui Tudor Vladimirescu. 

La 3 aprilie 1821, trupele eteriste încep retragerea spre Târgoviște, unde execută lucrări de fortificare a orașului pentru a rezista unui asediu otoman.

 Alexandru Ipsilanti spera ca intrarea otomanilor în Principatele Române să îl determine pe țarul Alexandru I să intervină pe plan militar în favoarea Eteriei. 

Tudor Vladimirescu rămâne în București și duce tratative cu pașii de la Dunăre pentru a împiedica o intervenție otomană. 

Tudor susține că mișcarea sa are ca scop îndepărtarea fanarioților de la conducerea Țării Românești și revenirea la vechile privilegii ale țării. 

Totodată, Tudor Vladimirescu decide efectuarea unor lucrări de apărare a Capitalei și recrutarea de oameni din întreaga țară pentru a întări efectivele armatei sale. 

În răstimpul petrecut la București, cel pe care poporul începuse să-l numească „Domnul Tudor” i-a măsuri pentru ușurarea obligațiilor, în bani sau în muncă, ale țăranilor. 

Concomitent, Tudor Vladimirescu le cere marilor boieri din Țara Românească să stabilească legături cu cei de la Iași, ca „la un gând și o unire cu Moldova să putem câștiga deopotrivă drepturile acestor principate”. 

În Transilvania și Bucovina, revoluția condusă de Tudor Vladimirescu („craiul Tudoruț” cum era numit peste Carpați), produce o vie agitația printre românii aflați sub stăpânire străină, autoritățile habsburgice temându-se de o nouă răscoală precum cea condusă de Horea cu câteva decenii în urmă. 

***

La 1 mai 1821, otomanii intră în Moldova, pe la Brăila, și în Țara Românească, pe la Giurgiu, Călărași, Calafat și Bechet. După îndelungi ezitări, Tudor Vladimirescu părăsește Bucureștii, anunțându-și intenția de a se lupta alături de eteriști („ceilalți frați creștini”) pentru „a descărca împreună puștile în carnea de turc”.

 Pe de altă parte, Tudor Vladimirescu avea și un plan alternativ în cazul previzibilei înfrângeri a eteriștilor de către trupele otomane, așa cum le declara marilor boieri înainte de a părăsi Capitala: 

„Eu trec peste Olt cu toată Adunarea norodului ca să mă întăresc în mânăstirile ce le-am umplut cu zaharele [provizii] și cu panduri; și nădăjduiesc să mă țin acolo multă vreme, ca în niște cetăți, până când voi sili pe turci să dea țării drepturile și privilegiile ce norodul le-a cerut prin mine de la Înalta Poartă”. 

Oastea lui Tudor Vladimirescu se retrage în ordine din București, dar nu se îndreaptă spre Târgoviște, așa cum cerea Alexandru Ipsilanti, ci spre Pitești, fapt care generează neîncrederea eteriștilor în intențiile lui Tudor. 

În timpul marșului spre Pitești, Tudor Vladimirescu intră în conflict cu unii dintre căpitanii săi și, pentru a întări disciplina în rândurile oștirii sale, decide executarea lui Ioan Urdăreanu. 

În ziua care a urmat execuției, profitând de atmosfera confuză din tabăra pandurilor, un detașament de eteriști îl ridică pe Tudor Vladimirescu din turnul porții conacului de la Golești și îl duce la Târgoviște. 

Acolo, după un simulacru de proces în care este acuzat că ar fi trădat Eteria, Tudor Vladimirescu este omorât, cu o deosebită cruzime, în noaptea de 26/27 mai 1821. 

Așa cum scria Nicolae Iorga, Tudor Vladimirescu

 „ A făcut tot ce putea face un om necunoscut, fără mijloace, fără adevărați sfătuitori și fără sprijinitori trainici. […] S-a căznit din răsputeri să-și strângă legăturile. Și, cu toate că era un îndrăzneț, el n-a fost un nerăbdător, un pripit, ci până la capăt a judecat toate cu cumințenie rece, cu multă înțelepciune de om matur, desprins și cu binele și cu răul în viață. A chibzuit a socotit, a potrivit – și nu fără izbândă de multe ori. A dovedit că știe să cântărească oamenii și lucrurile, că prevede primejdia și se poate feri, că nu calcă decât unde este sigur că va întâlni pământ statornic.

 Fără a se lăuda și amintim ca dușmanii săi, el s-a păstrat multă vreme teafăr, nevătămat, sigur pe el și oastea sa deopotrivă”. 

Prin moartea sa de martir, Tudor Vladimirescu –asemenea marilor figuri legendare ale istoriei românilor – a constituit, în mod simbolic, jertfa primordială necesară trecerii poporului român într-o nouă etapă a evoluției sale istorice. 

***

Generația pașoptistă care a realizat Unirea Principatelor și Independența de Stat a României s-a revendicat de la mișcarea revoluționară a lui Tudor Vladimirescu.

 În toamna anului 1843, în cuvântarea ținută la Academia Mihăileană de la Iași la deschiderea primului curs de istorie națională, Mihail Kogălniceanu spunea: 

„Tudor Vladimirescu ridică, în Valahia, steagul național, vestind românilor că vremea venise pentru ca țara să scuture stăpânirea străinilor, să îndepărteze abuzurile care o rodeau și să dobândească guvern național […]. Întâmplărilor de la 1821 suntem datori cu orice propășire ce am făcut de atunci, căci ele ne-au deșteptat duhul național ce era adormit cu totul”. 

Peste aproape trei decenii, în anul 1872, Mihail Kogălniceanu va afirma că revoluția națională și socială condusă de Tudor Vladimirescu a fost „sâmburele nu numai al revoluțiunii de la 1848, dar și al actului de emancipațiune de la 1864”, adică al reformei agrare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

 Nicolae Bălcescu scria că revoluționarii de la 1848, „juna partidă națională”, nu a făcut să dezvolte obiectivele revoluției de la 1821, în special cele de ordin social și cu precădere împroprietărirea țăranilor. 

Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a reprezentat intrarea într-o nouă epocă a evoluției istorice a poporului român prin destrămarea regimului fanariot și inițierea procesului de modernizare într-un ritm susținut a societății românești, proces care care a dus, după aproape 100 de ani, la realizarea idealului național de unire a tuturor românilor într-un stat național, unitar, independent și suveran. 

Surse :

- Academia Română, Istoria românilor, vol. VII, tom I, Constituirea României moderne (1821-1878), București, Editura Enciclopedică, 2003.

- Bădescu, Eman

$$$

 CORNELIU COPOSU - 111 ani de la nastere.

La 20 mai 1914 s-a născut Corneliu Coposu, om politic român, președinte al Partidului Național Țărănesc crestin-democrat după 1990.

Corneliu Coposu s-a născut în 1914 în comuna sălăjeană Bobota, judeţul Sălaj. 

Calvarul importantului lider ţărănist a început pe 14 iulie 1947, când a fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în ceea ce s-a numit Înscenarea de la Tămădău. Până în 1956 a fost ţinut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru "înaltă trădare a clasei muncitoare" şi pentru "crimă contra reformelor sociale". 

A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Până în 1962 a fost închis într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat.

I s-a promis libertatea în schimbul trădării lui Iuliu Maniu

Istoricul zălăuan Marin Pop, scrie în "Monografia familiei Coposu", pe care o are în lucru, că odată cu arestarea întregului lot al PNŢ care se presupunea a fi implicat în „afacerea Tămădău”, subsolul de la Ministerul de Interne, unde se găsea închis şi Corneliu Coposu, a devenit neîncăpător. În aceste condiţii, Corneliu Coposu, alături de alţi fruntaşi PNŢ, a fost transferat la Malmaison, unde a fost supus altor anchete, prin care se încerca implicarea lui în pretinse acţiuni de spionaj întreprinse de PNŢ, pe lângă misiunea militară aliată anglo-americană. De asemenea, s-a încercat implicarea lui ca martor al acuzării în procesul lui Iuliu Maniu. Fostul lui vecin şi cunoscut din timpul studenţiei, Avram Bunaciu, a încercat să-l ademenească să semneze o hârtie în acest sens, promiţându-i că dacă o semnează va fi pus în libartate. Corneliu Coposu a refuzat categoric să se desolidarizeze de mentorul său Iuliu Maniu, precum, din păcate, alţi fruntaşi PNŢ au făcut-o, ceea ce l-a determinat pe Bunaciu să-şi schimbe atitudinea:

„Înainte de a mă ancheta Bunaciu – spune Corneliu Coposu-mi s-a adresat pe un ton prietenesc şi mi-a atras atenţia, că dacă voi fi raţional şi dacă voi uşura desfăşurarea anchetei voi fi pus în libertate. Mi-a dat o foaie de hârtie, pe care era bătut la maşină un text scurt, de o jumătate de pagină, pe care urma să-l citesc şi să-l semnez, urmând ca acest text să fie folosit în procesul Maniu ca o depoziţie a mea în calitate de martor al acuzării (...) Întrucât eu am refuzat să citesc şi să semnez declaraţia Bunaciu şi-a schimbat atitudinea faţă de mine, a chemat un gardian şi pe un ton aspru i-a ordonat acestuia:du-l la carceră. Am fost dus la carceră. De atunci nu l-am mai văzut pe Bunaciu, am fost anchetat apoi de alte persoane”.

Corneliu (Cornel) Coposu (n. 20 mai 1914, Bobota, Sălaj), a fost un politician român, liderul opoziției din România postcomunistă. Absolvent de drept și ziarist, om de încredere al liderului național- țărănist Iuliu Maniu, Coposu a fost membru al Partidului Național Țărănesc până la interzicerea acestuia de catre comunisti în 1947, iar ulterior a fost deținut politic în condiții foarte aspre timp de 17 ani, în faza stalinistă a regimului comunist din România.

După Revoluția din 1989 a reîntemeiat oficial PNȚ sub numele de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat și a fost președinte al PNȚCD-ului între 1990 și 1995.

În această calitate, a fondat Convenția Democrată Română, al cărei prim președinte a fost.

A fost ales senator în Parlamentul României în 1992.

Ambasador, despre Corneliu Coposu: „Graţie dumneavoastră, România de azi e o ţară liberă şi toţi românii, oriunde ar fi ei, se recunosc în dumneavoastră“

La 6 octombrie 1995, Seniorul a primit Legiunea de onoare, în grad de ofiţer. Atunci, Bernard Boyer, ambasadorul Franţei la Bucureşti, a rostit următoarele cuvinte: „N-aţi fost nici şef de stat, nici ministru, nici comandant al armatei, nici academician şi nici măcar ambasador. Dar n-aţi avut nevoie de aceste titluri pentru a vă face un nume recunoscut şi respectat pretutindeni. Într-o zi, fără a-l căuta, aţi întâlnit destinul, sub o formă pe care o îmbracă frecvent de când cunoaştem istoria, şi aţi reacţionat la fel cu alţi câţiva oameni, care au întâlnit acelaşi destin: Iosif, care refuză să recunoască divinitatea faraonului, personajele tragediei greceşti, care refuză să accepte injustiţia, sau primii creştini, care refuză sacrificiul pentru împărat. Destinul pe care l-aţi întâlnit a fost cu siguranţă unul din cele mai redutabile care ar putea să apară în calea unui om, pentru că stalinismul, în forma lui cea mai sinistră, a adăugat la suprimarea victimelor, plăcerea perversă a înjosirii preliminare. Dumneavoastră aţi spus: "Nu". Aceasta v-a costat foarte scump: 17 ani de detenţie, marcaţi de rele tratamente şi presiuni de tot felul, urmaţi de un regim de supraveghere. Aţi lăsat acolo cei mai buni ani ai vieţii, dar aţi câştigat ceva ce numai câţiva oameni pot aprecia: respectul faţă de sine şi faptul de a putea fi în acord total cu propria conştiinţă. Era normal ca după revoluţie să jucaţi un rol în această ţară, pentru care sunteţi un punct de referinţă. Putem gândi, dar nu am avea dreptate, că purtarea dvs. şi a unora dintre prietenii dvs. este, pentru cei care nu au avut ocazia să treacă prin ceea ce aţi trecut, un fel de reproş în viaţă. Eu cred că este exact contrariul. Graţie dvs., graţie câtorva oameni, România de azi e o Românie liberă şi toţi românii, oriunde ar fi ei, şi orice ar fi făcut, se recunosc în dvs“.

A murit la 11 noiembrie 1995, la București. Zeci de mii de români l-au condus pe ultimul drum, fiind unul dintre cei mai apreciați politicieni pe care i-a avut România, bucurându-se, încă înainte de moarte, de respectul marilor lideri politici europeni și mondiali.

_$$$$

 Pe 21 mai 2025 se împlinesc 145 de ani de la nașterea lui TUDOR ARGHEZI (am fi spus „maestrul Tudor Arghezi” dar știm că nu i-ar fi plăcut, modestia îl făcea să respingă acest apelativ).

Cu această ocazie, la Casa Memorială „Tudor Arghezi - Mărțișor” vă așteptăm cu două tururi ghidate gratuite: primul de la ora 11.00, al doilea de la ora 16.00. În plus, avem și o proiecție surpriză, un material minunat pus la dispoziția Muzeului Național al Literaturii Române de către Televiziunea Română căreia îi mulțumim mult!

 În atmosfera caldă a fostei tipografii, vom proiecta unul dintre puținele materiale video în care apare poetul, un material realizat cu 60 de ani în urmă.

Baruțu Arghezi, fiul scriitorului, povestește în tableta „Rostiri și imagini„ din volumul ”Dincolo de zare„(1998) care era atitudinea poetului în fața camerelor de filmat (și a magnetofonului cu ajutorul cărora se înregistra materialul audio) și felul în care s-a desfășurat ziua de filmare. Vom spicui mai jos câteva pasaje care sperăm să vă stârnească dorul de Arghezi astfel încât să treceți un pic pe la casa lui din Mărțișor, pe 21 mai, când ar fi fost ziua lui de naștere sau oricînd aveți o predispoziție cultural-poetică!

„E știut faptul că tata nu s-a complăcut în postura posterității asigurată prin fotografii, busturi sau filmări artistice (...)

Discret cu sine, tata ducea discreția până la eliminarea brutală a oricăror încercări de flatare confecționată profesional de cei care încercau să se infiltreze în intimitatea vieții lui scriitoricești... Totuși, indiscreția micului ecran a reușit într-o zi să spargă acest zid de apărare, realizând câteva pelicule unice. A fost meritul unei echipe simpatice de televiziune care s-a prezentat simplu, într-o zi de februarie 1964 (Arghezi avea apropape 88 de ani n.n.) în casa din strada Arhitect Cerchez, numărul 16 unde părinții aveau un apartament...

-Am venit să filmăm, a șoptit o voce prin deschizătura ușii.

-Cu reflectoare și becuri care să-mi scoată ochii?, a strigat tata indignat din capul scării.

-Fără niciun reflector și, dacă nu vreți, și fără aparat de filmat, a venit răspunsul amuzant.

-Atunci intrați și fiți bineveniți în casa noastră!...Urcați scara.

Aparatele au fost ascunse în hol și echipa s-a prezentat surâzătoare: reporter, Emanuel Valeriu... Operator, Sergiu Stajar... Și altul, și altul, până ce tata a strâns vreo zece mîini zdravene. După o cafea adusă de Paraschiva(...)atmosfera era excelentă. Emanuel Valeriu avea talentul ziaristului de clasă înaltă, exprimat cu simpatie și umor, și în toate ocaziile care au urmat.

-Vă rog să mă iertați, se scuza tata, dar nu de mult au năpădit pe mine o droaie de lumini care m-au orbit, în timp ce o voce sonoră mă anunța satisfăcută: „Maestre, sunteți filmat!”...Îmi venea să pun mâna pe mătură și să-i dau afară. M-au durut ochii o săptămână și n-am putut lucra tot atâta timp. Trebuia, pesemne, să fiu fericit că fusesem filmat: halal de așa fericire! (...0

Buna dispoziție caracteriza toate întâlnirile echipei de televiziune, ceea ce crea climatul de lucru cel mai potrivit pentru reporteri, Din casă, echipa a filmat apoi cu soții Arghezi la Băneasa, în pădure, în parcul de la Șosea, prin oraș, prin locurile pe unde ne plimbam de obicei, diminețile și serile, de braț. (...)”

Acestea sunt amintirile lui Baruțu Arghezi legate de filmările pentru televiziune. Tot aici, Baruțu povestește despre filmările realizate în 1958 la Mărțișor de către Paul Anghel. Este vorba despre un al doilea material video prețios „Prisaca lui Tudor Arghezi”, realizat în studiourile „Alexandru Sahia” și care poate fi văzut când veniți în vizită la Casa Memorială „Tudor Arghezi - Mărțișor”. 

Vă așteptăm cu drag!

$$$

 Povestea Ellei Abomah Williams, care aduce în lumină contrastul dureros dintre demnitatea celor din lumea a treia și privirea disprețuitoare sau exoticizantă a aristocrației europene de la inceput de secol trecut si care continuă din pacate si acum.

Într-o fotografie îngălbenită de vreme, făcută în anul 1900, o femeie se înalță tăcută și mândră în fața lumii. Nu zâmbește. Nu cere aplauze. Stă acolo, drept în calea istoriei, cu o privire care străpunge veacurile.

Numele ei a fost Ella Abomah Williams, cunoscută drept Mme Abomah. Dar mulți n-ați auzit de ea, nu-i așa?

Pentru că istoria a fost scrisă de cei care o priveau din fotolii plușate nu de cei care mergeau cu fruntea ridicată, în ciuda disprețului servit non-stop.

Ella nu era nici bonă, nici servitoare, nici curiozitate ambulantă.

A fost gardă de corp personală a regelui din Dahomey, un regat african din inima a ceea ce azi numim Benin.

A fost una dintre acele războinice legendare, amazoa­nele Africii, antrenate pentru luptă de la vârste fragede, temute de armate întregi, respectate de propria civilizație.

Dar când a pășit pe pământ european, nu i s-a spus „luptătoare”.

I s-a spus „exotică”.

I s-a spus „atracție”.

I s-a spus „fenomen”.

„Această frumusețe brună va vizita în curând principalele noastre orașe”, scria presa britanică, incapabilă să vadă dincolo de culoarea pielii și înălțimea neobișnuită.

Nu au văzut curajul.

Nu au văzut demnitatea.

Nu au văzut o legendă în carne și oase.

Au văzut doar un spectacol.

Așa a fost primit, adesea, omul din lumea a treia în saloanele aristocrației europene: nu ca mesager al unei culturi, ci ca obiect de privit, de judecat, de pus în vitrină,de folosit.

S-au tras perdelele de dantelă și, prin ele, s-au rostit șoapte cu subînțeles:

„Ce interesantă e lumea aceasta care nu ne seamănă.”

Dar Ella nu era un decor.

Ea era un steag.

Un steag pe care l-a purtat singură, în fiecare privire batjocoritoare pe care a îndurat-o, în fiecare cameră în care i s-a cerut să se arate „așa cum e în junglă”, în fiecare tăcere încărcată de superioritate.

Astăzi, când vorbim despre adevăratele eroine, trebuie să ne întrebăm:

Câte Elle Abomah Williams au trecut prin istorie, nevăzute, tăcute, înfășurate în vălul disprețului colonial?

Câte femei din Benin, din Congo, din Sudan, din Haiti, din India, din Filipine ,din țările sărace — au fost reduse la simple siluete în fotografii alb-negru, în timp ce lumina lor era prea mare pentru obiectivul vremii?

Să nu ne mai prefacem că „civilizația” a fost echitabilă.

Să nu ne mai prefacem că aristocrația a fost vreodată curioasă de om.

Ella Abomah nu cere azi milă.

Dar ne cere recunoaștere.

Ne cere să fim sinceri în fața oglinzilor trecutului.

Ne cere să vedem că, uneori, în centrul circului, nu era o bestie. Era o regină.

Iata cateva rânduri scrise catre fica ei:

Fiică a trupului meu,

si a sângelui meu prea mult risipit

îți scriu dintr-o lume care nu mă iubește, dar care m-a îmbrăcat în priviri.

M-au adus aici ca pe un spectacol.

M-au numit “exotică”, “fascinantă”, “înaltă cât o minciună bine spusă”.

M-au făcut să pășesc între rochii de dantelă și zâmbete rujate,

dar nimeni n-a întrebat vreodată:

„Ce ți-ai pierdut, femeie, ca să ajungi atât de dreaptă?”

Ține minte, fiica mea:

când pașii tăi vor fi grei,

nu înseamnă că ești slabă.

Înseamnă că porți mai mult decât ai spus.

Îmi amintesc de fetița albă ce mi-a strâns degetele azi pe stradă.

N-a știut că sunt altfel.

N-a întrebat de ce pielea mea e noapte.

A ținut de mine cum ține o pasăre de aer: cu încredere.

Poate că viitorul vine ținut de mână, nu împins de la spate.

Tu să nu te temi să fii înaltă.

Să nu-ți ceri iertare pentru statura ta,

nici pentru tăcerea pe care o porți ca pe o coroană.

Oamenii mici vor încerca să te micșoreze.

Nu le da voie.

Să fii sabie când trebuie,

dar și apă când totul arde.

Să-ți păstrezi rădăcina în pământul tău,

chiar dacă te plantează în grădinile lor.

Poate că nu te voi vedea crescând.

Poate că nici numele nu ți-l voi rosti.

Dar dacă într-o zi simți că ești văzută ca ciudățenie, nu ca femeie,

amintește-ți:

n-ai fost niciodată un spectacol. Ești un steag.

Cu tărie,

Mama ta,

Ella.

@reper

$$$

 ACAD. IOAN AUREL POP:

Primele lucruri pe care ar trebui să la învețe un copil în familie și apoi la școală,sunt IERTAREA...BUNĂTATEA și IUBIREA...Iar toate astea sunt legate de...CREDINȚĂ!"

“- Fac parte din generațiile care încă au făcut caligrafie în școală și care au învățat că „trei degete scriu, dar lucrează întregul corp”. 

“- Cărțile trebuie să fie în noi, nu în muzee ori în memoria computerelor.

“- Regimurile totalitare au ars și au interzis cărți, fiindcă acestea deschideau mințile și demascau manipulările. Gustul cărții și pofta lecturii vin din școala bine făcută. Dacă se diminuează educația, cărțile devin inutile, iar manipularea ajunge să înflorească. Fără lecturi serioase, oamenii devin instrumente sau unelte în mâinile noilor dictatori!

Ioan Aurel-Pop:

 “Copiii nu mai au modele... nu le mai cultivă nimeni dragostea de țară şi de eroii autentici ai României.

Pentru Oscar 2021, DANEMARCA a trimis un film despre 4 profesori. Unul dintre ei predă muzică şi îi învață pe elevi cum să interpreteze şi să simtă până în suflet cântecele despre măreața istorie a țării lor. La noi, e ruşine să cânți aşa ceva. Şi am mari dubii că în ROMÂNIA, pe undeva, se mai învață cântece despre patrie. Iar acum citesc că geografia şi istoria ROMÂNIEI stau să fie scoase din programa şcolară. Cine mai suntem noi, oameni buni? Ne dizolvăm încet, în acidul turnat de "sus", de nişte iresponsabili, impostori cu Cv-uri pompoase, pline de studii neacreditate, proşti cu aere sau vânzători de neam. Ne otrăvesc mintea, ca să uităm şi cine suntem, şi cum am ajuns aici, de parcă nu e nimic greşit în a fi pribeag. Fără o identitate clară. Al nimănui. Un diplomat taiwanez mi-a spus o dată că numai cine nu are țară înțelege cât de important e s-o ai şi să lupți pentru ea! Noi avem o țară splendidă şi nu mai ştim cum să scăpăm de ea. RUŞINE!"   

PREȘEDINTELE ACADEMIEI ROMÂNIEI

$$$

 

Legenda bujorului românesc 

"Bujorul, floare nobilă și delicată, ocupă un loc special în inima poporului român. 

Legenda spune că era odată un împărat care avea un fecior pe care-l chema Bujor. Om paşnic, împăratul nu ridicase oşti împotriva nimănui şi de aceea nu-şi găsise nici un duşman. Și vremea trecuse, iar el ajunsese bătrîn şi slab.

Dar nu este om să nu-şi aibă necazul lui şi împăratul nostru avea şi el un necaz. Pe moşia lui se afla un codru mare, iar în mijlocul lui era un iezer stăpânit de iele şi de stafii. Care cum intra în pădure, înapoi nu se mai întorcea decât schimonosit: în cîine, în măgar; alteori îl schimbau ielele în flori şi buruiene, ori îl calicea de nu mai era om în toată viaţa. Și făceau ielele pe om de se îndrăgea de dânsele şi-şi rîdeau de el ca de un nagâţ.

Împăratul, de cum i-a răsărit băietul, l-a povăţuit să meargă în toată împărăţia dacă are poftă, numai în codrul cu ielele să nu se ducă. Într-o zi însă, împăratul pică la pat şi simţindu-şi sfârșitul, adună sfat şi chemîndu-şi feciorul, îi puse coroana pe cap şi buzduganul în mână, semnele stăpânirii peste împărăţie, şi după ce îi dete mai multe poveţe, îi aminti şi de iezerul cu iele: „Pe acolo să nu calci, dragul tatii, că ce-i păţi, cu nimeni nu vei împărţi”. Apoi îşi dădu sfârşitul. Rămas singur, Bujor a jelit ce a jelit după tătâne-su, apoi a început a-şi căuta de treburile împărăţiei şi cea dintâi grijă a fost să vadă de sate şi târguri.

A mers el într-un târg, a mers în altul şi-a dat şi prin părţile iezerului cu zânele. Şi era pădurea ceea aşa de plină de taină şi aşa cuprinsă de cântec de păsări, că numai trecînd pe lângă dânsa cădea omul ca adormit, iar în nopţile cu lună se auzea cântecul zînelor, de te îmbolnăveai de dor şi de vrajă.

Şi în toată pădurea numai o cărare era şi aceea făcută de ielele care veneau până la marginea pădurii şi fugeau iar. Feciorul de împărat trecea tocmai pe marginea pădurii, că se înfricoşase destul de cele ce-i spusese tată-său, împăratul. Dar inima îl trăgea măcar aerul răcoros al pădurii să-l soarbă şi-şi zise că doar n-or fi zânele în toate zilele prin pădure, să-l adoarmă tocmai pe el. Dar cum trecu doar pe marginea pădurii, îl şi prinse aşa un somn ,şi pe el, şi pe cai, şi pe surugii, şi pe oştenii ce-i avea de pază, că poposiră sub o poală deasă de stejari, se tolăniră toţi pe iarbă şi adormiră. Se făcu noapte, luna ieşise roşie ca focul şi se tot înălţa pe cer şi ei tot dormeau.

Numai ce se auzi ca o adiere de cântec şi Bujor se trezi. Ascultă el ce ascultă şi inima începu să-i bată cu putere şi parcă-l chinuia gândul să ştie cine cântă. Şi vrând să vadă, o luă printre copaci, încet, încet şi într-un luminiş, numai se văzu înconjurat de zâne, frumoase şi albe ca stanele de marmoră albă, care şi începură a juca, rotindu-se în juru-i ca un vârtej. Dar când văzu atîtea fete pe lîngă el, se ruşină şi se făcu ca focul pe obraz.

Și grăiau zânele: „Să-l facem măgar”. „Ba nu, un bondar”. „Ba viţel”. Dar o altă zână, cu o coroană de flori și pietre scumpe pe cap şi care era mama ielelor, răspunse: „Eu zic să-l facem o floare, să nu poată merge de loc pe picioare”. Apoi, întorcându-se spre Bujor, care sta uluit şi cu inima zbuciumată de frică. îi zise făcîndu-i un semn cu mîna: Aşa să rămâi! Amin!

Şi Bujor se şi prefăcu într-o floare roşie, roşie ca jarul, frumoasă de-ți taie răsuflarea și mare ca un pămătuf. Și crește floarea pe câmpii și pe la marginea pădurilor, iar oamenii i-au zis bujor şi bujor a rămas şi până-n ziua de azi."

$$$

 Acum 70 de ani.

 15 mai 1955.

CONSTITUIREA TRATATULUI DE LA VARSOVIA

Alesandru DUTU 

• România – aliat rebel, dar și... fidel în cadrul Tratatului!

♦ În contextul în care instaurase regimuri comuniste în statele aflate sub control şi deţinea și ea bomba atomică, Uniunea Sovietică nu a considerat necesar să realizeze imediat o alianţă militară, ca o contrapartidă la NATO. 

• În schimb a trecut, din ianuarie 1951, la declanşarea unui accelerat proces de înarmare a statelor satelite, fiecare stat socialist trebuind să se înarmeze în aşa fel încât să se facă ,,respectat” de către ,,imperialişti”, așa cum preciza I.V. Stalin la consfătuirea de la Moscova.

♦ Situaţia s-a schimbat după primirea RFG în NATO (5 mai 1955), când conducerea de la sovietică a convocat, la Varşovia (11 mai 1955), pe reprezentanții Albaniei, Bulgariei, Cehoslovaciei, R.D.G., Poloniei, României, Ungariei și U.R.S.S., punând bazele Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955), care s-a dovedit a fi, în final, un instrument militar la îndemâna Kremlinului în confruntarea cu Statele Unite ale Americii şi ţările occidentale, dar şi de ţinere sub control a ,,aliaţilor”, care încercau să se emancipeze de sub tutela sovietică. 

♦ Deoarece de la principiile şi prevederile înscrise în documentul de constituire a Tratatului (respectarea independenţei şi suveranităţii statelor membre, neamestecul în treburile interne etc.) la aplicarea lor în practică a fost distanţă mare, mai ales în ceea ce priveşte relaţiile partenerului mai puternic – U.R.S.S. – şi politica acestuia cu partenerii mai mici, nu au întârziat să apară şi ,,rebelii”.

♦ La început, Ungaria şi Polonia, revoltate în 1956, ,,pacificate” imediat şi readuse la ,,ordine”, prin forţă sau ameninţare, Ungaria fiind chiar ocupată și prima care și-a anunțat intenția de a se retrage din Tratat. Apoi Albania, care din 1961 nu a mai participat la activităţile Tratatului şi care în 1968 şi-a făcut cunoscută decizia de retragere din Tratat. 

♦ România a început să se manifeste mai ,,liber” după retragerea trupelor sovietice din ţară (1958) şi adoptarea Declaraţiei din aprilie 1964, devenind aliat ,,rebel” după agresiunea forţelor sovietice, susţinute de trupe poloneze, ungare, bulgare şi est-germane, împotriva Cehoslovaciei (1968). 

•Adoptând politica ,,paşilor mărunţi”, conducerea politico-militară de la Bucureşti a reuşit să reintroducă treptat unele structuri militare tradiţionale, să revină la obiceiuri şi practici naţionale în procesul de instruire şi educare a trupelor. Procesul a fost însă lent (unii zic că s-a procedat cu ,,diplomaţie”), manifestările de demnitate alternând cu cele de supunere și oportunism. 

♦ Fără să îşi pună în mod serios (ca în cazul ungurilor şi albanezilor) problema părăsirii Tratatului de la Varşovia, pe măsura accentuării politicii de desprindere de sub tutela Moscovei, conducerea de partid, de stat şi militară a României a început să nu fie de acord cu modul în care diriguitorii sovietici asigurau conducerea Tratatului, neconsultându-și aliații în adoptarea deciziilor importante, chiar atunci când erau puse în pericol interesele naționale, semnificativ în acest sens fiind ordinul de ridicare a capacităţii de luptă a forţelor armate, inclusiv a celor române, cu ocazia crizei Berlinului (august 1961) şi a celei din Marea Caraibelor (octombrie 1962). 

♦ Până la retragerea trupelor sovietice din România (1958), autorităţile supreme de la București nu a contestat în vreun fel modul în care sovieticii conduceau Tratatul, nefăcându-și publice (verbal sau în scris) nemulțumirile.  

♦ Apoi a început să ridice, din când în când, problema consultării guvernelor naționale înainte de a se adopta decizii importante referitoare la statele participante la Tratat și la armatele naționale sau să propună unele măsuri de perfecționare a colaborării politico-militare. 

• Așa s-a procedat în 1958 când sovieticii au decis, fără să consulte guvernul român, să se introducă în dotare rachetele antiaeriene și în 1964 – în contextul acutizării conflictului sovieto-chinez și a unor buneintenții americane față de România -, când românii au pus problema constituirii unui Front românesc independent în cadrul Tratatului și a încheierii unor convenții interguvernamentale româno-sovietice pentru tranzitarea teritoriului românesc de către trupele sovietice, care trebuiau să participe la aplicații în Bulgaria, și româno-bulgare pentru participarea trupelor române la activitățile militare de pe teritoriul Bulgariei. Dacă în cazul Frontului românesc s-a obţinut acceptul conducerii Tratatului (11965) încheierea convenţiilor a fost refuzată de către conducerea de la Moscova până la desfiinţarea acestuia.

♦ Din 1963/1964, au luat poziție mai fermă față de:

• Modul în care organele de conducere ale Tratatului de la Varşovia (încadrate - în funcţiile principale - numai cu mareşali, generali şi ofiţeri sovietici) tratau ministerele Apărării (şi chiar guvernele) statelor participante la tratat şi chiar conducerile supreme ale statelor respective;   

• Modul în care erau stabilite misiunile trupelor destinate de fiecare stat în compunerea Forţelor Armate Unite, care nu erau analizate înainte de întocmirea planului operativ, necunoscându-se deci variantele de folosire a trupelor în caz de război şi modul în care acestea ar fi fost conduse;  

• Neconsultarea factorilor români de decizie (nici a ministrului) conceperea, conducerea și desfășurarea aplicațiilor în timp de pace, cazul celor desfăşurate în Ungaria în 1962 şi Bulgaria în 1963 fiind concludente în acest sens;

• Dreptul de conducere şi control al pregătirii operative şi de luptă a armatelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia, atribuit prin statut comandantului-suprem/șef, care încălca principiile independenţei şi suveranităţii naţionale şi ducea la amestec direct în organizarea şi conducerea armatelor naţionale;

• Subordonarea indirectă şi în timp de pace a armatele naţionale guvernului sovietic prin faptul că, principala structură militară a tratatului - Comandamentul Forţelor Armate Unite - nu reprezenta un organ conducător de sine stătător al trupelor statelor participante la Tratatul de la Varşovia, ci o Direcţie (a 10-a) a Marelui Stat Major al armatei sovietice, fiind format numai din generali şi ofiţeri sovietici, transformând unele activităţi de cooperare în activităţi de control; 

• Tendinţa Comandamentului Forțelor Armate Unite de a crea comandamente, neprevăzute în Statute, fără acordul guvernelor interesate, ca de exemplu Comandamentul unic al Flotei Mării Negre, prin care se urmărea subordonarea flotelor maritime române şi bulgare Comandamentului Flotei Mării Negre a U.R.S.S. și implicit angajarea flotei române, în caz de război, pe teatrul de acțiuni militare maritime din Egee sau chiar Mediterana; 

• Prezenţa reprezentantului comandantului suprem/şef în armatele statelor participante, apreciată ca o lipsă de încredere în conducerea militară românească.   

♦ Cunoscuta şi incalificabila agresiune a trupelor sovietice, ungare, poloneze, bulgare şi est-germane asupra Cehoslovaciei, în august 1968, a sporit exigenţele românilor, care - pentru a face faţă presiunilor şi chiar ameninţărilor directe sau indirecte (căci au fost și dintre acestea) - au adoptat la nivel naţional o serie de decizii menite să creeze cadrul legal, constituţional, respingerii cererilor care atentau la independenţa şi suveranitatea naţională. Cea mai importantă a fost decizia Marii Adunări Naţionale la 22 august 1968 conform căreia staţionarea şi tranzitarea oricăror trupe aliate pe teritoriul României trebuia să aibă acordul forului legislativ român şi să fie rezultatul parlamentărilor între conducerile statelor respective. 

♦ Tot din ,,exemplul” cehoslovac a decurs ,,încăpăţânarea” lui Nicolae Ceauşescu ca ,,starea de pericol” să fie apreciată de ,,toate” guvernele statelor participante la tratat şi nu doar de unele.

♦ De teama repetării tristei experienţe cehoslovace, conducerea de la Bucureşti nu a mai fost de acord ca pe teritoriul României să se desfăşoare aplicaţii cu trupe străine şi nici nu a mai permis participarea trupelor române la aplicaţiile desfăşurate pe teritoriile altor state aliate.

♦ O poziţie distinctă a manifestat conducerea de la Bucureşti şi faţă de problema statutelor comandamentelor alianţei în caz de război, aceasta fiind singura care nu a semnat documentul elaborat la 30 aprilie 1980. 

• Fidel principiului „cooperăm, nu ne subordonăm“, Nicoale Ceaușescu s-a situat pe poziţia că niciodată nu va admite ca altcineva, în afara autorităţilor române prevăzute de lege, să angajeze armata ţării în vreo acţiune militară. Acest lucru era valabil şi în situaţia în care unii dintre vecinii României ar fi fost atacaţi şi ar fi trebuit ca aceasta să le vină în ajutor, în acest caz trupele române urmând a acţiona numai pe baza ordinelor comandamentului suprem român.

♦ Neînțelegeri s-au mai ivit și în privința doctrinei militare a statelor participante la Tratatul de la Varşovia, transferului de autoritate - indiferent sub ce formă şi din ce motiv - în ceea ce priveşte pregătirea şi întrebuinţarea forţelor armate, în favoarea vreunui organism al alianţei, considerat a fi dăunător politic şi militar, atât în timp de pace, cât şi în situaţie de război.  

♦ Semnificativă a fost și respingerea, la 3 decembrie 1981, a încercării conducerii Tratatului de la Varşovia de a impune o intervenţie militară în Polonia. 

• În cadrul liniei generale de conduită românească, dar într-o situație limită, generalul-colonel Constantin Olteanu, ministrul Apărării Naționale, nu a semnat comunicatul dorit de sovietici, care ar fi ,,legalizat” agresiunea sovietică în Polonia. Informat, Nicolae Ceaușescu a cerut ministrului Apărării Naționale să-și mențină poziția adoptată.

♦ În august 1989, conducerea politică de la Bucureşti a luat o cu totul altă atitudine faţă de noile evoluţii politice democratice din Polonia pe care le-a condamnat, inclusiv printr-un mesaj transmis, în noaptea de 19 spre 20 august 1989, conducerilor partidelor comuniste şi muncitoreşti în care se menţiona că Partidul Comunist Român nu putea să privească această problemă ca ,,una strict internă a Poloniei” şi atrăgea atenţia că renunţarea de către Partidul Muncitoresc Unit Polonez la rolul său conducător în Polonia reprezenta ,,o serioasă lovitură împotriva Pactului de la Varşovia”. 

• Cu acelaşi prilej s-a apreciat că ,,un stat incompatibil cu cerinţele Pactului reprezintă o mare primejdie şi un puternic şi direct sprijin pentru statele NATO”. 

• Ca urmare, conducerea politică a României considera că partidele comuniste şi muncitoreşti şi statele participante la Tratatul de la Varşovia trebuiau ,,să adopte o poziţie decisă şi să nu admită ca liderii Solidarităţii să fie însărcinaţi cu formarea guvernului polonez”, să facă totul pentru ,,a opri cursul evenimentelor care urmăresc îndepărtarea socialismului în Polonia”. 

• Pe aceeaşi linie de apreciere, la 21 august, în şedinţa Comitetului Politic Executiv, Nicolae Ceauşescu a cerut să se elaboreze ,,un program de urgenţă” pentru a se preveni ,,pierderea Poloniei”.

♦ Cu toate că neînţelegeri româno-sovietice au continuat să existe până la desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, cu toate că deseori comandanţii militari ai Tratatului au atras atenţia că întâmpinau greutăţi datorită neexecutării de către Marele Stat Major român a ordinelor primite, conducerea politică şi militară românească nu şi-a pus niciodată problema părăsirii Tratatului de la Varşovia, nu a pus la îndoială necesitatea tratatului. Dimpotrivă, mai ales când neînțelegerile ajungeau la apogeu, a dat asigurări că România îşi va îndeplini obligaţiile în caz de agresiune ,,imperialistă”.

♦ Prin urmare, chiar dacă a fost în anumite perioade un aliat ,,rebel” în Tratatul de la Varşovia, România a fost în permanenţă un aliat ,,fidel” al acestuia, existând unele asemănări dar și multe deosebiri, de esență, față de situația Franței în cadrul NATO.