$$$

 SCRISOAREA REGINEI MARIA CĂTRE FIUL SĂU

Ce aș putea să-ți spun, Carol, fiul meu? Ce poate să spună o mamă fiului său atunci când îi străpunge inima pentru a doua oară?

Aveai totul: o țară care avea nevoie de tine, o muncă măreatță înaintea ta, un viitor mare, un cămin fermecător, o soție bună și frumoasă, un copil de adorat, părinți cari te iubeau și cărora ai fi putut să le fii mâna dreaptă. Părinți cari merg spre bătrânețe, cari și-au dat viața pentru o misiune pe care tu trebuia să o completezi. Renunți la toate acestea, le fărâmi în bucăți, le svârli deoparte ca pe lucruri de aruncat. Și pentru ce? Încerci să te înșeli singur, pe noi și pe alții cu vorbe goale. Le faci imputarea că n-au încredere în tine, că n-au înțelegere pentru nevoile tale omenești și nu-ți recunosc străduințele.

Știi că ai avut mai mult decât ți se cuvenea din lucrurile bune ale acestei lumi. Ai avut mai mult decât partea ta de dragoste, de îngăduință, bani, prestigiu, încredere și dacă n’ai avut încă destul este fiindcă nu ai voit-o, fiindcă ai preferat pe lăudatorii goi și lipitori în locul celor cari dorindu-ți binele, s’au ridicat în fața primejdiei ca să strige: Ia seamă!, pentru că te iubeau mult, pentru că aveau încredere în viitorul tău, fiindcă voiau să facă din tine un om.

Care dintre noi nu a fost silit uneori în viață să asculte rațiunea, să urmeze un sfat aspru, să renunțe la ceva, să sacrifice o parte din cele mai scumpe dorințe?

A iubi adânc nu însemnează a merge orbește după ceeace omul poate să dorească într’un moment de înebunire. A iubi însemnează să încerci să țintuiești pe cel pe care-l iubești în drumul drept, să încerci să-l ajuți să trăiască, cum trebuie, să se facă un om de onoare și folositor, să încerci să-l încurajezi ca să accepte partea sa de durere ca și partea de muncă și de plăcere.

Cum ți-am spus-o în ultima noastră întâlnire tristă de la Sinaia, ceeace nu pot înțelege la tine este concepția ta de viață.

Care este concepția ta asupra datoriei? Asupra dragostei? Dragostea este pentru tine numai o îngăduință către tine însuți, numai lăsarea în voia năvălirilor de instincte împinse până la disprețul satisfacerii și uitării imediate.

Nu este în codul tău nici o credință, nici o stăpânire, nici un sentiment al datoriei, nici o cinstire a cuvântului dat, nici o mărginire a moralei, nici un drum drept pe care să vrei să-l urmezi, nimic, absolut nimic? Nici un ideal, nici un vis al viitorului? Numai să te lași pradă pasiunilor care plutesc în jurul tău?

Atunci, fiul meu, ai dreptate să pleci; atunci nu ne putem înțelege. Vorbim o limbă deosebită. Atunci, în realitate, nu ești demn să fii așezat în fruntea altora, să fii ales șef al unui popor care are nevoie de un conducător capabil de sacrificii, de un om care să-l iubească îndeajuns pentru a se învinge pe el însuși din dragoste pentru popor. Dacă nu recunoști nici o datorie, nici o credință, nici o obligație, atunci, într’adevăr ești nedemn să porți făclia.

Erai aici folositor pentru totul și la toți: erai născut pentru o moștenire glorioasă. Și acestea toate le arunci oamenilor în față. Și pentru ce? Și pentru cine?

Erai odată un drag copilaș cu părul de aur, băiatul nostru, băiețelul țării „cel dintâi născut român”, primul lor copil.

Erai nădejdea noastră, comoara noastră și bucuria viitorului nostru. Erai ca Mihai, un băiețaș cu bucle de aur. Și l-ai părăsit pe Mihai.

Către soția ta, către mama ta nu spui nici un cuvânt.

Pentru el nu trimeți o îmbrățișare. Îl părăsești, îl azvârli din viața ta și odată cu el pe dulcea ta tovarășe pe care juraseși să o iubești, să o cinstești și să o protejezi. Nici un cuvânt ca să ne ceri să ne ocupăm de el. Nici un cuvânt ca să-l apropii de inima țării. A țării pe care ai trădat-o. Nici un cuvânt de iubire sau recunoștință pentru tatăl tău care a fost așa de aproape de moarte în primăvară, nimic ca să micșorezi loviturile groaznice pe care i le-ai dat laș în aceste ceasuri pline de primejdie. Nici un cuvânt de amintire, de iubire, de recunoștință, de fidelitate. Numai imputări: că n’ai fost înțeles și acuzări că n’ai fost ținut în seamă.

Carol, fiul meu, aceasta este urarea de despărțire a mamei tale: ca să poți să nu-ți dai nici odată seama cât de hidos este actul pe care l-ai săvârșit și în ce chip îngrozitor și neomenos ai făcut ceeace ai făcut.

Lumea este mare, sunt mulți rătăcitori pe pământ, mulți nelegiuiți, fii rătăcitori. Te duci printre ei, întoarce-ți privirea spre cine și cu cine? Nici eu, mama ta, nu o știu.

Crezi că poate să fie pentru tine o fericire adevărată, chiar dacă pe noi ne părăsești? Chipul păcatului încoronat în șuvițe roșii.

Am încercat odată să te opresc. Am crezut odată că ceva din băiatul cu păr de aur trăia încă în tine, primul meu născut, ceva care era ca Mihai de astăzi și care ar fi rămas în tine, ceva care ar fi putut să slujească această țară pe care noi o construim, ceva adevărat, ceva care să fi fost încă fiul meu.

Atunci m’am ridicat ca o tigroaică, apărându-și puiul îndârjită și luptând cu o lume plină de ură, din dragoste pentru tine, Carol, pentrucă mai credeam în tine. Astăzi deschid mâinile amândouă și le găsesc goale, goale de orice credință.

Dacă socotești că viața îți datorește totul și că tu nu-i datorești nimic în schimb, atunci, Carol, băiatul meu, faci mai bine să pleci. Desigur, nu ești demn de misiunea pe care ți-o încredințase Dumnezeu. Nu ești demn să fii un om printre oameni. Nu ești demn să fii soț, părinte și fiu.

Și acum, la despărțire, nu-ți spun decât atât: Carol, oricât de nesfârșită ar fi lumea, inima unei mame este cu mult mai mare și chiar sfâșiată în bucăți, zdrențuită într’atât că nu mai este decât o rană sângerândă, o vei găsi încă bătând pentru tine până în ultimul ceas. Când vei avea nevoie de ea adu-ți aminte de aceasta, Carol, și pentru băiatul cu șuvițele de aur, care a fost altădată al meu, te îmbrățișez pentru ultima oară pe frunte, Carol, ultimul sărut de mamă.

Drumurile vieții sunt lungi și numeroase, Carol, și dacă, eu Regina, trebuie să te svârl din mine, inima mea te va aștepta, totuși, la capătul fiecăruia din aceste drumuri, fiindcă, fiul meu, Carol, cred că va veni într-o zi ceasul negru când ai să plângi singur, părăsit de toți, așa cum tu i-ai părăsit pe toți.

MARIA

$$$

 Peter O'Toole, unul dintre cei mai mari actori ai generației sale, este cunoscut mai ales pentru portretizarea legendară a lui T.E. Lawrence în „Lawrence of Arabia” (1962). Născut în 1932, prezența izbitoare și vocea comandantă a lui O'Toole l-au făcut un interpret remarcabil atât în scenă, cât și în film. Lucrarea sa timpurie în teatrul Shakespearean a pregătit scena pentru o carieră distinsă, iar interpretarea sa în „Lawrence of Arabia” i-a adus prima sa nominalizări la premiile Oscar. În ciuda faptului că nu a câștigat niciodată un Oscar competițional, el a primit premiul Oscar de Onoare în 2003 pentru contribuțiile sale la film.

De-a lungul carierei sale, O'Toole a susținut spectacole memorabile în filme precum „Becket” (1964), „Leul în iarnă” (1968) și „Anul meu preferat” (1982). Abilitatea sa de a amesteca intensitatea cu farmecul l-a făcut o prezență unică la Hollywood. În afara ecranului, O'Toole era cunoscut pentru spiritul său rebel și stilul său de viață boem. În ciuda luptelor personale, devotamentul său pentru meseria sa nu a fost niciodată ezitat și a rămas activ în teatru și film până în ultimii ani.

Moștenirea lui O'Toole este una de strălucire și perseverență. Influența sa asupra actoriei continuă să fie simțită, mulți actori moderni citându-l ca inspirație. Trecutul său shakespearian, combinat cu capacitatea sa de a domina ecranul, l-a diferențiat ca un adevărat artist. Contribuția lui Peter O'Toole la cinematograf rămâne inegalabilă, asigurându-se că numele său va fi amintit printre cei mai mari interpreți ai tuturor timpurilor. 

    WIKIPEDIA.

$$$

 CLUBUL ECO-TURISTIC "DR. GHEORGHE IACOMI"

Dr. Iacomi s-a născut pe 19 aprilie 1914 la Piatra Neamţ, unde a urmat şcoala primară si Liceul Petru Rareş. Rămas orfan de tată la 18 ani, până la terminarea liceului a stat mai mult pe langa biserică, iar preotul Iorgu Vasiliu credea ca va imbrăca haina preotească.

Din acest motiv fraţii şi prietenii l-au rebotezat Iorgu, apelativ pe care apoi l-a folosit toată lumea.

A studiat însă medicina, anii I-IV la Cluj şi anii V-VI la Bucureşti, absolvind-o in 1939. Trece prin toate treptele de confirmare a calităţii de medic, practicând medicina in Bucureşti intre 1936 - 1939. In timpul celui de-al doilea război mondial a fost medic pe front, mergând în prima linie până la cotul Donului. În 1942 a revenit la Piatra Neamţ, unde a profesat ca medic specialist chirurg (1942 - 1949) şi apoi ca medic primar chirurg până la pensionare, (1978) cu o întrerupere de 2 ani (1951 - 1952) când a pus bazele Spitalului Municipal Hunedoara, unde a fost atît medic chirurg cât şi director.

În cadrul Spitalului Judeţean Piatra Neamţ a fost medic şef de secţie, iar în perioadele 1948 - 1949 şi 1957 - 1958 a fost director al aceleiaşi instituţii.

După pensionare a profesat în cadrul Policlinicii Piatra Neamţ la cabinetul de Medicină Sportivă până în anul 1984. Dovedind o largă cuprindere a domeniului chirurgical, a abordat vârfurile specialitaţii sale, ca grad de dificultate si tehnică, fiindu-i recunoscută precizia si rapiditatea în executarea actului operator chirurgical, şi în consecinţă a fost considerat unul din medicii chirurgi de excepţie din ţară. A fondat Filiala Neamţ a Uniunii Societăţilor de Sţiinte Medicale din România (1948) şi de asemenea a fost iniţiatorul Consfătuirilor Chirurgicale din Moldova (1971).

A obtinuţ brevet de invenţie (colectiv) pentru patul de terapie intensivă (1966). A prezentat peste 600 comunicări în cadrul congreselor şi conferinţelor interjudeţene de chirurgie, din care circa 70 au fost publicate în revistele de specialitate.

Drept recunoaştere a activitatii sale şi ca urmare a faptului ca a fost întemeietorul şcolii moderne medico-chirurgicale în ţinutul Neamţului, în 1981 i s-a conferit premiul "Bisturiul de aur".

Pe lânga pasiunea pentru profesia sa, Gheorghe Iacomi a dovedit şi o dragoste deosebită pentru natură, cu precădere pentru munte. Precizia mâinii de chirurg s-a îmbinat şi a completat tabloul omului de munte, atât în ipostaza de temerar al cărărilor şi piscurilor, cât şi atunci când mâna desena zeci de planşe, de la imagini de ansamblu până la cele mai mici detalii ale masivului Ceahlău.

A iubit mult muntele, a străbătut aproape în întregime Carpaţii României, peisajul stâncos al Pietrei Craiului rămânând permanent punctul său de referinţă. Marea sa dragoste a fost însa Ceahlăul pe care l-a învăţaţ, l-a cunoscut şi l-a stăpânit cu pasiunea şi severitatea profesionistului. Interesul său nu a vizat doar muntele ca formă de relief, ci acel etos, acea lume pe care doar el o poate ascunde: oamenii şi obiceiurile lor, într-un spaţiu geografic limitat şi guvernat de legile aspre ale naturii.

Pentru ca l-au simţit întotdeauna “de-al lor”, aceşti oameni, cărora li s-a dedicat, sătenii din vecinătatea muntelui, îi rostesc şi astăzi numele cu veneraţie.

A promovat şi susţinut activităţi privind cunoaşterea şi protejarea mediului înconjurător ca mijloc de educare şi întreţinere a sănătaţii, punând bazele turismului montan şi ale Salvamontului în judeţul Neamţ.

A fost membru al Clubului Alpin Român din 1939, făcând parte din colectivul de conducere al acestui organism. A fost, împreună cu bunul lui prieten profesorul Gh. Amaicei iniţiatorul concursurilor de drumeţie si orientare turistică "Ştafeta munţilor" şi "Amicii drumeţiei" (prima ediţie desfăşurîndu-se în Ceahlău, în 1974). A fost preşedinte al Asociaţiei Turistice "Prietenii Ceahlăului" şi preşedinte de onoare al "Alpin Club Petrodava" Piatra Neamţ.

A îmbogăţit literatura de turism şi ocrotire a naturii colaborând cu articole în publicaţii naţionale ("România pitoreasca", "Muntele") sau locale, în rubrici precum "Atlas turistic", "Ocrotiţi natura", "Drumeţind în Ceahlău cu dr. Gh. Iacomi".

Activitatea de cercetare privind masivul Ceahlău s-a concretizat în lucrarile:

- Ceahlău - ghid turistic, ediţia I - 1961, ediţia a II-a - 1969 (coautor - Sanda Nicolau);

- Harta turistică a masivului Ceahlău - 1983;

- Ceahlăul în spiritualitatea românească - 1995;

- Din trecutul vieţii monahale şi creştineşti în zona Ceahlăului - 1998;

- Ghid turistic şi din istoria turismului în Ceahlău - invitaţie la pelerinaj - 2000.

Dr. Gheorghe Iacomi a trecut in nefiinţa în octombrie 1991, dar nu a fost uitat: sala de operaţie în care a profesat în cadrul Spitalului Judeţean Piatra Neamţ îi poartă numele, o stradă din zona centrală a oraşului se numeşte Dr. Gheorghe Iacomi, iar clubul nostru (care se mandreşte că-i poartă numele) îi duce visul despre munte mai departe.

De altfel, la initiaţiva noastră, în anul 1998 dr. Gheorghe Iacomi a fost declarat cetăţean de onoare post-mortem al oraşului nostru.

Prin calităţile morale şi prin profesionalism, dr. Gheorghe Iacomi şi-a facut datoria faţă de OM şi MUNTE iar mâna nu i-a tremurat niciodată nici pe bisturiu, nici pe piolet.

$$$

 La data de 19 aprilie 1943 a avut loc revolta populației evreiești din ghetoul din Varșovia, această revoltă fiind unul din cele mai tragice momente al celui de-al Doilea Război Mondial, în care și-au pierdut viața zeci de mii de oameni. În timpul ocupației naziste la Varşovia a existat cel mai mare ghetou evreiesc din Europa, care a adăpostit în perioada 1940-1943 în jur de 450.000 de evrei, dintre care 300.000 au fost deportaţi și uciși în lagărul de exterminare de la Treblinka, iar frigul foametea și bolile au redus populația ghetoului la aproximativ la 70.000 de persoane la începutul anului 1943. Revolta din lagărul din Varșovia a început în momentul în care șeful SS-ului Heinrich Himmler, dă un ordin de demolare a ghetoului, locuitorii acestuia urmând a fi deportați cu toții în lagărul de la Treblinka. Până atunci majoritatea evreilor din ghetou s-au abținut de la o revoltă armată deoarece convingerile religioase le interziceau pornirile războinice. Când încep însă deportările masive în lagărul de exterminare, câteva sute dintre tinerii locuitori ai ghetoului decid să lupte pentru a se apăra. Tinerii ce au pornit revolta știau cât de slabe sunt șansele lor de reușită în fața naziștilor, pentru că le lipseau armele, hrana și susținerea logistica, dar reușesc să reziste atacurilor două săptămâni, iar când naziștii reușesc să distrugă refugiul revoluționarilor, aceștia se sinucid în grup. După înăbușirea revoltei au urmat represaliile împotriva tuturor evreilor din ghetou, comandantul german, generalul Jurgen Stroop a primit ordinul personal de la Hitler de a face uz de toate mijloacele de distrugere: artilerie, blindate, lansatoare de flăcări, gaz asfixiant, iar aviaţia germană să bombardeze ghetoul. La finalul operațiunii generalul Jurgen Stroop, responsabil cu înăbușirea revoltei, raporta că au fost lichidați 56.065 evrei și că foarte puțini au supraviețuit și au fost trimiși spre camerele de gazare de la lagărul Treblinka, situat la 100 kilometri nord-est de capitala Poloniei, Varșovia.

$$$

 

Paștele – fundamentul hristologiei liturgice și matrice simbolică a ciclului sacru

Sărbătoarea Paștelui reprezintă punctul axial al anului liturgic în tradiția creștină, concentrând în sine întreaga teologie a mântuirii, a Învierii și a restaurării firii umane prin Hristos. În perspectiva patristică și bizantină, Învierea nu este doar un eveniment istoric unic, ci transfigurarea reală a lumii create, un act eshatologic anticipat în timp, manifestat în spațiul eclesial¹.

Definit încă din secolul al IV-lea drept praznicul praznicelor, Paștele este instituționalizat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), care fixează criteriile de calcul ale datei: prima duminică după prima lună plină ce urmează echinocțiului de primăvară². În practica liturgică ortodoxă, aceasta este precedată de un amplu ciclu de pregătire spirituală – Triodul –, care culminează în Săptămâna Mare și atinge apogeul în Noaptea Învierii, când „Lumina lui Hristos luminează tuturor”³.

Simbolistica pascală, consolidată în spațiul românesc ortodox de-a lungul secolelor, funcționează ca un sistem coerent de semne și rituri care transmit sensuri teologice prin forme culturale accesibile. Lumina pascală este mai mult decât un simbol: ea este epifania harului, reactivată anual într-un ritual de o pregnanță mistică rară⁴. Oul roșu, alături de pască și miel, nu sunt simple elemente de folclor alimentar, ci transpun în plan material realități dogmatice: jertfa, viața nouă și comuniunea euharistică⁵.

În antropologia religioasă românească, Paștele are și funcția unei sărbători de restaurare a ordinii cosmice și sociale. Încondeierea ouălor, îmbrăcămintea nouă, spălatul ritual și gesturile de împăcare reflectă nu doar continuitatea unor arhetipuri agrare și solare, ci și înrădăcinarea profundă a misterului Învierii în mentalul colectiv⁶. Salutul „Hristos a înviat! – Adevărat a înviat!”, devenit marcă de recunoaștere identitară, are valoare de mărturisire și actualizare liturgică a realității eshatologice⁷.

Paștele nu este, așadar, o simplă aniversare a unei narațiuni sacre, ci o reactualizare a actului mântuitor într-un timp liturgic care transcende cronologia obișnuită⁸. În tradiția ortodoxă, această reactualizare este percepută ca o participare efectivă la victoria asupra morții, un exercițiu comunitar al speranței și o reinstaurare a sensului ontologic al existenței.

________________________________________

Simboluri și obiceiuri pascale în spiritualitatea liturgică creștină: origine, funcție și valențe teologice

Obiceiurile pascale, departe de a fi simple manifestări folclorice, constituie un corpus de practici rituale cu rădăcini adânci în liturgica și simbolismul creștin răsăritean, având funcție de reactualizare a misterului pascal într-o formă sensibilă și accesibilă comunității.

Lumina neîntreruptă a Învierii, cunoscută sub numele de „Sfânta Lumină”, este centrală în teologia pascală ortodoxă. Adusă tradițional de la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim în Sâmbăta Mare și distribuită în noaptea Învierii, ea nu este doar un simbol al biruinței asupra morții, ci și semnul prezenței necreată a harului divin, o epifanie a Luminii taborice, participabilă comunitar și trăibilă liturgic.

Încondeierea ouălor – ritual întâlnit cu precădere în spațiul românesc – are o dublă semnificație: pe de o parte, oul este arhetip al vieții, al începutului absolut, iar pe de altă parte, culoarea roșie amintește de sângele răscumpărător al lui Hristos. Decorarea ouălor cu motive geometrice, vegetale sau solare păstrează un substrat simbolic de origine precreștină, reinterpretat creștin în cheie pascală.

Alte obiceiuri pascale specifice spațiului românesc, precum spălatul cu apă sfințită, îmbrăcarea hainelor noi, ciocnitul ouălor și procesiunile rituale în jurul bisericii, au funcție de purificare, reînnoire și reafirmare a apartenenței la comunitatea credinței. Toate converg spre ideea restaurării simbolice a omului și a lumii, ca răspuns viu la Înviere.

________________________________________

Răstignirea lui Hristos – jertfa iubirii restauratoare și temelia mântuirii

În teologia ortodoxă, Răstignirea lui Hristos nu este percepută doar ca un eveniment istoric, ci ca actul suprem al iubirii divine, prin care Fiul lui Dumnezeu asumă suferința și moartea pentru a restaura comuniunea omului cu Dumnezeu. Această jertfă este interpretată ca o predare voluntară a vieții, o kenoză prin care Hristos își golește de sine pentru a împlini voia Tatălui și a oferi omenirii posibilitatea îndumnezeirii.

Părintele Dumitru Stăniloae subliniază că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos pe cruce ca echivalent juridic al jignirii aduse de omenire lui Dumnezeu, ci în unirea lui Hristos cel răstignit și înviat cu oamenii care cred în El, pentru ca și ei să poată muri păcatului și să învieze⁹.

Sfântul Ioan Damaschin afirmă că Hristos, fiind Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, a acceptat de bunăvoie să sufere și să moară pentru mântuirea noastră¹⁰. Prin această jertfă, El a înlocuit Legea veche cu Legea harului, deschizând calea către viața veșnică pentru toți cei care cred în El.

Pentru Sfântul Atanasie cel Mare, Crucea este „instrumentul prin care moartea însăși a fost omorâtă și stricăciunea a fost înghițită de nestricăciune” (De Incarnatione, §54). Sfântul Grigorie Teologul adaugă: „A fost trebuință ca Dumnezeu să Se facă om și să moară, ca să putem trăi noi” (Cuvântarea 45, La Sfânta Paști). Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „A fost răstignit pe Cruce și totuși a atras lumea întreagă la El. Aceasta nu este lucrare omenească, ci Dumnezeiască”.

Această taină a Răstignirii, de nedespărțit de Înviere, constituie centrul credinței pascale. Este taina prin care moartea este transfigurată și devine cale spre viață veșnică, iar suferința, primită cu dragoste, devine izvor de mântuire.

________________________________________

1. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Dumitru Fecioru, IBMBOR, București, 2006, p. 250.

2. Canonul 1 al Sinodului I Ecumenic, Pidalionul, ed. cit., p. 47–49.

3. Triodul, Editura Institutului Biblic, București, 2000.

4. Arhim. Sofronie (Saharov), Nașterea întru Împărăție, Editura Deisis, Sibiu, 2003.

5. Pr. Prof. Ene Braniște, Liturgica Generală, EIBMBOR, București, 1993, p. 368–370.

6. Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor românești, Humanitas, București, 1998.

7. Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei, vol. II, Deisis, 2008.

8. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, București, 1978.

9. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II–III, București, 2006.

10.  Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. cit., 1993. 

Foto :

Învierea Domnului, icoană rusească de la jumătatea veacului al XVII-lea.

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

FRANCINE FAURE ȘI ALBERT CAMUS

Francine Faure, a doua soție a filosofului francez Albert Camus, s-a născut la data de 6 decembrie 1914 în Oran (Algeria). Aceasta a fost o pianistă de origine franceză, specializată pe opera lui Bach, și profesoară de matematică.

Francine, provenientă dintr-o familie din clasa muncitoare, avea o figură maternă puternică, dominantă, conform biografului lui Camus, Olivier Todd. Tatăl ei a murit în Primul Război Mondial la Marne, la fel ca tatăl lui Albert Camus. Fiica lui Fernand Martial François Faure și a Mariei-Fernande Charlotte Faure, l-a întâlnit pe cel care urma să-i fie soț în anul 1937, la Algiers.

Francine Faure și Albert Camus s-au căsătorit la Lyon, la data de 3 decembrie 1940.

Filosoful existențialist era cel puțin sceptic în privința interpretării clasice a mariajului. Cu toate acestea, cei doi au avut gemeni, pe Catherine și Jean Camus, născuți la Paris, după eliberarea orașului, în 5 septembrie 1945. Francine s-a mutat la Paris cu soțul ei, după doi ani în care aceștia au fost despărțiți, întrucât „rebelul filosofiei” s-a alăturat rezistenței franceze, acest timp fiind petrecut de soția sa în Algeria.

Francine, spre deosebire de alte femei din viața filosofului, avea un amestec de frumusețe fizică remarcabilă, discreție și delicatețe. De asemenea, potrivit descrierii lui Camus, aceasta avea coeur droit, adică inima pură. Aceste calități, însă, au fost umbrite de o fragilitate care i-a amărât existența, fie ea înnăscută și hrănită de gelozie și alte inconveniențe sau dobândită în timp, într-un crescendo și descrescendo de evenimente marcante: fiind diagnosticată cu depresie, a fost internată.

Psihiatria având o aplicabilitate nu de puține ori barbară și abuzivă în acele timpuri, în terapia Francinei au stat la bază adesea electroșocurile și insulina. Francine a încercat să se arunce de la balcon, nu se știe dacă din dorința de a evada din spital sau dintr-o tentativă de suicid. Cu toate acestea, infidelitățile soțului ei au cântărit greu în manifestarea dezechilibrului psihic al pianistei, în special în aventura cu actrița Maria Casares.

La scurt timp după ce i s-a acordat Premiul Nobel, Albert Camus relatează într-o scrisoare către verișoara Francinei, Nicole Chaperon, cât de înduioșat a fost de generozitatea soției sale, care l-a iertat și pe care nu a încetat niciodată să o iubească, în ciuda firii capricioase a filosofului.

Francine Faure s-a stins din viață la data de 24 decembrie 1979 și a fost înmormântată alături de Albert Camus la Lourmarin.

$$$

 VASILE CÂRLOVA

Deschizător de drumuri în literatura română, poetul Vasile Cârlova (1809-1831) a trăit doar 22 de ani, a lăsat doar 5 poezii, și nu se știe ce ar fi putut să mai producă talentul lui, recunoscut de contemporani, dacă moartea nu l-ar fi răpus atît de devreme. Deși creația lui este de mică întindere, el a intrat în Istoria literaturii române a lui George Călinescu și a introdus în literatura română faimoasa temă a preromantismului european.

Vasile Cârlova s-a născut la 4 februarie 1809, într-o familie de mici boieri buzoieni, printre înaintașii lui numărîndu-se Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi, mitropolit al Ungro-Vlahiei. Tatăl, vel medelnicerul Ioniță Cârlova, a fost ispravnic de Buzău. Mama, Sevastița, era fiica clucerului Vasile Lăcusteanu, din Locusteni, Dolj.

La doar şapte ani îşi pierde ambii părinţi, fiind crescut de o soră de-a mamei, măritată cu stolnicul Nae Hiotu. Copilăria şi-a petrecut-o în Tîrgovişte şi Bucureşti, unde se aflau casele tutorilor săi. La Tîrgoviște, se pregătește cu dascălul Rafail și la școala lui Ioan Mitilineu. Aici ia lecții de franceză şi greacă, avîndu-l ca tovarăș de învățătură pe un alt viitor poet, Grigore Alexandrescu.

În 1827 debutează cu o traducere după Hero și Leandru a lui Musaios și o parte din poemul Zaire al lui Voltaire. După cîteva versificaţii în greceşte şi traduceri, se încumetă, sub influenţa unor scriitori romantici francezi, să scrie versuri în limba română. Din creaţia lui se cunosc doar cinci poezii, toate publicate de Ion Heliade-Rădulescu în „Curierul românesc”: prima, „Păstorul întristat”, scrisă la 18 ani şi publicată la 8 mai 1830, a fost pusă pe muzică, două decenii mai tîrziu, de Anton Pann. Urmează „Ruinurile Tîrgoviştei”, o romantică meditaţie cu accente patriotice asupra gloriei de altădată a neamului românesc în contextul trecerii devastatoare a timpului. „Înserarea”, „Rugăciune” şi „Marşul oştirii române” vor completa mica dar expresiva lui operă. În versurile lui se regăsesc, întîia oară în spaţiul literar românesc, metafore de un profund lirism, unele influenţîndu-l şi pe Eminescu, precum „negura uitării”, „viscol de dureri” sau „aripile vremii”.

În 1830, Vasile Cârlova intră în militia națională, prim nucleu al oștirii române, ca sublocotenent de cavalerie, fiind al treizecișitrelea dintre voluntarii angajați.

La 18 septembrie 1831, se stinge din viaţă în tabăra militară de la Craiova, în urma unei boli infecţioase. A fost îngropat în curtea Bisericii Madona Dudu, din Bănie. Avea doar 22 de ani şi nimeni nu va şti unde ar fi ajuns creaţia lui, dacă Heliade Rădulescu putuse să scrie deja despre el că „geniul său cel poetic făgăduieşte mult pentru limba românească, cea atît de frumoasă sub pana lui”.

Creația lui Cârlova, romantică, patriotică, a fost cunoscută și prețuită în epocă. Sub îndrumarea lui Heliade, tînărul, înzestrat cu un real talent, venise în contact cu poezia apuseană, detașîndu-se datorită înrîuririi lui Lamartine, de tiparele neoanacreontice. Lirismul său prefigurează, prin reflexivitate romantică, înainte de Heliade și Gr. Alexandrescu, o nouă orientare a sensibilității artistice.

Păstorul întristat (scrisă la 18 ani) vine încă în prelungirea liniei convenționale a Secolului al XVIII-lea, cu ecouri din pastoralele lui Florian (scene idilice și galante, imaginea simplificată a omului și a naturii, figurația mitologică). Există aici semne ale unui remarcabil simț al expresiei, vizibile și în versul de grațioasă fluență, potrivit cerințelor genului și candorii iubirii tinerești.

Ruinurile Tîrgoviștei rupe vădit cu clișeele poeziei neoanacreontice (inspirate din poezia lirică cultivată de imitatori tîrzii ai lui Anacreon), opunîndu-le o ipostază romantică a eului, într-o amplă desfășurare meditativă pe tema rui­nelor (care pătrunde astfel în lite­ratura romană). Sen­timentul timpului devastator (,,Cum toate se răpun ca urma îndărăt,/ Pe aripele vremii de nu se mai arăt”) se împletesc cuaccentul patriotic al evocării gloriei de altădată. Amploarea reflecției, nocturnul tainic configurează la Cârlova schița unui stil capabil să se ridice pînă la viziune lirică. Unele dintre metaforele sale, de un profund lirism, se regăsesc întîia oară în spațiul literar românesc.

Înserarea este prima elegie românească în spirit lamartinian, în care tristețea, neliniștea nedefinită și gravă (se cultivă un fel de mister al stării afective) și singurătatea se reliefează prin contrast cu calmul naturii, cu liniștea cîmpenească, sesizată cu o sensibilitate profund românească.

,,Pe cînd abia se vede a soarelui lumină

În vîrful unui munte, pe fruntea unui nor,

Și zefirul mai rece începe de suspină

Pîn frunze, pe cîmpie cevași mai tărișor;

P-acea plăcută vreme în astă tristă vale,

De zgomot mai de laturi eu totdauna viu,

Pe muchea cea mai naltă de mă așăz cu jale,

Singurătății încă petrecere de țiu.

Întorc a mea vedere în urmă, înainte,

În dreapta sau în stînga, cînd sus, cînd iarăși jos,

Și-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte

Și inimă și suflet găsesc mai cu prisos”. - Înserarea (fragment)

În poezia Rugăciune, poetul aplică formula originală a rugii animate de iubirea de patrie, de visul unui viitor de glorie și dreptate. (Cea mai zguduitoare ,,Rugăciune” în lirica noastră este crezul artistic al lui Octavian Goga, care imploră divinitatea să-i de puterea de a exprima în poezia sa suferința celor mulți, lirica lui devenind astfel ,,cîntarea pătimirii noastre”).

Marșul (Oștirii române) este cea de-a cincea poezie a lui Vasile Cârlova. Creată cu un avîntat entuziasm patriotic cu ocazia înființării noștirii naționale; este creația care, prin tonul ei, vestește poezia pașoptistă.

Ceea ce dă o valoare deosebită poeziilor lui Cârlova este acordarea corespunzătoare a tonalității, care parcurge aproape întregul registru expresiv al lirismului romantic: elegiac (,,Înserare”), meditativ (,,Ruinurile Tîrgoviștei”), protestatar (,,Rugăciune”) și eroic (,,Marșul”). Lirica sa, atît de redusă, indică priceperea unui maestru al prozodiei, în sfera căreia inițiază (concomitent cu Heliade) pseudoalexandrinul de 14-16 silabe. Fluente și degajate, de o adîncă muzicalitate interioară și de o mare limpezime, versurile izvorăsc fără efort, constituindu-se într-o confesiune sinceră și firească, mărturisire ce se desfășoară uneori în ample acorduri minore, ca în poezia elegiacă și meditativă - ,,Înserare” și ,,Ruinurile Tîrgoviștei” – prima evocare a vestigiilor trecutului din literatura română; alteori se revarsă în ritmurile puternice și impetuoase ale poeziei patriotice și militante din ,,Rugăciune” și ,,Marșul”.

Prevestind întreaga evoluție a liricii românești în etapa romantismului pașoptist, cele cinci poezii îndreptățesc deopotrivă elogiul și regretul că primul nostru poet modern a avut o atît de scurtă trecere prin viață. Vasile Cîrlova a demonstrat că, în artă, adevărata valoare nu piere.

,,O stea care răsare chiar într-al său apus”, vers ce face parte din poezia ,,La moartea lui Cârlova”, scrisă de Ion Heliade Rădulescu, definește metafora nefericitului destin literar și existențial al poetului Vasile Cârlova, ,,Steaua” care s-a stins la început de drum. Chiar dacă ,,zestrea” literară pe care ne-a lăsat-o cuprinde cinci poezii, atît de tînărul locotenent al oștirii naționale a rămas în conștiința celorlalți, cunoscătorilor și iubitorilor de poezie, un poet de mare talent, ,,ce inaugurează romantismul, intuindu-i toate notele particulare”, după cum constata Șerban Cioculescu.