###

 Figuri din vechiul București: Alexandru Bogdan-Pitești, un escroc fermecător, decedat pe 12 mai 1922, la doar 51 de ani...

Alexandru Bogdan-Pitești s-a născut pe 13 iunie 1870 la Pitești și a fost o figură controversată a începutului de secol XX. Se pare că după tată ar fi fost albanez, iar din partea mamei ar fi avut urmași în familia boierească a Baloteştilor. În epocă i se spunea “Castelanul de la Vlaici”, după numele unei frumoase moşii pe care o avea în judeţul Olt. Bogdan-Pitești a crescut într-un colegiu catolic, a încercat să urmeze Medicina la Montpellier, după aceea s-a înscris la studii de Litere şi Drept la Paris, fără să le termine, a fost expulzat din Franţa cel mai probabil pentru un furt de velocipede, și-a căutat norocul în Elveția, dar în cele din urmă a fost trimis în țară.

Mecena al artiștilor, gazetar, eseist și poet, amic cu Ștefan Luchian, Nicolae Vermont, Al. Macedonski, Mateiu Caragiale și tânărul Tudor Arghezi, în 1896 a întemeiat Salonul Independenților, după modelul „Salonului Societății Artiștilor Independenți” din Paris, iar în 1898 a fondat „Societatea Ileana”. Alexandru Bogdan-Pitești a fost de mai multe ori arestat și depus la Închisoarea Văcărești, a pretins că este coborâtor al boierilor Bogdănești și fiu nelegitim al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a colaborat cu ocupantul german în anii Primului Război Mondial și s-a stins la București, pe 12 mai 1922, la vârsta de 51 de ani, lăsând în urmă o colecție fabuloasă de opere de artă care s-a risipit după moartea lui.

“Acum douăzeci şi cinci de ani, scria Const Mille în ziarul Lupta în mai 1922, a apărut pentru prima oară în Bucureşti figura lui Bogdan-Pitești. Era o înfăţişare decorativă, cu mustaţa şi barbişonul în vânt, cu înfăţişarea de om frumos şi simpatic. El avea ce e drept un trecut cam tulbure, deşi era încă tânăr şi ar fi putut să nu aibă trecut. Fusese expulzat din Elveţia şi Franţa. El pretindea că această expulzare se datoreşte părerilor lui anarhiste. Mulţi însă afirmau că anarhismul lui nu era cu nimic vinovat sau cu foarte puţin, în aceste măsuri luate contra lui. I se puneau în sarcină câteva infarcţiuni la codul penal, infracţiuni însă îndoielnice. Guvernele elveţian şi francez, neputându-l pedepsi, l-au expulzat. Această chestiune n-a putut fi rezolvată, s-a trecut peste ea, şi Bogdan-Pitești, în prima fază a vieţei lui, a fost primit cu braţele deschise de către societatea noastră, foarte tolerantă de altfel, şi de oamenii de litere şi de artişti, pe atunci foarte puţini, şi boemi ca şi Bogdan-Pitești.

Cu ce trăia el? Cine întreabă la noi de aşa ceva? Se ştia că familia lui are o moşioară în judeţul Olt, la Vlaici, din care dânsul mâncase cea mai bună parte şi pe lângă partea lui, şi partea mumei sale. Dar aceasta nu scobora întru nimic reputaţia lui în ochii societăţii, căci, slava Domnului, decavaţi de felul lui Bogdan-Pitești, erau şi sunt sute şi mii.

Se formă clar în jurul lui un grup literar și artistic din care mai târziu ieşi Societatea „Ileana”. Sub auspiciile lui şi cu a lui cheltuială, apăru revista cu acelaşi nume, revistă la care colaborau cu penelul şi peniţa Vermont, Luchian, Basarab, Artachino şi alţii, iar cu condeiul Ioan Bacalbaşa, arhitectul Ştefan Ciocârlan, o fire artistică care a dispărut de mult din lumea artelor, Cincinat Pavelescu etc…

Opera mai de seamă a grupării a fost aducerea în ţară a lui Sar Peladan, ca să fie un ciclu de conferinţe. Sar Peladan îşi luase numele de Mag şi, pentru ca să reuşească, îşi luase o înfăţişare specială, care atrăgea privirile. Cu toate acestea Sar Peladan era un desăvârşit artist, un critic de artă excelent. El fundase salonul Croix Rose, ca scriitor scrisese multe romane fantastice.

Sar Peladan a fost gustat ca conferinţiar de publicul nostru snob şi asta a pus oarecum în evidenţă revista Ileana şi pe Bogdan Piteşti, care a jucat rolul de amfitrion al scriitorului francez.

Dar până atunci faima lui Bogdan Piteşti era modestă. Lumea îl considera ca pe un om extravagant, care voia să se lanseze prin aceste aere de om ciudat, nedisciplinat, care avea oroare de ordinarul vieţii şi tot aşa oroare de guler scrobit, căci el veşnic arbora o eșarfă în jucul gâtului Atât şi nimic mai mult, afară de colportarea unor zvonuri asupra moravurilor sale. Dar cine să ridice perdeaua vieţii cuiva?

Dar iată că izbucni deodată un mare scandal. Mai mulţi indivizi se plânseră la parchet că au fost escrocaţi de directorul Ilenei, Bogdan Piteşti făgăduindu-le că le va da posturi de casieri, de administratori, de încasatori, şi mai ştiu eu ce la revista lui, le încasase garanţii pe care nu le mai putea da înapoi. Directorul Ilenei a fost arestat şi depus la Văcăreşti. Era prima dată când făcea cunoştinţă cu această închisoare, care mai în urmă i-a devenit familiară.

Toţi prietenii lui erau alarmaţi. Bogdan-Piteşti însă era impasibil. Drapându-se în dispreţul său pentru toate aceste prejudecăţi, el îşi făcea o glorie din faptele lui, mergea la judecătorul de instrucţie cu fruntea sus, cu verbul ridicat, indignat faţă de acei pe care îi sărăcise. În fiecare zi erau scene tragi-comice între Bogdan-Piteşti şi partea civilă, care voia să-l sfâşie. Au fost câteva luni de scandal, apoi lucrurile s-au aranjat, familia lui a despăgubit pe cei păgubiţi care şi-au retras plângerile, aşa că tribunalul în lipsă de reclamaţii a achitat pe Bogdan-Piteşti, redându-i libertatea.

Era în anul 1889. La guvern veniseră conservatorii. Bogdan Piteşti pretindea că ar avea oarecari legături secrete cu guvernul. Şi-a pus așadar candidatura la colegiul al IlI-lea de deputaţi de Olt. Se afirma că îmbrăcat ţărăneşte, cu o cruce mare pe piept, s-ar fi dus în mijlocul ţăranilor cărora le-ar fi spus că e nepotul lui Cuza, făgăduindu-le pământ şi drept de vot. Propaganda lui Bogdan Piteşti, îmbrăcat ţărăneşte, făcută într-un judeţ vecin cu Argeşul, în care nu era ştearsă încă amintirea lui Dobrescu Argeş, a prins. Prefectul Colibăşeanu ştia cum trebuie de făcut alegeri la colegiul al IlI-lea şi nu se interesa deloc de propaganda lui Bogdan Piteşti. Prin administraţie, el dăduse veste ţăranilor că alegerile s-au amânat, iar în ziua fixată ele au avut loc, ieşind bineînţeles candidatul guvernului. Bogdan Piteşti, păcălit, nu se dădu învins. El împinse satele să ceară o nouă alegere. Rezultatul a fost că sătenii din Olt au venit cu miile la Slatina, au stat trei zile nemâncaţi şi plini de indignare în jurul gării, voind să invadeze în oraş, ca să-şi aleagă deputatul lor. Prefectul nu a luat nici o măsură din vreme ca să risipească mulţimea. Agitaţia a ajuns la culme, ţăranii ameninţau oraşul. Atunci a intervenit armata şi s-au tras focuri de salvă în mulţime. Zeci de ţărani au căzut. Bogdan Piteşti bineînţeles era departe. El a fost arestat în Bucureşti şi împreună cu sute de ţărani a fost dat în judecată ca instigator. Procesul însă făcut la Bucureşti a câtorva sute de inşi a ţinut la curtea cu juri vreo trei ani de zile fără a putea fi judecat, aşa că un decret de amnistie a pus capăt acestei tragedii.

Dar viaţa aventuroasă a lui Bogdan-Pitești nu s-a oprit aici. El a mai fost dat judecăţii şi depus la Văcăreşti pentru o nouă escrocherie, la fel cu aceea de la Ileana. A scăpat însă, despăgubind iarăşi pe cei păgubiţi.

Apoi Bogdan-Pitești puse la cale o operă colosală. Era vorba de astădată de a se îmbogăţi. Era pe timpul neutralităţii noastre. Griguță Cantacuzino, cunoscut sub numele de Prensil, vânduse nemţilor gazetele sale „Minerva” şi „Seara”. Pentru ca să mascheze şi mai bine această operaţiune infamă, trecuse de formă ziarul „Seara” lui Bogdan-Pitești. Rolul lui era ca să spurce pe toţi acei care propovăduiau intrarea noastră în acţiune alături de armatele Antantei.

Dar Bogdan-Pitești nu s-a mulţumit cu acest rol scârbos. El găsise momentul oportun ca să-şi pună în practică principiile aşa zis anarhiste, de restituire a bogăţiilor, bine înţeles nu către colectivitate, ci către el însuşi. A început să organizeze şantajuri, începând cu cassa de bancă Marmorosch Blank & Co. Dar de la început i s-a înfundat.

Prins în flagrant-delict, a fost din nou depus la Văcăreşti, judecat şi condamnat. Aici se isprăveşte cariera lui. De atunci el a intrat pentru totdeauna în umbră, dar o umbră foarte somptuoasă, căci de pe urma nemţilor, s-a ales cu atâţia bani încât îşi asigurase o viaţă liniştită, în mijlocul operelor de artă ce a avut bunul-gust de a le strânge. Colecţiunea sa este una din cele mai complete şi mai bine alese. Toţi pictorii şi sculptorii români sunt bine reprezentaţi. Un necrolog ne spune că el intenţiona ca să doneze statului această colecţiune.

Cu toată viaţa lui aventuroasă şi fără scrupule, Bogdan-Piteşti a fost un om de gust şi o fire artistică. S-a înconjurat de artişti şi toată viaţa lui a colecţionat. Ceea ce a lipsit acestui om ca să nu fie în marginile societăţii e, desigur, simţul moral. Lipsit de această busolă, el, sub pretext de o oarecare teorie anarhistă, se socotea deasupra societăţei şi toate regulile dintre oameni le declara prejudecați. El îşi spunea că dânsul e pivotul în jurul căruia se învârteşte lumea. A-şi apropia ceea ce nu-i aparţinea nu era lucru aprehenzibil. Principalul era de a reuşi. Când acest lucru nu se întâmpla, intervenea jandarmul şi punea mâna pe el. Cu ce dispreţ privea el legea şi pe cei ce o aplicau! Puşcăria îi era familiară, era ca la el acasă. Ştia că cu bani se mlădiază asprimele regimului penitenciar.

Ceea ce este curios şi zugrăveşte societatea în care trăim este că Bogdan-Pitești, deşi pus cum am zis în afară de societate, totuşi putu să-şi adune în jurul său o lume de artişti şi de prieteni, fie şi de simpli paraziţi, care îi făceau cor şi-i dădeau iluziunea că trăieşte în sânul societăţei regulate.

Acum a murit. Am crezut util ca să fixez pe hârtie figura acestui om, care în alte timpuri, de pildă în Evul Mediu, ar fi fost un cavaler hrăpăreţ şi aventurier care cocoţat în turnul castelului său feudal jefuia satele, iar la noi ar fi fost un haiduc de codru şi care totuşi la sfârşitul veacului trecut şi la începutul acestui secol a reuşit totuşi să însemneze ceva în lumea artelor şi, în acelaşi timp, în lumea delicvenţilor”.

*** Const. Mille, Lupta, mai 1922

Bogdan-Pitești

Surse:

Adevărul, 1913, 1914

Opinia, 1899, 1913

Universul, 1913

Viața românească, 1960

$$$

 CONTANTIN CIOPRAGA – DASCĂLUL DIN DULCELE TÂRG AL IEȘILOR

În 12 mai 1916 se năștea Constantin Ciopraga. A urmat studii de filologie la Universitatea din Iași între 1937 și 1942, în paralel cu Școala de Ofițeri în Rezervă. Odată cu intrarea României în război, va fi concentrat și trimis pe Frontul de Est, luptând până în 1942, când va fi luat prizonier la Cotul Donului de sovietici și ținut în diverse lagăre până în 1946. Perioada prizonieratului a fost crâncenă, el supraviețuind în mod miraculos foametei și tifosului exantematic. După eliberare se va dedica unei lungi cariere didactice. Începe ca profesor la Seminarul Teologic din Iași, apoi ca profesor de liceu, iar din 1949, profesor la Universitatea ieșeană, unde va îndeplini, ulterior, rolul de coordonator al Catedrei de Literatură comparată (1963 – 1983). În 1956 își va susține, la Universitatea din București, doctoratul.

Chiar dacă cea mai mare parte a operei sale conține monografii de scriitori români, eseuri și lucrări de critică și istorie literară, el a scris și versuri (volumul „Ecran interior”, 1975), un roman („Nisipul”, 1989) și un volum de memorii („Caietele privitorului tăcut”, 2001).

Constantin Ciopraga a fost directorul revistei „Cronica”, una dintre cele mai apreciate reviste de cultură a anilor șaptezeci. Studiile sale dedicate marilor scriitori, precum Hortensia Papadat-Bengescu sau Mihail Sadoveanu, constituie opere importante pentru înțelegerea literaturii române, Constantin Ciopraga rămânând în conștiința multor generații de filologi, scriitori sau cercetători ca inconfundabilul profesor de istorie a literaturii secolului XX.

Temeinic și just în aprecierile sale, își va încuraja studenții să cerceteze fiecare autor fără idei preconcepute și fără artificii retorice. În ciuda neostenitei sale trude de profesor la Universitatea din Iași, el reușește să călătorească în multe țări din Europa, Orientul Apropiat, să ajungă și în îndepărtatul Mexic și chiar să predea la Sorbona, aproape trei ani. În 2 februarie 2009, Constantin Ciopraga ne părăsea pentru totdeauna.

$$$

 Secretele frumoasei Madame Récamier: Măritată la 15 ani cu un soț vârstnic, virgină până la 40 de ani și admirată de cei mai interesanți bărbați ai epocii ei

Jeanne Françoise Julie Adélaïde Récamier s-a născut pe 3 decembrie 1777 în Lyon și a fost singurul copil al notarului Jean Bernard și al soției sale, Julie Matton.

Tatăl ei a devenit în 1784, responsabil al finanțelor regale, astfel că tânăra, care își începuse educația la Couvent de la Déserte din Lyon, s-a mutat cu familia la Paris și și-a continuat studiile aici. Numele „Juliette” a apărut ca un diminutiv al lui „Julie”. Era extraordinar de frumoasă, iubea literatura și a fost descrisă ca fiind timidă și modestă.

Pe 24 aprilie 1793, la vârsta de cincisprezece ani, Juliette s-a căsătorit cu Jacques-Rose Récamier, un bancher cu 27 de ani mai mare decât ea. Imediat după mariaj, acesta îi mărturisea unui prieten: “Nu sunt îndrăgostit de ea, dar simt un atașament autentic și tandru care mă convinge că această ființă interesantă va fi un partener care va asigura fericirea întregii mele vieți și nu am nicio îndoială că beneficiul va fi reciproc. Are virtute și principii, așa cum rareori pot fi văzute astfel de calități la o vârstă atât de timpurie. Este tandră, afectuoasă, caritabilă și amabilă, iubită de familie și de toți cei care o cunosc”.

În epocă a apărut zvonul că Récamier era, de fapt, tatăl ei natural și ar fi luat-o de soție pentru a o face moștenitoarea sa. Căsătoria lor avea loc cam în timpul Regimului Terorii Iacobine și, dacă el ar fi fost ghilotinat, ea i-ar fi moștenit întreaga avere, dar teoria aceasta a fost respinsă de mai mulți istorici. Curios este, însă, faptul că Jacques i-a scris odată unui prieten că relațiile sale cu tânăra soție au fost doar platonice:

“Se poate spune că sentimentele mele pentru ea nutresc din cele pe care le-am avut pentru mama ei. Toți cei care ne frecventează casa sunt conștienți de faptul că ceea ce m-a adus aici a fost o prietenie pură, o prietenie care s-a dezvoltat din sentimentul, poate ceva mai cald, pe care l-am avut în primele zile când am cunoscut-o. Astăzi, când am ajuns la o vârstă la care toate celelalte pretenții sunt trecute, nu doresc decât să o educ ca pe un copil și să facă din ea o femeie virtuoasă și bună”.

Căsătoria nu a fost consumată niciodată și doamna Récamier a rămas virgină până la vârsta de cel puțin patruzeci de ani. Scriitorul Prosper Mérimée a lansat zvonul că Juliette suferea de o afecțiune fizică care ar fi făcut extrem de dureros actul sexual. Totuși, acest lucru nu i-a inhibat farmecul, pentru că mulți bărbați celebri, inclusiv scriitorul și diplomatul François-René de Chateaubriand, au mărturisit că au avut relații emoționale intense cu Juliette.

Chateaubriand era, de altfel, un musafir constant al salonului doamnei Recamier și, într-un fel, era considerat stăpânul casei.

De la primele zile ale consulatului francez și până la sfârșitul Monarhiei din iulie, casa Juliettei Récamier din Paris a fost unul dintre principalele locuri de întâlnire ale societății literare și politice pariziene. Oaspeții săi erau foști apropiați ai familiei regale, precum generalul Jean Bernadotte sau generalul Jean Victor Moureau. Acești prieteni, refuzul ei de a deveni doamna de onoare a împărăteasei Joséphine de Beauharnais și, mai ales, prietenia cu Germaine de Staël, o figură extrem de interesantă a epocii, au făcut-o însă suspectă pentru regimul lui Napoleon Bonaparte.

Prin Madame de Staël, Récamier a făcut cunoștință cu Benjamin Constant, activist și scriitor elvețiano-francez, ale cărui gesturi politice din ultimele zile ale Primului Imperiu Francez și ale primei restaurări a Bourbonilor au făcut-o pe Juliette persona non grata. În cele din urmă a fost exilată din Paris din ordinul lui Napoleon Bonaparte. După o scurtă ședere în Lyon-ul natal, a plecat la Roma și, de acolo, la Napoli. Aici a fost în relații extrem de apropiate cu Joachim Murat și cu soția acestuia, Caroline Bonaparte, care complota atunci cu Bourbonii.

Juliette de Recamier l-a convins pe bunul ei prieten, Benjamin Constant, să pledeze în favoarea pretențiilor lui Murat într-un memorandum adresat Congresului de la Viena și, de asemenea, l-a determinat să ia o atitudine hotărâtă împotriva revenirii lui Napoleon în timpul Celor o sută de zile.

În vremea asta, Jacques-Rose, soțul ei, se confrunta cu probleme financiare dezastruoase. În 1805, Juliette a vizitat-o pe Madame de Staël care se afla atunci la Coppet, în Elveția, pentru a discuta despre un eventual divorț de acum falitul ei bărbat, mai ales că primise propunerea de a se recăsători cu prințul Augustus al Prusiei. Dar, deși Jacques-Rose a fost de acord să-i acorde divorțul, acest lucru nu s-a mai întâmplat în cele din urmă. În perioada următoare, Juliette a pierdut cea mai mare parte din avere, dar a continuat să primească vizitatori în apartamentul său aflat lângă Abbaye-aux-Bois, o mănăstire cisterciană aflată pe Rue de Sèvres.

Spre sfârșitul vieții madame de Recamier era aproape oarbă, cele două operații de cataractă pe care le suferise eșuaseră, starea ei de sănătate se înrăutățise, pierduse aproape tot ce îi mai rămăsese din avere și toți prietenii din tinerețe muriseră, dar ea nu își pierduse atractivitatea. Juliette a murit la vârsta de 71 de ani, pe 11 mai 1849, în timpul unei epidemii de holeră care a lovit mai ales cartierul în care locuia și a fost înmormântată în cimitirul din Montmartre, alături de soțul ei care murise în 1830, și de părinții ei.

Amélie Lenormant, o nepoată pe care Juliette a adoptat-o, este autoarea unei biografii publicate în 1859 în care apar numeroasele scrisori primite de madame de Recamier de la prietenii ei celebri. Corespondența în original este acum păstrată de departamentul de manuscrise al Bibliotecii Naționale a Franței.

$¢$

 PRIMA CRUCIADĂ

Prima cruciadă (1095-1102) a fost o campanie militară condusă de forțele vest-europene pentru a recuceri orașul Ierusalim și Țara Sfântă de la musulmani. Concepută de Papa Urban al II-lea în urma unui apel al împăratului bizantin Alexios I Comnenus, cruciada a fost un succes, forțele creștine preluând controlul asupra Ierusalimului la 15 iulie 1099.

Aproximativ 60.000 de soldați și cel puțin jumătate dintre ei necombatanți au luat parte la Prima Cruciadă, care a început în 1095. După campaniile din Asia Mică și Orientul Mijlociu, orașe mari precum Niceea și Antiohia au fost recucerite, iar apoi adevăratul obiectiv, Ierusalimul. Au urmat multe alte cruciade, obiectivele s-au extins, la fel ca și câmpul de luptă, astfel încât chiar și Constantinopolul a fost atacat în campaniile următoare.

Cauzele primei cruciade

Prima și cea mai importantă acțiune care a declanșat butoiul de pulbere și a ars în cele din urmă până la izbucnirea primei cruciade a fost ascensiunea selgiucizilor musulmani, un trib turc din stepă. Selgiucizii au obținut victorii importante în Asia Mică împotriva armatelor bizantine, în special în bătălia de la Manzikert, în Armenia antică, în august 1071. Ca urmare, au preluat controlul asupra unor orașe mari precum Edessa și Antiohia, iar în jurul anului 1078 selgiucizii au creat Sultanatul Rum, cu capitala la Niceea, Bitinia, în nord-vestul Asiei Miche. Până în 1087, au preluat controlul asupra Ierusalimului.

Împăratul bizantin Alexios I Comnen (r. 1081-1118) și-a dat seama că expansiunea selgiucidilor în Țara Sfântă era o șansă de a câștiga ajutorul armatelor occidentale în bătălia sa pentru controlul Asiei Mice. În martie 1095, Alexios a lansat un apel către soldații occidentali. Apelul a fost trimis Papei Urban al II-lea (r. 1088-1099), care a fost remarcabil de receptiv, la fel ca mii de cavaleri europeni.

Papa Urban al II-lea trimisese deja trupe pentru a-i ajuta pe bizantini în 1091 împotriva nomazilor din stepele pecenegilor care invadau regiunea Dunării din nordul imperiului. A fost din nou dispus să-i ajute din mai multe motive. O cruciadă pentru a readuce Țara Sfântă sub control creștin a fost un scop în sine – ce modalitate mai bună de a proteja locuri atât de importante precum mormântul lui Isus Hristos, Sfântul Mormânt din Ierusalim. Creștinii care locuiau acolo sau mergeau în pelerinaj trebuiau de asemenea protejați. În plus, au existat câteva beneficii suplimentare foarte utile.

O cruciadă ar crește prestigiul papalității, deoarece s-ar afla în fruntea unei armate occidentale combinate, și și-ar consolida poziția chiar în Italia, după ce a suferit amenințări serioase din partea împăraților Sfântului Imperiu Roman în secolul precedent, care chiar i-au forțat pe papi să se distanțeze de Roma. Urban al II-lea spera, de asemenea, să se plaseze în fruntea unei Biserici creștine occidentale (catolice) și răsăritene (ortodoxe) unite, deasupra patriarhului Constantinopolului. Cele două biserici au fost divizate din 1054 din cauza dezacordurilor asupra doctrinei și practicilor liturgice. În cazul în care cineva este îngrijorat, o campanie de violență ar putea fi justificată prin referiri la anumite pasaje din Biblie și prin sublinierea faptului că aceasta a fost o luptă de eliberare, nu un atac, și că obiectivele au fost drepte și echitabile.

La 27 noiembrie 1095, Urban al II-lea a chemat la o cruciadă într-un discurs ținut la Conciliul de la Clermont, Franța. Mesajul, cunoscut sub numele de Indulgență și destinat în mod special cavalerilor, era tare și clar: cei care doreau să apere creștinătatea se vor îmbarca într-un pelerinaj, toate păcatele lor vor fi spălate și sufletele lor vor culege recompense neprețuite în viața următoare. Urban al II-lea a întreprins apoi un turneu de predicare în Franța în 1095-1096 pentru a recruta cruciați, unde mesajul său a fost condimentat cu relatări exagerate despre cum, chiar în acel moment, monumentele creștine erau pângărite și credincioșii creștini persecutați și torturați cu impunitate. Ambasade și scrisori au fost trimise în toate părțile creștinătății. Bisericile mari, cum ar fi cele din Limoges, Angers și Tours, au servit ca centre de recrutare, la fel ca multe biserici rurale și în special mănăstiri. Chemarea la "luarea crucii" - în care oamenii au jurat să devină cruciați și apoi au purtat o cruce pe umăr pentru a-și proclama obligația - a avut un succes incredibil. În toată Europa, războinicii, mânați de noțiuni de fervoare religioasă, mântuire personală, pelerinaj, aventură și dorință de bogăție materială, s-au adunat de-a lungul anului 1096, gata să plece spre Ierusalim. Data plecării a fost stabilită pentru 15 august a aceluiași an. Aproximativ 60.000 de cruciați, inclusiv aproximativ 6.000 de cavaleri, au participat la primele valuri.

Dușmanul musulman

Musulmanii selgiucizi, care preluaseră controlul asupra Asiei Mici și a nordului Siriei în ultimele decenii ale secolului al XI-lea, se confruntau deja cu dificultăți chiar înainte de sosirea cruciaților. În conflict cu rivalii lor înverșunați, șiiții fatimizi, cu sediul în Egipt, musulmanii sunniți selgiucizi le-au smuls Ierusalimul. Cu toate acestea, moartea puternicului sultan selgiucid Malikshah în 1092 a dat o lovitură serioasă ambițiilor selgiucizilor, rezultând într-o luptă pentru putere între mai mulți lorzi locali, dintre care niciunul nu a primit supremația. În plus, baza selgiucidă se afla în Bagdad, departe de bătăliile care aveau să aibă loc pe parcursul primei cruciade, așa că a existat puțin sprijin sau o gestionare centralizată a războiului. Mai mult, musulmanii șiiți au reușit să recâștige controlul asupra Ierusalimului de la selgiucizi cu doar câteva luni înainte de sosirea cruciaților. Ambele grupuri de musulmani nu erau probabil complet conștiente de natura religioasă a căutării cruciaților și de diferența dintre cruciați și grupurile obișnuite de jefuire bizantină. Nobilii cavaleri occidentali, pe de altă parte, nu doreau să hărțuiască un inamic pentru a-i pune mâna pe bogății, ci se aflau în Levant pentru o cucerire permanentă.

Petru Pustnicul și "Cruciada Poporului".

În mod ironic, și în ciuda intențiilor deliberate ale Papei de a face apel în mod specific la cavaleri (pe care Alexios le ceruse), mulți alții au fost afectați de virusul cruciadei. Primul grup important a fost Armata Poporului, un grup mixt de cavaleri săraci și mărunți. Ei erau conduși de predicatorul Petru Pustnicul și de cavalerul Gautier Sans-Avoir. Neechipați și forțați de necesitate să caute hrană în timp ce traversau Europa, și-au făcut puțini prieteni pe drum. Petru, care a plecat anterior într-un pelerinaj în Țara Sfântă, unde a fost capturat de musulmani și torturat, a avut acum ocazia de a se răzbuna.

Între timp, un al doilea grup de cruciați, la fel de umili și indisciplinați, coborau Rinul. Condus de contele Emich de Flonheim, acest grup a afișat o ură religioasă infamă față de evreii din Speyer, Mainz, Trier și Köln. Cele două grupuri de cruciați, uneori numite "cruciada populară" (deși de fapt conțineau câțiva cavaleri), au sosit la Constantinopol la începutul verii anului 1096 cu scopul de a se muta la Ierusalim pentru a-i disloca pe selgiucizi. Aceste prime sosiri sunt descrise de Anna Comnen (1083-1153), istoric și fiică a împăratului bizantin, în Alexiad:

Și acești soldați franci erau însoțiți de o armată neînarmată mai numeroasă decât nisipul sau stelele, purtând palme și cruci pe umeri; femei și copii, de asemenea, din țările lor. (Grigore, 296)

Alexios i-a trimis rapid în Asia Mică, unde, ignorând sfatul bizantinilor, au fost prinși într-o ambuscadă și exterminați lângă Niceea de o armată selgiucidă condusă de Kilij Arslan I la 21 octombrie 1096. Nu asta au avut în minte Alexios sau Papa Urban al II-lea când au lansat mișcarea cruciadei.

Căderea Antiohiei

Al doilea val de cruciați, de data aceasta compus din mai mulți cavaleri și războinici profesioniști, a sosit la Constantinopol în toamna și iarna anului 1096. Acest al doilea val nu a fost o mare îmbunătățire pentru împăratul bizantin, deoarece număra printre conducătorii săi un vechi dușman, Normandul Bohemond din Taranto. Acesta din urmă și tatăl său, Robert Guiscard ("vicleanul"), duce de Apulia, au atacat Grecia bizantină între 1081 și 1084. În 1097, Bohemond și cavalerii săi au sosit la Constantinopol și la început lucrurile au mers destul de bine, normandul jurând credință împăratului, la fel ca și alți lideri cruciați, cum ar fi Godefroy de Bouillon, Duce de Lorena Inferioară și Raymond al IV-lea (alias Raymond de Saint-Gilles), Conte de Toulouse. Erau mulți alți nobili și, din moment ce fiecare comanda propriul contingent de cavaleri, ca să nu mai vorbim de problemele practice ale barierei lingvistice, a fost un mic miracol că această forță putea realiza ceva. Succesul lor avea să surprindă pe toată lumea.

Alexios s-a folosit bine de cruciați, în ciuda violurilor și jafurilor de către membrii mai puțin evlavioși ai armatelor occidentale care au provocat haos traversând Europa și teritoriul Imperiului. Normanzii erau dornici să-i învingă pe selgiucizi și să-și întemeieze propriile regate. Este posibil ca Alexios să fi urmat acest plan, deoarece aceste regate ar fi putut fi un tampon util la granița Imperiului. Cu o forță mixtă de cruciați, armata lui Alexios, comandată de generalul bizantin Tatikios, a reușit să recucerească Niceea în iunie 1097, deși selgiucizii au preferat, în realitate, să o abandoneze și să lupte încă o zi. Apoi au măturat câmpia anatoliană și au obținut o mare victorie la Dorylaeum la 1 iulie 1097.

Armata cruciată bizantină s-a împărțit apoi în septembrie 1097, cu o armată deplasându-se spre Edessa mai la est și alta în Cilicia la sud-est. Corpul principal s-a îndreptat spre Antiohia din Siria, cheia frontierei Eufratului. Orașul mare a fost unul dintre cele cinci scaune patriarhale ale bisericii creștine, cândva patria Sf. Pavel și Sf. Petru și locul probabil de naștere al Sfântului Luca. Ar fi o mare lovitură de propagandă să-l recuperăm.

Deși bine fortificată și prea mare pentru a fi complet înconjurată, Antiohia a fost într-adevăr următoarea captură majoră a cruciaților la 3 iunie 1098, după un asediu anevoios de 8 luni în care atacatorii au fost asediați de o forță musulmană din Mosul. Cruciații au suferit și de ciumă, foamete și dezertări. Din păcate pentru Alexios, în drum spre asediul orașului, a întâlnit refugiați din zonă care l-au informat în mod greșit că cruciații erau pe cale să fie învinși de o armată musulmană uriașă, așa că împăratul s-a întors acasă. Bohemond nu a fost foarte fericit să afle că armata sa a fost abandonată de bizantini, deși a capturat oricum orașul și a învins o forță de ajutor. Normandul a decis să-și renege jurământul de a returna împăratului toate teritoriile capturate și a păstrat orașul pentru el. Relațiile dintre cei doi lideri au fost astfel otrăvite iremediabil.

Capturarea Ierusalimului

În decembrie 1098, armata cruciată a mărșăluit spre Ierusalim, capturând mai multe orașe-port siriene de-a lungul drumului. În cele din urmă au ajuns la destinația finală pe 7 iunie 1099. Din vasta armată care părăsise Europa, doar aproximativ 1.300 de cavaleri și aproximativ 12.500 de infanterie au rămas pentru a atinge ceea ce se presupunea a fi obiectivul principal al cruciadei.

Protejat de ziduri masive și de o combinație de șanțuri și prăpăstii, Ierusalimul avea să fie o durere de cap militară. Din fericire, un număr de nave genoveze au sosit la momentul potrivit cu lemn care a fost folosit pentru a face două turnuri de asediu, catapulte și un berbec. În ciuda acestor arme, apărătorii au rezistat asediului, deși garnizoana musulmană a fost remarcabil de reticentă în a ieși și a ataca asediatorii, probabil mulțumit să aștepte ajutorul promis de Egipt. Apoi, la mijlocul lunii iulie, Godfrey de Bouillon a decis să atace ceea ce i se părea a fi o secțiune mai slabă a zidului. Ridicându-și turnul de asediu la adăpostul întunericului și umplând o parte din șanț, cruciații au reușit să se apropie de ziduri. Cu Godfrey în frunte, atacatorii au escaladat apărarea și s-au trezit în oraș pe 15 iulie 1099.

A urmat un masacru de musulmani și evrei, deși cifrele de 10.000 sau chiar 75.000 de morți sunt cel mai probabil exagerate. O sursă musulmană contemporană (Ibn al-Arabi) estimează cifra la 3.000 din cei 30.000 de locuitori ai orașului. O lună mai târziu, o mare armată egipteană a sosit pentru a recuceri orașul, dar a fost învins la Ascalon. Ierusalimul, cel puțin pentru moment, era din nou în mâinile creștinilor; Godefroy de Bouillon, eroul asediului, a fost numit rege al Ierusalimului. Întors în Italia, Papa Urban al II-lea a murit la 29 iulie 1099 fără a experimenta succesul cruciadei sale. Pentru unii istorici, Ascalon a marcat sfârșitul primei cruciade.

Alte victorii

După ce și-au îndeplinit misiunea, mulți cruciați s-au întors în Europa, unii cu bogății, alții cu relicve sacre, dar cei mai mulți erau într-o stare destul de proastă după ani de bătălii grele și recompense slabe. Un nou val de cruciați, organizat de Raymond de Toulouse, a sosit la Constantinopol în 1100. La 17 mai 1101, Cezareea a fost capturată; pe 26 mai, Acre a căzut și el. Dar, amenințător, pentru cruciadele viitoare, musulmanii au devenit din ce în ce mai familiarizați cu tacticile de luptă și armele occidentale. În septembrie 1101, o armată cruciată de cavaleri longobarzi, francezi și germani a fost învinsă de selgiucizi. Lucrurile aveau să devină din ce în ce mai dificile pentru armatele occidentale în următoarele două secole de război.

Între timp, Alexios nu a renunțat la Antiohia și a trimis o forță pentru a ataca orașul sau, cel puțin, pentru a-l izola de teritoriile înconjurătoare deținute de cruciați. Dar Bohemond a dispărut și s-a întors în Italia pe Papa Pascal al II-lea (r. 1060-1118) și pe regele francez Filip I (r. 1060-1108) că adevărata amenințare la adresa lumii creștine erau bizantinii. Împăratul lor trădător și biserica lor rătăcită urmau să fie eliminați. Așa a fost lansată o invazie a Bizanțului în 1107. A eșuat, în mare parte pentru că Alexios și-a mobilizat cele mai bune forțe pentru a-i înfrunta, iar papa și-a abandonat sprijinul pentru campanie. Ca urmare, Bohemond a fost forțat să se supună împăratului bizantin, care l-a lăsat să conducă Antiohia în numele lui Alexios. Astfel, s-a stabilit modelul pentru împărțirea teritoriilor capturate.

Evaluare: Succese și eșecuri

Prima cruciadă a avut succes, deoarece Ierusalimul a fost recucerit, dar pentru a se asigura că orașul sfânt rămâne în mâinile creștinilor, a fost necesar să se stabilească mai multe colonii occidentale în Levant (cunoscut sub numele de Imperiul Latin al Orientului Latin sau Outremer). De asemenea, au fost create ordine de cavaleri pentru a-i apăra mai bine. Este clar că va fi nevoie de un aflux constant de noi cruciați în următoarele decenii, precum și de un val de taxe pentru a-i finanța. Inițial, populațiile locale au fost masacrate, dar occidentalii și-au dat seama curând că, pentru a-și menține câștigurile, aveau nevoie de sprijinul populațiilor locale extraordinar de diverse. Ca urmare, religiile necreștine au fost din ce în ce mai tolerate, deși cu unele restricții.

În ciuda recrutării continue în Europa și a încercărilor de a crea "colonii" și regate permanente, s-a dovedit imposibil să se păstreze câștigurile primei cruciade și au fost necesare campanii suplimentare pentru a recuceri orașe precum Edessa și Ierusalim după căderea sa în 1187. Au existat opt cruciade oficiale și mai multe cruciade neoficiale în secolele al XII-lea și al XIII-lea, toate având mai multe eșecuri decât succese.

Prima cruciadă a avut consecințe neprevăzute sau negative, inclusiv ruperea relațiilor dintre Occident și Bizanț și oroarea bizantinilor față de grupurile de războinici indisciplinați care făceau ravagii pe teritoriul lor. Luptele dintre cruciați și forțele bizantine erau frecvente, iar neîncrederea și suspiciunea față de intențiile lor au crescut. A fost o relație dificilă care s-a înrăutățit, iar starea de spirit proastă și neîncrederea reciprocă dintre Est și Vest au continuat să crească și au culminat cu jefuirea Constantinopolului în 1204.

Grupurile cruciate, care de obicei nu erau cavaleri, ci locuitori săraci ai orașelor, au profitat de fervoarea creștină pentru a ataca grupurile minoritare, inclusiv evreii din nordul Franței și Renania. Mișcarea cruciată s-a răspândit și în Spania, unde, în a doua și a treia decenă a secolului al XII-lea, au fost efectuate atacuri împotriva maurilor. Prusia, Marea Baltică, Africa de Nord și Polonia, printre altele, au găzduit, de asemenea, armate cruciate până în secolul al XVI-lea, deoarece idealul cruciadei, în ciuda succeselor militare dubioase, a continuat să atragă conducătorii, soldații și oamenii obișnuiți din Occident, iar ținta sa s-a extins pentru a include nu numai musulmanii, ci și păgânii. schismatici și eretici.

Surse:

Phillips, J. Cruciadele, 1095-1204. Routledge, 2014.

$$$

 ALEKSANDR SERGHEEVICI PUȘKIN

„Eu nu am o dorinţă limpede de a muri, dar mă comport ca şi cum aş căuta moartea cu toate puterile.”

Cel mai mare poet al Rusiei a avut parte de glorie, a trăit drama exilului şi, ca toate personajele pe care le-a creat, a avut o viaţă fascinantă. Aleksandr Sergheevici Puskin s-a născut în iunie 1799 la Moscova şi a murit la 29 ianuarie 1837, în urma unui duel. Avea 37 de ani. A fost un poet și dramaturg clasic rus din perioada romantică. Fondatorul literaturii ruse moderne a avut patru copii. Se spune despre el că s-a iubit cu 113 femei.

Ne aflăm în epoca îmbibată de influenţă franceză, când împăratul Napoleon cucerea noi teritorii. Viitorul poet se naște într-o familie de aristocrați ruși, cu strămoși germani, scandinavi și africani. Mama lui, Nadejda Ossipovna Hannibal, a fost nepoata lui Abram Petrovici Hannibal, un sclav african, adus cadou suveranului Petru cel Mare, care a devenit general de armată și persoană apropiată țarului.

Copilul dolofan și tăcut moștenește sensibilitatea nordicilor, trăsătură a sufletului slav și pornirile pătimașe ale sângelui african. Băiatul cu părul creţ, faţa oacheşă, ochii vii şi buze groase, trăsături moştenite de la mama sa de origine africană, devine ştrengarul îndrăzneţ şi vorbăreţ la şcoală. Tatăl său se trage dintr-o familie de boieri ruşi înstăriţi care vorbeau franceza în casă. Adolescentul face liceul la Petersburg. Este deştept, ingenios, spiritual, dar extrem de leneş. Se povestea că, odată, Ţarul Alexandru a intrat în clasă şi a întrebat cine este primul, iar băiatul a răspuns vesel: “aici nu-i niciodată întâiul, Măria Ta, toţi sunt al doilea”. Compune instantaneu versuri, publică primul poem, devine celebru în Rusia.

Femeile sunt purtătoarele seducţiei şi în amor pulsează cu inima

”Diavolul arăpesc”, cum i se spunea, e prins în beţia plăcerilor petersburgheze. „În adolescenţă am fost atât de copleşit de priveliştea unei femei goale încât i-am jurat credinţă veşnică. Icoane sunt multe, Dumnezeu e unul singur. Mă închin comorii dintre picioarele ei. Când flacăra rugăciunii scade mă îndrept spre altă comoară.”

Neascultător, spiritual, face furori cu limba ascuţită, vorbele de duh şi firea lui voluntară. Este gata să se bată în duel pentru nimica toată. Este popular şi devine periculos în faţa autorităţilor. “Hai să bem, să ne veselim, hai să ne jucăm cu viaţa!” spune prietenilor când se mută de la Chişinău la Odesa, ca să nu fie deportat în Siberia, după ce a scris “Odă a libertăţii”. Aici se deschid uşile aristocraţiei ruse, are acces la viaţa mondenă, îşi petrece timpul prin restaurante, pe banii altora, frecventează Opera italiană, face plimbări gălăgioase prin pieţele cu mulţimi sub sclipirea stelelor. Devine idolul tinerilor şi al femeilor, spunând adesea că “femeile sunt purtătoarele seducţiei şi în amor pulsează cu inima”. Obiectele pasiunii lui se schimbă des, patima lui rămâne însă aceeaşi.

Desfrâul este mândria trupului, iubirea este mândria sufletului

Fondatorul literaturii moderne ruse şi-a trăit iubirile pe malul Prutului, dar muza lui n-a fost niciuna dintre surorile seduse, Catrina, Elena sau Maria, nici ţigăncile Ludmila sau Zamfira, nici italianca Amalia, ci grecoaica Calipso. Îndrăgostit tot timpul, trăieşte într-o beţie a simţurilor fiind convins că „desfrâul este mândria trupului, iubirea este mândria sufletului, mândrie care nu este altceva decât desfrâul sufletului.” Nu ţine cont dacă sunt femei libere sau măritate, se îndrăgosteşte şi zace în chinurile atroce ale geloziei amintind că „există două momente de fericire: unul, când mergi la o femeie, cuprins de nerăbdarea de a o poseda, şi altul, când pleci de la femeie, eliberat de această nerăbdare şi de dorinţă. Am mai multe amante, în acelaşi timp, mă mut dintr-o lume în alta.”

Iubirea doboară pasiunea epuizată de fidelitate

În iarna lui 1828, la un bal, o cunoaşte pe Natalia Nicolaevna Goncearova, o brunetă, cu ochii verzi şi un profil de statuie antică. Fata are 16 ani. Vrăjit de frumuseţea ei, o cere de soţie. Familia tinerei se opune, poetul insistă, în 1830 se căsătoresc, primesc zestre o moşie şi fac patru copii. Sunt total nepotriviţi.

De la începutul căsniciei Puşkin observă: „cea mai mare mulţumire a Nataliei i-o aduceau cârpele noi şi complimentele pentru frumuseţea sa. Apariţia copiilor însemna preocupări concrete. Întreaga mea experienţă s-a dovedit a fi una de amant, dar nu şi de soţ. Pasiunea pentru Natalia n-a ţinut decât două luni. Ştiam că iubirea e trecătoare. În pat, noi, bărbaţii, ne lăsăm îmbătaţi numai de intensitatea senzaţiilor. După prima lună nu mai eram cuprins de tremurul pătimaş al voluptăţii când o vedeam dezbrăcându-se în faţa mea. După două luni am învăţat-o pe de rost şi nu mai avea cu ce să mă surprindă; ştiam de la început ce figuri va face, cu ce glas va geme agăţându-se de mine şi cum va ofta în extaz. Cu câtă bucurie o conduceam pe N. pe cărările sinuoase din grădina voluptăţii. Când am aşezat-o prima dată în patru labe şi în faţa mea s-au deschis cei doi lobi ai zonei preţioase spre care ţinteam, m-am amuzat de nepriceperea ei neprihănită, ea s-a întors nevinovată spre mine, a pufnit în râs, fără să-şi dea seama că râsul provoacă convulsii în sex. Femeile talentate în amor sunt amante desăvârşite, dar soţii nepotrivite. Şi trebuie să alegi între o soţie frumoasă şi o amantă minunată.”

Căsătorit, era nefericit sufleteşte, iar pofta de alte femei nu dispare, ci creşte cu timpul. Tristeţea, pustietatea locului, conflictele cu soacra îl determină să se mute. “În perioada despărţirii, amintirile despre nurii soţiei m-au făcut să o râvnesc mult. Am fost nevoit să recurg la perversiuni cu actriţe nemţoaice care-mi ieşeau în cale, cu fetişcane din birturile de mahala. Dumnezeu mi-e martor, cum de fiecare dată mă gândeam numai la soţia mea. La întoarcerea din Siberia am căpătat blenoragie. Înainte să mă întorc în patul conjugal, am consultat un medic la Moscova până m-a asigurat că sunt sănătos. În sfârşit am ajuns acasă, iar N. era la bal. O aşteptam în trăsură aţâţat pentru amor. Când s-a apropiat N., am deschis uşa trăsurii şi am scos penisul. O, despărţire! Cât de bună este, dacă nu durează o veşnicie. N. era mai dornică ca niciodată. Noaptea aia a fost albă. În seara următoare obişnuinţa a intervenit şi a înlocuit fericirea cu liniştea.”

Cu toate că are copii de crescut și o familie de întreținut, Pușkin îşi continuă viaţa de petrecăreţ prin baluri şi bordeluri. „Pasiunea durează mai puţin decât iubirea. Tocmai de aceea oamenii fac jurăminte de amor şi nu de pasiuni. Iubirea doboară pasiunea epuizată de fidelitate. Patul conjugal este leagănul pasiunii, care se transformă în mormântul ei.”

Exerciţiul meu preferat: să fac să se îndrăgostească de mine o târfă

La seratele imperiale intime sunt invitate persoane cu titluri de nobleţe. Vrând să-i deschidă accesul la curte Nataliei Nicolaevna, pe care o curta şi de care era îndrăgostit, Ţarul Nicolae I iscăleşte în 1834 decretul prin care acordă soţului său titlul de Kammerjunrer (titlul era acordat adolescenţilor). Umilit din punct de vedere al rangului social, îndeaproape urmărit, cu opera cenzurată, călătorii limitate, griji materiale şi cuprins de furie, Puşkin se confesează jurnalului intim: “Când o îmbrăţişam pe Natalia îmi imaginam în locul ei pe grecoaica Z. şi gelozia puternică amestecată cu plăcere îmi storceau sperma. Îmi alungam fanteziile legate de Z., ca să nu o jenez pe N. şi mă străduiam să mă pun în postura unuia care face amor cu o singură femeie. Sunt gelos pentru că eu le iubesc pe toate. Şi dacă femeia ţi se pare frumoasă şi după ce ai avut-o, înseamnă că într-adevăr e frumoasă.”

Se prezintă la balurile palatului fără frac şi pălărie şi nu participa niciodată la slujba de la biserică. Şeful Kammerjunrerilor îl aprostrofează, poetul îşi dă demisia, care nu-i este acceptată.

„Dracu’ m-a pus să mă nasc în Rusia cu suflet şi talent” îşi spune şi se refugiază în scris şi prin bordeluri. „Exerciţiul meu preferat era să fac să se îndrăgostească de mine o târfă. Asta presupune o artă a bărbăţiei. Mi-am ales una experimentată şi frigidă. Am urmărit-o până acasă. După mers ştiam că e o târfă. I-am spus că vreau să fac dragoste cu ea, dar fără să-i văd faţa. M-a rugat să n-o lovesc. I-am spus să nu se întoarcă şi să se aplece. Sunt perseverent. Ling din toate puterile cât mai variat. Târfa din ea dispare şi se trezeşte femeia. Oare asta nu este o dovadă de dragoste?”

Poezie, dragoste şi moarte

În 1834 vine la Petersburg baronul francez Georges-Charles de Heeckeren d’Anthès, parizian al Burbonilor. S-au văzut la un bal în Petersburg, dar întâlnirea fatală are loc într-un bordel. “Nu era un loc mai bun pentru a mă delecta cu orgiile altora. Nu există o imagine mai minunată decât aceea când penisul intră şi iese din vagin, privind din lateral. El a ejaculat, a sărit să se spele, şi-a dat masca de pe faţă. Era d’Anthès.”

Baronul frecventează casa lui Puşkin şi se îndrăgosteşte de Natalia. Înalt, impunător, în uniforma regală, D’Anthès devenise atracţia balurilor din Petersburg, era bărbatul visurilor tuturor doamnelor din înalta societate. Puţini ştiau că şi el alerga de la bal la bordel. Conversaţia scânteietoare, spumoasă, şăgalnică, excitantă o cucereşte pe Natalia. Ştia să-i vorbească. Se îmbată de cuvinte, amândoi tânjesc de dorinţă. Cuprinşi de vârtejul fierbinte al dragostei, nu mai ţin cont de nimic. Se întâlneau peste tot, la baluri, prin alte saloane, pe insula Eghina. Lumea vede, cleveteşte despre întâlnirile lor. Poetul îi interzice soţiei să-l mai aducă în casă pe D’Anthès. Rolul de încornorat îl face să turbeze. D’Anthès o imploră pe Natalia să răspundă la dragostea lui, căci altfel se împuşcă. Se întâlnesc în secret, pe la cunoştinţe comune.

“N. s-a căsătorit cu mine nu din dragoste, ci pentru a scăpa de morala maică-sii. Figura ei frumoasă şi proastă, cu timpul mi-a devenit atât de antipatică, încât nu ştiu pe care să-l omor primul, pe D’Anthès sau pe ea?” – gândea Aleksandr Sergheevici, împătimit de gelozie şi obsedat de duel.

În 26 ianuarie 1837, îi trimite tatălui baronului francez o scrisoare prin care îl jigneşte, acuzându-l că ascunde dragostea fiului său faţă de soţia sa. Duelul este de neînlăturat. Legile ruseşti supuneau unor pedepse grele pe cei ce se duelau, dar şi cei care erau martori. D’Anthès îi cere răgaz scriitorului 15 zile şi, în acest timp, se căsătoreşte în secret cu sora Nataliei. Gelos, năvalnic şi orgolios, poetul nu renunţă la duelul cu cel care i-a devenit subit cumnat. Pentru el nu era o premieră. Se spune că Pușkin a fost implicat în 20 de provocări la duel, patru dintre ele concretizându-se, iar restul fiind anulate grație intervenției prietenilor săi.

Duelul

Data stabilită – 27 ianuarie 1837. Cade într-o mieruri. O zi geroasa, cu multa zăpadă, undeva la marginea râului Ciornaia Recica, (în traducere râul Negru), cunoscut pentru duelurile faimoase care aveau loc pe malurile sale. Departe de centrul Petersburgului, pe crivăţul dur, Puşkin rânjeşte malefic, cu tot sufletulul lui de erou de capă şi spadă. Speră să-l împuşte mortal pe D’Anthès, să-i meargă ordonat ca şi-n alte dăţi paşii şi pirueta de duelist, atunci când se anunţă „Trageţi!”. Însă puşca nu merge de prea multe ori la duel, sau, aşa cum zice conaţionalul lui Puşkin, Cehov, dacă un pistol apare în actul întâi al piesei, cu singuranţă în ultimul act cineva va fi împuşcat.

Regulile sunt dure. Dacă în alte țări europene dueliștilor li se impune distanța de 25-30 de metri, aici cei doi combatanți sunt poziționați la doar 10 pași. D’Anthès trage primul foc și îl nimerește în abdomen pe poet. Acesta se prăbușește dar mai are puterea de a trage un ultim foc de armă. D’Anthès este rănit ușor la brațul drept. Pușkin este transportat în micuțul său apartament din Sankt Petersburg unde locuia în chirie. După două zile de agonie, pe 29 ianuarie 1837, la ora 2:45, Aleksandr Pușkin moare. Avea 37 de ani.

La aflarea veştii decesului, pentru a nu isca demonstraţii publice, din ordinul Ţarului Nicolae I, sicriul este ridicat în miez de noapte, în mare taină, şi ascuns într-o troică. Trupul lui Puşkin va fi dus cu sania la Mănăstirea Sviatogorsk din Mihailovskoie şi îngropat lângă mama sa, în zori.

D’Anthès este degradat și scos din Rusia sub escortă. Natalia se retrage la moșia familiei din Mihailovskoie. Se va recăsători în 1844 cu un anume Piotr Lanskoi, cu permisiunea țarului Nicolae care îi este și naș cu acest prilej. Va trăi până în 1863. Ajuns în Franța, Georges d’Anthès face o carieră politică (senator între 1852-1870 – pe vrema împăratului Napoleon al III-lea). Are o viață lungă, moare în 1895 în Alsacia, teritoriu german în acel timp. A purtat stigmatul de a-l fi ucis pe cel mai mare poet rus, dar asta nu l-a impiedicat să aibă succes in carieră.

Cel mai important poet romantic al secolului al XIX-lea

Cu puțin timp înainte de a muri, Puskin a expediat opera „Însemnări de taină ale lui Puşkin (1836-1837)” în Occident. Gestul său a fost catalogat drept dorință a testamentului, poetul cerând ca opera să-i fie dată spre publicare la 100 de ani de la moartea sa. Cu o astfel de istorie în spate, cartea devine celebră, fiind tradusă în 23 de limbi. Fiecare cultură naţională îşi creează propriul mit sexual, care poate fi variat şi schimbător, în funcţie de context, dar întotdeauna poartă unele caracteristici universale. Pentru a înceta a fi o senzaţie, fructul interzis trebuie gustat!

Și în zilele noastre, schimbătorul și charismaticul poet radical, care a luptat pentru libertate și a murit pentru dragoste, este venerat aproape ca un zeu de întreaga Rusie. Statuia lui se înalță în Piața Pușkin din Moscova, împodobită cu flori chiar și în toiul iernii. Pușkin afirmase în marele lui poem „Monumentul” că „Versurile mele vor fi cântate pe toată-ntinderea rusească/ Rămășițele mele vor dăinui și putreziciune nu vor cunoaște…”

S-a dovedit a fi profetic.

Surse: 

V. Veresaev – Viaţa lui Puşkin; 

A.S. Puşkin – Însemnări de taină ale lui Puşkin (1836-1837)

$$$

 RADU GYR

Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis. (Radu Gyr, Cântec de luptă)

Când vine vorba despre Radu Gyr, reprezentând în fapt pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu, căruia istoriografia românească îi atribuie postura de poet, dramaturg, eseist, traducător şi ziarist, vrând, nevrând, în conversaţia interlocutorilor se interpune şi un noian de etichetări, una mai deocheată ca alta, între care: poet al pătimirilor, poet al închisorilor, poetul care l-a adus pe Iisus în celulă, poetul legionar şi fascist, poetul antisemit, poetul condamnat la moarte şi efluviul acestora ar mai putea fi continuat în aceleaşi vălurite opinii exprimate, similare titulaturii romanului lui Irving Stone, „Agonie şi extaz”.

Dar, iată, chiar acum avem două bune motive ale „vorbirii” despre Radu Demetrescu - Gyr: primul, - la 2 martie 2025 s-au împlinit 120 de ani de la naşterea sa din 2 martie 1905, la Câmpulung-Muscel, ca fiu al cunoscutului actor craiovean Coco Demetrescu şi al doilea, - la 29 aprilie 2025, când s-au împlinit 50 de ani de la adormirea sa întru Domnul, la 29 aprilie 1975, în chiar Săptămâna Mare a Paştelui ortodox. Între cele două limite existenţiale se înscrie viaţa de 70 de ani a celui ce a fost literatul Radu Demetrescu - Gyr.

O incursiune, fie aceasta şi fugară în viaţa deja întrezărită tumultoasă a poetului Radu Gyr, devine, pe cât de necesară, pe atât de aşteptată sub aspectul ei dezvăluitor.

Să o întreprindem, dară, urmărind cu atenţie, atât „reperele” biografilor şi exegeţilor săi, cât mai ales propriile sale destăinuiri, aşa puţine câte au fost acestea. Şi cum pentru partea de început a vieţii poetului, biografii săi au fost destul de „zgârciţi” în adnotări, spre o mai corectă receptare a acestei prime perioade a copilăriei sale, vom apela la chiar jurnalul poetului, intitulat „Calendarul meu, întocmit cu lucidă viziune în ultimii ani ai vieţii sale şi publicat în 1973, cu doi ani înainte de sfârşitul vieţii sale, din care extragem: „M-am născut în Câmpulungul Muscelului, la 2 martie 1905. Mama mea, Eugenia Gherghel, cobora, după tată, dintr-o veche familie botoşăneană, având câteva picături de sânge german, moştenit de la bunica mea, Mina von Gelch. Tatăl meu, Ştefan Demetrescu, era originar din Scheii Braşovului, ardelean după ramura ţărănească a mamei sale şi pesemne, macedonean după tatăl lui care, iniţial, s-a numit Demetru Muşică”. 

La trei ani, părinţii săi „s-au strămutat în Cetatea Banilor”, acolo unde tatăl său, Ştefan Coco Demetrescu, îşi va etala pe scena Teatrului Naţional al Craiovei, „frumosul său talent de actor de comedie subţire, cum şi o ascendentă carieră glorioasă, până la 1931, data pensionării sale voluntare”. 

Mama sa iubitoare i-a trezit şi cultivat micului Radu gustul pentru lectură, „pentru poveste şi poezie”, citindu-i „basmele fraţilor Grimm şi baladele poeţilor germani Burger, Lenau şi Schiller”, iar tatăl său i-a trezit de timpuriu „gustul şi simpatia pentru arta dramatică.” Nu-i de mirare, precum şi mărturiseşte: „odată stârnită apetenţa lecturilor, am izbutit să citesc singur, fără vreo călăuză didactică...” Şi lecturile sale, începute cu Robinson Crusoe şi tot continuate cu Călătoriile lui Guliver, Don Quijote de la Mancha, Isprăvile lui Păcală, balada lui Gruia Novac, poeziile Elenei Farago ş.m.a., aveau să-i întipărească pasiunea pentru lectură, „ce l-a stăpânit întrega sa viaţă”. 

Cu siguranţă, „Calendarul meu” s-a constituit într-un „pios omagiu” adus părinţilor săi: mamei, „minunata Jenny, muziciana îndrăgostită de poezie” şi tatălui, „lui Coco, pătimaş cititor şi, până la adânci bătrâneţi, slujitor al artei sale”, amândoi, „înţelepte îndreptatre pe drumul incipientei mele culturi literare.”   

La vremea învăţăturii, în toamna lui 1912, merge la şcoală, având avantajul „cititului şi scrisului” de acasă, fapt ce-l propulsează printre „fruntaşii claselor primare”, la toate „materiile”, mai puţin la ...matematică. Tot atunci, în ultimile clase primare, începe „să însăileze” primele sale poezii, pe care le semnează Radu Grui, împrumutând denumirea muntelui din localitatea natală. În 1916, la intrarea României în război, ca absolvent al şcolii primare, este acceptat să fie „cercetaş de război” al Spitalului de campanie de la Craiova şi, astfel, în 7 noiembrie 1916, pe „când avea unsprezece ani şi jumătate”, ca brancardier al unei ambulanţe militare, va fi rănit în „luptele încleştate” date la Târgu Jiu împotriva forţelor inamice invadatoare. De atunci, din acele scene dramatice, micul Radu îşi va cultiva „simţul jertfei şi al onoarei, care-l va însoţi până la sfârşitul vieţii”, cum a notat unul dintre biografii săi.

În anul 1917 devine elev al renumitului liceu craiovean „Carol I”, înfiinţat în 1885. Aici va primi o învăţătură solidă din partea unor mari profesori ai vremii şi tot aici, „purtându-şi cu mândrie uniforma liceului”, va frecventa Salonul literar, îndrumat de poeta Elena Farago, „meşteră în versul ei bine cizelat”, aşa cum era ea apreciată. Publică în revista liceului „Tinerimea şcolară” mai multe poezii, dar şi poemul dramatic „În munţi”, care, prefaţat de profesorul de franceză, C.D.Fortunescu, animator al vieţii culturale craiovene, „a văzut lumina rampei” în cadrul unei serbări şcolare.

De îndată ce a înregistrat acest „prim succes poetic”, liceanul Radu Demetrescu se avântă şi mai compune alte câteva piese de teatru versificate, între care: Sineul zmeilor – dramă în 7 tablouri, Pentru ţară, Eroii şi un... Basm, ce „l-au deranjat şi înfuriat” pe directorul liceului, Nicolae Balaban, „excelent geometru, dar şi un tip obtuz şi refractar oricărui impuls artistic”, potrivit caracterizării acestuia în „Calendar”. Drept consecinţă nedreaptă, aflat elev în clasa a IV-a de liceu, a fost eliminat, pentru „vina” de a fi scos, împreună cu un coleg, revista satirică Cariopsa, trasă „la şapirograf”.

Pentru terminarea liceului se pregăteşte „în particular”, dar îşi şi lărgeşte colaborarea sa literară cu mai multe reviste şi publicaţii ale vremii, dintre care reţinem: Adevărul literar şi artistic, Năzuinţa, Gândul nostru, Flamura, Rampa, Ramuri, Falanga, Universul literar, Suflet românesc, Revista Fundaţiilor Regale, Gândirea; de aceasta din urmă simţindu-se legat prin ideologia „gândiristă” şi programul ei „avangardist”.

Un important moment al biografiei lui Radu Gyr (pseudonim deja consacrat) este anul 1924, de acesta legându-se „un triplu succes”: absolvirea bacalaureatului „cu brio”, debutul literar cu primul său volum de versuri, Linişti de schituri. Poeme., bine primit de critica literară şi debutul său ca student la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii bucureştene. Va menţiona în „Calendarul meu” faptul de a fi avut ăn studenţie „şansa de a se afla în preajma unor profesori eminenţi, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Nicolae Cartojan, P.P.Negulescu, Constantin Rădulescu-Motru, Tudor Vianu, Nae Ionescu”, pe care-i portretizează, întru fire şi strălucire şi „cărora le-a fost recunoscător, pentru tot ce i-au dăruit în întreaga viaţă.”

În timpul studenţiei frecventează cu regularitate Cenaclul literar condus admirabil de profesorul universitar Mihai Dragomirescu, la care „i se iveşte fericit prilejul de a-i cunoaşte pe scriitorii Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, Ion Pillat.” Remarcat de profesorul Dragomirescu, la sfârşitul studenţiei, Radu Gyr devine asistent, şi apoi, cu doctoratul luat excelent, devine http://xn--confereniar-cic.la/ Catedra de Critică şi Estetică literară, fiindu-i încredinţată susţinerea cursului: Evoluţia criticii estetice şi aspecte literare contemporane, la care îşi dovedeşte din plin strălucitoarea sa elocinţă.

Remarcându-se pentru fecunda sa lirică publicată în revistele literare româneşt, în 1926, student fiind, Societatea Scriitorilor Români (S.S..R.) îi acordă Premiul pentru sonet. Continuă să scrie şi să editeze noi volume de poezie: Plânge Strâmbă-Lemne (Craiova, 1927) şi Cerbul de lumină (Bucureşti, 1928); pentru fiecare volum în parte devine laureat al Societăţii Scriitorilor Români, Chiar şi fără a edita un nou volum, în 1929, S.S.R. îi acordă un nou premiu, al scriitorilor tineri, pentru poeziiile sale publicate în reviste, recunoscându-i-se astfel locul ce-l ocupă în avangarda poeziei româneşti.

În plin succes literar, în 1927, se căsătoreşte „cu frumoasa Flora, ce avea să-i fie reazem moral şi duhovnicesc până la sfărşitul vieţii, alături de singura lor fiică, Simona Luminiţa (după cum se va vedea), cea care, la rându-i avea să-i lumineze tunelul întunecat de cumplitele orori prin care a trecut tatăl său, poetul martir Radu Gyr”.

Atent la suferinţele ţării, pândite de pericolul roşu - bolşevic, dar şi de cel verde – nazist, în perioada 1930 – 1933, Radu Gyr ia contact direct „cu suferinţele românilor care încercau cu greu să menţină integritatea naţională şi economia ţării în faţa acestor mari pericole, dar şi periclitată de conducătorii compromişi ai României, care încercau s-o scoată la mezat” şi, alături de alte tinere elite culturale, se înscrie în Mişcarea Legionară, pe care o consideră „singura mişcare politică a vremii, capabilă de jertfă şi sacrificiu pentru reînvierea spirituală a neamului românesc”. La această Mişcare, „nici politică şi nici pe departe criminală”, a aderat şi a colaborat „aproape toată elita neconpromisă a Românie”: Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Petre Ţuţea, Nae Ionescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Radu Budişteanu, Horia Vintilă, George Manu, Mihail Manoilescu, Simion Mehedinţi, P. P. Panaitescu, Mihail Polihroniade şi mulţi alţii, stăpâniţi de dorinţa „formării şi educării culturale a poporului român, îndemnându-l să cultive idealurile creştine şi patriotice, nu în duh şovin, ci în duhul evlaviei şi respectului pentru înaintaşii acestui neam”.

Poetul Radu Gyr, „prin tăria cuvântului scris şi prin crezul său înalt, cu dragoste nestrămutată de ţară, pătruns de fiorul patriotismului şi al credinţei strămoşeşti”, devine membru de seamă al Mişcării Legionare şi este numit şef al regiunii Oltenia. A fost recunoscut şi ca „poet al mişcării”, versurile sale, puse pe muzica compozitorului Ion Mânzatu, au devenit repede „sloganuri imnice ale «Gărzii de fier»” dar, cum va afirma mai târziu onestul critic literar, Ov.S.Crohmălniceanu, „trebue să deosebim poezia autentică a lui Radu Gyr de metamorfismul prăpăstios, care a rezultat din altoirea imagisticii pădureţe pe mistica <gărzii de fier>.” La rândul său şi exegetul Adrian Popescu notează cu luare aminte: „Poetul (Radu Gyr - n.n.) îl surclasează pe ideolog.”

În 1939, poetul Radu Gyr, „cel chemat să slujească unui ideal mai nobil şi mai înalt decăt cel al înălţării prin poezie”, cade pradă criminalului regim „carlist” , cel care, în noaptea de 16-17 aprilie, „a încarcerat toată intelectualitatea de dreapta a României”, mai întâi, în închisoarea de la mănăstirea Tismana şi apoi, în lagărul de la Miercurea Ciuc”, „în condiţii grele de detenţie, între ziiduri reci, fără asistenţă sanitară şi un sever regim alimentar, cu interdicţia corespondenţei cu familia” şi alte cumplite privaţiuni.

Aşa a început pentru Radu Gyr, precum şi pentru ceilalţi colegi de breaslă culturală, „calvarul şi suferinţele inimaginabile la care au fost http://xn--supui-mdb.cu/ toţii.” În faţa acestora, singura alinare a suferinţelor a fost şi de această dată tot înaltul spirit cultural; lagărul transformându-se imediat într-o „academie ideatică”, de prelegeri, „la care a excelat Nae Ionescu”, de poezie, „la care a excelat Radu Gyr”, cu vestitul său Cântec de leagăn: „Dormi copilul mamii, nani, nani,/ a plecat şi ultimul lăstun./ Ruginiră plopii şi tufanii/ şi din temniţa ce-i surpă anii/ nu s-a mai întors tăticul bun.”

Condamnaţi, în baza unui rechizitoriu aberant, la ani grei de puşcărie de către Tribunalul Poporului, în urma biruinţei Mişcării din septembrie 1940, cum relatează exegetul C-tin. Budescu: „toţi deţinuţii arestaţi sub Carol al II-lea sunt eliberaţi şi puşi în funcţii înalte de conducere”. Aşa a ajuns Radu Gyr director general al teatrelor din România. Era perioada aprigă a celui de-Al Doilea Război, declanşatoare a antisemitismului nazist, potrivit căreia toţi actorii evrei trebuiau „daţi jos de pe scena oricărui teatru”. Obligat să se supună acestei „dezlănţuiri antisemite”, Radu Gyr, în acelaşi spirit de frondă împotriva oricărei nedreptăţi, înfiinţează în Bucureşti, cu de la sine putere, Teatrul evreiesc „Baraşeum”, în care adună toţi actorii evrei din România, acesta fiind „singurul teatru evreiesc din toate ţările Europei”, al cărui prim spectacol de revistă „Ce faci astă seară” avut loc pe 1 martie 1941. Unde-i antisemitismul lui Radu Gyr?

În acelaşi mod de simţire curată, stupefiat de mârşava asasinare, din noiembrie 1940, a marelui savant Nicolae Iorga, care i-a fost eminent dascăl în anii de liceu, pusă pe seama „gărzii”, Radu Gyr şi-a făcut publică indignarea: „Nu găsesc, nici azi, vreo justificare a sălbaticului act de violenţă, unele ranchiune politice autohtone neîndreptăţind, în nici un caz, o asemenea cruzime.”

După îndepărtarea „mişcării”, noul guvern antonescian îl condamnă pe Radu Gyr la 12 ani de detenţie „pentru incitarea mulţimii la ocuparea Palatului Telefoanelor”, acuzaţie nefondată; aceasta fiind „rezultatul unor puternice resentimente pe care regimul antonescian le avea contra mea”, conform propriei sale declaraţii, neluate în seamă. În consecinţă, alături de alţi intelectuali români, este trimis în lagărul de la Sărata din Basarabia, iar de acolo, pentru „reabilitare”, a fost „expediat” pe frontul din Rusia „direct în linia întâi”, unde a şi fost grav rănit în primele lupte de la Vigada – Vinogradov. În spitalul de campanie continuă să scrie poezii: „Departe, în vis, e o casă / din geamuri clipind somnoroasă/ şi două mânuţe mirate/ cucernic pe piept închinate/ în mica lor rugă sfioasă./ Să vină tăticu acasă”. După doi ani de chin şi dureri, înspre sfârşitul lui 1944, „escortat” fiind, ajunge cu bine acasă la soţia sa, Flora şi la iubita lui fiică, Simona; asta deoarece ostaşul ce-l însoţea nu şi-a îndeplinit ordinul de a-l „lichida”. În răstimpul anilor de război scrie şi editează două volume de versuri: Poeme de război (1942) şi Balade (1944), ultimul fiind „cel mai profund volum de poezie a poetului”, apreciat astfel de critica literară şi exegeţi.

 

Întoarcerea armelor din 23 august 1944, îl găseşte pe Radu Gyr în convalescenţă, dar asta nu împiedecă noile autorităţi să-l includă în lotul „scriitorilor şi ziariştilor” ostili comunismului şi să-l condamne la 12 ani de muncă silnică. Ca rănit de război va fi pentru o scurtă vreme internat în spitalul închisorii de la Braşov, după care este încarcerat în închisoarea de la Aiud, acolo unde, după plecarea regelui Mihai din ţară, „comuniştii au făcut din temniţă un loc de exterminare a deţinuţilor politici”, teroarea, bestialitatea şi privaţiunile îndurate aici însemnau în fapt ...iadul pe pământ. Regimul sever al închisorii „a golit celulele de orice urmă de creion şi de hârtie şi a ridicat un zid impenetrabil între deţinuţi şi familiile lor”. Însă, nici carcera, „fără pat şi cu apă pe jos”, nici interogatoriile, „cu bătăi şi schingiuiri crunte”, n-au putut înfrânge rezistenţa intelectualilor - deţinuţi, Tăria lor neînfrântă, fizică şi morală, le era susţinută curajos de predicile de duminică ale lui Nichifor Crainic şi de versurile lui Radu Gyr, care treceau necontenit zidul celulei, fie „din gură în gură”, fie, înscrise „cu bucăţi de săpun”, fie prin „înnodarea aţei” smulsă din zeghe sau din paturi, fie, „transmise prin alfabetul Morse” şi câte alte „invenţii” năstruşnice. Dar, după cum se va destăinui mai târziu însuşi poetul: „memorarea versurilor mele era cea mai bună metodă pentru a putea fi scoase afară, pe care o foloseau cei cu o memorie bună, între care Relu Stratan, Gili Ioanid şi Dumitru Cristea”, acesta din urmă memorând peste 200 de poezii, pe care , la ieşirea din închisoare,, „le va aşterne pe hârtie în trei caiete, în octombrie 1956.”

În toamna anului 1946 , aflat grav bolnav în spitatul închisorii Văcăreşti, „cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC şi hemofilic”, i s-a refuzat orice ajutor medical. Chiar şi aşa fiind „numai piele şi os” , dar nepierzându-şi credinţa, Radu Gyr compune poezia „Az´noapte Iisus”, care a devenit repede singurul sprijin moral şi spiritual al miilor de deţinuţi, „prin care au biruit moartea şi temniţa”. „Az´noapte Iisus a intrat la mine-n celulă/ A stat lângă mine pe rogpjină/ O, ce trist, ce înalt era Christ!/ - Pune-mi pe răni mâna ta./ Luna a intrat după El în celulă/ Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,/ Şi-l făcea mai înalt şi mai trist.// Parcă purtase lanţuri, cândva./ Când m-am trezit din grozava genună/ - Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele./ Miroseau paiele a trandafiri./ Din lună venea fum de căţui./ Eram în celulă şi era lună,/ M-am pipăit şi pe mâinile mele/ Numai Iisus nu era nicăiri.// Am găsit urmele cuielor Lui.

Cu poeziile lui Radu Gyr pe buze, deţinuţii temniţelor comuniste au îndurat terori şi cruzimi inimaginabile fără să renunţe vreodată la visele lor şi, astfel, cum spun şi versurile sale din „motto”, aceştia n-au putut fi înfrânţi niciodată.

Spre sfârşitul anului 1955, cu puţin timp înainte de sfârşitul celor 12 ani de condamnare, Radu Gyr este eliberat, în urma intervenţiei „de afară” a lui Mircea Eliade. Din nefericire, libertatea căpătată avea să-i fie scurtă, până la 1958, când i se înscenează, lui şi altor 25 de intelectuali creştini, un „simulacru de proces” prin care toţi inculpaţii sunt condamnaţi la moarte. Lui Radu Gyr i se reţine ca vinovăţie poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, considerată a fi un nijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist, a cărei ultimă strofă este incendiară în patosul ei: „Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!/ Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”

La recursul procesului, sentinţa de condamnare la moarte a fost comutată în muncă silnică pe viaţă, dar rezultatul acestuia a fost comunicat deţinuţilor abia peste un an, timp în care aceştia au continuat să fie „legaţi în lanţuri grele de picioare şi supuşi unui crunt regim ce alterna între viaţă şi moarte”. În 1962, Radu Gyr primeşte şi ultima cruntă lovitură, bine calculată în ameninţarea acesteia: „Dacă nu cedezi şi nu te lepezi de trecutul tău legionar îţi vom aresta soţia şi fiica.” Într-adevăr, cum soţia sa, Flora şi fiica, Simona, erau singura raţiune de a trăi a poetului, mişeleasca ameninţare a avut efectul maxim, aşa cum singur se va explica mai târziu: „Torturat sufleteşte, am acceptat să dau o declaraţie publică prin care să-mi reneg trecutul şi opera, în termenii dictaţi de securişti. Îmi rupeam din suflet. Sufletul a fost salvat, dar chnul meu nu a încetat. (...) Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr.”

Fără să fi fost înfrânt, compune poezia Voi n-aţi fost cu noi în celule, în al cărei final nu-şi pierde fiorul credinţei: „Când porţile sparge-se-or toate / şi morţii vor prinde să urle, / când lanţuri şi ziduri cadea-vor sfărmate, / voi nu ştiţi ce-nseamnă învierea din moarte, / căci n-aţi fost cu noi în celule.”

Cu nestrîmutatul gând al intoarcerii, exprimat cu duioşie şi speranţă în poezia „Ne vom întoarce într-o zi”, din care redau doar o singură strofă: „Ne vom întoarce ca un fum, / Uşor, ţinându-ne de mâini, / Toţi cei de ieri în cei de-acum, / Cum trec fântânile-n fântâni.”, la eliberarea sa din 1963, Radu Gyr, neînfrântul poet al închisorilor, având nevoie de o reabilitare, „nu găseşte sprijin şi recunoştinţă, nici din partea Bisericii Mamă şi nici din partea literaţilor vremii, care nu ştiau cum să-i ascundă mai bine opera sa genială, plămădită în lacrimi şi

$$$

 ROMICA PUCEANU

Provenind dintr-o familie de romi din Bucureşti, cea care avea să devină regina muzicii lăutăreşti a fost vestită nu doar în România, ci şi peste hotare. Melodii precum “Şaraiman”, “Aş munci la plug şi coasă”, “Anii mei şi tinereţea” au fost fredonate peste tot în lume, Romica Puceanu rămânând în istorie drept vocea de aur a muzicii lăutăreşti. Însă destinul i-a fost fatidic. Soarta nemiloasă a făcut ca Romica Puceanu să-şi găsească sfârşitul la câteva zile după ce a fost rănită într-un accident rutier, petrecut în apropierea localităţii Dragoş Vodă, din judeţul Călăraşi. Avea 69 de ani.

A început să cânte de la șapte ani

Gloria este, fără îndoială, meritul muncii ei, dar este greu de imaginat ca Romica Puceanu să fi avut alt parcurs în carieră. Rada, aşa cum au botezat-o părinţii, s-a născut în anul 1927, într-o familie de lăutari cu o tradiţie veche. Bunicul, Ion Puceanu din Teiş, Dâmboviţa, a fost rapsod şi un violonist talentat, un adevărat tezaur folcloric. La rândul său, tatăl Romicăi, Constantin Puceanu, era ţambalagiu şi îşi făcuse un renume în centrul Bucureştiului, având contract cu Hanu’ lui Manuc.

Rădișoara Puceanu a crescut şi a mers la şcoală în Mahalaua Cărămidarilor din Bucureşti – cartier vechi, în care a copilărit o vreme şi Nicolae Grigorescu, în care s-a născut şi Maria Tănase, dar care a fost demolat la ordinul lui Ceauşescu în anii ’70, pentru a face loc cartierului Tineretului. În 1934, la vârsta de șapte ani, Romica a început să cânte alături de tatăl său. Apoi, când avea 14 ani, s-a alăturat verişorilor Aurel şi Victor Gore, celebrii fraţi din Teiş, care erau cam de aceeaşi vârstă cu ea. La început, taraful tinerilor lăutari interpreta cântece de pahar la Hanul Galben din Târgovişte, însă, mai târziu s-au mutat în Bucureşti. Au cucerit toate marile restaurante din Capitală. Tot împreună, în 1964, au înregistrat primul lor disc, la Electrecord.

Muzicologul Speranţa Rădulescu vorbea într-un interviu din 2014 despre importanţa acestor lansări de discuri cu muzică lăutărească cântată de Romica Puceanu: „Eram consultant la Electrecord, aşa că ştiu ce se întâmpla. Erau trei-patru discuri care se produceau pe an de genul ăsta, care, prin tiraj, ţineau în spate tot Electrecordul!“. Cercetătoarea îşi amintea şi de prezenţa Romicăi Puceanu: „Ţin minte că venea în spectacole cu o haină de nurcă imensă cu care-şi înfăşura burta ca un şifonier şi, spre consternarea mea, când trecea pe lângă mine, îmi spunea «sărut-mâna!». Săraca, avea ea, aşa, un stil. Mie îmi plăcea“.

„Asta dădea bine pentru valoarea ei“

În anii de glorie ai muzicii lăutăreşti, Romica Puceanu era una dintre marile vedete ale localurilor de petrecere din Bucureşti. Toate se luptau s-o aducă să cânte, nu mai conteneau invitaţiile. Şi-a fost peste tot Romica: la Salonul Spaniol al Restaurantului Caraiman, la Capitol, la Continental, la Monte Carlo din Cişmigiu, la Intercontinental şi la Hotel Flora. Intra pe scenă mereu elegantă, cu rochii somptuoase şi cu coafuri bine puse la punct, vorbea cu umor şi cânta dumnezeieşte. „Publicul se manifesta în restaurant exact ca la un spectacol. Când intra Romica Puceanu erau atenţi, nici nu mai mâncau. Era o onoare pentru ei – mai ales dacă venea la masă la ei să le cânte“, povesteşte acordeonistul Viorel Fundament, care a colaborat cu artista până în ultima zi.

Romica Puceanu n-a cântat numai prin cârciumi şi la chermeze, a fost o bună perioadă şi solistă pe scena Teatrului de revistă „Constantin Tănase“. A făcut spectacole alături de Stela Popescu, Alexandru Arşinel şi Nicu Constantin, care-i deveniseră şi prieteni apropiaţi. „Făceam parte din acelaşi grup de şuşanişti, cum se spunea pe atunci. Eram cu Stela, cu Romica, uneori cu Amza, cu Tapalagă, cu Dan Spătaru“, povesteşte Alexandru Arşinel. După spectacole, Romica mergea cu toţi actorii de la Tănase la restaurantele unde se adunau lăutarii autentici ai Bucureştiului şi petreceau până dimineaţa.

Apreciată pentru vocea ei unică şi pentru temele cântecelor sale, ajunsese în anii 60 – 70 solista de referinţă a „cântecelor de pahar”. De-a lungul întregii sale cariere a întreprins turnee în SUA, Japonia, China, Israel (împreună cu Doina Badea), RDG. În 1986 se mută la New York unde locuiește timp de șase ani. „Peste gârlă” a ţinut cele mai multe spectacole la restaurantul Transylvania, de pe 42nd Street, Long Island City, New York. Ulterior, cu ajutorul omului de televiziune Aristide Buhoiu a prins diverse contracte pentru cântări pe scene mari, alături de artişti precum Telly Savalas.

Dorul de ţară a îmbolnăvit-o

Nu orice lăutar reuşea să prindă un contract în SUA, aşa că plecarea aceasta a fost motiv de onoare, un lucru extraordinar. „Pentru ea a fost bine plecarea aia. Că a venit cu nişte bănuţi şi ea, dar nu putea să stea singură. Aia era. Că ei îi plăcea să fie totdeauna înconjurată de prieteni şi a stat, s-a chinuit acolo“, povestește clarinetistul George Udilă cu care Romica a colaborat de-a lungul anilor.

Într-adevăr, la întoarcerea în ţară, după căderea comunismului, în 1992, Romica a povestit despre stilul de viaţă diferit al americanilor: „Îmi place România foarte mult. Pentru că aici sunt născută, pe piatra Bucureştiului, aici e toată familia mea, aici sunt prietenii. Mai vine cineva la o şuetă, la o cafea, mai un telefon… Acolo, toată lumea are business. Te vedeai cu ei vinerea. Nu puteam să rămân acolo pentru că mă lua dorul rău de ţară şi plângeam. Atunci, un medic de-ăsta grec, parcă-l văd şi-acuma, sau armean, nu mai ţin minte, m-a luat şi-a stat de vorbă cu mine în cabinetul lui şi mi-a spus: «Vino mâine la mine». Eu zic: «Ce-o mai vrea şi ăsta? N-o vrea să mă ia de nevastă?». Dar de unde, săracul, el a vrut să-mi dea nişte sfaturi bune, care mi-au folosit. «Du-te acasă că o să-ţi fie bine. Dorul de ţară te-a îmbolnăvit». Şi-a avut dreptate“, concluziona artista într-unul din interviurile sale.

Mai mult decât s-a cunoscut adevărul, s-au făcut o mulțime de speculaţii, în special cu privire la viaţa ei amoroasă. N-a avut noroc în dragoste, par să susţină majoritatea celor apropiaţi. Romica Puceanu a fost căsătorită, timp de zece ani, cu un bărbat al cărui nume n-a dorit niciodată să-l facă public. Căsnicia lor s-a destrămat în 1980, din cauză că soţul abuza adesea de alcool. Romica a comentat succint despărţirea: „I-am făcut valiza ca unui bărbat cuminte şi a plecat“.

Sfârşitul a venit brusc şi violent

În ultimii ani de viaţă, Romica Puceanu s-a retras de pe marea scenă. Obişnuia, însă, să accepte invitaţiile de a cânta la nunţi şi petreceri private, care îi asigurau traiul. Spre sfârșitul lunii octombrie 1996, artista își pregătea bagajele pentru a călători la Paris, unde fusese invitată să cânte la un eveniment. Însă mai avea de onorat o „comandă” în Constanța, la „o nuntă foarte mare, cu niște oameni extraordinari.”

Viorel Fundament: „19 octombrie ’96. Plecam din București la Constanţa pentru a cânta la o nuntă. Romica ne-a trimis microbuzul ei, un Mercedes cu 16-17 locuri. Ea mi-a spus: «Faci o formaţie». Şi formaţia care era? Contrabas şi ţambal, şi eu cu acordeonul, şi ea. Atât. Pe drumul către Slobozia (între localităţile Dor Mărunt şi Dragoş Vodă), pur şi simplu, era şoseaua foarte liberă, când ne-am pomenit cu un BMW depăşind o căruţă, neavând viziunea normală sau să ia distanţa cum se spune, ne-am ciocnit frontal cu BMW-ul, pe care-l conducea un grec.

Şoferul nostru, ce să facă?, a tras cât a putut dreapta şi microbuzul s-a dus în şanţ. Impactul fiind foarte mare, zdruncinătura foarte mare, Romica Puceanu stătea pe partea dreaptă, scaunul doi. De acolo, sărăcuţa, a ajuns… era capul ei la picioarele şoferului. Ea a fost cel mai rău accidentată – şi copilul şoferului. Avea un copil de șase ani în spate. Şi şoferul, la genunchi, nu ştiu cum a intrat… Ea ţipa la mine: «Viorele, mamă, ia-mă de aici». Am deschis uşile maşinii, au oprit maşini foarte multe şi ne-au ajutat câţiva oameni ca s-o luăm. La spital am ajuns, se întunecase afară. «Viorele, să nu mă laşi aici». Am stat puţin cu dânsa acolo la spital şi duminică dimineaţă am auzit că au dus-o la București“.

„Ce o vrea Dumnezeu…”

În ciuda eforturilor medicilor de a o stabiliza, artista nu a supravieţuit accidentului. Romica Puceanu a murit pe 24 octombrie 1996, cu o zi înainte de a pleca la Paris. Conform declarațiilor medicului Monica Pop, artista ar fi putut fi salvată, dar a refuzat să fie operată, deși i s-a explicat că dacă nu acceptă intervenția nu va supravietui. Răspunsul ei a fost incredibil: „ce o vrea Dumnezeu…” Medicul a detaliat ce s-a întâmplat: coastele fisurate au perforat plămânii, iar în interiorul lor a pătruns sânge ce trebuia drenat.

A doua zi, ziarele anunţau decesul marii artiste, dezvăluind, într-un colţ de pagină, probleme mai vechi de sănătate: „Potrivit raportului medicilor, interpreta suferea de mai multă vreme de un cancer generalizat. Contuziile şi fracturile suferite ca urmare a accidentului, petrecut în apropiere de comuna Dor Mărunt, i-au grăbit sfârşitul. Cu toate eforturile medicilor, care apreciau luni că pacienta se află în afara oricărui pericol, organismul acesteia a cedat – măcinat de boală, nu a mai rezistat. Prin trecerea în nefiinţă a celebrei cântăreţe, muzica lăutărească a pierdut una din vocile sale de primă mărime“. (Adevărul)

„Romica Puceanu trăia de aproape patru ani drama singurătăţii, uitată de toţi cei care altădată se îmbulzeau la spectacolele ei. Grav bolnavă, cântăreața a suferit în ultimii doi ani şi jumătate două operaţii la stomac şi patru intervenţii chirurgicale la ochi, suferind de glaucom“ (Evenimentul Zilei).

Ancheta deschisă pentru elucidarea cauzelor tragediei de către magistraţii de la Judecătoria Lehliu a arătat că şoferul vinovat de producerea accidentului avea o viteză de aproximativ 48 de km pe oră şi nu se afla sub influenţa băuturilor alcoolice.

Și jalea, și dorul

Romica Puceanu a fost înmormântată la cimitirul Izvorul Nou (zona Dristor), cunoscut pentru aleea lăutarilor, unde îşi dorm somnul de veci şi alţi muzicanţi celebri: Nicuşor Predescu, Fărâmiţă Lambru, Ion Albeşteanu. La înmormântare i-a cântat taraful Ion Albeşteanu.

În semn de omagiu, prietenii apropiați au evocat personalitatea celei care și-a închinat întreaga viață muzicii lăutărești. „Când întâlnea oameni săraci pe stradă le dădea sume mari de bani“, îşi amintea Benone Sinulescu. „Se comporta ca o adevărată regină. Ştia să întindă nişte mese cum rar mi-a fost dat să văd“, declara Ion Dolănescu, alături de care Romica a petrecut de nenumărate ori, şi cu contract, şi de plăcere. Maria Dragomiroiu spunea că a păstrat amintire de la Romica o canapea şi două fotolii. Irina Loghin admira talentul ei de neegalat: „Ca Romica nu putea să cânte nimeni, nu o puteai imita. Melodia «Supărată-i viaţa mea» o ascultam adesea cu Ileana Sărăroiu şi ne minunam cum o cânta, aproape perfect“. Iar Florentina Satmari, cea care a creat filmul „Romica cucereşte America“, amintea de admiraţia cu care cântăreața era mereu întâmpinată: „Când o prezenta, toţi se ridicau în picioare în semn de respect“.

„Ceea ce cânt eu nu-i o pătură de muzică ţigănească. Pătura mea de muzică e boierească, muzică de pahar lăutărească”. Romica Puceanu