$$$

 BUDDY HOLLY

Well, that’ll be the day, when you say goodbye

Yes, that’ll be the day, when you make me cry

You say you’re gonna leave, you know it’s a lie

‘Cause that’ll be the day when I die…

3 Februarie 1959 a fost o zi friguroasă de iarnă cu temperaturi mult sub zero grade. În această zi, trei cântăreți de rock and roll americani, Buddy Holly, Ritchie Valens și JP Richardson, au murit într-un accident aviatic lângă Clear Lake, Iowa, împreună cu pilotul Roger Peterson. Această zi a fost ulterior denumită „The Day the Music Died” de către Don McLean, în cântecul său „American Pie”.

BUDDY HOLLY

Muzicienii se aflau în turneul „Winter Dance Party” și aveau concerte în fiecare seară. Drumul dintre orașe era parcurs cu un autobuz școlar în care condițiile de transport erau atât de proaste, încât bateristul trupei, Carl Bunch a fost nevoit să se interneze în spital din pricina degerăturilor. Noaptea, artiștii dormeau pe unde apucau, unii pe scaunele inconfortabile, alții pe rafturile pentru bagaje care de cele mai multe ori se rupeau. Șoselele înzăpezite erau atât de anevoioase încât, de multe ori, ajunși la destinație băieții coborau din autobuz și urcau direct pe scenă după zeci de ore de drum.

Pe 2 februarie 1959, în jurul orei 18:00, Buddy Holly împreună cu colegii săi servea masa într-un restaurant din apropierea arenei Surf Ballroom din localitatea Clear Lake, Iowa, locul unde aveau să cânte în acea seară. După masă, Buddy, aflând că autobuzul de turneu avea din nou defecțiuni, i-a cerut managerului Surf Ballroom să-i aranjeze o cursă charter pentru a ajunge mai repede la Moorhead, Minnesota, destinația următorului concert. Distanța de 800 de kilometri pe șosea era prea mult.

Managerul a sunat firma de aviație Dwyer Flying Service din Mason City astfel că formației i s-a pus la dispoziție un avion Beech Bonanza, Model 35 de patru locuri. Avionul ce avea să-i ducă spre moarte.

Buddy Holly – o forță creativă ce a configurat muzica rock ‘n’ roll

Pe numele său real, Charles Hardin Holley s-a născut pe 7 septembrie 1936 în orașul Lubbock din statul american Texas. Porecla „Buddy” a căpătat-o de la mama sa (Ella Pauline Drake), care considera că „Charles Hardin e un nume prea lung pentru un băiețel atât de mic”. Buddy Holly a cântat în public pentru prima dată în perioada în care era elev la școala J.T. Hutchinson din orașul natal. În copilărie studiase vioara și pianul, însă primele acorduri la chitară le-a învățat de la fratele său Travis. Un moment important pentru artist l-a reprezentat concertul din anul 1955 susținut de Elvis Presley în Lubbok.

În 1955 participă la un spectacol în Nashville alături de Bill Haley și The Comets și este remarcat de Eddie Crandall, un căutător de talente, care îi obține lui Holly un contract (ianuarie 1956) cu casa de discuri Decca Records. Artistul își formează propria formație, The Crickets, din care făceau parte Buddy Holly (voce și chitară), Niki Sullivan (chitară), Joe B. Mauldin (bass) și Jerry Allison (tobe). Pe parcursul anului 1956 înregistrează mai multe piese pentru Decca Records, însă nici una nu obține succesul așteptat și în ianuarie 1957 casa de discuri decide încetarea colaborării. Semnează contracte cu Brunswick Records și Coral Records, ambele fiind studiouri de înregistrări auxiliare ale Decca Records, iar în toamna anului 1957 piesa „That’ll be the day” ajunge pe prima poziție în topurile americane și britanice. Au urmat, până în februarie 1959, o serie de hituri muzicale, unele cu notabile inovații în materie de tehnică vocala și de utilizare a unor instrumente specifice muzicii clasice în orchestrarea unor piese pop-rock, cum sunt: „True love ways”, „Not fade away”, „Rave on”, „Peggy Sue”, „Peggy Sue got married”, „Raining in my heart”, „Maby baby”, „You’re the one” sau „Crying, waiting, hoping”.

În 1958 a urmat turneul din Marea Britanie, turneu cu o influență majoră asupra cântăreților britanici, în discografia cărora se vor regăsi elemente de stil și prelucrări ale pieselor lansate de Buddy Holly și The Crickets. În același an cântărețul se căsătorește cu Maria Elena Santiago, jurnalist muzical din New York, care-l va inspira în scrierea piesei „True love ways”.

In scurta sa carieră, Buddy Holly a fost un adevărat pionier al muzicii rock ‘n’ roll după care s-au inspirat artiști ca Bob Dylan, Beatles sau Rolling Stones. Printre altele a creat tiparul pentru formula tipică de formație rock: două chitări, bass și tobe. Criticul Bruce Eder l-a supranumit „cea mai influentă forță creativă a rock ‘n’ roll-ului în perioada sa de început”.

Ultimul spectacol al vieții

Turneul Winter Dance Party avea să se întindă de-a lungul a trei săptămâni și a debutat pe 23 ianuarie 1959 în Milwaukee. Printre starurile ce-și găseau locul pe afiș se aflau Frankie Sardo, Dion & The Belmonts, Bobby Vee & The Shadows, Jimmy Clanton, Fabian & Frankie Avalon, Richie Valens, J.P. Richardson, „The Big Bopper”, Buddy Holly și The Crickets într-o formulă revizuită. Spectacolele se desfășurau în fiecare seară fără nicio zi de pauză.

Pe 2 februarie 1959 caravana a ajuns în Clear Lake, Iowa. Spectacolul de la Surf Ballroom a debutat cu Frankie Sardo, urmat de Big Bopper și Richie Valens. După o scurtă pauză, pe scenă au urcat Dion & The Belmonts, iar în final, la ora 22:40 i-a venit rândul lui Buddy Holly. Recitalul său a început premonitiv cu melodia „Gotta Travel On” și s-a încheiat cu „Brown Eyed Handsome Man”. Buddy a fost rechemat în final pentru bis, astfel că la ora 23: 30, artistul avea să ofere publicului ultimul său cântec: „La Bamba”.

La miezul nopții, Buddy Holly împreună cu basistul Waylon Jennings și chitaristul Tommy Allsup sunt gata să plece spre aeroportul din Mason City pentru a zbura spre Fargo, cel mai apropiat aeroport de orașul Moorhead. În ultimă instanță, Buddy îl trimite pe Allsup înapoi în clădire pentru a mai verifica dacă totul e ok. In camera verde din culise acesta se întâlnește cu Richie Valens care semna autografe. Richie, care ura ca toți ceilalți din grup autobuzul i-a propus lui Tommy să-i ofere locul din avion. Chitaristul a scos o monedă de 50 de cenți și a decis să tragă la sorți cine va merge cu avionul. Tommy Allsup a pierdut. Waylon Jennings de asemenea a renunțat la locul său din avion în favoarea lui J.P. Richardson, „The Big Bopper” care era răcit.

Când Buddy a aflat că Waylon a renunțat la avion i-a reproșat: „Sper să îngheți cu tot cu autobuz!”, la care Waylon i-ar fi răspuns: „Și eu sper să vă prăbușiți cu avionul ăla!” Acest schimb de replici, deși a fost rostit în glumă îl vor bântui pe Jennings mulți ani înainte.

Noaptea fatală – oră cu oră, pas cu pas

12:10 A.M. Prin viscol și fulgi răzleți de zăpadă Buddy Holly, J.P. Richardson și Richie Valens sunt conduși de managerul Surf Ballroom, Carroll Anderson spre aeroportul municipal din Mason City.

12:40 A.M. Artiștii ajung la aeroport și-și achită biletele de drum: 36 $ de căciulă. Cei trei schimbă câteva cuvinte cu tânărul pilot Roger Peterson și proprietarul avionului, Jerry Dwyer, prezent la fața locului, după care se îmbarcă la bordul avionului Beech Bonanza construit în 1947. Vremea de zbor este nefavorabilă, însă pasagerii par să treacă cu vederea acest amănunt. Holly alege locul din față lângă pilot, Valens și J.P. se așează în spate.

12:55 A.M. Avionul staționează câteva minute bune pe pista de decolare după care decolează. Când ajunge la altitudinea de 240 de metri, Peterson execută o manevră de întoarcere de 180 de grade direcționând aparatul de zbor spre nord. De la nivelul solului, Dwyer observă luminița de pe coada avionului într-o ușoară cădere, însă consideră că e o iluzie optică.

1:00 A.M. La 8 kilometri nord-vest de aeroport, avionul se prăbușește în lanul înghețat de fasole al fermierului Albert Juhl. Din cauza traumelor multiple, Buddy Holly (22 ani), Richie Valens (17 ani), J.P. Richardson, „The Big Bopper” (28 ani) și pilotul Roger Peterson (21 ani) mor pe loc.

5:16 A.M. Turnul de control anunță dispariția avionului. Jerry Dwye alertează autoritățile din Minneapolis după numeroase încercări fără succes de a-l contacta pe Peterson prin radio. Alarma vine după ce proprietarul Dwyer Flying Service nu a primit nicio confirmare cum că avionul Bonanza ar fi fost interceptat de vreun radar pe ruta de zbor.

6:41 A.M. American Air Force Search and Rescue Coordination Center intră în alertă.

9:35 A.M. Jerry Dwye pornește cu avionul personal pe ruta pe care trebuia să o urmeze Peterson și localizează aparatul de zbor prăbușit pe câmpul înghețat. Contactează turnul de control și survolează zona până la apariția poliției și a ambulanței.

BREAKING NEWS – LA RADIO SE ANUNȚĂ MOARTEA LUI HOLLY, VALENS și J.P.

Ancheta

Primul ajuns la locul dezastrului este șeriful Jerry Allen. Descoperă epava avionului proptită într-un gard de sârmă și trei cadavre întinse în afara navei. Pilotul fără viață a rămas strâns între fiarele contorsionate.

In buzunarele pantalonilor lui Big Bopper anchetatorii au găsit o pereche de zaruri, inelul de logodnă, o pană de chitară și $202.53 cash. In servieta artistului era o jumătate de sticlă de whisky, câteva aspirine, un pieptene, o oglindă, câteva corzi de chitară și hârtii scrise cu versuri de melodii.

Veștile circulă repede, astfel că la locul accidentului, pe lângă membrii comisiei de anchetă își fac apariția diferite persoane, unii reporteri, alții doar curioși. Carroll Anderson, cel ce îi condusese cu mașina pe artiști la aeroport cu câteva ore în urmă și martor la decolare, face identificarea oficială a cadavrelor. Doctorul Ralph Smiley, după ce examinează locația își dă acordul ca rămășițelor celor trei muzicieni să fie transportate la o casă funerară din Clear Lake. Conform procedurilor federale, corpul lui Peterson este dus pentru autopsie la Mercy Hospital din Mason City.

Din investigațiile ulterioare s-a constatat că în momentul impactului cu solul acul accelerației era blocat la viteza de 240 km /h. Avionul s-a răsturnat și a mai alunecat alți 170 m pe gheață înainte de a se opri într-un gard de sârmă de la marginea proprietății lui Juhl. Trupurile lui Holly și Valens se aflau lângă avion, Richardson fusese aruncat peste gard în lanul de porumb învecinat, iar Peterson rămăsese în interior.

Anchetatorii au concluzionat că prăbușirea a fost cauzată de o combinație între o eroare de pilotaj și vremea nefavorabilă. Peterson nu era calificat încă să piloteze în condiții meteo în care avionul se pilotează doar pe baza instrumentelor și fără informații vizuale. Raportul final al Civil Aeronautics Board a arătat că Peterson făcuse cursurile de pilotaj cu instrumente pe avioane echipate cu giroorizont cu orizont artificial, diferit total de giroorizontul de pe avionul Bonanza. Cele două tipuri de instrument indică poziția avionului în zbor într-o manieră total opusă; comisia de anchetă a considerat că aceasta l-ar fi putut face pe Peterson să creadă că urcă atunci când el de fapt cobora. S-a descoperit și că Peterson nu a fost avertizat corespunzător privind condițiile meteo de pe traseu, informații care, date fiind limitările cunoscute și de el, ar fi putut să-l determine să amâne zborul.

Funeraliile

Înmormântarea lui Buddy Holly s-a desfășurat sâmbătă, 7 februarie 1959 începând cu orele 14:00 la Tabernacle Baptist Church din Lubbock, Texas și a fost oficiată de reverendul Ben D. Johnson, cel care îl cununase cu doar șase luni în urmă. Printre miile de persoane îndoliate prezente, la căpătâi i-au stat Jerry Allison, Joe B. Mauldin, Niki Sullivan, Bob Montgomery, Sonny Curtis, Phil Everly, ș.a. După serviciul religios, Buddy a fost înmormântat în Cimitirul din Lubbock, orașul său natal. Soția Maria Elena Santiago, însărcinată în luna a doua, dărâmată de durere nu a participat la eveniment și nici nu a vizitat mormântul vreodată. La scurt timp a pierdut și copilul.

The Big Bopper a fost înmormântat în Forest Lawn Cemetery din Beaumont, vineri, 6 februarie 1959. Din Germania, Elvis Presley, care își satisfăcea serviciul militar i-a trimis o coroană din trandafiri galbeni sub formă de chitară. Ritchie Valens a fost înmormântat pe 7 februarie în Mission Cemetery din San Fernando, California.

In memoriam

În 1988, Ken Paquette, un admirator din Wisconsin al muzicii anilor 1950, a construit un monument din inox ce reprezintă o chitară de oțel și trei discuri, fiecare disc cu numele câte unuia dintre cei trei cântăreți. Monumentul se află pe terenul agricol unde cei trei muzicieni și-au pierdut viața.

În zona de acces spre locul prăbușirii se află un semn în formă de ochelari.

Paquette a mai creat un monument similar din oțel în memoria cântăreților, aflat lângă Riverside Ballroom din Green Bay, Wisconsin, unde cântaseră Holly, Richardson și Valens în noaptea de 1 februarie 1959. Acest al doilea monument a fost dezvelit în ziua de 17 iulie 2003.

$$$

 ÇATALHÖYÜK

Çatalhöyük sau Çatal Höyük (pronunțat "cha-tal hay OOK") nu este cel mai vechi sit al epocii neolitice sau cel mai mare, dar este extrem de important pentru începuturile artei. Situat în apropierea orașului modern Konya din centrul sudului Turciei, a fost locuit în urmă cu 9000 de ani de până la 8000 de oameni care locuiau împreună într-un oraș mare. Çatalhöyük, de-a lungul istoriei sale, asistă la tranziția de la subzistența exclusiv de vânătoare și culegere la creșterea abilităților în domesticirea plantelor și animalelor. Am putea vedea Çatalhöyük ca un sit a cărui istorie este despre una dintre cele mai importante transformări ale omului: de la nomad la colonist. Este, de asemenea, un loc în care vedem că arta, atât pictura, cât și sculptura, pare să joace un nou rol important în viața oamenilor stabiliți.

Çatalhöyük nu avea străzi sau poteci; Casele au fost construite una față de cealaltă, iar oamenii care locuiau în ele călătoreau pe acoperișurile orașului și intrau în casele lor prin găuri în acoperișuri, coborând pe o scară. Cuptoarele comunale au fost construite deasupra caselor din Çatalhöyük și putem presupune că activitățile de grup au fost desfășurate și în acest spațiu înălțat.

Ca și la Ierihon, decedații erau așezați sub podelele sau platformele caselor și uneori craniile erau îndepărtate și tencuite pentru a semăna cu fețe vii. Înmormântările de la Çatalhöyük nu prezintă variații semnificative, fie în funcție de bogăție, fie de sex; Singurele corpuri care au fost tratate diferit, decorate cu mărgele și acoperite cu ocru, au fost cele ale copiilor. Excavatorul din Çatalhöyük crede că această preocupare specială pentru tinerii din sit poate fi o reflectare a faptului că societatea devine mai sedentară și necesită un număr mai mare de copii din cauza nevoilor crescute de muncă, schimb și moștenire.

Arta este peste tot printre rămășițele lui Çatalhöyük – modele geometrice, precum și reprezentări ale animalelor și oamenilor. Pastile și zig-zaguri repetate dansează pe pereții netezi de ipsos, oamenii sunt sculptați în lut, perechi de leoparzi se formează în relief față în față pe părțile laterale ale camerelor, echipele de vânătoare sunt pictate momeală pentru un taur sălbatic. Volumul și varietatea artei de la Çatalhöyük sunt imense și trebuie înțelese ca o parte vitală și funcțională a vieții de zi cu zi a locuitorilor săi antici.

Multe figurine au fost găsite în sit, dintre care cea mai faimoasă ilustrează o femeie mare așezată pe sau între două feline mari. Figurinele, care ilustrează atât oamenii, cât și animalele, sunt realizate dintr-o varietate de materiale, dar cea mai mare proporție este destul de mică și este făcută din lut abia ars. Aceste figurine casual se găsesc cel mai frecvent în gropile de gunoi, dar și în pereții cuptoarelor, pereților caselor, podelelor și lăsate în structuri abandonate. Figurinele prezintă adesea dovezi că au fost înțepate, zgâriate sau rupte și, în general, se crede că au funcționat ca semne de dorință sau pentru a alunga spiritele rele.

Aproape fiecare casă excavată la Çatalhöyük a fost găsită conținând decorațiuni pe pereții și platformele sale, cel mai adesea în camera principală a casei. Mai mult, această lucrare era reînnoită în mod constant; Tencuiala camerei principale a unei case pare să fi fost refăcută la fel de des ca în fiecare lună sau anotimp. Atât imaginile geometrice, cât și cele figurative au fost populare în pictura murală bidimensională, iar excavatorul sitului crede că pictura geometrică a fost asociată în special cu tinerii îngropați adiacenți.

Picturile figurative arată doar lumea animală, cum ar fi, de exemplu, doi cocori față în față stând în spatele unei vulpi sau în interacțiune cu oamenii, cum ar fi un vultur care ciugulește un cadavru uman sau scene de vânătoare. Reliefurile de perete se găsesc la Çatalhöyük cu o anumită frecvență, cel mai adesea reprezentând animale, cum ar fi perechi de animale față în față și creaturi asemănătoare oamenilor. Aceste din urmă reliefuri, despre care se crede că sunt urși, zeițe sau oameni obișnuiți, sunt întotdeauna reprezentate întinse, cu capetele, mâinile și picioarele îndepărtate, probabil în momentul în care casa a fost abandonată.

Cea mai remarcabilă artă găsită la Çatalhöyük, totuși, sunt instalațiile de rămășițe de animale, iar printre acestea cele mai izbitoare sunt bucrania taurului. În multe case, camera principală era decorată cu mai multe cranii tencuite de tauri înfipte în pereți (cel mai frecvent pe pereții de est sau de vest) sau platforme, coarnele ascuțite împinse în spațiul comun. Adesea bucrania era vopsită în roșu ocru. În plus, rămășițele craniilor, dinților, ciocurilor, colților sau coarnelor altor animale au fost așezate în pereți și platforme, tencuite și vopsite. S-ar părea că vechii locuitori din Çatalhöyük erau interesați doar să ducă părțile ascuțite ale animalelor înapoi la casele lor!

Cum putem înțelege această practică a decorațiunilor interioare cu rămășițe de animale? Un indiciu ar putea fi în tipurile de creaturi găsite și reprezentate. Majoritatea animalelor reprezentate în arta Çatalhöyük nu au fost domesticite; Animalele sălbatice domină arta de pe site. Interesant este că examinarea deșeurilor osoase arată că cea mai mare parte a cărnii consumate a fost de la animale sălbatice, în special tauri. Excavatorul crede că această selecție în artă și bucătărie a avut de-a face cu epoca contemporană de domesticire crescută a animalelor și ceea ce este sărbătorit sunt animalele care fac parte din memoria trecutului cultural recent, când vânătoarea era mult mai importantă pentru supraviețuire.

$$$

 ADRIANOPOL (EDIRNE)

Un oraș din Turcia , în Europa. Conform legendei, Orestes, fiul lui Agamemnon, a construit acest oraș la confluența râurilor Tonsus (Toundja) și Ardiscus (Arda) cu Hebrus (Maritza). Împăratul Hadrian l-a dezvoltat, l-a împodobit cu monumente, i-a schimbat numele de Orestias în Hadrianopolis și l-a făcut capitala provinciei Haemimont, sau Tracia. Licinius a fost învins acolo de Constantin în 323, iar Valens ucis de goți în 378. În timpul existenței Imperiului Latin al Constantinopolului, Teodor, despot al Epirului, a luat posesia orașului în 1227, iar doi ani mai târziu a fost ucis acolo de Asên, regele bulgarilor . A fost cucerită de Ainurat I în 1360 și a fost capitala turcilor din 1362 până în 1453. A fost ocupată de ruși în 1829, în timpul războiului pentru independența Greciei, și în 1878, în războiul pentru independența Bulgariei . Adrianopol este astăzi orașul principal al unui vilayet (provincie) cu același nume, care are aproximativ 960.000 de locuitori. Are un comerț înfloritor cu țesături, mătase, covoare și produse agricole. Adrianopol conține ruinele vechiului palat al sultanilor și are multe moschei frumoase, cea mai remarcabilă fiind cea a lui Selim al II-lea, cu un aspect cu totul grandios și cu o cupolă cu trei sau patru picioare mai înaltă decât cea a Sfintei Sofia. Orașul a suferit foarte mult în 1905, în urma unei conflagrații. Avea atunci aproximativ 80.000 de locuitori, dintre care 30.000 erau musulmani . (turci și unii albanezi, țigani și circasieni); 22.000 de greci sau vorbitori de greacă; 10.000 de bulgari ; 4.000 de armeni ; 12.000 de evrei ; 2.000 neclasificabili. Scaunul unui mitropolit grec și al unui episcop armean gregorian , Adrianopol este, de asemenea, centrul unei dieceze bulgare , dar nu este recunoscut și este lipsit de episcop . Orașul are și câțiva protestanți . Catolicii latini , străini în majoritatea lor și nu numeroși, sunt dependenți de vicariatul apostolic din Constantinopol. La Adrianopol există parohia Sfântul Anton de Padova (Minori Conventuali) și o școală de fete condusă de Surorile Carității din Agram . În suburbia Kara-Aghatch există o biserică (Minori Conventuali ), o școală de băieți (Asumpționiști) și o școală...pentru fete (Oblatele Adormirii Maicii Domnului). Fiecare dintre stațiile sale misionare, la Rodosto și Dédé-Aghatch, are o școală ( Conventuali Minori ), și există una la Gallipoli ( Asumpționiștii ). Din punctul de vedere al catolicilor orientali , Adrianopole este reședința unui vicar apostolic bulgar pentru uniații din vilayetul (provincia) Tracia și din principatul Bulgariei . Există 4.600 dintre ei. Au 18 parohii sau misiuni, dintre care 6 se află în principat, cu 20 de biserici sau capele , 31 de preoți , dintre care 6 sunt Asumpționiști și 6 sunt Învieriști; 11 școli cu 670 de elevi. În Adrianopole există doar foarte puțini Bulgari Uniți , cu o biserică episcopală Sfântul Ilie și bisericile Sfântul Dimitrie și Sfinții Chiril și Metodie. Ultima este deservită de Învieriști, care au, de asemenea, un colegiu cu 90 de elevi. În suburbia Kara-Aghatch, asumpționiștii au o parohie și un seminar cu 50 de elevi. Pe lângă Bulgarii Uniți , statisticile de mai sus includ misiunile greco- catolice din Malgara și Daoudili, cu 4 preoți și 200 de credincioși , deoarece din punct de vedere civil aparțin Vicariatului Bulgar.

___$$$$$

 ADRIANOPOL (EDIRNE)

Un oraș din Turcia , în Europa. Conform legendei, Orestes, fiul lui Agamemnon, a construit acest oraș la confluența râurilor Tonsus (Toundja) și Ardiscus (Arda) cu Hebrus (Maritza). Împăratul Hadrian l-a dezvoltat, l-a împodobit cu monumente, i-a schimbat numele de Orestias în Hadrianopolis și l-a făcut capitala provinciei Haemimont, sau Tracia. Licinius a fost învins acolo de Constantin în 323, iar Valens ucis de goți în 378. În timpul existenței Imperiului Latin al Constantinopolului, Teodor, despot al Epirului, a luat posesia orașului în 1227, iar doi ani mai târziu a fost ucis acolo de Asên, regele bulgarilor . A fost cucerită de Ainurat I în 1360 și a fost capitala turcilor din 1362 până în 1453. A fost ocupată de ruși în 1829, în timpul războiului pentru independența Greciei, și în 1878, în războiul pentru independența Bulgariei . Adrianopol este astăzi orașul principal al unui vilayet (provincie) cu același nume, care are aproximativ 960.000 de locuitori. Are un comerț înfloritor cu țesături, mătase, covoare și produse agricole. Adrianopol conține ruinele vechiului palat al sultanilor și are multe moschei frumoase, cea mai remarcabilă fiind cea a lui Selim al II-lea, cu un aspect cu totul grandios și cu o cupolă cu trei sau patru picioare mai înaltă decât cea a Sfintei Sofia. Orașul a suferit foarte mult în 1905, în urma unei conflagrații. Avea atunci aproximativ 80.000 de locuitori, dintre care 30.000 erau musulmani . (turci și unii albanezi, țigani și circasieni); 22.000 de greci sau vorbitori de greacă; 10.000 de bulgari ; 4.000 de armeni ; 12.000 de evrei ; 2.000 neclasificabili. Scaunul unui mitropolit grec și al unui episcop armean gregorian , Adrianopol este, de asemenea, centrul unei dieceze bulgare , dar nu este recunoscut și este lipsit de episcop . Orașul are și câțiva protestanți . Catolicii latini , străini în majoritatea lor și nu numeroși, sunt dependenți de vicariatul apostolic din Constantinopol. La Adrianopol există parohia Sfântul Anton de Padova (Minori Conventuali) și o școală de fete condusă de Surorile Carității din Agram . În suburbia Kara-Aghatch există o biserică (Minori Conventuali ), o școală de băieți (Asumpționiști) și o școală...pentru fete (Oblatele Adormirii Maicii Domnului). Fiecare dintre stațiile sale misionare, la Rodosto și Dédé-Aghatch, are o școală ( Conventuali Minori ), și există una la Gallipoli ( Asumpționiștii ). Din punctul de vedere al catolicilor orientali , Adrianopole este reședința unui vicar apostolic bulgar pentru uniații din vilayetul (provincia) Tracia și din principatul Bulgariei . Există 4.600 dintre ei. Au 18 parohii sau misiuni, dintre care 6 se află în principat, cu 20 de biserici sau capele , 31 de preoți , dintre care 6 sunt Asumpționiști și 6 sunt Învieriști; 11 școli cu 670 de elevi. În Adrianopole există doar foarte puțini Bulgari Uniți , cu o biserică episcopală Sfântul Ilie și bisericile Sfântul Dimitrie și Sfinții Chiril și Metodie. Ultima este deservită de Învieriști, care au, de asemenea, un colegiu cu 90 de elevi. În suburbia Kara-Aghatch, asumpționiștii au o parohie și un seminar cu 50 de elevi. Pe lângă Bulgarii Uniți , statisticile de mai sus includ misiunile greco- catolice din Malgara și Daoudili, cu 4 preoți și 200 de credincioși , deoarece din punct de vedere civil aparțin Vicariatului Bulgar.

$$$

 ARMENIA

O regiune muntoasă din Asia de Vest care ocupă o zonă oarecum nedefinită la sud-estul Mării Negre. Deși numele „Armenia” apare de două ori în Vulgata , denumirea biblică obișnuită a țării este „Ararat”, un nume care este fără îndoială identic cu „Urartu” din inscripțiile cuneiforme. Nefiind delimitat de granițe naturale permanente, teritoriul acoperit de Armenia a variat în diferite epoci ale istoriei lumii și chiar și în vremea romanilor antici exista o Armenie Mică, precum și o Armenie Mare, prima cuprinzând o porțiune din Asia Mică . Din punct de vedere politic, Armenia a fost împărțită între Turcia, Iran și (fosta) Uniunea Sovietică, cea mai mare parte fiind deținută de Turcia. Țara cuprinde o suprafață totală de aproximativ 120.000 de mile pătrate și constă în principal dintr-un platou elevat traversat de mai multe lanțuri muntoase care se întind paralel cu munții caucazieni la nord. Câteva dintre vârfurile principale, cel mai notabil fiind Ararat, „muntele sfânt”, se ridică deasupra liniei zăpezilor perpetue. Printre râurile importante care izvorăsc în Armenia se numără Eufratul, Tigrul și Araxes. Există numeroase lacuri, printre care se numără Lacul Sevanga și Lacul Van. Acesta din urmă are o lungime de șaptezeci de mile și o lățime de aproximativ douăzeci și opt de mile și este probabil „Marea Superioară a Nairi” menționată în inscripțiile cuneiforme. Clima este severă, incluzând extreme de căldură și frig. Există practic doar două anotimpuri, vara și iarna, aceasta din urmă durând din octombrie până în mai, iar trecerea de la unul la altul este bruscă. Particularitățile climei, printre care se poate remarca un grad considerabil de umiditate, se datorează în parte proximității Mării Negre, în parte altitudinii mari a regiunii, majoritatea localităților locuite fiind situate la o altitudine cuprinsă între 5.000 și 8.000 de picioare deasupra nivelului mării. Aproape că nu se găsesc copaci pe munții armeni, dar cei plantați în localitățile locuite prosperă bine. Strugurii sunt cultivați cu succes în văi și în jurul lacului Van. Se cultivă, de asemenea, grâu, orz, cânepă, bumbac și tutun. Printre animalele domestice, preeminente sunt calul și bivolul. Zonele muntoase oferă pășuni excelente și, prin urmare, creșterea animalelor este practicată mai mult decât agricultura. Din cauza diferitelor subjugări ale țării, locuitorii Armeniei aparțin unor rase diferite. Armenii și kurzii nativi formează fiecare aproximativ un sfert din întreaga populație; elementele turcești și turcomane constituie cea mai mare parte a celei de-a doua jumătăți. Grecii, evreii și țiganii sunt împrăștiați în toată țara. Armenii înșiși, majoritatea locuind în afara Armeniei,sunt oameni comerciali prin excelență.

Constituția politică antică

Numele Armenia apare pentru prima dată în inscripțiile cuneiforme ale lui Darius Hystaspis. Există multă obscuritate în ceea ce privește derivarea cuvântului. Unii l-ar referi la cuvântul vannic Armani-lis , o stelă, în timp ce alții l-ar conecta cu Arman, un district situat la sud de Lacul Van. Armenia este numele dat unei fâșii muntoase de pământ situate în partea de sud-vest a Asiei . Pe o parte atinge Marea Neagră, pe cealaltă Marea Caspică, în timp ce la nord și la sud este înconjurată, respectiv, de Munții Caucaz și Taurus. În interiorul său se află celebrul Lac Van. Ca formă, seamănă mult cu un patrulater. Din câte se știe, primii locuitori ai Armeniei au fost o rasă albă, a cărei capitală, Dhuspa, se afla pe locul actualului oraș Van. O rasă ariană a înlocuit-o și din această ultimă rasă s-au născut armenii moderni. Ei își numesc strămoșii Haïk și fac aluzie la țara lor ca Haísdan . Ei susțin că tatăl rasei lor, Haïk, a fost fiul lui Thogorma, pe care în Geneză îl găsim ca fiind al treilea fiu al lui Gomer. Această credință a dat naștere la multe legende frumoase. Fie ce-o fi, a fost pe la sfârșitul secolului al VII-lea sau începutul secolului al VI-lea î.Hr. când această nouă rasă a luat în stăpânire țara. Ca număr și condiție socială, era superioară predecesoarei sale, dar acest nou popor era și supus mezilor și perșilor . Odată cu victoria lui Alexandru cel Mare asupra perșilor în 328 î.Hr., Armenia a căzut în mâinile grecilor. Seleucizii din Siria , sub al căror control țara a trecut curând, i-au permis să-și aleagă conducătorii. Când, în 190 î.Hr., romanii l-au înlăturat pe Antioh cel Mare, Artaxias și Zariadris, care conduceau atunci țara, s-au proclamat regi, primul în Armenia propriu-zisă, cel de-al doilea în Sofene . Astfel a început dinastia națională a Arsacidelor , care a devenit faimoasă sub Tigranes I. Mai târziu, romanii și parții au transformat țara într-o jucărie, care în curând l-a ales drept conducător pe Tiridates, fratele regelui parț. Când arsacizii au pierdut tronul persan în fața sasanizilor (226 d.Hr.), Armenia s-a declarat împotriva noii case și a urmat o luptă sângeroasă între cele două țări, care a durat câteva secole.

Conversia la creștinism

Natura și caracteristicile păgânismului care a precedat creștinismul în Armenia ne sunt practic necunoscute. S-au făcut încercări de a identifica zeii săi cu cei din Grecia , dar tot ce cunoaștem sunt numele și sanctuarele zeităților sale păgâne .

Obscuritatea acoperă, de asemenea, începuturile creștinismului în țară. Istoricii nativi dintr-o perioadă destul de târzie ar vrea să ne facă să credem că mai mulți dintre apostoli au predicat în Armenia și că unii dintre ei, precum Sfântul Bartolomeu și Sfântul Tadeu, au murit acolo. O legendă populară atribuie acestuia din urmă evanghelizarea țării. Deși scriitorii foarte vechi ai țării, precum Korioun, Agathangelus etc., nici măcar nu menționează numele lui Tadeu, totuși legenda, care aparent provine într-o perioadă târzie dintr-o sursă greacă, a predominat atât de mult încât chiar și astăzi conducătorul Bisericii Armene susține că ocupă „tronul Sfântului Tadeu”. Deși legendară, această tradiție mărturisește că, la o dată destul de timpurie, creștinismul a trecut din Siria în Armenia.

Scrisoarea lui Meruzan către Dionisie din Alexandria (248-265 d.Hr.) ne confirmă convingerea că creștinismul pătrunsese deja în Armenia înainte de vremea Sfântului Grigore Iluminatorul . Cu toate acestea, povestea creșterii creștinismului în Armenia se desfășoară în jurul Sfântului Grigore ; căci în el Armenia și-a avut apostolul. Născut din stirpea regală a Arsacidelor și adus în fragedă copilărie la Cezarea Capadociei din cauza unei persecuții persane asupra armenilor, a fost acolo instruit în credința creștină . În jurul anului 261 s-a întors în Armenia și, după multe persecuții, l-a adus pe rege și un mare număr de oameni la creștinism . Hirotonit mitropolit al Armeniei (conform cardinalului Hergenröther ) în 302, de către Leonțiu, arhiepiscop de Cezarea, și-a stabilit reședința la Achtichat. Sub influența sa, credința a început să se răspândească în toată țara. Preoți din Imperiul Grec l-au ajutat în lucrarea de convertire. Când creștinismul a câștigat teren în țară, mitropolitul și-a îndreptat atenția către organizarea Bisericii . Limba națională a înlocuit siriaca în liturghie. Pentru a-i câștiga mai mult pe preoții păgâni convertiți, a ales dintre fiii lor, după ce i -a educat , ocupanții a douăsprezece scaune episcopale create de el însuși. Astfel, înaltele demnități au fost acordate familiilor sacerdotale , care le-au păstrat o perioadă de timp. Funcția de catholicos sau patriarh a fost pentru o perioadă considerabilă limitată la familia Sfântului Grigore . O frumoasă legendă, lipsită însă de o bază istorică, povestește despre o călătorie a sa la Roma . Misionarii săi au mers până în nord, în Georgia și Albania.

În 311, Maximinus a început războiul împotriva Bisericii Armeniei aflate în dificultate, dar s-a confruntat cu multe respingeri. Cam în această perioadă, Sfântul Grigore a murit, după ce și-a petrecut ultimii ani ai vieții în singurătate. După moartea sa, descoperim că progresul Bisericii tinere a fost oprit de disensiuni interne. La acea vreme, apostații erau numeroși și, în dorința lor de a subjuga țara, perșii au încurajat perversiunea. Între timp, succesorii au ocupat funcția de mitropolit deținută cândva de Sfântul Grigore . Fiul său cel mic, Aristaches, a preluat postul tatălui său și a fost prezent la Sinodul de la Niceea . În 363 și 872, episcopatul armean a luat parte activă la treburile lumii creștine . Sfântul Vasile de Cesarea a vizitat o mare parte a Armeniei și a corectat multe abuzuri. Conduși de exemplul său, Catholicos Nerses, în Sinodul de la Achtichat (cca. 365), primul sinod armean autentic, a pus bazele primelor spitale și ale altor instituții caritabile pentru țară. El a dat un impuls vieții monahale și a promulgat numeroase legi privind căsătoria și respectarea postului . Aceste reforme, care prezintă o influență greacă, s-au îndreptat împotriva catholicosului, a regelui și a nobililor, și astfel întâlnim primul exemplu înregistrat al acelui spirit de independență națională și intoleranță față de influența străină, care este un factor atât de important în istoria Bisericii Armene. Regele a numit un anticatolic, iar în curând Nerses a murit de o moarte violentă. Apoi a început o reacție antireligioasă aprigă. Fondurile statului au fost retrase parțial, un număr de clerici au dispărut, iar instituțiile caritabile au fost lăsate să se prăbușească în ruine. Practicile păgâne au intrat în uz peste tot, iar creștinismul de acum câțiva ani părea să fi dispărut. Scaunul vacant al catholicosului a fost ocupat de rege, iar poziția râvnită i-a revenit lui Housik, din familia Aghbianos, rival cu cel al Sfântului Grigore . Sfântul Vasile a cerut cu insistentă drepturile scaunului său cezareean, dar, deși susținut de clerul mai vechi al Armeniei, pretențiile sale nu au fost admise, iar consacrarea catholicosului armean a fost astfel pierdută pentru totdeauna pentru Biserica din Cezareea.

Autonomia religioasă a Bisericii Armene a început astfel. La scurt timp după acest eveniment, a avut loc moartea lui Manuel Mamikonianul, care a fost semnalul pentru Roma și Persia de a împărți Armenia între ele. Din țara, pe care ambele o pierduseră și o recuceriseră și pe care acum o împărțeau (387), patru cincimi au mers în Persia . Drept urmare, persecuția a fost imediat izbucnită împotriva Bisericii Creștine , iar creștinii au fost forțați să se refugieze în munți. Omul momentului pentru cauza creștină a fost catholicosul , Isaac cel Mare, fiul lui Nerses . În jurul lui s-au adunat toate partidele. Chiar și în timpul exilului său, poporul a rămas atașat de el. Sub grija sa, Biserica Armeană a prosperat în ciuda dificultăților, disciplina ecleziastică a fost impusă, iar nivelul intelectual al poporului s-a ridicat. Moartea sa, în 439, a fost o mare pierdere pentru cauza creștinismului în Armenia. Stăpânii perși au continuat să nu lase nicio piatră neîntoarsă pentru a înăbuși creștinismul și a-l înlocui cu parseism. Armenii, însă, au rămas constanți în fața persecuției . Un alt dușman i-a atacat, și anume erezia . Gnosticismul din secolul al II-lea și paulicianismul din secolele al VI-lea și al VII-lea au avut adepți printre armeni, dar principalele erezii care trebuie menționate în acest context sunt nestorianismul și monofizitismul . Operele lui Teodor de Mopsuestia și Diodor din Tars , care erau pline de idei nestoriene , au fost traduse în armeană și, prin intermediul lor, s-au făcut eforturi pentru a răspândi învățăturile lui Nestorie. Rabulas din Edessa și Acachie i-au avertizat pe episcopi împotriva acestor scrieri. A fost ținut un sinod și doi preoți au fost trimiși la Constantinopol pentru a-l întreba pe Proclus care era poziția corectă în această chestiune. Ca răspuns, a venit faimosul „Document pentru armeni”, care a fost ținut la mare cinste de autoritățile ecleziastice armene și care a exercitat o influență puternică asupra teologiei lor . De atunci încolo, armenii au fost adversari înverșunați ai nestorianismului . Dar acolo unde nestorianismul a eșuat, monofizitismul a reușit. Conciliul de la Calcedon , care a condamnat...eroare , a avut loc în timp ce armenii luptau împotriva încercării perșilor de a zdrobi creștinismul . De îndată ce au auzit de conciliu și de acțiunile luate de acesta, a apărut opoziție împotriva acestuia, iar acuzația monofiziților că Calcedonul doar reînnoise eroarea nestoriană a fost ușor crezută. Monofizitismul a fost acceptat, iar decretele de la Calcedon au fost respinse. Atitudinea armenilor în întreaga această chestiune a fost dictată nu atât de dragostea pentru ortodoxie , cât de dorința de a promova bunăstarea țării lor; căci, primind monofizitismul , sperau că vor câștiga favoarea grecilor și că dominația persană va fi mai ușor înlăturată. În Armenia au fost publicate scrieri împotriva Calcedonului și s-au făcut apeluri pentru revenirea la doctrina apostolică . Catholicos Papken, în Sinodul de la Vagharchapat (491), a condamnat solemn în prezența episcopilor armeni, iberici și albanezi, Conciliul de la Calcedon . În decurs de o jumătate de secol, această condamnare a fost reafirmată de cele două Sinoade de la Tvin, al doilea dintre acestea având loc în 552 și fixând 11 iulie 552 ca început al erei armene. Grecii, revenind la ortodoxie , au încercat de mai multe ori să-i aducă și pe armeni înapoi din monofizitism . În 571, Catholicosul Ioan a mers cu o parte din clerul său la Constantinopol, unde a murit, după ce a făcut un act de fidelitate față de ortodoxie . Acest incident nu a avut niciun efect asupra Armeniei. Când, în 591, împăratul grec Mauritius, după ce a luat cea mai mare parte a Armeniei de la perși , l-a invitat pe Catholicosul Moise I să convoace la Constantinopol episcopii și nobilii Armeniei, cererea sa s-a lovit de refuz. Apoi, împăratul i-a adunat pe episcopii armeni din teritoriul roman și a recunoscut Sinodul de la Calcedon . El a ales pentru funcția de patriarh un episcop pe nume Ioan, cu reședința la Avan. Astfel, în 593, Biserica Armeană s-a trezit împărțită în două secțiuni. La scurt timp după aceea, ibericii s-au retras, avându-l în frunte pe Catholicos Kiouron, respingând monofizitismul și autoritatea patriarhului armean. Pentru o vreme, albanezii s-au declarat și ei independenți, dar au revenit curând. Când Heraclius a cucerit țara și i-a privat astfel pe perși de controlul lor pentru a doua oară (629), a obținut de laCatholicos Ezr condamnarea lui Nestorie și a tuturor ereticilor , fără a se menționa Calcedonul. Unirea cu grecii astfel realizată a durat în timpul vieții lui Heraclius. Dar în Sinodul de la Tvin (645), Calcedonul a fost din nou condamnat. Între timp, arabii atacaseră țara, care căzuse, o victimă ușoară, în fața lor, și astfel Armenia, care odată avusese proprii conducători și alteori se afla sub control persan și bizantin, a trecut în puterea califilor.

Literatură, timpurie, medievală și modernă

Din literatura Armeniei păgâne au ajuns până la noi doar câteva fragmente. Prin urmare, temelia a ceea ce cunoaștem sub numele de literatură armeană trebuie căutată în epoca creștină . Foarte bogată în sine, literatura armeană creștină datează de la inventarea alfabetului național de către Mesrob . În acești primi ani ai secolului al V-lea au fost compuse unele dintre lucrările apocrife care, precum Discursurile atribuite Sfântului Grigore și Istoria Armeniei despre care se spune că provin de la Agatangelus , se pretinde că sunt operele acestor oameni și ale altor oameni cunoscuți. Legate de literatura armeană timpurie sunt numele unor persoane ilustre precum Isaac cel Mare și Mesrob , care au dat un impuls literaturii țării. Aceștia au tradus Biblia dintr-o versiune siriacă și și-au revizuit traducerea prin intermediul Septuagintei Hexapla și al textului grecesc al Noului Testament . Au urmat diverse alte traduceri care, în mare parte , sunt de mare importanță, deoarece originalele multora s-au pierdut. Dintre acestea putem menționa „Omiliile” Sfântului Ioan Gură de Aur , două lucrări ale lui Filon despre „Providență”, împreună cu unele dintre comentariile sale biblice, „Cronica” lui Eusebiu și lucrările Sfântului Efrem. Această perioadă timpurie a literaturii armene a produs și compoziții originale. Eznik din Kolb a scris o „Refutare a sectelor”, iar Koroun „Istoria vieții Sfântului Mesrob și a începuturilor literaturii armene”. Acești oameni, ambii discipoli ai lui Mesrob , pun capăt a ceea ce poate fi numită epoca de aur a literaturii armene.

Perioada medievală începe cu o sterilitate relativă. Primul nume important este întâlnit în secolul al VIII-lea, cel al lui Ioan Otznetzi, supranumit „Filosoful”. Un „Discurs împotriva paulicienilor”, un „Discurs sinodal” și o colecție de canoane ale conciliilor și Părinților anteriori vremii sale sunt principalele lucrări ale sale care există acum. Cam în aceeași perioadă au apărut traducerile operelor mai multor Părinți, în special ale Sfinților Grigore de Nyssa și Chiril al Alexandriei , scrise de Ștefan, episcop de Siounik. Două secole mai târziu a apărut celebra „Istorie a Armeniei” de Catholicosul Ioan al VI-lea, acoperind perioada de la originea națiunii până în anul 925 d.Hr. O contemporană de-a sa, Annine de Mok, stareț și cel mai celebru teolog al vremii, a compus un tratat împotriva thondrakienilor, o sectă impregnată de maniheism . Numele lui Chosrov, episcop de Andzevatsentz, este onorat datorită comentariilor sale interesante asupra Breviarului și a Rugăciunilor din Liturghie. Grigore de Narek, fiul său, este Pindarul armean din a cărui pană au provenit elegii, ode, panegirice și omilii . Ștefan Asoghtk, a cărui „Istorie universală” ajunge până în anul 1004 d.Hr., și Grigore Magistros, al cărui lung poem despre Vechiul și Noul Testament prezintă multe aplicații, sunt ultimii scriitori demni de menționat din această perioadă.

Perioada modernă a literaturii armene poate fi datată cu succes de la renașterea literelor în rândul armenilor din secolul al XII-lea. Catholicosul Nerses, supranumit cel Grațios, este cel mai strălucit autor de la începutul acestei perioade. Pe lângă operele sale poetice, cum ar fi „Elegia despre cucerirea Edesei ”, există lucrări în proză, inclusiv o „Scrisoare pastorală”, un „Discurs sinodal” și „Scrisorile” sale. Această epocă ne-a oferit și un comentariu la Sfântul Luca și unul la Epistolele catolice . De remarcat este, de asemenea, Discursul sinodal al lui Nerses de Lampron , arhiepiscop de Tars , rostit la Sinodul de la Hromcla din 1179, care are un ton antimonofizit. Secolul al XIII-lea a dat naștere lui Vartan cel Mare, ale cărui talente erau cele de poet, exeget și teolog și a cărui „Istorie universală” este extinsă în domeniul pe care îl acoperă. Grigore de Datev a compus în secolul următor „Cartea de întrebări”, care este o polemică aprinsă împotriva catolicilor . În secolul al XVI-lea, Armenia a ajuns în mâinile Persiei , iar literatura a fost controlată pentru o vreme. Cu toate acestea, prin împrăștierea armenilor în toate părțile Europei , invazia persană a avut efectele sale bune. Aceștia au înființat tipografii la Veneția și Roma , iar în secolul următor (al XVII-lea) la Lemberg , Milano , Paris și în alte părți. Lucrări vechi au fost republicate, iar altele noi au fost publicate. Mechitariștii din Veneția au fost liderii acestei mișcări; dar publicațiile lor, deși numeroase, au fost adesea necritice. Frații lor, mechitariștii din Viena , au fost, de asemenea, activi în această activitate, iar din societatea lor fac parte Balgy și Catergian, doi scriitori cunoscuți pe teme armenești. RusiaConstantinopolul și Etcimiadzin sunt celelalte centre ale eforturilor literare armene, iar ultimul loc este deosebit de demn de remarcat, impregnat așa cum este astăzi de metodele și gustul științific german. Privind în urmă asupra domeniului literaturii armene, observăm o trăsătură pe care caracterul național manifestat de armenii au avut-o în înclinația de a cânta gloriile țării lor în istorie și cronici. Traduceri

$$$

 CAROL CEL MARE

Carol cel Mare (2 aprilie 742 – 28 ianuarie 814). S-a născut la Aachen, cel mai vestic oraș al Germaniei, situat la granița cu Belgia și Țările de Jos. Fiul regelui Pepin cel Scurd, care a preluat puterea regatului în anul 751 după ce l-a învins pe ultimul rege merovingian și nepot al lui Carol Martel. Carol era un bărbat foarte înalt, care îi depășea în înălțime pe bărbații din regiunea sa, fapt care i-a meritat numele de Carol cel Mare.

A trecut anul 768 când tatăl său, pe atunci rege al francilor, a murit și a împărțit regatul între cei doi fii ai săi: Carol și Carloman. Acesta din urmă a murit subit în 771, când era încă tânăr. Atunci viitorul Carol cel Mare a fost cel care a moștenit și a trebuit să reconstruiască regatul francilor. De Crăciunul anului 800, Carol cel Mare a primit coroana imperială oferită de Papa Leon al III-lea. Odată cu această încoronare s-a născut Imperiul Carolingian. Practic, a fost o restaurare a Imperiului Roman de Vest, dispărut în anul 476. Extinderea sa geografică includea Franța, Elveția, Austria, Olanda și Luxemburgul, Belgia și cea mai mare parte a Germaniei, Italiei, Republicii Cehe, Ungaria, Slovacia și Croația. Din acest motiv, Carol cel Mare este recunoscut ca părintele Europei.

Dorința sa supremă era să adune sub coroana sa toate țările Europei Occidentale și să reconstruiască vechiul Imperiu Roman sub titlul de Sfânt Imperiu Romano-Germanic. A întreprins o serie de campanii împotriva longobarzilor în Italia; împotriva saxonilor și bavarezilor, în Germania, și împotriva arabilor, în Spania. Nu a reușit să includă Peninsula Iberică în vastul său regat, după ce a pierdut bătălia de la Roncesvalles (778), desfășurată în Pirineii Navarrezi, așa că a trebuit să se mulțumească cu stabilirea unei limite de frontieră la sud de Pirinei, pentru a proteja regatul franc de incursiunile musulmanilor. Papa Adrian I, încrezându-se în abilitățile lui Carlomagno, i-a cerut ajutorul acestuia pentru a lupta împotriva lui Desiderio. La Roma, a reafirmat promisiunea de a proteja pământurile papale. A început o campanie, care a durat 30 de ani, pentru a cuceri și creștina populația romană. La căderea Romei, a creat un mare imperiu. În timpul domniei sale, Europa s-a bucurat de o perioadă de pace și unitate nemaivăzută până atunci.

„Visul celor treji este speranța.” Carol cel Mare

În ascensiunea imperiului, au avut loc schimbări și continuări în toate sferele societății, pentru a exemplifica mai bine, practica creștinismului, legea, ordinea și cultura; activitatea în ramurile administrației și guvernării s-a dovedit foarte eficientă. A existat un impuls în baterea monedelor, a fondat școli și s-a preocupat de instruirea tinerilor din imperiu, a încurajat crearea de biblioteci, a lansat legi de intervenție pentru rezolvarea disputelor religioase. Printre impulsurile sale culturale vitale, este necesar să transcriem crearea Școlii Palatine din Aachen. În ceea ce privește administrarea Imperiului, aceasta a fost încredințată unor sute de administratori regali cu titlul de conți și a emis sute de decrete, tratând o gamă largă de probleme, de la probleme juridice și militare la probleme legate de mănăstiri, educație și administrarea domeniilor.

Imperiul nu s-a extins după anul 800. De fapt, deja în deceniul 790, coastele și văile au suferit primele și înfricoșătoare incursiuni ale vikingilor. Invaziile vikinge au devastat Europa cu ambarcațiunile lor ușoare. Tactica a constat în a se stabili în anumite locuri ale coastei, de unde au trasat cursul râurilor pentru a progresa spre interior. Apoi, și-au părăsit bărcile pentru a-și extinde raidurile, convertiți în călăreți.

În 814, Carol cel Mare și-a numit succesor singurul fiu rămas, Ludovico Pio. Reședința sa preferată era palatul din Aachen, unde a locuit și a guvernat din 794 până la moartea sa. În palatul său, a adunat savanți din toată Europa, dintre care cel mai faimos a fost clericul englez Alcuin din York, pe care l-a pus la conducerea școlii palatine. Acest complex rezidențial somptuos s-a deteriorat de-a lungul secolelor, dar Capela Palatină, nucleul catedralei din Aachen, unde a fost înmormântat împăratul, este încă păstrată. În secolul al XII-lea, osemintele sale au fost depuse în așa-numitul tabernacol al lui Carol cel Mare, expus în aceeași catedrală.

„Armatele mele vor fi copacii și animalele pădurilor și păsările cerului.” Carol cel Mare

Pe 28 ianuarie 814, Carol I cel Mare, mai cunoscut sub numele de Carol cel Mare , rege al francilor și împărat al Occidentului, a murit la reședința sa din Aachen, în vestul Germaniei. Odată cu moartea sa a avut loc dezintegrarea acestui mare regat, Imperiul fiind împărțit între cei trei fii ai săi; dar moartea a doi dintre ei a întârziat segmentarea până în momentul în care singurul succesor supraviețuitor, Ludovico Pio, a murit. Din păcate, moștenitorul nu poseda caracterul și geniul lui Carol cel Mare, motiv pentru care imperiul s-a confruntat cu crize grave care i-au generat fragmentarea. Decenii mai târziu, imperiul a fost recuperat de Otto I, împărat al Sfântului Imperiu Roman.

$$_

 EDWARD JENNER

Edward Jenner a fost un medic englez care avea să devină unul dintre cei mai influenți oameni de știință din toate timpurile. Pionier al vaccinului împotriva variolei, munca sa avea să salveze nenumărate vieți; nu este greu de înțeles de ce este adesea numit „părintele imunologiei”...

Edward Jenner s-a născut pe 17 mai 1749, fiind un medic englez care avea să devină unul dintre cei mai influenți oameni de știință din toate timpurile. Pionier al vaccinului împotriva variolei, munca sa avea să salveze nenumărate vieți; nu este greu de înțeles de ce este adesea numit „părintele imunologiei”.

Și-a început viața înGloucestershire, fiul reverendului local Stephen Jenner și al optulea dintre cei nouă copii. A mers la școală în Wotton-under-Edge și a beneficiat de o educație solidă, fiind învățat toate elementele de bază necesare. Și-a petrecut o mare parte din copilărie în împrejurimile rurale din Berkeley înainte de a pleca să se formeze ca chirurg la Londra.

Încă de mic, a primit un tratament împotriva variolei. Aceasta a fost o inoculare cunoscută și sub numele de variolare, prin care se prelevează probe de la pacienții infectați, cu dorința ca o infecție ușoară să ofere protecție viitoare. Acest lucru a avut un impact pe termen lung asupra lui Jenner.

La vârsta de paisprezece ani, cariera sa părea promițătoare când s-a alăturat ucenicului Daniel Ludlow, un chirurg din Gloucestershire. Acest lucru i-a oferit tânărului Jenner o experiență valoroasă, servind șapte ani și dobândind multe cunoștințe și expertiză. Una dintre cele mai importante experiențe pe care Jenner le-a avut în timp ce lucra ca ucenic a fost, într-o anumită ocazie, când a auzit întâmplător de la o lăptăreasă locală că acum era ferită de variolă, deoarece deja avusese variolă bovină. Această remarcă l-a intrigat pe Jenner, care avea să studieze la Londra și își amintea încă cuvintele tinerei lăptărese.

În 1770, Jenner a plecat la Londra, completându-și pregătirea la Spitalul St. George, unde a avut norocul să fie sub tutela stimatului chirurg John Hunter. Sub îndrumarea sa și într-o nouă eră caracterizată de idealurile iluminismului, se pare că Hunter i-a dat instrucțiuni lui Jenner: „Nu gândi, încearcă”, iar acesta era scopul său.

Chirurgul Hunter avea să continue să aibă o influență majoră în viața lui Jenner, deoarece au rămas în contact pe teme legate de știință și istorie naturală, iar el a fost responsabil pentru promovarea numelui lui Jenner pentru Societatea Regală.

Totuși, era destinat să fie, în primul rând, un medic englez de la țară, alegând să se întoarcă la rădăcinile sale și să-și înființeze un cabinet în Berkeley, unde a devenit rapid un medic de familie local de succes.

În timp ce își continua munca de medic, se întâlnea cu chirurgi și persoane cu aceleași idei pentru a forma Societatea Medicală din Gloucestershire, care se întâlnea în mod regulat pentru a discuta probleme de medicină la Fleece Inn din Rodborough.

Acest grup informal discuta probleme și împărtășea idei în timpul cinei, citind și publicând lucrări pe o gamă largă de subiecte. Jenner participa, de asemenea, la întâlniri similare cu o altă societate din Alveston, aproape de Bristol. În această perioadă, Jenner a adus contribuții valoroase la o varietate de lucrări medicale.

Jenner avea să continue să lucreze în comunitățile rurale și agricole, refuzând chiar și oportunitatea de a lucra ca naturalist cuCăpitanul James CookA doua expediție a lui. Cel mai confortabil se simțea în propriul său mediu, în Gloucestershire, unde avea să-și extindă cunoștințele într-o varietate de domenii prin observare și experimentare.

În timpul liber a început să cerceteze cucii și, după multe ore de observare și disecție, a ajuns la concluzia că puiul de cuc nou-eclozat este cel care împinge ouăle din cuibul gazdei, o teorie care contrazicea credința tradițională din acea vreme că responsabil era cucul adult. De fapt, prin investigațiile sale științifice, Jenner a reușit să demonstreze cum puiul de cuc avea o adaptare anatomică pe spate care îi permitea să scoată ouăle din cuib, o adaptare care nu avea să persiste mai mult de a douăsprezecea zi de viață.

Observațiile lui Jenner asupra cucului au fost publicate de Royal Society în 1788, unde ulterior a fost ales membru. În același an s-a căsătorit cu Catherine Kingscote, cu care a avut trei copii în timpul căsniciei lor. Din păcate, soția sa, Catherine, a murit în 1815 din cauza tuberculozei.

În cariera sa medicală, Jenner a continuat să-și îmbrățișeze pasiunea pentru zoologie, un interes care avea să-i fie de folos, deoarece avea să continue să investigheze modul în care o mai bună înțelegere a biologiei animale ar putea influența înțelegerea umană a bolilor și modul în care acestea sunt transmise. Legăturile făcute de Jenner în legătură cu variola bovină și variola mică aveau să influențeze, de asemenea, crearea vaccinurilor ulterioare, până în prezent.

Jenner și-a amintit întotdeauna de lăptăreasa care a pretins imunitate la variolă, lucru pe care avea să-l analizeze mai îndeaproape. Întrucât munca sa îl găsea înconjurat în mare parte de fermieri de la țară, auzise în repetate rânduri această afirmație de imunitate, observând totodată că multe lăptărese nu aveau probleme cu tenul variolat de care sufereau altele. Numitorul comun s-a dovedit a fi variola bovină, care, deși lucra cu vitele, s-a dovedit a fi aproape inevitabilă. Teoria lui Jenner pe care dorea să o demonstreze era, așadar, că variola bovină producea cumva un anumit nivel de imunitate împotriva variolei, o ipoteză susținută de localnici, care i-au povestit lui Jenner despre încercările lor de a se infecta în mod deliberat pentru a evita variola.

Având în vedere acest lucru, Jenner era hotărât să găsească o modalitate de a demonstra această teorie. În 1796, a făcut exact acest lucru când a efectuat un experiment cu Sarah Nelmes, o lăptăreasă locală infectată cu variolă bovină, extragându-i puroi din mână și apoi introducându-l într-o incizie făcută în brațul unui băiețel local de opt ani, pe nume James Phipps. Abordarea lipsită de etică a fost riscantă, dar după câteva zile, Jenner l-a expus pe băiat la variolă, descoperind ulterior că acesta era imun.

Încântat de descoperirea sa, Jenner a contactat imediat diverse persoane din cercurile medicale care au considerat abordarea și ideile sale inacceptabile. Abordarea neortodoxă și, sincer, lipsită de etică, a primit un răspuns nedorit din partea Societății Regale.

Până în 1797, călătorise la Londra pentru a-și publica descoperirile, doar pentru a descoperi o primire ostilă care l-a forțat să se întoarcă în Gloucestershire, alegând, așa cum a făcut, să lase o parte din limfa prelevată de la lăptăreasa infectată unui coleg chirurg, domnul Cline, la Spitalul St Thomas.

Jenner însă nu renunțase. Realizând că pentru a demonstra o descoperire atât de radicală ar avea nevoie de mai multe dovezi, a început să efectueze experimentul pe alți copii, inclusiv pe propriul său fiu, care avea doar unsprezece luni la acea vreme. Cu o cantitate vastă de date și alte exemple de vaccinare reușită, și-a publicat descoperirile, inventând cuvântul vaccin, preluat din latinescul care înseamnă vacă.

Înapoi la Londra, Cline, doctorul căruia îi rămasese limfa de la lăptăreasă, avea să folosească proba pentru a inocula un copil, ceea ce s-a dovedit din nou că imuniza pacientul împotriva expunerii ulterioare la variolă. Abia după aceasta, acceptarea acestei descoperiri a crescut și utilizarea ei s-a răspândit.

Între timp, Jenner a trebuit să fie ridiculizat din cauza unei descoperiri atât de neortodoxe. În 1802, o caricatură înfățișa oameni cărora li se administrau vaccinuri și cărora le creșteau capete de vacă, râzând de ideile sale. Cu toate acestea, odată cu creșterea numărului de pacienți cu vaccinare reușită prin această metodă, popularitatea vaccinului a devenit larg răspândită.

Ca urmare a descoperirii medicale miraculoase a lui Jenner, acesta a câștigat multă atenție în cercurile medicale și în rândul publicului larg. Drept urmare, i s-au oferit multe alte oportunități de a-și îmbunătăți cariera, dar în schimb a ales să rămână la Berkeley, locul unde se simțea cel mai confortabil și unde a continuat să lucreze la cercetările sale în timpul liber.

Edward Jenner avea să-și petreacă restul zilelor făcând ceea ce iubea, un omagiu potrivit adus unei cariere uimitoare care a schimbat viețile unei generații și a dus la descoperiri ulterioare care au revoluționat domeniul imunologiei.

Pe 26 ianuarie 1823, Jenner a decedat. A fost înmormântat la Berkeley și ulterior comemorat prin statuile găsite la Catedrala Gloucester și în Grădinile Kensington.

Pentru munca sa de pionierat în domeniul vaccinului împotriva variolei – primul vaccin din lume – Edward Jenner a devenit cunoscut drept „părintele imunologiei”. Cu toate acestea, vaccinarea împotriva variolei a devenit obligatorie abia în 1853, la 30 de ani după moartea lui Jenner.