$$$

 

LEGENDA LACRĂMIOAREI

“Legenda spune că odinioară trăiau, în mijlocul unui castel din basme, doi copii de rege: un băiat și o fată. La naștere, cei doi copii primiseră de la Zâna cea Bună cele mai minunate daruri: frumusețe, înțelepciune, cumințenie. Cei doi copii crescuseră împreună și își petreceau tot timpul jucându-se în grădinile castelului, grădini pline de flori.

Din păcate, atunci când copiii au împlinit 10 ani, o boală nemiloasă a cuprins ținutul în care locuiau și întregul lor regat a fost cuprins de jale. Era o boală ciudată: oamenii adormeau şi nu se mai puteau trezi.

Într-o dimineaţă, însăşi fiica regelui nu s-a mai putut trezi. Atunci fratele ei, sfâşiat de durere, a plecat în lumea mare ca să găsească un leac pentru draga lui surioară. A colindat mări şi ţări, dar în zadar… nimeni nu ştia ceva despre leacul acestei boli.

Văzând că nu are cum să-şi ajute sora, fiul împăratului începu să plângă. Şi plânse zile şi nopţi întregi. După un timp, în jurul lui au început să crească nişte plante pe care nimeni nu le mai văzuse până atunci: aveau frunzele destul de late şi nişte tulpiniţe delicate, pe care se înşirau, ca nişte mărgeluşe albe, floricele de o deosebită gingăşie. Dar ce uimea cel mai tare la aceste flori, era mirosul lor pătrunzător şi deosebit de plăcut.

Băiatul se opri din plâns, culese un bucheţel cu gând să-l ducă la căpătâiul surioarei lui.

Se apropie de pat, puse bucheţelul şi privea la chipul frumos al tinerei prinţese.

Deodată, fata trase aer adânc în piept şi deschise ochii, întrebând:

– De unde vine acest miros dumnezeiesc?

Prinţul, fericit şi uimit, îi întinse bucheţelul de flori şi zise:

– Acestea sunt lacrimile mele de durere. Zâna Bună mi-a ascultat ruga neîntreruptă şi ţi-a redat firul vieţii.

De atunci acele flori s-au numit lăcrămioare. Oamenii le-au plantat în grădinile lor ca să-şi bucure ochii şi sufletul.”

$$$

 ANDA CĂLUGĂREANU

„Cine din noi va muri,

Înainte ca trupul să-i moară?”

(Noi Nu – Nicolae Labiș)

Anda a ars incredibil de puternic, iar viața sa a fost un amalgam prea condensat de momente de fericire și nefericire, secvențe în care destinul a ridicat-o în lumină alternând cu altele când a lovit-o aspru. A avut o putere impresionantă de a o lua de la capăt, mereu și mereu, fără a obosi vreodată, nedându-se niciodată bătută, depășind cu o uluitoare tenenacitate chiar și împrejurările în care lacrimi fierbinți îi brăzdau obrajii și sufletul.

Energia nemărginită și vocea plină de bucurie au dispărut pentru totdeauna la data de 15 august 1992, când, după o lungă suferință, Anda Călugăreanu a fost răpusă de cancer. Avea 45 de ani.

Suflet de copil

Anda Călugăreanu, pe numele său adevărat Anca Miranda Călugăreanu, s-a născut în București, la data de 24 octombrie 1946. Mama sa, Mașa, de la care a moștenit multe calități, era o armeancă brunetă, energică și simpatică, debordând de viață, simț al umorului și un șarm special.

Nu a avut o adolescență fericită, părinții săi despărțindu-se pe când ea era elevă de liceu, astfel că a rămas cu tatăl ei, Teodor, iar sora sa, cu mama. De la tatăl său, care era ofițer, a primit o educație foarte severă. Ambii părinți s-au recăsătorit, iar cele două fiice păstrau legătura și aveau relații de bune surori. Într-un interviu din 1990, Anda Călugăreanu povestește despre acei ani: „Tata era ofiţer de carieră şi nu prea avea ochi pentru îndeletniciri histrionice. Mama, în schimb, era o fire exuberantă, adora teatrul, avea un cult pentru Marietta Anca (actriță cunoscută în perioada interbelică), de altfel mi-a şi ales un nume care s-o evoce, pare cam preţios, Anca Miranda. Botezul pe scenă mi l-a făcut Mircea Crişan, într- un spectacol de varietăţi. A zis: Anca Călugăreanu nu se poate, sună rău, Anda să fie, şi Anda a rămas.”

Prima sa apariție mai importantă a avut loc la Sala Palatului din Bucureşti la vârsta de 19 ani, în 1965, împreună cu formația „Sincron” care îl avea ca leader pe Cornel Fugaru. La începuturile activității sale artistice a cochetat cu șansoneta, ea vorbind foarte bine limba franceză. A interpretat emoționante melodii din repertoriul renumitului Salvatore Adamo, cum ar fi „Tombe la neige”, înregistrând un succes extraordinar.

Ca interpretă de muzică ușoară a participat la numeroase festivaluri și turnee în țară și în străinătate. În anul 1968, datorită popularităţii sale, Anda Călugăreanu, alături de Luminiţa Dobrescu şi Mihaela Mihai, reprezintă România, în cadrul celei de-a II-a ediţii a Festivalului Internaţional Cerbul de Aur de la Braşov, unde este distinsă cu Menţiune. Tot în anul 1968, obţine Premiul I la Festivalul prieteniei de la Berlin, locul I la Festivalul Polbit de la Budapesta, şi Premiul III la Festivalul mondial al tineretului şi studenţilor de la Sofia. În anul 1972 a luat parte la Festivalul de muzică ușoară românească Mamaia – ediția a VII-a, alături de Aurelian Andreescu, Doina Badea, Corina Chiriac, Mihai Constantinescu ș.a., câștigând Premiul pentru interpretare.

Inimă îndrăgostită

Anda Călugăreanu frecventa Biserica Armenească de pe Bulevardul Carol, fiind cunoscută ca o bună enoriașă. La acest locaș bisericesc s-a cununat în anul 1967 cu actorul Dan Tufaru, an în care Anda se lansase deja, iar Tufaru era un actor cunoscut. Erau într-o relație de perfectă armonie, dând naștere în 1977 unui copil, Ioana, nași fiind celebrii actori Mitică Popescu și Leopoldina Bălănuță. În mod cu totul neașteptat, mariajul lor s-a destrămat, Dan Tufaru părăsind-o, eveniment care a prăbușit-o, provocându-i un adevărat șoc, despărțirea fiind o mare dramă a existenței sale.

Anca Pandrea, bună prietenă cu Anda, povestește: „Anda Călugăreanu era o persoană tonică, activă. Cu toate astea, atunci când a părăsit-o Dan Tufaru, s-a prăbuşit. A făcut un şoc şi a fost internată în spital. Şi-a revenit şi chiar a reuşit in cele din urmă să-şi refacă viaţa, dar totuşi Tufaru a fost marea dramă a existenţei ei”.

În mod admirabil Anda și-a refăcut viața alături de Alexandru Medeleanu, economist de profesie, care i-a devenit al doilea soț. Acesta relata într-unul din rarele sale interviuri despre prima întâlnire cu Anda: „Lucram la Magazinul Victoria, eram economist.

O cunoşteam pe Monica Ghiuţă, era clienta noastră. Intr-o zi a adus-o şi pe prietena ei, Anda, să cumpere ceva de la Victoria. Am stat de vorbă cu ea o oră. Era simpatică. Mi-a plăcut tare mult. Am invitat-o la o plimbare cu maşina, la Snagov. Mi-a răspuns: «Vin cu mare plăcere. Dar să ştii că noi suntem două». Ştiam că are o fată, dar nu mă deranja. La scurtă vreme m-am mutat la ea. Ne-am căsătorit abia după trei ani, in 1986.”

Întotdeauna a luat-o de la capăt

Anda Călugăreanu a încercat de mai multe ori să intre la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, dar va reuşi abia în 1984.

Visul vieții ei a fost, cu certitudine, teatrul. Florian Pittiș, care era unul dintre cei mai buni prieteni ai Andei, avea să confirme: „A dat de nenumărate ori examen la teatru și, de fiecare dată, era respinsă din cauza înălțimii. Dar nu s-a lăsat până n-a intrat. Orice i se întâmpla în viață, nu voia să se știe că suferă. N-am văzut-o niciodată plângând. Extraordinar om, prieten, coleg, artist, soție, mamă. Blestemul vieții ei: întotdeauna a luat lucrurile de la capăt”.

Despre acest episod al vieții sale Anda spunea: „Am avut norocul să prind un timp clasa lui Octavian Cotescu; ne-am încheiat pregătirea sub conducerea lui Mihai Mălaimare, care a preluat clasa, după… De aici s-a născut momentul “Clovnii”… Voiam să spun însă că lucrul cel mai important pe care mi l-a dat Institutul a fost acela că m-a ajutat să mă cunosc. Să știu ce pot. Cât pot. Să-mi cunosc limitele. Altminteri, cine știe, aș fi putut să mă supraevaluez, şi ar fi ieșit rău. Era destul de târziu când m-am hotărât să mă pun în acest fel în ordine cu mine însămi, poate că a intrat în calcul și o doză de îngrijorare pentru viitor, de responsabilitate faţă de copil… Dar am luat şcoala foarte în serios. Am fost şefă de promoţie, cu excepţional. Au fost vremuri grele, dar minunate.”

Trio muzical și o chitară

O perioadă destul de îndelungată, Anda Călugăreanu a format împreună cu soțul său, Dan Tufaru și Florian Pittiș, un trio muzical care, în regia apreciatului Alexandru Bocăneț, a constituit unul dintre punctele de atracție ale spectatorilor de estradă ale televiziunii. Despre acest trio, Florian Pittiș a consemnat spre neuitare: „Ciclul acela a apărut dintr-o joacă a noastră de Revelion. Alexandru Bocăneț a avut ideea să petrecem Revelionul la el acasă, eu, Dan Tufaru și soția lui, Anda Călugăreanu. Am hotărât să fim deosebit de eleganți, să nu punem muzică, să închidem radioul, televizorul, să scoatem telefonul din priză și să dăm, fiecare din noi, tot ce avem mai bun. Și ne-a ieșit seara atât de bine, că am hotărât să o repetăm pentru televiziune. Tudor Vornicu ne-a dat mână liberă. Totul s-a făcut cu dragoste, din dragoste. Nimeni nu ne-a spus nimic, chiar dacă vremurile erau cum erau. Au fost momente irepetabile”.

În anii 70, asemenea multor tineri, Anda Călugăreanu a trăit influența curentului „flower power” în acea perioadă rebelă și colorată din punct de vedere ideologic. E momentul în care, artista schimbă macazul de la pop la folk.

Într-un interviu acordat revistei „Litoral“ în 1976, artista declara: „Pur şi simplu a venit o vreme când mi-am dat seama că e cazul să-mi hotărăsc singură soarta, să-mi aleg eu însămi versurile care-mi plac şi să compun o muzică potrivită gândurilor şi preocupărilor mele. Adevărat, n-a fost uşor să renunţ la mijloacele facile de expresie de dinainte, în favoarea unor lucruri de calitate, cum sunt, sper, cele pe care le fac acum. Asta nu înseamnă că tot ce am făcut înainte a fost prost. De-ar fi fost aşa, n-aş fi avut puterea să merg mereu înainte. Iar, în ce priveşte mult-discutata mea trecere de la muzica uşoară la cea folk, fie-mi permis să cred că a fost, da, un act de curaj“.

Pe la Cenaclul Flacăra cânta compoziții proprii sau a altor interpreți, pe versuri ale unor mari poeți români sau străini. Citea foarte mult, iubind lirica de calitate. Creațiile sale probează, fără echivoc, pasiune, credință și dăruire. Nu poate fi uitată compoziția pe versurile lui Nicolae Labiș pe care Anda o interpreta cu un neimitat amestec de sensibilitate și revoltă:

„Parte din noi ne-am învins

Greșeala, minciuna și groaza.

Generații secate se sting

Tinerii râd către stelele reci.

Cine-și va pierde credința-n izbândă

Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?

Cine din noi va muri

Înainte ca trupul să-i moară?

Cine-o să-și lepede inima-colb,

Insuportabil de mare povară?

Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!”.

Mircea Vintilă: „Atât de frumos era acest cântec şi atât de semnificative versurile, încât nu aveai cum să nu participi. Şi îi făcea şi ei mare plăcere şi să-l cânte, şi să fim şi noi alături de ea. În drumul ei spre şi prin lumea folkului a fost susţinută de Florian Pittiş. A contribuit la asta şi Dan Andrei Aldea, un muzician formidabil, care i-a şi orchestrat multe dintre piese. Ea singură şi-a cumpărat o chitară foarte bună, cu 12 corzi, la care exersa tot timpul. Am învăţat-o şi noi, cei din jurul ei, şi Dan Aldea, şi mulţi alţii. Ea îşi compunea cântecele pe diferite versuri de poeţi consacraţi şi… cânta şi texte special făcute pentru o anumită melodie. Ajunsese să-şi compună singură.”

În anul 1990, împreună cu Liana Săndulescu și Luminița Dumitrescu, a început o emisiune pentru copii, cu genericul „Club Anda”. Conducea cu multă grație emisiunea încât lăsa impresia că era una cu puzderia de copii care o asaltau. Era fenomenală cum se prostea cu fiecare pitic în parte, cu câtă drăgălășenie vorbea cu toți. Deși difuzată doar o dată pe lună, emisiunea s-a bucurat de un mare succes în rândul copiilor, dar din păcate cineva a decis să-i pună stop.

Viaţa sa părea un zbor neîntrerupt

La 45 de ani, viața Andei Călugăreanu părea că intră pe un făgaș bun: îşi găsise un om alături de care avea sufletul împăcat, iar lumea divertismenului o răsfăţa cu noi şi noi proiecte. Însă, în martie 1992, la întoarcerea dintr-un turneu în Israel, Anda se simte rău şi ajunge la spital.

Monica Tripon, una dintre apropiatele artistei, mărturisește: „Trebuia să plece la începutul lui aprilie într-un turneu în Israel. Acuza mereu o răceală, o jenă la respirat, nu mai suporta fumul de țigară. Muncea îngrozitor de mult, muncea la teatru, muncea acasă. Gătea, spăla, călca, cârpea și-i plăcea să facă ea toate astea pentru că le făcea perfect, cu o dragoste și o dăruire de care numai ea ar fi fost în stare. Dar atunci era obosită și starea ei de indispoziție o punea pe seama oboselii. Îmi spunea de atâtea ori: Doamne, cât aș vrea să nu mai plec în Israel, deși știa ce bucurie îi făcea să vadă lumea. Și totuși a plecat, pentru că Anda nu dădea niciodată înapoi.”

La spital ajunge cu soțul, Alexandru Medeleanu, unde i s-a făcut o radiografie. „În 1992, a plecat in Israel într-un turneu cu Stela Popescu şi Alexandru Arşinel. Au stat acolo timp de zece zile. Când s-a întors, m-am dus s-o iau de la aeroport”, povestește Alexandru Medeleanu. „Mi-a zis doar atât: «-Tati, nu mă simt deloc bine…». Am ajuns acasă şi tot rău îi era. Nu suporta deloc curentul. Am chemat un medic, a consultat-o şi ne-a zis că este vorba despre o răceală. I-a prescris penicilină, dar nu i-a folosit la nimc. În continuare, se simţea tot mai rău. Până la urmă, am dus-o la spital, la Elias. Pe unul din plămâni se vedea o pată de mărimea unei monezi de 5 lei.”

Dusă la spitalul de plămâni i-au făcut o analiză destul de traumatizantă. Era ca un fel de operaţie. A durut-o foarte tare şi trei zile a expectorat sânge. Peste o săptămână, când urmau să primească rezultatul la investigaţie, li s-a spus că analiza se pierduse. Anda n-a vrut să repete investigaţia.

Soţul o duce la un spital în Grecia, unde medicii îi spun că are cancer. Răvăşită, Anda a încercat să se sinucidă, băgându-şi o batistă în gură. A salvat-o soţul. Alexandru Medeleanu: „Ne minţeam unul pe altul. Ne făceam că nu ştim. Avea dureri aşa de mari, încât nici eu nu mai suportam. Mă simţeam inutil. La un moment dat, cedând nervos de pe urma suferințelor îngrozitoare pe care era silită să le îndure, a încercat să se sinucidă. Era păcat să moară aşa. După ce a venit din Grecia, un poliţist mi-a zis să-l caut pe biofizicianul Carol Przybilla. Tot el l-a tratat şi pe Ceauşescu de cancer la prostată. Avea 80 de ani atunci. Treceau zilele şi nu dădeam de el. Era de negăsit. După vreo trei săptămăni am reuşit să dau de el. I-am dat un telefon, i-am zis despre ce este vorba şi m-a primit. Razele aparatului său puteau să înmulţească celulele bune şi să le omoare pe cele bolnave. Ministerul de Interne îi făcuse un aparat şi mai bun, care era folosit doar in cazuri deosebite. Cu ajutorul unei cunoștințe, am reușit să-l sun pe Virgil Măgureanu, șeful Serviciului Român de Informații (SRI), şi el ne-a ajutat să luăm aparatul. Am început tratamentul acasă la noi. Avea dureri foarte mari, se tăvălea pe jos. La două zile după tratament, însă, îi dispăruseră durerile. Am început să sperăm, deşi Przybilla ne spunea că este în continuare foarte grav. Anda ajunsese să respire doar cu un sfert din plămân.”

Ioana Tufaru, o preferată a emisiunilor mondene, a avut de nenumărate ori prilejul de a povesti despre acele zile când ea la cei 14 ani ai săi, asista neputiincioasă la chinul Andei: „Mama a luat-o foarte în joacă cu toată povestea. Foarte târziu s-a aflat că avea de fapt cancer. Ea zicea «Ei, sunt răcită…» Avea tot timpul o răgușală în gât, tot timpul a dat-o pe seama unei răceli. Și de fapt, când a ajuns să i se pună un diagnostic, în final, a fost vorba de cancer. Prea târziu, nu s-a mai putut face nimic, era deja metastază.”

Cum a fost sfârşitul? Alexandru Medeleanu rememorează: „La 14 august 1992, Carol Przybilla ne-a recomandat să mai facem o radiografie la plămân. Am făcut-o şi ne-a dat verdictul: dacă mai rezistăm patru zile, gata, am scăpat! A doua zi, la ora 5 dimineaţa, Anda a murit. Am stat cu ea până în ultima clipă. Ultimele ei cuvinte au fost «Tati, fă în aşa fel ca, după moartea mea, lumea să nu mă uite!» Mi-a mai zis în ce să o îmbrac şi să am grijă de Ioana. A murit pe canapea, în braţele mele.”

Monica Tripon: „Ce naivi am fost toți care am crezut că Anda nu știe ce are! Ce senzație cumplită am acum, când îmi dau seama că mila și dragostea față de cei apropiați o făceau să-și ascundă durerea! Încercam să o păcălim (după ce rezultaatele analizelor dovediseră clar că e vorba de cancer) că e ceva trecător și ea se prefăcea că ne crede și glumea cu noi, râdea… Câtă durere putea fi în râsul acela!

Și-a jucat rolul perfect până la capăt deși, cu toată suferința aceea cumplită, credința în Dumnezeu îi mai dădea speranța într-o minune. (…) Și-a chemat soțul și pe fiica ei, Ioana, și cu o putere fantastică le-a comunicat ultimele dorințe. A spus să fie îmbrăcată în costumul ei de scenă cel mai drag, să i se pună la gât șalul alb… și trupul să-i fie așezat la Bellu, printre artiști. A adormit cu lumânarea în mână, în brațele soțului pe care l-a iubit atât de mult, împăcată cu Dumnezeu și cu lumea, și frumoasă, așa cum și-a dorit să fie până în ultimul ceas.”

Aşa s-a stins, pe 15 august 1992, de ziua Sfintei Maria, rapid şi cu un ultim licăr, incandescenta stea Anda Călugăreanu.

La malul mării lumea muzicală era preocupată de o nouă ediție a Festivalului de la Mamaia. În timpul spectacolului, pe scenă a pășit Ştefan Bănică Jr. care a dat cumplita veste. S-a făcut liniște și publicul s-a ridicat în picioare pentru a păstra un moment de reculegere.

Ultimele lacrimi

Mii de admiratori, printre care multe celebrități ale scenei românești au însoțit-o pe Anda Călugăreanu pe ultimul drum. Funeraliile ei, desfășurate în ziua de 19 august 1992, au fost comparate cu ale Mariei Tănase. Era o zi superbă, cu soare și timp frumos.

Monica Tripon:„Nu 20.000 de oameni au petrecut trupul Andei Călugăreanu pe ultimul drum. 200.000 de oameni, cel puțin, au venit să-și ia rămas bun de la ea și să-i aducă un ultim omagiu de luni dimineața și până marți la prânz la Biserica Sf. Silvestru. Au venit oameni simpli, copii, tineri și bătrâni în cârje din București și din toată țara, pentru că lor le-a cântat și lor le-a înfrumusețat viața prin râsul și jocul ei. Și ei, oamenii simpli și copiii pe care-i iubea cu o iubire de care numai ea era în stare au venit să-i ofere ultimele flori, ultimele cuvinte de dragoste.”

Când porțile Bisericii Silvestru s-au deschis la ora 8:00, în jurul clădirii se strânseseră deja zeci de oameni. Numărul lor a crescut într-un ritm amețitor, în preajma prânzului biserica fiind asaltată de circa 3000 de persoane. S-au format adevărate cozi, lungi de câteva zeci de metri, fiecare trebuind să aștepte în plin soare aproximativ o oră pentru a putea ajunge în dreptul sicriului înconjurat cu flori.

La ora 11:00 au început să sosească foștii colegi ai Andei, Tamara Buciuceanu, Alexandru Arșinel, Stela Popescu, Ștefan Bănică, Hamdi Cerchez, Maria Ploaie, Eusebiu Ștefănescu, Bițu Fălticineanu, Florian Pittiș, Anca Țurcașiu ș.a. Slujba s-a ținut începând cu ora 14 cu megafoane amplasate în jurul bisericii și a durat o oră.

Apoi, cu mare greutate, din cauza presiunii permanente a oamenilor, trupul neînsuflețit al actriței a fost urcat într-o furgonetă care a pornit spre Cimitirul Bellu precedată de o mașină a poliției și urmată de o Dacie în care se aflau rudele apropiate. La cimitir, slujba de pomenire a fost ținută de părintele Galeriu care a făcut eforturi uriașe pentru a ține în ascultare pe credincioșii și curioșii veniți să o vadă pe Anda. „Intrucât s-a zis că frumosul va salva lumea, frumuseţea vocii şi inimii Andei Călugăreanu a contribuit adesea la ridicarea sufletului omenesc din marasmele şi căderile lumii”, a afirmat Părintele Galeriu în cuvântul său.

Alături de acesta a slujit și părintele Zareh Baronian care oficiase căsătoria Andei Călugăreanu cu Dan Tufaru cu mulți ani în urmă: „Momentul tragic a fost cel al despărţirii mele de ea, al despărţirii ei de noi, de lume. Am fost invitat să oficiez slujba de inmormăntare, alături de părintele Galeriu. N-am văzut un om, tânăr sau bătrân, neînlăcrimat în toată mulţimea care a fost la înmormântare.”

In toată isteria de nedescris de la Cimitirul Bellu un detaliu a cutremurat mulţimea care insoţea sicriul. Din ochii Andei curgea o lacrimă.

Monica Tripon: „Cine-și poate imagina un cimitir, cât e Bellu de mare, zguduit de hohote de plâns? Pe puțin o sută de mii de oameni i-au presărat calea cu flori… Și fiecare, tânăr sau vârstnic, se întreba de ce tocmai Anda Călugăreanu a trebuit să plece… Dar Dumnezeu își cunoaște Legile mai bine decât noi. Așa a fost să fie. Probabil așa a trebuit. De acolo, de Sus, aprope de Steaua spre care de îndrepta, Anda știa acum totul, iar lacrima care-i picura pe obraz era poate ultimul semn de recunoștință pentru imensa dragoste a oamenilor pentru ea. Sau a milei pentru atâta suferință pe care, fără voia ei, o provocase…”

După discursul de adio rostit de Florian Pittiș, la marginea gropii, părintele Galeriu și ceilalți patru preoți din soborul prezent la cimitir și-au încheiat ultima slujbă. In ropote de aplauze și hohote de plâns sicriul Andei Călugăreanu a fost coborât în mormânt.

Surse:

Revista Teatrul Azi

Curentul International,

Antreprenoriatul în școli: De ce avem nevoie de o revoluție educațională

 Cei mai în vârstă nu pot să nege importanța școlii și influența acesteia asupra vieții și dezvoltării ulterioare. Numai că experiența ultimilor ani a demonstrat că experiența dată de școala tradițională nu este suficientă pentru adaptarea la condițiile societății de azi.

Până acum școala tradițională oferea informații la greu. Aproape doar informații pure și cam atât. Mai puțin oferea direct posibilitatea de a ști cum se aplică informațiile obținute în practica vieții de zi cu zi. Astfel școala crea doar depozite de informații și nu adevărați lideri în diverse domenii de activitate.

De ceva vreme lucrurile s-au schimbat în direcția cea bună. Tinerii pot avea un ajutor in formarea lor ca lideri în Tribul antreprenorilor, o comunitate de antreprenori în devenire și nu numai care oferă informațiile și experiența necesară pentru orice tânăr care își dorește în viață să urmeze o carieră în afaceri pe cont propriu. Și chiar dacă acest lucru nu se realizează tinerii obțin informații utile pentru orice drum pe care îl vor alege in viață.

Până la obținerea de informații referitoare la dezvoltarea unei afaceri (informații financiare, contabilitate, marketing, listare la bursă) orice tânăr obține informații necesare dezvoltării personale: cum să vorbească în public, vestimentație, atitudine corespunzătoare, mentalitate potrivită unui lider, potrivită cuiva care se descurcă in viață. 

Informațiile legate direct de dezvoltarea unei afaceri sunt extrem de diverse: informații financiare (contabilitate, finanțare), marketing, informații despre folosirea inteligenței artificiale și a tehnologiei digitale, brokeraj, listare la bursă și multe altele.

În procesul de învățare un rol important îl au mentorii care sunt mereu alături de tinerii învățăcei dar și un sistem de networking digital extrem de bine pus la punct. Astfel tinerii obțin informațiile necesare din mai multe direcții cu o eficiență mult mai mare.

Nu sunt neglijați nici tinerii din țară și nici cei din diaspora.

Se oferă experiență prin evenimente promovate online sau offline precum și recomandări de servicii, produse, experți, cărți. Nu este de neglijat nici sprijinul de tip startup atât de necesar pentru începutul de activitate precum și sprijinul pentru persoanele defavorizate.

Sincer vorbind, mi-aș fi dorit să am acest sprijin în dezvoltarea mea personală. Am învățat totul din mers și toate informațiile le-am căutat din greu din toate direcțiile și prin multe metode, cu un consum de timp și energie greu de suportat. Nu a avut cine să mă învețe și cine să mă ajute. Acum tinerii pot beneficia de informațiile și experiența necesară cu ajutor primit dintr-un singur loc, ajutor specializat în toate domeniile ce pot avea legătură cu viitorul domeniu de activitate, oricare ar fi acela. Există mentori care să ghideze întregul proces de învățare pas cu pas prin tot felul de metode, de activități și cu surse de informații extrem de diverse: cărți, evenimente, mediu online, schimburi de experiență dintre comunitățile de afaceri.

Totul se poate începe de la vârste fragede, iar informațiile necesare sunt oferite raportat la nivelul de înțelegere corespunzător vârstei. Dacă la început totul sau aproape totul se învață prin joc, la vârste mici, mai târziu totul devine mult mai complex, învățarea decurgându-se prin metode clasice. Tinerii sunt învățați să colaboreze între ei și cu persoane și structuri din exteriorul comunității din care fac parte și sunt deprinși să ofere sprijin celor defavorizați sprijinind cazurile sociale. Se oferă sprijin de tip startup pentru perioade lungi sau mai scurte la început de drum, sprijin extrem de util pentru un timp în care pregătirea se suprapune peste activitatea efectivă din domeniul de activitate ales.

Pregătirea în domeniul afacerilor, in domeniul antreprenoriatului, face parte din educația pentru viață în general. Pregătirea antreprenorială transformă tinerii în lideri extrem de bine pregătiți pentru viață în general.

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2025

$$$

 LUDWIG VAN BEETHOVEN

Născut la Bonn , probabil pe 16 decembrie 1770; decedat la Viena , pe 26 martie 1827. Data nașterii sale nu a fost niciodată stabilită cu certitudine, dar este dedusă din faptul că registrul de botez al bisericii sale parohiale indică data de 17 decembrie și că în țările catolice se obișnuiește ca pruncii să fie botezați a doua zi după naștere.

Tatăl lui Beethoven a fost tenor în capela curții Prințului -Arhiepiscop de Köln , unde bunicul său, originar din Olanda , a ocupat timp de mai mulți ani postul de director muzical. Prin urmare, a fost crescut încă din cea mai fragedă tinerețe într-o atmosferă muzicală. În timp ce tatăl său era riguros și nu întotdeauna rezonabil în conducerea sa asupra tânărului geniu, mama sa era adesea prea indulgentă cu el, fapt care ar putea explica unele dintre trăsăturile de caracter pe care tânărul le-a dezvoltat mai târziu.

La vârsta de cinci ani, tatăl său a început să-l instruiască în vioară, iar la opt ani, directorul muzical, Pfeifer, i-a început studiile de pian, în timp ce organistul curții , Van den Eden, și succesorul său, Christian Gottlob Neefe, l-au instruit în orgă , armonie și compoziție. Ca pianist, a făcut progrese atât de rapide încât în câțiva ani a reușit să interpreteze „Clavicordul bine temperat” de Bach și să improvizeze magistral. La treisprezece ani a realizat primele sale compoziții, un set de șase sonate. Acestea și alte câteva producții din tinerețea sa le-a repudiat și le-a distrus ulterior. Când avea cincisprezece ani, electorul Maximilian, al cărui organist adjunct de curte devenise între timp, i-a permis tânărului Beethoven să viziteze Viena . O scurtă ședere în orașul imperial a servit scopului bun de a-l face să realizeze incompletitudinea educației sale muzicale, precum și a celei generale . Câțiva ani mai târziu, în 1792, patronul său l-a trimis din nou la Viena cu planul declarat de a studia cu Joseph Haydn . Instrucțiunea sub îndrumarea acestui maestru nu a continuat cu niciun sistem sau pentru nicio perioadă de timp, din cauza unei diferențe radicale de temperament dintre cei doi bărbați.

Beethoven a ajuns curând la marele contrapunctist Albrechtsberger , prin a cărui îndrumare și prin studiul privat al tratatului de teorie și contrapunct al lui J. J. Fux , „Gradus ad Parnassum”, a dobândit soliditatea și libertatea de stil care au atras curând admirația lumii muzicale. Studiul asiduu al operelor lui Handel, Haydn și Mozart a completat ceea ce Bach începuse pentru el în domeniul creativ. Protecția patronului său, Electorul Maximilian, fratele lui Iosif al II-lea , și talentul său remarcabil ca interpret și improvizator i-au asigurat, într-un timp relativ scurt, o poziție proeminentă în lumea socială și artistică a Vienei . Arhiducele Rudolf, devenit ulterior cardinal , i-a devenit elevul și prieten pe viață, în timp ce numeroși nobili iubitori de muzică l-au patronat. Ca și compozitor, a atras din ce în ce mai multă atenție, nu numai în Austria și Germania , ci în întreaga lume. Poziția lui Beethoven în viață în această perioadă era probabil mai prietenoasă și mai agreabilă decât cea a oricărui maestru contemporan sau precedent. I s-a permis să trăiască în relativă ușurință fără a fi nevoit să accepte o angajare fixă sau să predea în mod regulat instrucțiuni; era foarte căutat ca instructor, dar nutrea o aversiune intensă față de predare. Producțiile sale din această perioadă, deși poartă din ce în ce mai mult amprenta individualității sale, reflectă totuși influența și manierele contemporanilor săi, Mozart și Haydn . Probabil că Beethoven a întreprins compunerea unei lucrări în această formă, „Hristos pe Muntele Măslinilor”, mai degrabă datorită succesului oratoriilor acestuia din urmă decât pentru că și-a dat seama de sublimitatea subiectului. Este bine cunoscut faptul că, în anii următori, a regretat că a publicat-o. În special, a fost nemulțumit de modul în care a tratat rolul lui Hristos . Încă nu se ridicase la înălțimea capacității sale sau nu se ridicase la nivelul standardelor convenționale ale mediului său superficial.

Când Beethoven avea în jur de treizeci de ani, a contractat o răceală care la început i-a afectat auzul și, în cele din urmă, din cauza unui tratament neglijent și a modului său de viață nepăsător și neregulat, a dus la surditate aproape totală. Această afecțiune era destinată să aibă un efect monumental asupra vieții sale și să determine în mare măsură caracterul producțiilor sale. Izolarea în mare măsură de la relațiile sociale, pentru care, datorită naturii sale generoase, a avut întotdeauna poftă, și incapacitatea de a-și auzi chiar și propriile creații, a fost soarta sa dureroasă până la sfârșitul zilelor sale. Izolarea și suferința provocate de infirmitatea sa, înșelăciunea din partea oamenilor în care avusese încredere și conduita greșită a nepotului pe care îl adoptase, care l-au implicat în tot felul de probleme financiare, l- au făcut să treacă prin perioade de depresie care aproape se învecinau cu disperarea. Sensibilitatea extremă, iritabilitatea și suspiciunea față de aproape toți cei cu care era obligat să aibă de-a face s-au adăugat la nenorocirile sale tot mai mari. Sănătatea generală precară s-a transformat treptat în hidropizie. În ultimele etape a fost operat de patru ori fără a obține ameliorare; dar în toată această perioadă de încercare nu a încetat niciodată să compună. Chiar și pe patul de moarte, a schițat o nouă simfonie. A murit în timpul unei furtuni teribile cu grindină, după ce primise cu evlavie ultimele sacramente .

Beethoven ne-a lăsat aproximativ 135 de lucrări, printre care muzică de cameră în toate formele sale, 9 simfonii, 1 oratoriu , 1 operă și 2 Liturghii. Majoritatea acestor creații trebuie clasificate printre cele mai mari compoziții muzicale pe care mintea umană le-a produs. În Beethoven, muzica instrumentală, vehiculul prin excelență al subiectivismului , își găsește punctul culminant după o dezvoltare treptată care se întinde pe aproape trei secole. În mâinile sale, a devenit cea mai puternică voce a spiritului vremii predominant. Trăind într-o epocă și o atmosferă de liberalism religios , când panteismul hegelian a pătruns în literatura vremii, în special ficțiunea și poezia lui Goethe, el nu a putut scăpa de influența lor tulbure. Afirmația sa că „basul complet și religia sunt chestiuni indiscutabile” indică atât spiritul vremurilor, cât și propria sa atitudine; explică și cealaltă zicală a sa, conform căreia „muzica trebuie să scoată foc din mintea omului”.

S-a subliniat că în majoritatea lucrărilor sale instrumentale, nu mai puțin decât în opera sa „Fidelio” și Simfonia a IX-a, aceasta din urmă încheindu-se cu un final coral pe „Oda bucuriei” de Schiller, Beethoven dezvăluie și descrie lupta interioară împotriva și victoria triumfătoare asupra îndoielii . Cele două Liturghii ale sale poartă același caracter subiectiv. Sunt mari opere de artă religioasă , dar trebuie considerate separat de serviciul liturgic , căruia nu i se subordonează. Deși prima și mai scurtă Liturghie în Do major, comandată de prințul Esterhazy, nu depășește în lungime și formă ceea ce era obișnuit în vremea sa și conține pasaje de o devoțiune și o frumusețe excepționale, ea este totuși, luată în ansamblu, prea individuală și prea violentă în expresie pentru a fi admisă pentru uz liturgic . Acest lucru este valabil într-o măsură mult mai mare pentru „Missa Solemnis” în Re major, la a cărei compoziție a lucrat aproape doi ani. Această lucrare monumentală a fost desemnată drept Catedrala Sfântul Ștefan în tonuri. Lungimea sa extremă și cerințele extinse necesare pentru o interpretare adecvată - orchestră, orgă , solo, cvartet și cor mare, împreună cu rezistența aproape supraomenească din partea sopranelor și tenorilor - sunt singure motive suficiente pentru a o exclude din serviciul liturgic . Interpretată în condiții adecvate în sala de concert, este o puternică profesiune de credință într-un Dumnezeu personal de către unul dintre cele mai mari genii ale tuturor timpurilor, care a compus-o în mijlocul îndoielii crescânde și al iminentei dezintegrări morale și spirituale a epocii sale.

Surse

SCHINDLER și MOSCHELES, Viața lui Beethoven (Londra, 1841); 

WEGELER V. RIES, Biografie. Notizen über L. van Beethoven Leben u. Schaffen (Berlin, 1875); Beethovens Briefe (Viena și Leipzig, 1911); 

THAYER-DEITERS-RIEMANN, Ludwig van Beethovens Leben (Leipzig, 1911); 

AMBOS, Cultur-histor. Bilder aus dem Musikleben der Gegenvart, Das etische u. Momentul religöse la Beethoven (Leipzig, 1860).

$$_

 CANAAN

Canaan era numele unei țări antice mari și prospere (uneori independentă, alteori un afluent al Egiptului ) situată în regiunea Levant din Libanul, Siria, Iordania și Israelul de astăzi. Era cunoscut și sub numele de Phoenicia. Originea numelui „Canaan” provine din diverse texte antice și nu există un consens științific cu privire la locul exact de origine a numelui și la ce înseamnă.

Potrivit Bibliei, pământul a fost numit după un bărbat numit Canaan, nepotul lui Noe (Geneza 10). Alte teorii citează „Canaan” ca derivat din limba hurită pentru „violet” și, deoarece grecii îi cunoșteau pe canaaniți drept „fenicieni” ( greacă pentru „violet”) și deoarece fenicienii lucrau cu vopsea purpurie și astfel au fost numiți de greci „oameni violet”, această explicație este cea mai probabilă. De asemenea, a fost avansată teoria conform căreia numele provine de la verbul-rădăcină ebraică kana, care denotă ordinea din haos, o amestecare sau o existență sincronă. Savanții J. Maxwell Miller și John H. Hayes susțin că nu există o semnificație definitivă pentru nume, citând surse antice care l-au folosit pur și simplu ca nume de loc:

„Numele „Canaan” apare în diferite texte antice din Egipt până în Mesopotamia. În textele egiptene, Canaan pare să fi fost folosit ca desemnare pentru provincia asiatică a Egiptului. În Biblie, Canaan s-ar putea referi la întreaga Palestină la vest de Iordan, moștenirea ideală a evreilor; dar s-ar putea referi și la zone mai restrânse, în special coasta Palestinei. În mod corespunzător, scriitorii biblici se referă ocazional la întreaga populație indigenă a Palestinei drept „canaaniți” (deci interschimbabil cu „amoriți”). Cu alte ocazii, ei par să distingă pe canaaniți și amoriți de alte grupuri dintre ocupanții Palestinei.”

Cea mai veche locuire din regiune a fost în jurul orașului Ierihon în epoca paleolitică și această comunitate rurală timpurie s-a dezvoltat apoi în orașul care este cel mai vechi centru urban din regiune (și, probabil, din lume). Alte orașe s-au dezvoltat în timpul Epocii Bronzului timpuriu, dar au fost abandonate, probabil din cauza suprapopulării, iar oamenii au revenit la un stil de viață agrar pentru un număr de ani. Orașele au crescut din nou în timpul Epocii Bronzului Mijlociu, care a cunoscut dezvoltarea comerțului cu alte civilizații și, mai ales, cu Egiptul. Canaan (numit și Fenicia în acest moment) a continuat să prospere până în c. 1250 - c. 1150 î.Hr. în timpul așa-numitului colaps al epocii bronzului. Cărțile biblice ale lui Iosua și Numeri atribuie distrugerea Canaanului generalului evreu Iosua și cuceririi sale, dar această afirmație a fost contestată de oamenii de știință din zilele noastre.

În urma „ieșirii” de la c. 1250 - c. 1150 î.Hr., totuși, evreii (israeliții), cărora se spune că Iosua le-a dat țara, au populat regiunea și au întemeiat regatele lui Israel și Iuda. Aceste regate au durat până când regiunea a fost cucerită în succesiune de către asirieni, babilonieni, perși, Alexandru cel Mare, seleucizi și Imperiul Roman.

Cultură și religie

Poporul indigen din țara Canaanului nu a fost niciodată un grup etnic unificat și nici nu s-au închinat acelorași zei în același mod. Termenul „canaaniți” este folosit pentru a se referi la oamenii care au trăit în țara Canaanului, dar nu se știe dacă acești oameni au împărtășit o limbă comună sau o viziune asupra lumii. Fenicienii, de exemplu, erau canaaniți, dar nu toți canaaniții erau fenicieni.

În religie, ei venerau mulți zei, dar, printre ei, principalul, zeul El, zeița Ashera (asociată cu Astarte) și consortu ei Baal și zeități sumeriene precum Utu-Shamash. Baal și Ashera sunt considerate inițial zeități vegetative/ale fertilității, care apoi au preluat atribute mai impresionante atribuite zeilor sumerieni precum Enlil și Ninlil sau Enki și Ninhursag. Alte zeități adorate au inclus un zeu minor numit Yahweh care, potrivit unor studii recente, ar fi putut fi zeul canaanit al metalurgiei. Riturile religioase includeau sacrificiul uman (în special sacrificiul copiilor) înțelegând că zeii dădeau numai ce este mai bun oamenilor și, prin urmare, ar trebui să răspundă, oferind tot ce au mai bun zeilor.

Femeile puteau și au servit drept preotese, puteau să dețină pământ, să încheie contracte și să inițieze divorțul, toate acestea reflectând valorile culturale ale Mesopotamiei. Cultele fertilității erau numeroase, iar Asherei și diferitelor ei avatare regionale i s-au făcut ofrande de pâine și cereale pentru o fertilitate sporită și copii sănătoși. Sacrificiul uman nu pare să fi jucat vreun rol în cultele fertilității și, în plus, nu se știe în ce condiții o comunitate ar sacrifica una dintre ele.

Nu există nicio înregistrare a vreunui rege care să conducă o națiune unificată, ci doar a oamenilor care își guvernează propriul oraș-stat și cât de mult pământ în jurul său ar putea deține. În funcție de puterea conducătorului unui oraș și de resursele acelui oraș, o comunitate ar prospera sau eșua. Până în mileniul al II-lea î.Hr., de exemplu, Byblos a fost marele exportator de cedru de pe Muntele Liban și de papirus în Egipt și alte națiuni și a putut să prospere datorită unei administrații guvernamentale eficiente și a resurselor ample.

Byblos, de fapt, este probabil cel mai faimos dintre orașele canaanite, chiar dacă nu ai auzit niciodată de el. Numele Bibliei provine de la cuvântul grecesc byblos pentru „Carte”, o referire la orașul care a furnizat națiunilor din jur papirus. Tir a fost un alt mare centru industrial care producea articole de îmbrăcăminte foarte căutate, colorate cu vopseaua violetă a scoicilor Murex, iar orașul Sidon , angajat și el în comerț similar, a fost un mare centru de învățare. Rivalitatea dintre Tir și Sidon a asigurat produse de înaltă calitate de la ambele până când Tir a monopolizat în cele din urmă afacerea cu textile.

***

 ECATERINA CARADJA

Prinţesa Ecaterina Caradja, supranumită Îngerul de la Ploieşti, a salvat sute de soldaţi căzuţi în Al Doilea Război Mondial. A trăit 100 de ani şi a avut parte de un destin spectaculos, demn de un scenariu de film.

Povestea spectaculoasă a prinţesei Caradja a început în secolul trecut. Ecaterina Olimpia Creţulescu s-a născut în Bucureşti, pe 28 ianuarie 1893. A fost fiica prinţesei Irina Cantacuzino şi a prinţului Radu Creţulescu. Părinţii au divorţat când prinţesa avea doar trei ani. Tatăl a răpit-o şi a dus-o în Anglia, unde a înscris-o într-un orfelinat, sub un nume fals, pentru ca mama ei să nu o mai găsească niciodată. Irina Cantacuzino a încercat în zadar să-şi regăsească copilul. În memoria fiicei răpite, prinţesa Cantacuzino a construit o fundaţie pentru copiii orfani. S-a recăsătorit cu prinţul Nicolae Ghica şi a continuat să-şi caute copilul furat, însă încercările ei au fost în zadar.

Mama a murit fără să ştie dacă Ecaterina mai este în viaţă. Fetiţa a fost descoperită, întâmplător, de o mătuşă, în 1908. Aceasta a gasit-o la o mănăstire franceză şi a reuşit să o aducă în România, unde a predat-o în custodia familiei Cantacuzino. Cum mamă nu mai avea, Ecaterina a fost crescută de bunicul pe linie maternă. Gheorghe Grigore Cantacuzino era prim-ministru la data la care şi-a regăsit nepoata furată. S-a ocupat ca cea mică să primească o educaţie aleasă. Prinţesa s-a şcolit la instituţii de prestigiu din Anglia şi Franţa. La încheierea studiilor, tânăra prinţesă cunoştea cinci limbi străine.

 

Întoarsă în ţară s-a căsătorit cu prinţul Constantin Caradja. A avut două fete: Irène Mathilde Catherine şi Marie Constance Lucie. Primul Război Mondial a prins-o în ţară. Se spune că a fugit din calea trupelor duşmane având la piept cele două fete micuţe, dintre care una abia avea 10 zile. A reuşit să ajungă la Moscova, unde s-a angajat ca voluntar la un spital pentru bolnavi de tifos. A contactat şi ea boala, dar a scăpat ca printr-o minune.

I-au murit cele două fiice

S-a întors în ţară, după război, şi s-a dedicat acţiunilor caritabile. A preluat în grijă orfelinatul înfiinţat de mama sa, Irina Cantacuzino, şi vreme de ani buni a fost mamă pentru câteva mii de copii care şi-au găsit casă la orfelinat. În 1920 a născut cel de-al treilea copil, o fată numită Alexandra. Soarta nu a fost deloc dreaptă cu femeia care şi-a pus viaţa în slujba ajutorării altora. A doua fiică a murit la Viena, la numai 17 ani, din cauza unei boli nemiloase. Pe Irene a pierdut-o la cutremurul din 1920.

Îngerul de la Ploieşti

Cel de-Al Doilea Război Mondial a găsit-o pe prinţesă în România. A devenit un nume cunoscut la nivel internaţional, după ce şi-a riscat viaţa ajutând soldaţii să scape din calea duşmanilor. În august 1943, când câmpurile petroliere de la Ploieşti au fost bombardate, Ecaterina a cazat în spitale sute de soldaţi şi mai apoi i-a ajutat să fugă din România. Pe terenurile prinţesei au aterizat forţat, cu paraşuta, sute de piloţi americani. Prinţesa i-a salvat şi i-a îngrijit. 

De aici, americanii i-au dat numele de „Îngerul de la Ploieşti“. I s-a mai spus şi „Mrs Blue Cross“, datorită uniformei de asistentă în culorile albastru şi alb, cu care era îmbrăcată la spitalul la care îngrijea soldaţi. Richard W. Britt şi William J. Fili, doi dintre piloţii salvaţi de prinţesa româncă, n-au uitat-o niciodată. Au povestit cele petrecute în România, în cărţi publicate în America.

A fugit din România cu un vas petrolier 

Insituţiile de caritate ale prinţesei au ajuns pe mâinile comuniştilor, după 1949. A fost nevoită să fugă din ţară, ajutată de fiica sa, Alexandra, care era stabilită la Paris. Aceasta i-a facilitat ieşirea din România, cu un vas petrolier pe Dunăre. Opt săptămâni de aventură a trăit prinţesa româncă până a ajuns în Austria, la Viena. Ecaterina Caradja s-a stabilit în Statele Unite ale Americii. America a fost patria în care şi-a găsit casă mai bine de trei decenii, câtâ vreme România se afla sub regimul comunist. S-a implicat şi aici în acţiuni de caritate şi a ajuns un nume cunoscut mai ales în rândul luptătorilor din cel de-al doilea război mondial. La iniţiativa ei a avut loc prima reuniune a peste 500 de rezervişti dintre foştii prizonieri pe care i-a cunoscut şi i-a ajutat în România. Reuniunea a devenit o tradiţie care se ţine anual în SUA. În august 1976, prinţesa a inaugurat Monumentul pentru Pace de la Valley Forge National Historical Park. Pentru faptele ei şi pentru ajutorul dat soldaţilor americani, în ianuarie 1977, prinţesa româncă a fost recompensată cu Medalia de Onoare „George Washington”.

A adoptat un vânzător de antichităţi

În anul 1987, cu prilejul unei vizite în Germania, prinţesa a cunoscut un proprietar al unui magazin de antichităţi din Berlin, pe nume Ottomar Berbig. Cu gândul că în neamul ei nu există niciun urmaş de sex masculin care să ducă mai departe numele, prinţesa l-a adoptat pe belinez, trei ani mai târziu. Ottomar Rodolphe Vlad Dracula Prince Kretzulesco este numele pe care l-a primit vânzătorul de antichităţi în urma adopţiei încheiate în 1990, în România.

S-a întors în România după căderea comunismului. Revenită în ţară, s-a mutat în vechiul orfelinat „Sfânta Ecaterina”. Aici l-a primit, cu prilejul concertului din 1992, pe superstarul american Michael Jackson. La 100 de ani de viaţă, Ecaterina Caradja a stat de vorbă cu cel mai mare star al vremii. A murit la orfelinat, un an mai târziu, după un secol de viaţă.

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

MIHAI EMINESCU ȘI CLEOPATRA LECCA POENARU

Bucurându-se de o celebritate notorie, prin faptul că în 1896, Guilem Șorban a compus melodia care a transformat-o într-o nemuritoare romanță, poezia lui Eminescu „Pe lângă plopii fără soț...” a fost inspirată de Cleopatra Lecca Poenaru și a fost publicată, așa cum se cunoaște, prima oară, de Iosif Vulcan, în revista „Familia”, în numărul din 28 august (9 septembrie) 1883.

Unde au fost „plopii fără soț” și cine a fost muza poeziei

De-a lungul anilor, poezia a ridicat numeroase întrebări, dând istoricilor literari și iubitorilor versurilor lui Eminescu prilejul unor discuții contradictorii. Astfel, mult timp s-a crezut – și nu puțini sunt cei care mai cred și azi – că „plopii fără soț” au fost la Iași. Cum „muza” care i-a inspirat poetului celebrele versuri a fost – fapt cert – Cleopatra Lecca Poenaru, iar aceasta nu și-a purtat niciodată pașii prin „dulcele târg al Ieșilor”, varianta aceasta este exclusă. Plopii fără soț au fost deci, fără îndoială, la București, unde „muza” a trăit. Mai mult, s-a stabilit că inspiratoarea versurilor locuia, la data respectivă, pe strada Cometei – acum Căderea Bastiliei nr. 2- 10, pe locul unde azi se află Academia de științe Economice.

Alte întrebări vin de la sine: cine a fost „muza”, unde și când s-au cunoscut Eminescu și Cleopatra Lecca Poenaru, când a fost scrisă poezia...? Prima dintre acestea este, credem, cea mai importantă și cea mai controversată. Astfel, în timp ce George Călinescu, șerban Cioculescu, Augustin Z.N. Popp ș.a. au afirmat că „muza” era fiica pictorului Constantin Lecca, Barbu Brezianu, în cel mai recent memorial publicat pe această temă, a afirmat că era nepoata pictorului.

Mai mult, Augustin Z.N. Popp afirmă că muza de care era îndrăgostit Eminescu era „cu zece ani mai vârstnică” decât el, în timp ce Barbu Brezianu afirmă că Eminescu era „mai june cu doisprezece ani decât ea”. Adevărul este, credem, pe undeva prin apropiere. Astfel, de curând, s-a descoperit data nașterii Cleopatrei Lecca Poenaru; 18 ianuarie 1837, la Craiova. Ea era fiica pictorului Constantin Lecca și mai în vârstă cu treisprezece ani decât Eminescu. Deci, la data când cei doi s-au cunoscut, ea avea 43 de ani, iar poetul 30.

Ce mai știm… despre muză

Cleopatra Lecca s-a născut, așa cum am spus, la Craiova. Ea se cunoștea și a copilărit aici, cel puțin până în toamna anului 1848, cu Titu Maiorescu (născut la 1840) și sora acestuia. Părinții lor erau, după cum se știe, profesori, colegi la școala Centrală, vecini și prieteni. Peste ani, când Titu Maiorescu s-a mutat la București (în 1875), ea a reluat legăturile cu acesta și mergea, din când în când, la seratele lui literare. Acolo, după N. Petrașcu (Icoane de lumină), l-a întâlnit, prima oară, pe Eminescu.

Între timp, Cleopatra Lecca fusese căsătorită cu căpitanul Grigore Poenaru (mai apoi maior și colonel de infanterie), născut la 1830, nepot, după soră (Evgenitza) a lui Petrache Poenaru. Cei doi soți au avut doi copii, un băiat, Petre (născut la 1866, care a ajuns căpitan), și o fată, Marie, căsătorită cu Golfineanu (O.G. Lecca, Familia Lecca). Cleopatra și Grigore Poenaru au divorțat. Din ce motive și când anume nu știm, dar oricum înainte de 1877. Cei doi copii au rămas în custodia mamei, care și-a păstrat numele după soț și locuia în casa sa din strada Cometei, stradă pe care se aflau „plopii pe care Eminescu îi numărase și găsise «fără soț»”.

Cum arăta Cleopatra

S-a afirmat, de unii istorici literari, că Cleopatra Lecca Poenaru a fost „urâtă” (George Călinescu), că a fost „corpolentă și tare boită” (șerban Cioculescu), că era „înaltă, planturoasă și că îl privise de sus pe poet” (Augustin Z.N. Popp) ș.a. Toate acestea ne fac, fără să vrem, să ne punem întrebarea, cum arăta oare Cleopatra Lecca Poenaru la data când poetul era îndrăgostit de ea? Dar cum toți „prietenii” lui Eminescu sunt suspecți, din diferite motive, de subiectivitate și cum nici o fotografie a „muzei” nu ne este cunoscută, nu ne rămâne decât să ne-o imaginăm și până una alta s-o privim în cele cinci portrete executate de tatăl său și ajunse până la noi.

Astfel, în primul tablou, aflat la Muzeul de Artă din Brașov, Cleopatra Lecca apare copil, în vârstă de aproximativ 10 ani, alături de fratele său, Grigore. Portretul nu ne spune nimic deosebit, în afară de faptul că are o relativă valoare documentară și artistică.

Al doilea portret este tot un ulei pe pânză și se află la Muzeul de Artă din Ploiești. Cleopatra Lecca are aici vârsta de aproximativ 16 ani și e îmbrăcată în „... costum național, cu ie și fotă, încinsă la brâu, la gât împodobită cu o salbă de aur pe o bentiță de catifea. Este văzută din față, are o privire melancolică, ușor dezamăgită, părul castaniu cu cărare la mijloc și tenul smead. Silueta ei se detașează dintr-un peisaj convențional cu heleșteu, lebede și nuferi”.

Al treilea portret este un desen acuarelat, aflat în colecția doamnei profesor Manuela Cernat. Aici „regăsim pe viitoarea muză a lui Eminescu, cu privirea ei tristă, iscoditoare, cu același obraz frumos tăiat, o frunte înaltă și cărarea ce-i desparte drept la mijloc cosițele. Demoazela, cu o siluetă șuie, este, de data aceasta, așezată într-un jilț de piele cafenie, fiind îmbrăcată într-o rochie albă, cu dungi și flori albăstrui, purtând pe umeri o capă albă de dantelă închisă în față cu o fundă involtă albastră, iar pe bentița din jurul grumazului atârnă doar un singur galben. În mână Cleopatra ține un trandafir roz palid, de discretă paloare cu a buzelor sale”.

Al patrulea portret, privit în ordine cronologică, se află la Muzeul de Artă din Arad. Este ulei pe pânză și o prezintă pe Cleopatra Lecca în jurul vârstei de 25 de ani. E îmbrăcată în rochie cu mânecă lungă cu guler alb și închisă în față cu nasturi negri. Nu poartă nici o bijuterie, în afară de cercei. Chipul său frumos e trist și gânditor. Al cincilea portret este un desen acuarelat, aflat la Cabinetul de Grafică al Muzeului Național de Artă al României, și ne prezintă o femeie tânără, frumoasă și distinsă, în jur de 30 de ani.

Se știe, de asemenea, din autoportretele lui Constantin Lecca că acesta a fost un bărbat frumos. Cum fetele seamănă, de regulă, cu tații, înclinăm să credem că muza lui Eminescu n-a făcut excepție de la regulă. Cleopatra Lecca a fost deci o femeie frumoasă, altfel nici nu ne-am explica cum poetul s-ar fi putut îndrăgosti de ea. Mai mult, el „nădăjduia să fie acceptat ca soț”.

Când idila a avut loc…

N. Petrașcu spune că Eminescu și Cleopatra Lecca Poenaru s-au întâlnit, prima oară, la o serată literară în casa lui Titu Maiorescu. Când anume, nu precizează. Poate, spunem noi, în toamna lui 1878 sau în cursul anului 1879. Barbu Brezianu afirmă însă, în articolul citat, că lucrul acesta s-a petrecut „în anul 1878, în elegantul foaier al Teatrului Național, cu prilejul unui spectacol de gală dat de tragedianul Rossi în rolul lui Hamlet”.

Nu-l contrazicem, posibil să se fi cunoscut atunci, dar idila a avut loc în a doua parte a anului 1880 și în prima jumătate a anului următor. Dovadă în acest sens stau unele însemnări răutăcioase ce răzbat din corespondența purtată de Titu Maiorescu și Mite Kremnitz, în perioada respectivă, cât și din două bilețele trimise „muzei”, atunci, de poet. Cei doi se întâlneau, de obicei, la seratele lui Maiorescu.

N. Petrașcu spune că „ea vorbea (atunci) politicos cu el”, dar „păstra în ton aceeași răceală și același ascendent…, în vreme ce cu persoane cunoscute, foști și viitori miniștri, dânsa avea o notă francă și intimă în conversație, o libertate afectuoasă și priviri de o dulceață cu totul de altă natură…”. Și cum muza nu răspundea sentimentelor poetului, acesta „se oferi să mediteze copilul Cleopatrei, corigent, căruia îi aducea, la fiecare lecție, bomboane. Ea continua să rămână însă aceeași, indiferentă”.

Dragostea lui Eminescu pentru Cleopatra Lecca Poenaru a durat „un timp destul de lung”. I-a scris atunci, desigur, mai multe poezii. Acestea s-au păstrat „într-un pachețel în biblioteca Cleopatrei Lecca”. Cum aceasta a murit pe neașteptate, fiica sa Marie, „căsătorită cu un domn Economu, procuror, le-a dat lui Alexandru Giuvara, atunci ministrul justiției, care i le-a cerut din curiozitate…”. Dar, s-a întâmplat ca și Alexandru Giuvara să moară subit, astfel că „acele poezii și-au pierdut urma”.

Petrașcu, care l-a cunoscut bine pe poet, fiind, la un moment dat, cu el în relații de caldă prietenie, l-a văzut întâia oară în toamna anului 1880. Iată cum i s-a părut: „De statură deasupra mijlociei, cu trup bine legat, cu trăsăturile feței regulate, părul negru, lucios și cam lung, fruntea înaltă și senină, de parcă se coboară din lumea unui vis, ochii negri umbriți și adânci…, nasul corect, mustața neagră, buzele armonioase, barba rasă, gâtul rotund și larg, pielița obrazului albă, mată și palidă…”

Întâmplarea a făcut ca în anul 2000 să fie achiziționat de Muzeul de Artă din Craiova un Portret de bărbat, de Alexandru Elliescu (foto jos). Cel care l-a vândut a spus că în familia sa trecea drept un Portret al lui Mihai Eminescu… Oare așa să fie? Un lucru este însă cert, tabloul este semnat Elliescu și datat 1879, deci ca timp s-ar încadra. Poetul, ca și pictorul, avea, pe atunci, aceeași vârstă, 29 de ani. (stranie coincidență! Mai mult, amândoi au murit în același an, 1889).

În rest, ce să spunem… Ar fi prea frumos să fie adevărat. Privind tabloul nu putem spune că este Eminescu, dar nici cu certitudine că nu este! Anul 1879 a fost, pentru poet, un an care l-a marcat, în scurta sa existență. Bărbatul din portret are fruntea înaltă și senină, trăsăturile feței regulate, părul negru, lucios, ochii negri, adânci și ușor umbriți, nasul, să zicem, corect, mustața neagră, ceva mai mare și oarecum altfel decât o știm, barba proaspăt rasă, astfel că obrazul alb pare puțin palid… Este sau nu este Eminescu?

Când a scris „Pe lângă plopii fără soț…”?

Răspunsul la această întrebare îl găsim în ultimele strofe – și acesta este clar: când idila aparținea de domeniul trecutului. Deci nu în 1880 sau prima jumătate a anului 1881… Atunci când? Părerea noastră este că în cursul anului 1882 sau, cel mai târziu, în primele zile ale anului 1883. Oricum, la 23 martie același an, poetul i-a încredințat lui Iosif Vulcan mai multe poezii, printre care și Pe lângă plopii fără soț...

Precizez, de asemenea, că aceasta a fost una dintre puținele poezii pentru care „Eminescu a primit un mic onorar, singurul cu care a fost răsplătit în toată activitatea sa literară”. O poezie celebră și câteva tablouri ne dezvăluie, în felul acesta, parte din taine… Sau, poate, mai mult ne încurcă...

Pe lângă plopii fără soţ...

Pe lângă plopii fără soţ 

Adesea am trecut; 

Mă cunoşteau vecinii toţi - 

Tu nu m-ai cunoscut.

La geamul tău ce strălucea 

Privii atât de des; 

O lume toată-nţelegea - 

Tu nu m-ai înţeles.

De câte ori am aşteptat 

O şoaptă de răspuns! 

O zi din viaţă să-mi fi dat, 

O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici, 

Să ne iubim cu dor, 

S-ascult de glasul gurii mici 

O oră, şi să mor.

Dându-mi din ochiul tău senin 

O rază dinadins, 

În calea timpilor ce vin 

O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci 

Şi rânduri de vieţi, 

Cu ale tale braţe reci 

Înmărmureai măreţ,

Un chip de-a pururi adorat 

Cum nu mai au perechi 

Acele zâne ce străbat 

Din timpurile vechi.

Căci te iubeam cu ochi păgâni 

Şi plini de suferinţi, 

Ce mi-i lăsară din bătrâni 

Părinţii din părinţi.

Azi nici măcar îmi pare rău 

Că trec cu mult mai rar, 

Că cu tristeţe capul tău 

Se-ntoarce în zadar, 

Căci azi le semeni tuturor 

La umblet şi la port, 

Şi te privesc nepăsător 

C-un rece ochi de mort. 

Tu trebuia să te cuprinzi 

De acel farmec sfânt 

Şi noaptea candelă s-aprinzi 

Iubirii pe pământ.